Social Icons

Viata la bloc

Locuiesc intr-un bloc comun, ca majoritatea dintre voi. La parter, privat de lumina de un alt bloc asezat fix in fata geamului nostru.

Bloc comun populat cu majoritatea tipurilor de personaje pe care le poti intalni intr-un astfel de bloc.

E blocul acela la care muncitorul comunist batran, dupa ce si-a achizitionat o Dacia din banii depusi la CEC, a pus un semn vopsit cu numarul lui pe un loc de parcare . Asta se pare ca i-ar fi dat drept de posesiune asupra acelui loc.

Cand am venit, am parcat unde am gasit loc liber. Scandal:

"Ala e locul meu!"
"Da?! Aveti vreun act de proprietate, platiti chirie pe el?"
"Auzi baiete (abordare tipica), nu ma lua pe mine cu de astea. Eu parchez aici de 20 de ani, stie tot blocul."
"Ghinion. Acuma am parcat eu. Cheama politia daca vrei."

Se face rosu, verde, albastru. Cum dracu vine un mucea si calca dreptul lui de proprietate pe care si l-a insusit naiba stie cum acuma 20 de ani?!

"Sa nu te miri daca gasesti masina zgariata!"
"Perfect, macar nu o sa trebuiasca sa mai caut cine a zgariat-o !"

Masina nu are o zgarietura dupa 3 ani. Fiecare parcheaza acuma unde gaseste loc liber. Lucrurile au intrat pe fagasul normal.

Zid in zid cu noi stateau angajatii Kaufland. Copii proveniti din orfelinate, care lucrau  la magazin si care aveau inchiriat un apartament in bloc. Intamplator zid in zid cu noi. Niciodata n-am stiut cati sunt: numarul lor varia intre 4 si cat or fii putut sa incapa acolo. Scandalurile si bataile erau la ordinea zilei. Nu de putine ori vecinii au chemat Politia fiindca aproape se omorau intre ei.

La un moment dat au disparut. In locul lor au aparut futalaii. Pe astia i-am cunoscut dupa gemete cu mult inainte sa ii vad la fata. Ei se fut. Nu fac dragoste, nu fac sex. Se fut. Ca la carte: cu miorlaieli, cu scartaituri de pat, cu capete in peretele comun, cu geamatul de final.

Suspect, in ultimul timp e linsite. Daca il intalnesc pe el, trabuie sa il intreb: "Vecine, probleme? Stresul cotidian?"

Administratorul comunist. Se misca lin ca o felina. Vorbeste soptit. Se scurge aproape fara il vezi. Cand ti-e lumea mai draga te trezesti cu el in spate: "Vecine, ai banii de intretinere?"

Un nostalgic dupa perioada de glorie a comunismului. Atunci cand toata lumea avea de mancare, cand toti aveau unde sa munceasca, cand toata lumea avea un apartament. Daca mai intarzia putin revolutia, primea si el casa. Asa in schimb...

Asta ar fi devenit membru de frunte in partid: lingau, caracteristici de turnator, redus ca si complexitate intelectuala, bucuros sa asculte de o forta diriguitoare.

Inginerul pensionat. Asta are o Lada mai batrana decat insasi blocul. Toata ziua repara la ea. Eu de cand stau aici am vazut ca a mers doar de 2 ori cu ea (da, se pare ca si merge), dar o spala, o curata sau bazaie la ea zi de zi.

Este salutat invariabil de toata lumea cu : "Domnul inginer!". Domnul inginer vorbeste incet, el a vazut multe la viata lui, nu se coboara la nivelul pulimii de la bloc, pastreaza un aer distant si rece. Totusi uneori i se cere parerea si atunci zice savant cate ceva. Nu vorbeste niciodata neintrebat. E peste demnitatea lui.

Domnul inginer are un card de pisici de care are grija. Multe, foarte multe. Seara de seara iese in fata blocului si le hraneste. Unele dintre ele au privilegiul sa doarma in Lada. El considera (ca si mine de altfel) ca felinele sunt cu mult peste nivelul celorlalti locatari. Se ocupa obsesiv de ele.

Mi-e simpatic.

Idiotul. Daca la celelalte capitole nu excelam, aici cred ca suntem in frunte. Blocul nostru a fost inzestrat cu unul dintre cei mai remarcabili idioti.

Omul care le stie pe toate. Tipul care isi ia Iphone si dupa aia isi face credit sa plateasca abonamentul sau il tine fara Internet ca nu mai are bani. A vazut in viata lui 2 tari straine si explica cu emfaza auditoriului format din babelele din bloc (sau oricui e suficient de natang sa il asculte) cum e viata in Olanda sau in Spania.

Expert in orice domeniu. Un geniu nedescoperit, un diamant ascuns intr-o mare balega.

Administratorul despre sefi: "Astia au facut ceva cursuri. Ceva despre management"
Idiotul: "Pe dracu'. Am citit si eu cartea aia. Nu e mare lucru!"

Si totusi in democratie si ei au dreptul sa voteze...

Idiotul le-a vazut pe toate, le stie mai bine ca tine pe toate. Daca tu ai ceva, fie idiotul a avut si el, fie a avut ceva mai bun, fie nu il intereseaza.

Soapte despre cursiera mea: "Asta e de ce cel putin 11000 de euro. Am vazut din astea in Belgia. Pe putin face atata."

Sa-mi bag pula...Pedalez pe o mina de aur si eu nu stiam.

Sotia idiotului. Parca e decupata din dictionar: slaba, cu ochelari mari. Nu vorbeste niciodata peste el. E constienta ca el e prost si cu gura mare. Dar n-are ce face. Si in timp, se complace in situatie: uite cum il asculta babele; fii atenta cu cata invidie il privesc prietenii (si mai idioti). Personalitatea putina pe care o avea se anihileaza in timp. E inlocuita cu infatuare. Caz clasat.

Betivul blocului. Si aici excelam. Asta a baut atata incat efectiv si-a baut mintile. Acuma plimba cuminte un caine cu o privire pierduta. Nu cred ca mai stie cum il cheama (pe el, nu pe caine). In perioada de glorie era sa il bat. Striga ca descreieratul la Elena sa mute masina intr-una din multele lui delirium transe.

E urmat in ierarhie de "betivii smecheri". Aia pe care nu-i mai primeste nevasta acasa si atunci suna pe la vecini ca sa le dea drumul in bloc. Vorbesc impleticit si miros de la o posta a cinzeaca ieftina pe care tocmai au dat-o pe gat. Te saluta respectuos si incearca sa isi pastreze echilibrul in timp ce se chinuie sa urce scarile catre apartamentul unde biata femeie nu stie ce o paste.

Avem si smecherul blocului. Taximetrist de meserie, un personaj suspect si la prima vedere si periculos.  Apare noaptea la ore imposibile cu tot felul de confrati si vorbesc tot timpul in soapta. Pun la cale ceva. Fut ei cumva sistemul. Fac ei sa iasa un ban.

Si asta mi-e simpatic.

Sotia smecherului se imbraca si se machiaza ca o sotie de smecher. O priveste de sus pe sotia idiotului. Sotia smecherului are o prietena careia i se confeseaza: "Da, draga! Sunt sresata, draga (desi sunt convins ca termenul de munca nu aprinde nici un beculet in cap)! Ufff. offff, vaiiii!!! Stinge tigara pe jumatate fumata cu un gest exacerbat.

Baiatul smecherului e dovada vie a faptului ca gardienii din penitenciare nu o sa moara de foame in viitor.

Pocaitii. Cu astia avem cel mai mult de furca. Stau deasupra noastra. Sunt o haita. Dumnezeu le-a zis sa se inmulteasca, asa ca astia s-au futut ca iepurii. Cu disperarea ca rasa umana e pe punctul extinctie. Si dupa ce s-au reprodus in nestire, si-au tinut progeniturile aproape. O mare familie fericita.

Care topaie, ulra, striga, se da cu capul de podea. Respectiv de tavanul nostru. "Lucreaza" 24 de ore din 24. Au ajuns la cutite cu Elena.

Pocaitii isi altoiesc copiii. Odata deoarece una din fete nu stiu ce facuse (probabil se futuse pe ascuns) - a fost scandal mare. In rest e scandal mai mic, dar continuu.

Eu m-am obisnuit. Elena nu. Asa ca ii mai suna la interfon sau la usa ca sa inceteze.

Singurele momente in care m-au scos dion sarite au fost putinele week-end-uri in care am ramas in Timisoara.

Atunci, duminica dimineata pe la 8, auzeam cum se pogoara Isus de la etajul superior direct la mine in dormitor. Vaiete prelungi (ca nu puteau fi numite cantece) se prelingeau pe pervazul balconului si imi dadeau trezirea.

Sau uneori cand mergeam la baie eram acompaniat de Isus care se scurgea pe tevile de plexiglas neizolate. Inaltatoare experienta: sa te caci in ritmul odelor religioase!

Despre mine si relatia cu pocaitii in alt blog - ca m-am plictisit sa scriu bloguri despre concursuri.

Pe cat sunt de multi si de agasanti, pe atat de respectuosi sunt si ei si progeniturile. Mult, mult peste majoritatea locatarilor. Departe de a-mi fi simpatici, dar incet-incet nu ii mai pizdui zi de zi.

Ba chiar de ceva timp am incetat sa le mai pun techno la maxim cand incepeau sa o dea iarasi cu odele.

Babele. Un capitol la care am putea sa concuram cu succes cu orice bloc din tara.

Motivul pentru care noi n-o sa avem niciodata un bloc izolat. Nu se pune problema sa dea vreun ban din buzunar. Si daca ar fi gratis nu ar accepta. Ba sunt convins ca si daca primaria le-ar plati ca sa avem izolatie, ar comenta ca altii primesc mai mult si ar face scandal.

Baba monument al zgarceniei. Asta comenteaza tot timpul. Toti o fura.  Stinge lumina pe holul blocului ca sa nu se consume curent. Usa de la bloc e deschisa prea des si tocmai ce a fost schimbata pe bani multi!

Pe asta probabil ca o bat. Ii trag un sut in cur. Era sa o si fac. Se jucau copiii in fata blocului si a aparut zgripturoaica:

"Tiganco! Mars de aici! Du-te la alt bloc! Esti o tiganca! Sa nu te mai prind aici!"

Fetita a inceput sa planga. Se uita cu ochii ei mari si plini de lacrimi catre imbecila aia care striga. A avut mare noroc ca nu si-a dat atunci piciorul in fund.

Intamplator as putea sa dau cuiva niste ponturi despre momentele cand baba nu e acasa...

Baba rapciugoasa. Asta s-a luat la intrecere cu timpul si deocamdata a castigat. Nu raspunde niciodata la salut desi aude a dracului de bine. Isi taraie zi de zi hoitul in fata blocului de unde comenteaza absout orice subiect. E o vehementa inamica a idiotului indiferent de tema de discutie.

Baba cu mustata. Coboara de la etajul doi si inchide usa de la holul blocului. Ca e curent. Stearsa, complet neingrijita, are cea mai agasanta voce din cohorta de babe care isi fac veacul in fata blocului nostru.

Babuta simpatica. Da, o avem si pe aceasta. Batranica cu ochii limpezi si vii. Cu mintea brici. Cu vocea blanda. Batranica pe care n-am auzit-o o singura data sa se vaite. Batranica care vorbeste tot timpul frumos si are tot timpul o vorba buna pregatita. Cea mai simpatica.

Uite ca totusi ne lipsesc niste personaje:

Nu avem studenta la litere cu ochelarii mari, care aduce noaptea pe ascuns tot felul de barbati ca sa dea subiect de barfa babelor.

Ne lipsesc cu desavarsire curvele. Nici macar babele nu au reusit sa indice vreuna. Grav! Trebuie vorbit cu administratorul, ca nu e de joaca.

N-avem manelisti! Nici macar nu consider ca e neaparat bine. As avea de cine sa ma iau cand vin nervos acasa. Asa, nimic.

Nici celelalte blocuri n-au. Suntem o strada de tot cacatul. N-avem manelisti. Nici macar smecheri si baietasi de cartier de calitate n-avem. Sunt unii care se strang si vorbesc de jocuri pe calculator.

Noaptea de pe la 12.00 apar cei mai in varsta. Astia stau sprijiniti de masini mananca seminte si beau suc. Dumnezeule!!! Unde ne intreptam?! Unde e o bere sutita si bauta pe ascuns, o tigara palmata si impartita cu prietenii. Generatie de cacat....

Mai rau, am sesizat cateva cazuri de emo. Imi vine sa plang.

Se anunta vreme proasta. Jubilez. Din primavara tarzie si pana in toamna timpurie, toate personajele enumerate mai sus se intalnesc in fata geamului nostru. Ca noi stam la parter dupa cum v-am povestit. Si stau acolo de pe la 17.00 pana pe la 22.00.

Nu va puteti imagina ce se poate discuta. De la politica la sport (una din babe e o suportera infocata a echipei Steaua), de la mancare la boli (habar n-aveti cate boli exista pe Pamantul acesta si cum toate s-au cuibarit in nevinovatele babe de la noi din bloc), de la economie la frecventa basinilor (serios, si asta a fsot subiect de discutie).

Invariabil se discuta in contradictoriu si pe un ton ridicat. Grupul de la noi e mai idiot chiar si decat Antena 3 (greu, dar totusi posibil).

Noi... noi nu intram in absolut nici unul din tiparele cunoscute de ei. Elena a avut grija sa le puna pe babe la punct de cate ori a avut ocazia. Frica e termenul care cred ca descrie cel mai bine sentimentele lor fata de ea.

In general suntem priviti la fel cum ar fii priviti extraterestrii  -nu stii unde sa-i incadrezi, n-ai nici un subiect comun de abordat cu ei. Ii lasi in pace.

Vine vremea rea. Gata cu suetele nocturne in fata geamului. Si cine stie? Iarna-i grea, omatul mare.... Poate ne trezim in primavara cu niste locuri libere....

MPC 2012

Data: 05.10.12-06.10.12
Participanti: Ana, Elena, Alex
Locatie: Zarnesti
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii


De mult am vrut sa fac asta :).....

La Zarnesti am ajuns destul de tarziu in noapte. Drumul a fost lung - toamna si-a facut deja simtita prezenta. Ana are deja 2 luni -  e deja o "domnisoara" .

De MPC ma leaga o gramada de amintitri. Doar frumoase. Inceputul. Totul.

Ca si anul trecut, am venit aici sa fac un concurs bun.Saptamana de antrenament la 2000m din Austria sper sa aiba un cuvant de spus. As minti daca as zice ca nu am emotii.

De cazare s-a ocupat si de data aceasta familia Tanase. Nu mai e loc decat de o bere. Cuvinte putine, ras fortat, stres mare.

Fete cunoscute  peste tot. Ne ridicam pachetul de start. Nu am stare. Vreau sa vina odata startul, sa termin cursa. Sa se faca liniste.

Imi iau Activatoarele. Maine o sa fortez inima inca de la start.

Ne retragem repede la pensiune. Nu am pofta de mancare. Elena mi-a pregatit ca de obicei cu grija pastele, dar nu prea am chef de mancare.

Ma mai joc putin cu Ana, dupa care ma rog sa adorm cat mai repede.

O lumina mohorata si o burnita marunta ma intampina dimineata. Sunt momente cand "e nevoie" de vreme proasta. Speram sa ploua. Marlaneste, nesportiv, dar speram sa ploua.

Pe ploaie calcarul alunecos acoperit cu noroi e o adevarata "placere". Imi prinde bine orice truc care reduce viteza traseului. Imi prinde bine absolut orice il face mai tehnic.

Privesc cu speranta picurii mici care se preling pe geamul de la mansarda pensiunii. Am un nod in stomac. Nu are cum sa mai intre si mancare acolo.

Ritualul sfant al pregatirii inainte de start. Aici voi merge fara bete, cu bidonul Sponser intr-o mana. Manecutele de bicicleta, incalzitoarele de picioare, tricoul de bicicleta, manusile si buff-ul. Echipamentul il pastrez minimal.

Si aici o sa reincerc din nou sa alerg cu MP3-ul.

Mergem toti trei la start. Ana e si ea mai cuminte in dimineata asta. Eleana ma incurajeaza. Ma duc sa imi fac incalzirea pe strazi laturalnice, departe de ceilalti concurenti.

Ni se verifica echipamentul si ma duc cat mai in fata la start. Sa ploua, trebuie sa ploua. Sa fie noroi. Te rog...

Dau drumul la muzica si se lasa linistea. De acuma totul o sa fie bine. Red Bull-ull de dimineata isi face inca simtit efectul. Si aici ca si la Siria am nevoie de un start bun. Nu vreau sa intru pe poteca impreuna cu toti "ciumpalaii".

O sa trag mai tare pe portiunea de forestier pana la Fantana lui Botorog.

Start!

Inca doua respiratii, dau drumul la ceas si sper sa fie scurt.

De data asta trag tare la start. Foarte rar fac asta, dar acuma imi trebuie un "iepure rapid". Cofeina isi face efectul. Alerg cu inima in gat, cu ochii in gamba lui si horcaind.

Stiu ca o sa ma pot odihni dupa ce incepe urcarea, dar acuma trebuie sa trag.

In sfarsit se termina forestierul. Daca ajungi printre primii la intrarea in padure, poti sa alergi. Fortez nota. Iau primul Activator. Stiu ca o sa mi se faca rau, intrebarea e cand?

Deja ma intreb spre "aerul rarefiat" al plutonului. Fete cunoscute. Aici trebuie sa ma "lipesc" de cineva. Dar trebuie sa ma lipesc de cineva care sa ma forteze, nu care sa mearga intr-un rtitm linistitor. Cineva care sa traga de mine.

Il gasesc. Pana la Table, traseul e de viteza. Sau ma rog, aici e primul punct in care scap de angoase. Aici se produce separarea intre entuziasti si cei cu un pic de experienta. Pana aici poti sa alergi si din entuziasm si fara antrenament si numai din ambitie. Dar de aici deja iti trebuie antrenament.

Urcarea spre Funduri nici nu vreau sa o alerg. Aplic tehnica "Killian" : mainile pe pulpe, aplecat la 90 de grade, merg cat pot de repede. Pe urcarea asta vreau sa imi revin.

Depasesc aici o gramada de concurenti. Nu ma bucur, nu ma mir, nu ma entuziasmez - e doar mersul normal a concursului.

Ajung in creasta ud leoarca mai mult de la transpiratie decat de la ploaia marunta care m-a insotit pana aici. Marcajul e ca de obicei perfect, incurajarile ne acompaniaza de peste tot.

De aia MPC e special.

Bun. Incepe coborarea. Pietrisul marunt amestecat cu noroiul cleios se prinde de talpi si face o pasta alunecoasa. Pentru MPC folosesc perechea mea nou nouta de Asics. O s-o stric aici. Dar sper sa merite.

Nu cobor, patinez si alunec. De aici nu mai pot depasi multi concurenti. Cei din fata sunt "Greucenii". Atunci de ce mi-am dorit asa de mult sa ploua si sa fie greu pe coborari?!

Pentru ca pana in Funduri am tras mult mai tare decat in alte dati. Si nu mai pot sa tin ritmul asta. Stiu ca vine coborarea de la Spirlea, vine platul de la Plaiul Foii si mai ales interminabila coborare de la Diana. Toate portiunile astea sunt pentru alergatori.

Acolo o sa pierd mult timp fata de ceilalti. De aceea sper sa castig cat mai mult pe valea Urzicii si pe tot braul ce incinge creasta pana la Spirlea.

Trec repede de portiunea cu corzi. Trebuie sa fiu atent. Foarte atent. Al doilea Activator l-am luat sus in creasta. Imi trebuie mintea limpede pentru a putea alerga aici. Si-a facut efectul repede. Alunec, patinez, sar. Trebuiue sa fiu mereu atent - un pas gresit si pot sa fac o entorsa.

La Spirlea simt deja sfarseala asociata cu efortul prea intens de pana aici. Cu excesul de cofeina. Ma cuprinde un fel de leneveala si de auto multumire. Nu ma mai pot concentra si nu mai gasesc forta sa trag.

De aici e noroi. Asta e bine. Dar picioarele ma lasa si ele. Alunec si cad de doua ori. Imi murdaresc mancutele albe. Dar mai rau e ca mi-e din ce in ce mai greu.

Sunt ajuns si depasit de cativa concurenti. Nu e bine. Si vine platul ala infect pana la Plaiul Foii!

A fost cumplit pana la puncutl de alimentare. M-a durut splina de la coborarea saltata, o stare continua de voma de la Activatoare si o sfarseala care nu ma mai parasea.

La punctul de alimentare nu vreau decat doua guri de supa calda dupa care plec din nou in mers catre baza urcarii spre Diana. Ma reintalnesc cu cei care m-au depasit pe coborarea de la Spirlea. Stiu ca o sa-i depasesc pana sus la Diana.

Dar pana atunci trebuie sa trec de primii metrii de panta. Astia sunt tot timpul cei mai grei. Ca la un motor Diesel care trebuie lasat sa se incalzeasca inainte de a porni. Se termina poiana, se intra in padure, panta se inaspreste si motorul e pregatit.

Urc perfect. Asa cum visam. Asa cum trebuia. Sfarseala e undeva la baza urcarii. Sunt cel mai bun catarator. Urc in patru labe pe panta alunecoasa. E si metoda pe care am folosit-o anul trecut si care ma avantajeaza.

Adica...Efectiv urc in patru labe. Palmele inainte in noroi si picioarele venind cuminti din urma. Cand panta se mai domoleste ma folosesc de toti copacii ca sa ma trag de ei. Iubesc urcarea asta.

La fel de mult cum urasc coborarea ce urmeaza. Sus la fostul refugiu iau al treilea si ultimul Activator.

Splina incepe sa ma doara instantaneu cum incep sa cobor. Buzele mi-s uscate. Am mancat un singur gel, nu prea mai e de unde sa fie putere. Si mai e mult.

Viziunea aceea de Fata Morgana a Zarnestiului care se vede asa de aproape si pana la care mai ai totusi asa de mult de alergat. Se termina forestierul si se intra pe poteca pe curba de nivel. Dau un regat pentru un MTB.

Nu mai pot! Nu mai pot! Imi vine sa vomit. Dar nu asta e cea mai mare durere. Ci faptul ca nu ma mai pot motiva. Hai, mai un pas, mai unul. Nu te opri din alergare, mai ai cativa kilometrii si gata.

Usor de spus, mai greu de pus in practica. Am in spate doi concurenti. Stiu ca o sa ma depaseasca. Nu are rost nici macar sa fac vreun efort sa impiedic inevitabilul. Pe portiunea aceasta eu merg doar la supravietuire.

Simt dezamagire cand sunt depasit, dar asta e... Fiecare e bun pe felia lui. Se duce.

Trebuie sa minimizez pierderile, asa ca ma concentrez sa maresc ritmul - macar sa nu mai fiu depasit si de altii.

Acuma parca as vrea sa nu mai ploua. Sunt cu picioarele ferfenita. Intru pe asfalt. De aici mai am maxim 2km pana la final. Nu mai e de unde putere sa accelerez. In incurajarile localnicilor parcurg ultimele curbe.

Se vede linia de finish! Sprintez pentru poza de final. Elena e acolo cu Ana, sub protectia unui cort. "Hai Sandu!".

Gata!!!

Stomacul mi-e distrus, mi-e rau, dar am mai terminat un MPC.

Locul 18 la general si locul 4 la categorie... Asta e. Mai bine ca anul trecut. La un pas de podium. Dar lupta continua - mai am de  "crescut" o pozitie.

A fost...MPC 2012.

Un concurs special, organizat de un om special sustinut de cea mai frumoasa echipa. Multumim Luci si intregii echipe pentru seria Carpathian Man pe care ne-ai oferit-o.

Multumesc Elena, multumesc Ana pentru tot suportul pe care mi l-ati dat si pentru rabdarea voastra.

MTC lasa la final de fiecare data un gol. Concursul de toamna tarzie care incheie un sezon cu bunele si relele lui. Concursul care iti ramane in amintire peste iarna si care iti da forta sa mergi mai departe. Probabil si din acest motiv MPC este considerat regele trail running-ului de la noi.

Bun! Acuma e timpul sa plec de la lucru. Peste 3 saptamani e MPC 2012 si e mult de munca pana atunci...

No, ase!

Data: 08.09.12-09.09.12
Participanti: Ana, Elena, Alex
Locatie: Tarcu, Zarand
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii

Asta e week-end-ul ala cand totul merge ca la carte. Cand totul iese mai bine decat visai. Cand n-ai material de blog.

Sambata am planificat o iesire cu fetele la Cuntu. Uneori trebuie sa ai grija ce iti doresti. Ana a dezvoltat un comportament ciudat: cat timp e in masina si in miscare e cel mai cuminte copil. Dar si cand ajunge acasa.... Asa ca trebuie s-o tinem in miscare.

Mergem toti 3 pana in curba de unde incepe traseul marcat peste Cracul Pipului catre cabana Cuntu.

Placerea mea e sa o car pe Ana in port bebe. Am si eu un rol.

Ma opintesc destul de tare si gafai  ca sa tin ritmul Elenei. Elena "pedaleaza" la deal la fel ca inainte de epoca Ana...

A fost o tura superba. Vremea a fost perfecta - soarele scalda padurea care incepea deja sa treaca la straie de toamna.

Ne-am oprit de multe ori pentru poze. Am stat intinsi la soare in Seroni. Am ajuns si la Cuntu.

Mai sus Ana nu are voie. Elena tine mortis ca Ana sa fie cat mai mult timp afara, in natura si in miscare. Pe de alta parte nu trebuie exagerat. Recordurile o sa le bata Ana mai incolo. Asa ca deocamdata o obisnuim usurel cu altitudinea.

Sub imboldul Elenei ma decid sa incerc o alergare spre Tarcu.

"Hai, ca ai zis ca vrei la MPC!".

Mi-e lene, vremea te imbie la lenevit, maine am o cursa foarte grea de MTB. Si ca de obicei nu am chef de alergat.

Ma urnesc totusi. Dau drumul la ceas in usa cabanei Cuntu.

A fost simplu cea mai buna tura a mea. Cea mai placuta alergare de foarte mult timp. Un vis. Un delir. Placere pura.

Anii treceau si reveneam constant aici cu Elena. Fumam cate o tigara si ma gandeam cat de repede pot ajunge pe varf. Vremea a trecut, ne-am luat echipament de alergat, am devenit obsedat de antrenamente si timpi. Si visam in continuare.

Am incercat de mai multe ori in anii trecuti sa cobor sub o ora. Atunci mi s-a parut imposibil. Ajungeam daramat sus.

Azi a fost simplu, un vis.

Cu o singura exceptie : momaia lui Vali - am alergat integral. Dar nu asta a fost cel mai important. Cel mai important a fost ca m-am simtit excelent. O senzatie greu de descris: la MTB e efort si adrenalina. Forta bruta, viteza, tehnica.

Alergarea e asociata de obicei cu monotonia, respiratia sacadata, picioarele moi, gatul uscat.

Acuma a fost altfel. A fost efectiv bucuria alergatului pe munte. Nici nu mi-as imagina ca as fii putut face altfel traseul. Nici nu ar fii avut vreun sens sa il fac altfel.

Mi-am spulberat precdedentul record cu 16 minute. Am terminat tura in 45 de minute. Si am regretat ca s-a terminat. Azi as fi putut cuceri orice. Azi as fi trecut in alergare pe langa Killian si l-as fi incurajat.


La vale "am plutit". Mi-am amintit de ce zicea Radu - sa te folosesti de gravitatie in avantajul tau. Daca nu ai alergat niciodata nebun la vale prin munti nu o sa intelegi senzatia de libertate si bucuria asociata.

La vale am facut 23 de minute. In total 68 de minute.Dupa cum banuiti, urmatorul obiectiv e sa fac sub o ora dus-intors...


Ma reintalnesc cu fetele mele. Sunt fericit.Cel mai fericit. Ne intoarcem la masina. Ziua perfecta - asa mi-o imaginez.

Am gasit ingredientele: Ana, Elena, odihna, mancare. Si munca, multa munca.

Duminica e zi de concurs. Fetele mele e  musai sa ma insoteasca. Ele sunt suportul moral.

O sa particip la Arad Bike Race - o competitie organizata de niste prieteni. Este prima editie si se va desfasura la Siria in judetul Arad.

Cunosc traseul, deoarece am fost pe el la antrenament (cu fetele impreuna, evident). E un traseu greu, de fuga, mult prea putin tehnic. E un traseu pentru cei cu "gambe mari" si inima puternica. Nu imi convine. Prefer urcarile interminabile - acolo unde pot sa imi fac jocul.

Aici urcusurile in cap alterneaza dupa cateva sute de metrii cu coborarile. E un fel de sprint cu obstacole.

Particip la tura lunga. Cu timpul meu luam podiumul fara probleme la cursa scurta. Ii zic in gluma Elenei - si vine replica "Ce-i asta? Mergi sa vanezi podiumul?!".

Cat timp nu o sa am probleme de sanatate si cat timp ma mai tin bojocii - o sa particip doar la turele lungi.

M-am antrenat mult la bicicleta in ultimul timp. Din nou, nu pot sa nu fiu rautacios si sa nu remarc: de cand a aparut Ana am mai mult timp. De fapt nu e mai mult, doar ca il folosesc altfel. Adevaru-i ca la asta contribuie enorm Elena...

Arad e ultimul antrenament cu public inainte de Maros. La Maros sunt categorii de varsta, e un profil pe placul meu si cum am zis - Maros e un obiectiv.

Sunt pregatit si motivat pentru cursa aceasta.

Stiu ca sunt bun. Aroganta si ingamfare date de faptul ca stiu ca m-am antrenat, stiu ca am muncit, am strans suficienta experienta. Nu are rost sa ma ascund dupa degetul infipt in...

Dimineata incerc ceva nou - desi in ultimul timp nu mai fac experiente inainte de concurs.

Profilul cursei nu imi place deloc: o urcare de doar 300m diferenta de nivel. Pe aia se descurca oricine, nu trebuie sa fii catarator. Dupa aia urmeaza o bucata interminabila de fuga pe un fel de plat. Dupa care se intra pe "fierastrau" : urcusuri mici si grele. Care pot fi din nou abordate de oricine, chiar daca nu e catarator.

Eu am nevoie de urcari de cate 1000m diferenta de nivel. Acolo sunt bun. Daca nu iau startul bine, astia termina cursa pana ma dezmeticesc eu...

Ness cu Red Bull. Simt instantaneu amestecul. Intrebarea-i cat ma tine: dupa ce ii trece efectul e nasol.

Aleg sa plec fara apa la mine - ma bazez pe punctele de alimentare. Ma incalzesc si ma asez la start. De la tona ai de cofeina pulsul mi-e in gat deja. Dar cursa asta e prea rapida si prea scurta ca sa ma bazez ca mai recuperez daca ratez startul.

Am mers perfect. Asa cum mi-am dorit. Pe la mijlocul primei urcari m-a ajuns un baiat care m-a si depasit. M-am pus in roata lui si am sta acolo 60% din cursa. La final am aflat ca e Marius Ianu.

Interesant a fost ca eram in spate si el a trecut pe langa punctul de alimentare fara sa opreasca. Ce era sa fac?! N-am oprit nici eu. Asa a insemnat ca am pedalat 40 de km si 1400m diferenta de nivel fara o picatura de apa.

Nu a fost o problema foarte mare, deoarece mai nou imi fac toate antrenamentele fara apa. Ma hidratez foarte bine inainte si dupa cursa, dar in timpul efortului incerc sa obisnuiesc corpul sa nu ceara apa.

Mi-a fost greu de la inceput pana la final. Foarte greu. A fost simplu concursul la care am tras cel mai tare anul acesta. Asta l-am simtit ca si concurs. Am fost concentrat cap-coada, am tras de mine serios.

Nu mi-a placut de nici o culoare profilul, faptul ca nu a fost tehnic si lipsa urcarilor lungi. A trebuit sa ma adaptez.

Am fost "vanat" toata tura.

Paradoxul cel mai mare e ca ... am castigat la sosea! Traseul are 12km de sosea.

Pana acolo  am fost "haituit". Un ciorchine de ciclisti statea in sapte si mirosea "sangele". Fiecare portiune de plat sau coborare micsora distanta.

Si a venit asfaltul... Pana anul trecut as fii injurat si blestemat un concurs care are 12km de sosea. Azi m-au salvat. A fost portiunea in care am fost mult mai puternic. Aici am marit ecartul, aici am luat avans. A mers ca pe Bencec - cadenta de 85, viteza constant la 33-35 la ora. Relaxat, odihnitor de-a dreptul.

O cursa la finalul careia mi-a fost rau. Asa trebuie sa termini o cursa. Nu cu rezerve de energie si cu zambetul pe buze. Pentru aia mergi la iesiri cu prietenii.

O cursa care m-a stors, care m-a solicitat. O cursa la finalul careia am fost fericit din nou.

Organizarea:
- ignorand ca a fost o competitie fara taxa de participare - a fost o competitie organizata aproape ireprosabil!
- cip-uri
- atmosfera la start si finish
- cel putin traseul lung marcat perfect
- oameni la toate intersectiile
- o echipa care s-a vazut ca a pus enorm de mult suflet in organizarea acestei competitii.

Felicitari intregii echipe de organizare si voluntarilor. A fost peste multe concursuri care au taxe de participare substantiale. Un plus mare pentru pasiunea pusa in organizarea concursului.

Felicitari intregii echipe Tibiscus care a "furat" din nou podiumul la toate categoriile: Pantani, Bitza, Cristi, Ramona, fratii Speth si lista e interminabila.

Ana, Elena, odihna, mancare. Si munca - mai am cateva saptamani.

Maros are un profil pe placul meu : acolo e pentru cataratori, nu pentru alergatori. Acolo nu trebuie sa imi ridic pulsul artificial la start. Tura lunga, ca aia scurta nu prezinta nici un interes.

Si MPC... Spre Funduri si pe urcarea spre Diana va trebui sa imi amintesc de placerea alergatului prin Tarcu.

Pana atunci....munca.

UTF

Data: 31.08.12-02.09.12
Participanti: Ana, Elena, Alex , Bobi
Locatie: Fagaras
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Seria Carpathian Man a venit cu inca o bijuterie : UTF. Prescurtarea de la Ultra Trail Fagaras, este vorba de o competitie pe echipe desfasurata pe durtata a 3 etape.

A fost...deosebit. Din multe puncte de vedere. Daca deja aproape toata lumea stie ca evenimentele organizate de Luci sunt speciale, de data asta parca totul a fost la superlativ.

E o senzatie unica sa poti spune ca efectiv cunosti pe toti concurentii care vor lua startul. Sa ii poti numi prieteni. Termenul de "suntem o familie", "avem aceleasi pasiuni" - au cea mai buna transpunere in realitate la concursurile lui Luci. Si asta s-a simtit mai bine ca niciodata la UTF.

UTF a insemnat foarte mult pentru mine. Mi-a redat cheful de alergat. Bucuria de a fii din nou liber sus pe crestele muntilor. Bucuria de a...alerga.

Mi-a revenit iarasi pofta de a trage nebuneste la deal. De-a ramane fara aer si dupa aia de-a mai face un pas. O sa imi reiau antrenamentele de alergare. Cu placere de data aceasta. Fara obligatie. O sa o fac pentru MPC, dar mai ales o sa o fac pentru mine.

Tot UTF-ul mi-a aratat ca microbul bicicletei e prea adanc sadit de-acuma : pe creste visam sa am MTB-ul pentru coborari. Sau pentru single trail-urile de pe curbele de nivel. Cel putin in etapa a 2-a as fi reusit sa stau in sa peste 60% din traseu... La UTF mi-a fost clar ca alergatul o sa ramana de-acuma pentru mine un sport de "nisa". O completare pentru bicicleta.

Am de pregatit MPC-ul. Si o sa fac asta bine. Cu pasiune si cu nebunia de altadata. Si pentru asta multumesc UTF-ului.

Tot UTF-ul a reprezentat punerea in practica a unei alte "nebunii":  aici am participat alaturi de Bobi.

Conjunctural Bobi e si nasul meu. Dar Bobi e inainte de toate prietenul meu de peste 15 ani. Chefuri, aventuri, tone de amintiri ne leaga.

S-a apucat de alergat acuma un an si jumatate. Meticulos, tipicar. A crescut incet, dar constant. Suntem doua personalitati complet diferite : nebunia intalnind cel mai pur rationalism. Antagonismele perfecte.

Una din cele mai frumoase echipe in care mi-a fost dat sa particip.

A fost... greu de povestit. Diferenta dintre noi ca valoare la ora startului e evidenta. De ce ai face asa o echipa: Din mila? Din autoconservare? Din lipsa de idei?

Nici una. De-acolo din spatele lui Bobi unde am stat invariabil o creasta a Fagarasului si am vorbit neincetat cale de peste 70km, am reinvatat lectii pe care le uitasem de mult.

Chiar daca el nu a realizat, in etapa a 2-a a reusit sa treaca peste praguri insumontabile pentru multi:
 atunci cand nu il mai tineau picioarele si statea  sa cada pe urcare a gasit forta sa traga, sa treaca peste durere, peste neputinta si sa stoarca si ultima farama de energie.

A fost "muscat" de febra concursului. Chiar daca a fost pe punctul de a ceda, a mai avut forta sa se uite in spate, sa vada ca vin echipele dupa noi si sa traga.

Si dupa aia sa alerge ca dementul la vale.

Mie mi-a fost infinit mai usor. Dar tocmai de aceea nu m-am menajat deloc: in echipa iti ajuti partenerul. Asa ca daca eu pot sa trag mai bine, rolul meu e sa-l incurajez, sa-l motivez, sa-l ajut la fiecare pas. Nicicum nu e ala de a-i arata ce usor mi-e mie si ce greu se misca el.

70km de creasta am vorbit in continuu. Am impins, am incurajat.

UTF m-a reinvatat lucruri uitate despre camaraderie. Tot UTF m-a invatat lucruri noi despre echipa. Tot aici am invatat tehnici noi pe care abia astept sa le pun in aplicare cand se intoarce Elena.

UTF debuteaza in Avrig cu o etapa de prolog, al carei rol este popularizarea alergarii. Luci pune constant accentul pe acest aspect.

Cu mic, cu mare - la propriu - deoarece Ana este cu noi, inghesuiti in masina, ajungem joi pe la pranz la Avrig.

Concurentii UTF nu sunt multi. Nu sunt nici putin. Sunt aproape atatia cat trebuie sa fie - in momentul in care 3 Munti sau UTF o sa aiba 100 de echipe la start o sa caut alte provocari. Atunci concursurile acestea si-ar pierde complet farmecul.

Aici esti intr-un fel de tabara, la o iesita de week-end cu prietenii. Totodata aici se strang Greucenii.

Nu neaparat toti cei care sunt pe primele locuri la concursurile de alergare montana - desi aici la start sunt printre cele mai grele nume.

Dar mai important decat orice, aici se strang cei care au schimbat efectiv fata sportului montan in ultima decada. De departe cel mai select club.

Aici sunt organizatorii de la EcoMarathon, MPC, Hercules sau Maraton Medieval Medias. Prezenti ca participanti directi sau ca suport.

Aici participa oamenii care au dat motiv altor cateva mii sa viseze, sa povesteasca, sa se bucure. Sunt cei care au schimbat viata multora.

Aici se urzesc viitoarele maratoane, apar idei noi sau auzi tot felul de povesti fascinante.

In Avrig ne validam si noi inscrierea la sala de sport. Un concurs pe etape presupune infinit mai multa logistica decat un simplu maraton montan : cazari, transport, tranzit intre diferite puncte. Efortul pentru un concurs de 2 etape nu este nicicum de 2 ori efortul depus pentru organizarea unui singur maraton - este mult mai mare.

Ana este in centrul atentiei. Aici, inconjurata de oamenii acestia trebuie sa creasca. Vesnic pe drumuri, in continuu in miscare, in continuu afara din casa. Inconjurata tot timpul de astfel de oameni.

Si eu si Bobi suntem realisti: nu avem sanse de pozitii fruntase la UTF. Dar nu am venit aici sa supravietuim. Vom lupta pentru fiecare loc.

Azi, in  etapa de prolog vom avea de parcurs un traseu prin oras. Nu foarte lung - o incalzire pentru cele 2 etape montane care urmeaza. Totusi si azi timpul se va cumula la timpul final asa ca nu e loc de tras chiulul.

Suntem in total 29 de echipe. Din care 7 de mixt - asta ma intereseaza in mod deosebit, deoarece mai e un pic pana cand revenim. Concurenta a crescut si e de cea mai buna calitate - nu o sa ne fie deloc usor anul viitor.

La ora 17.00 ne pregatim de start. Fiecare echipa este prezentata de catre Luci. Fiecare echipa este ovationata de ceilalti concurenti. Aici efectiv toti ne stim intre noi: si nu numai dupa nume sau din poze. Avem ture impreuna, concursuri  la care am mers cot la cot, multe povesti frumoase de spus.

Si inca una care sta sa inceapa.

UTF 2012 e gata de plecare. Start!

Traseul e pe asfalt, in general pe plat. Aici nu m-a prea interesat ideea de echipa. Stiam ca Bobi nu se supara. Aici vroiam sa vad daca mai functionez. Incepe sa se puna praful pe rotula si pe ligamente de cand nu am mai alergat. Am avut o tentativa esuata de revenire la antrenamentele de alergat, dupa care m-am concetrat exclusiv pe bike.

Asa ca aici pornesc tare. Nu pot sa alerg cat vreau de repede fiindca totusi distanta intre coechipieri nu trebuie sa fie mare. Alerg franat. Simt ca pot sa merg sensibil mai repede.

Bobi isi vede meticulos de ritmul lui. Nu e unul rau - sigur puteam trage mai tare. Nu ma deranjeaza insa. Trecem prin parcul Bruckental, inca un pic de asfalt, sprint final si la sfarsitul etapei de prolog ma gandesc deja cum o sa pregatesc MPC-ul.

Am alergat bine amandoi, ne-am simtit excelent si ne-am incalzit pentru tura de maine.

Dupa tura de prolog ne-am strans cu totii din nou la sala de sport. Avem parte de un spectacol de dans popular de la o formatie din Avrig. Luci pune mare pret pe valorile locale si cu fiecare ocazie incearca sa constientizeze concurentii despre bogatia acestor locuri.

Dupa spectacolul folcoric ne-am dus cu totii la cabana Ghiocelul - de unde se va da si maine startul. Avem parte de un pasta party si de mult timp pentru povesti.

Seara o petrecm facand bagajul pentru tura de a doua zi, pregatind rucsacii care trebuie transportati la punctul intermediar a concursului. Si dormind.

In echipa cu Elena suntem de valori sensibil egale; in echipa cu Balan el e mai bun asa ca ma doare-n cur ce-i trece lui prin cap ca eu si asa trag de mine pana mor.

Acuma stiu ca eu sunt mai bun in echipa. Trebuie sa concuram in asa fel incat nu doar sa terminam tura, sa o terminam cat putem noi de bine. Si asta implica strategie multa. Trebuie sa functionam perfect ca echipa.

Dupa micul dejun, intr-o atmosfera de vis, intr-o poienita de sub cabana Ghiocelul, ne pregatim de start.

Pe langa cele 3 etape de UTF, exista si o versiune mai scurta - de o singura etapa - care va face doar tura de azi. Toti suntem la start.

Acuma, scriind blogul stiu ca am facut o singura greseala strategica in cele 3 zile: una singura, dar mare....

Si multe bune. De exemplu, cumpar pe fuga 3 Activatoare. Daca stii cand sa le iei - dar sa stii exact cand - sunt nepretuite.

Concuram sub un nume neobisnuit: Ooompa Looompa. Daca vreti sa stiti ce inseamna intrebati-l pe Bobi. Sau cautati pe net. Numele echipei a fost primul lucru care i-a trecut lui Bobi prin cap si ala a ramas. Suna bine si probabil o sa-l mai folosim si pe viitor.

Imi iau la revedere de la fetele mele si luam startul.

36km  cu 3400m diferenta de nivel - atat am avut la final. In mare cunosc traseul si am un plan de abordare. Stiu unde avem apa, cat trebuie sa alimentam, unde e de tras, unde e de conservat energia.

Se incepe pe forestier. Startul ar fi trebuit inregistrat si pus la fiecare start de cursa. Desi sunt numele grele din alergarea montana, nu alearga de la start ca descreieratii: te incalzesti, o iei usor, accelerezi pe parcurs.

Pornim destul de tare totusi. Bobi nu zice nimic. Daca ieri am concurat cumva la individual - azi tin "mai strans" : merg cativa metrii in fata incercand sa dictez un ritm. Lui Bobi se pare ca ii e cam greu sa il tina. Mareste el ritmul, nu reduc eu. Ma uit pe ceas, calculez: nu e prea repede, mergem tot asa.

Din Poiana Neamtului s-a terminat incalzirea. Incepe urcarea spre Barcaciu. Primele serpentine merg in fata. Se vede ca lui Bobi ii e greu. Ma opresc si fac cateva poze.

Din punctul aceasta, am stat invariabil cu nasul in curul lui Bobi 70km. Si am dat in continuu din gura.

Mergeam efectiv la cativa centimetrii in spatele lui. Pui presiune. Nu lasi sa slabeasca ritmul. Dai indicatii.

Dar pentru asta trebuie sa ai si un partener cu nervii lui Bobi. A fost cea mai docila persoana pe care am intalnit-o vreodata. Cu cei mai de otel nervi.

Cu Bobi inainte si eu punand presiune din spate ne-am gasit un ritm. Asta a fost cel mai important. Sa avem un ritm constant. Era vital sa nu facem sprinturi, sa nu avem fluctuatii.

Nici o serpentina taiata. Consum minim de energie. Curbele largi, pasii mici si desi. Pulsul trebuie sa ramana jos.

Pasii mici si desi.
Ocolim, nu taiem sperpentina
Hai Bobi, tine ritmul
Nu relaxa acuma
Nu incepem alergarea in varful pantei, lasam pulsul sa isi revina si dupa aia alergam
Hai Bobi
Lasa picioarele moi pe coborare, nu te opune pantei
Relaxeaza mainile
Nu frana pe coborari, lasa picioarele moi
Pe coborari ne relaxam, nu fortam
Hai Bobi
Bine asa
Tine ritmul
Nu ridica piciorul, ocoleste toate obstacolele.
Alearga!
Pasi mici, mici, dar aleraga cat poti, nu trece in mers
Nu fa pasii mari, mici si desi
Hai Bobi
Nu fortam coborarile, ne relaxam aici.

Alin cu Gianina ne depasesc ca fulgerul. Alin o impinge pe Gianina. Am mai vazut pusa in practica tehnica si la Grind. Am incercat si noi odata la un Carpathian cu Elena - fara rezultat. Fie nu stiu eu sa aplic tehnica, fie sunt mult prea slab pentru asta.

Zic sa incerc si cu Bobi. Asa ca de la mijlocul urcarii spre Barcaciu si pana la finalul celei de-a doua zile am incercat sa il imping cat mai mult la deal.

Din momentul asta pentru mine concursul nu a mai reprezentat o plimbare de duminica. A fost nevoie de efort - nu sunt tocmai dotat fizic ca sa fac asta. M-am consumat serios.

Jumatate din merit a fost a lui Bobi. Nu a opus nici un fel de rezistenta. Probabil o mare parte din timp impinsul meu il incurca sau efectiv il incetinea. Dar nu a zis nimic.

Am ajuns la Barcaciu. E concurs. Ne batem cu celelalte echipe. Cu toate. Cu oricare. Dar trebuie sa fim meticulosi si atenti.  Bobi mananca gelurile pe ceas, la ore fixe. Eu prefer sa merg fara geluri cat se poate de mult. Si cum eu intrevad concursul acesta ca o cursa de anduranta la un puls mediu, prefer sa nu bag geluri. Daca nu e neaparat cazul, prefer sa merg pe ursuleti Haribo si dextroza.

Bobi a dat intr-o spaima vecina cu paroxismul inainte de Barcaciu:  a mancat jumatate de punga de bomboane de dextroza cu magneziu. Il incercau crampele.

Pasii mici
Nu ridica piciorul, ocolim obstacolele
Bea apa

De la Barcaciu a urmat traversarea spre Negoiu. Am mers incept aici, mai incet decat multe alte echipe. Dar tinand cont de crampele care pareau sa il inhate pe Bobi si mai ales stiinde exact ce urmeaza, am "fortat" un ritm cat mai scazut si relaxant pe aceasta portiune. Aici ne-am odihnit, desi era o portiune integrala de alergare.

De la cabana Negoiu poteca ne duce catre fundul Caldarii Saratii. Aici am inceput sa pun presiune.

Hai Bobi
Mareste ritmul
Hai, nu lasa
Oricat de incet, dar treci in alergare
Alearga
Hai

Punct de alimentare. Aici beau ca nebunul izotonice. Gelurile nu imi plac, in schimb iubesc izotonicele Sponser. Aici am prins din urma vreo 4-5 echipe. Strategia a functionat: ne aflam cam in aceeasi pozitie ca la start, cu diferenta ca suntem odihniti inca.

Eu alerg cu camel back-ul in spate. Urasc asta. Nu imi respira spatele, mi se balangane apa in rucsc. Si ala care imi zice ca poate sa bea din tusca in timp ce are inima in gat e un mare mancator de... De cacat. Ultimele 5-7 ture de bike am mers complet fara apa. Te poti obisnui sa consumi mai putin. Nu e sanatos, dar cu siguranta eu nu fac cele mai sanatoase lucruri in viata...

Bobi e smecher. Stie ca n-am multa apa in camel back. Si aia pe care o am o tin daca cumva i se termina lui apa din bidoane. Eu vreau sa beau doar in punctele de hidratare. Daca  nu sunt scos din ritmul meu, pot sa consum incredibil de putina apa oricat de cald e afara. La UTF a functionat strategia. A doua zi am plecat cu camel back-ul gol. Nu am alimentat decat de la organizatori. Nu e un sfat de urmat - e ce am facut eu.

Incepe urcarea. 900m de catarare in cap. Mi-a fost la fel de greu ca lui Bobi. De fapt de cand aplic tactica cu impinsul ne e la fel de greu la amandoi - cel putin pe catarari.

Am urcat perfect. As zice ca prea bine chiar... Am facut echipa comuna cu Rares si Alexandra pe portiunea finala.

Pe varful Negoiu, Oana "water girl" mai bifeaza un record cu punctul ei de hidratare de la 2535m. Uluitor.

Bobi arata un potential mare pe coborarile tehnice. Daca prinde o zi buna, nu il pot intrece. Cu cat e mai tehnica coborarea, cu atat ecartul intre noi e mai mic.

Nu cedeaza picioarele, ai incredere in ele
Calca natural
Nu te lasa pe vine
Ai incredere in picioare
Hai Bobi
Hai alearga, da-ti drumul

Coborarea pana la Caltun il gaseste pe Bobi cu muschii relaxati. Strunga Doamnei o alergam la propriu. Aici, dupa cum speram, am mai castigat timp.

La Caltun alimentez din nou cu apa.

Din nou stiu ca Laitelul e piatra de incercare a zilei, nu Negoiul. 300m diferenta de nivel. Dar in momentul asta grei. Am pus umarul - la propriu - si am urcat Laitelul.

Nu stiu daca Bobi stia, dar in punctul asta eram pe locul 4 si aveam locul 3 la o aruncatura de bat.

Sincer, nici in cel mai fantezist vis nu credeam ca o sa ajungem vreodata in pozitia asta.Pe 3 e Andrei. Au mers bine, dar in ultimele portiuni ne-am apropiat mult de ei.

Am impins mai tare in spatele lui Bobi.

Nu lasam ritmul
E coborare, acceleram acceleram acuma
Nu conserva acuma energia
Nu trebuie sa ajungem odihniti la finish
Trage acuma cat poti
Trage ca e gata etapa
Trage
Hai Bobi
Alergam

Andrei se duce. Trebuie sa imi revin. Putem ruina tot concursul din dorinta de a castiga azi locul 3 si cateva secunde. Continui sa il fortez mai domol pe Bobi.

Pe curba de nivel catre Balea Lac am mers prost. Foarte prost. Nu imi convine. "Febra" concursului e puternica aici. Asa de aproape de locul 3...

Ajungem la Balea si la ultimul punct de alimentare. Nu stau pe ganduri: scot Activatorul si i-l dau lui Bobi. Nu e momentul inca, dar ar fi o sansa sa ii prindem pana sus. Si "jocul" asta e curvesc: trebuie doar sa ajungem in spate si sa punem presiune. Nu trebuie sa ii depasim: cedeaza singuri.

Aici am fost "nemilos". Am impins cat am putut de tare. Ca in toata tura, Bobi a fost ascultator, chiar daca acuma ii dadeam ghionturi mai mult decat il ajutam. Am urcat bine.

Am mai recuperat ceva pe urcare. Coborarea finala ne va duce la Conacul Urcului, 900m mai jos. Bobi are probleme cu spatele. Le stiu si eu "din tinerete". Apar la turele lungi si mai ales la coborarile foarte abrupte. Daca stii "sa sugi" socurile in burta - scapi. Daca te opui, soliciti incredibil de mult coloana.

Bobi tipa de durere la fiecare pas. Nu poate mai repede si pot eu sa ma dau cu capul de toate pietrele ca aici e clar ca partenerul meu sufera si efectiv fiecare pas e un chin pentru el.

Totusi facem o coborare acceptabila. Nu ne apropiem de locul 3, dar reusim sa tinem la distanta locul 5.

Ultima parte a coborarii pana la Conac a fost groaznica. O lipsa toatal de motivare ne-a insotit pe amandoi (si pe celelalte 28 de echipe) pe o curba de nivel, printre tufe, pe o poteca care parea ca nu se mai termina.

Am terminat etapa pe locul 4 la categorie. Mai frumos decat in orice vis.

UTF e un concurs pe etape. Nu ai alergat 5-6 ore un maraton si dupa aia te refaci 10 zile. Aici o iei de la capat a doua zi. Cu oboseala, febra musculara, lipsa de chef care vin la pachet.

Conacul Ursului e un loc superb de popas. Civilizat, ocolit de manelisti si picnicari de tot felul, cu un personal serviabil si preturi decente.

Putem face un dus fierbinte, putem manca civilizat si in sfarsit pot sa imi beau berile la care visam de peste zi.

La finish e atmosfera specifica concursurilor Carpathian Man. Pe masura ce apar tot mai multe echipe, auzim alte si alte povesti.

Numitorul comun e: un traseu superb, o vreme pe masura. O cursa fenomenala.

Mananc bine.

Reclama:
Elena mi-a facut cadou o pereche de sosete de compresie Compressport de la Alin si Gianina. Cu precedentele sosete de compresie (de altundeva) am avut experiente nasoale - adica faceam efectiv crampe din cauza lor. Nu am mai folosit asa ceva.

Acuma le-am incercat din nou. Habar n-am daca au vreun efect in cursa. O sa va spun dupa Maros - urmatoarea cursa unde o sa trag "la sange". In schimb pot sa va spun sigur ca recuperarea este infint mai rapida cu ele.

Adica azi, aproape am reusit sa ma dau jos din masina fara ajutor si sa urc pana la etajul 3. Pot sa ajung chiar si la buda. Si asta nu prea era posibil dupa un 7500 sau dupa o tura unde ma intrebuintam mai serios.

Asa ca eu le recomand. Asa de mult ca a doua zi i le-am dat lui Bobi - ca sunt convins ca cel putin intarzie aparitia crampelor.

Punem cortul si mergem repede la somn. Din pacate adormim destul de tarziu. Si ne trezim cu noaptea in cap - adica la 5. Sunt obisnuit cu rutina asta de concurs. Nici Bobi nu pare afectat. Facem bagajele, strangem cortul, ne echipam si mergem sa luam micul dejun.

Am mai avut concursuri pe etape. Am avut concursuri mult mai dificile. Stiu ca ieri Bobi a tras tare. Cum va merge azi?

Mancam bine si ne pregatim de start. O sa avem 5km de sosea dupa care o sa intram pe firul vaii Capra.

Start in ultima etapa de la UTF.

Ieri am luat numai decizii inteligente. Toate.Azi am gresit o singura data.

"L-am obligat" pe Bobi sa alerge pe sosea. Un non sens. Neincalzit, obosit, omu' s-a fortat sa alerge la deal. Si el a zis ca merge mai repede decat alearga. Eu nu, ca sa alerge.

Greseala. Dar din greseli inveti.

Pe sosea am mers prost. Eram pe locul 3 acuma, dar Bobi dadea semne de oboseala inca inainte de a lua startul adevarat in cursa.

Terminam portiunea de sosea si intram pe forestier. Aici ne ajunge Andrei. Nici echipa lui nu merge  "pe roze". Si Andrei si eu stim ca "pericolul" e in spate. Echipa lui Adi Valean si Tase e mult prea experimentata. Multe ture in spate. Stiu sa gestioneze mai bine oboseala, au mult mai mult antrenament decat coechipierii nostri.

Trec la impins.

Azi mana e mai moale. Incurajarile curg mai greu din gura. Sunt mult mai nervos. Nu mai am forta de ieri. Il imping mult mai rar, nu de alta, dar ajung sa ma sprijin pe Bobi. Nu mai sunt incurajari -  e mai mult furia neputintei.

Urcam mediocru pana la refugiul din Fereastra Zmeilor. Ma agat de tot felul de sperante - intram in creasta si o sa fie bine. Vin coborarile si o sa fie bine. O sa fie bine.

Pe culoarul spre creasta ne depaseste echipa lui Andrei. Am facut doar 6km, dar stiu ca nu o sa ii mai vedem pana la finish. Acuma as vrea sa pastram locul 4. Bobi e obosit aici.

De bine, de rau urcam peste 1000m diferenta de nivel de la Conac.Si eu sunt obosit. Mai putin decat Bobi, dar daca s-ar trece la individual acuma, as obtine un rezultat prost.

Si sunt nervos. Ca l-am pus pe Bobi sa alerge aiurea pe sosea. Ca eram pe 3 si la cum mergem acuma e bine daca terminam cu avariile aprinse. Ca ieri am mers excelent si azi abia ne taram.

In creasta am sperante. La fiecare pas Bobi incearca sa alerge. Pe plat o si face. Si sincer, eu n-as alerga mai repede. Dar azi, urcarile reprezinta problema. Cum apare prima panta, ne taiem. Pun mana in spate si imping, dar nu mai am forta.

Apare si Adi. Au cu totul alta viteza decat noi. E clar ca nici pe ei nu ii mai vedem azi.

Si inca nu a inceput greul turei.

Cald - si ma gandec ca poate nu e tocmai bine sa pelci fara un strop de apa la tine. Punctul de alimentare de la Podul Gurghiului e ca o mana cereasca. Dar e prea tarziu. Fiind deja deshidratat ajung sa beau in prostie fara sa mai asimilez.

Norocul il reprezinta ritmul turei care nu ma deshidrateaza. Devin din ce in ce mai nervos. Nici coborarile nu mai sunt asa in viteza.

Bobi a fost acuma cel mai intelegator partener de pe Pamant. Nu a zis nimic. Nu s-a enervat. Stia ca sunt nervos si frustrat.

Dar si eu stiam ca el a tras mai mult decat e omeneste posibil.

Vistea. Spaima lui Bobi. Aici am impins mai energic. Inca trei echipe ne haituiau. Aici a fost portiunea din UTF unde mi-a fost greu. Unde am ramas fara aer. Unde daca mai erau de urcat 10 minute nu mai puteam sa imi ajut partenerul.

"Water girl"  e si pe Vistea. Uluitor.

Bobi crede ca a scapat. Eu stiu ca de fapt greul abia acuma urmeaza. Urcarile alea oricat de molcome sunt te macina incet - ca picatura chinezeasca. Sub soarele arzator e greu sa mai castigi daca nu ai facut-o pana aici.

Mergem din ce in ce mai rau.

Si aici Bobi si-a depasit limitele. Mi-a zis de mai multe ori ca nu mai poate. Ca ii e rau. Ca e "in shut down". Din spate se vedea si mai bine: momentele de ezitare in care creierul nu se mai poate concentra si nu stie ce decizie sa ia - chiar daca poteca e in linie dreapta. Picioarele i-au cedat.

Dar a continuat!!!

Si probabil daca ar scrie bloguri ar fi mai epic decat oricare din turele mele. A tras de el dincolo de omenesc. Si a continuat.

Dupa ultimul punct de hidratare (unde incepusem deja sa visez balet cu doze de bere, rauri spumoase de Cola si alte cele) am mai tras un pic pana pe varful Slanina.

De aici avem de coborat 1500m altitudine. Trebuie sa ii facem bine! O iau repede in fata si scot Activatorul.

Si-a facut efectul instantaneu. Mi-ar fi placut sa filmez doua ipostaze:

Bobi impleticindu-se si impidicandu-se pe o curba de nivel pe care ai fi putut merge si cu caruciorul cu copil in el. Bobi facand slalom ca dementul pe coborarea abrupta din Fereastra Sambetei. La distanta de 30 de minute.

Am coborat perfect. Am ajuns la cabana Sambata si am continuat sa alergam.

Elena cu Ana sunt pe poteca ce urca spre cabana. Ana are aproape o luna. Azi va cuceri cea  mai mare altitudine a ei. Elena ne incurajeaza. Stau un pic cu ele dupa care alerg mai departe la vale.

A fost cea mai buna portiune din cursa. Am alergat in continuu si am alergat bine. Inclusiv pe cei 3.5km de forestier prafuit care ne mai desparteau de linia de finish.

Gata!

Impreuna cu Bobi, am terminat prima editie a UTF.

Am terminat pe locul 6 la categorie. Dar cel mai important e ca de-a lungul celor 3 zile am lucrat ca o echipa. A fost o experienta deosebita sa concurez cu Bobi. Am invatat multe despre mine, despre cum sa relationez cu cel de langa mine.

A urmat dusul, povestile, reintalnirea cu Elena si Ana. Bucuria. Nesfarsita bucurie. Si tristetea ca s-a termiant ceva frumos.

Momentul emotionat al premierii unde toti cei care au trudit la realizarea acestui eveniment: organizatori si deopotriva concurenti au fost nominalizati.

Drumul lung spre casa. Amintirile deja a unui concurs superb.

Multumim Luci, multumim organizatorilor si voluntarilor!

Am de pregatit un MPC. Dar pana atunci inapoi in sa - am o obsesie cu Maros-ul...

Multumesc mult Bobi! pentru tot.

P.S. : vezi ca peste 2-3 ani o sa astept sa imi intorci serviciile si sa ma "cari" la urmatorul 7500 sau UTF...