Hoinarii

Povestea de seara

2012-02-08T20:12:00.003+02:00

Data: 21.10.11-12.11.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Tonle Sap, Cambogia
Poze: aici

Mai avem o zi inainte de a trebui sa ne intoarcem in Thailanda pentru a prinde avionul spre casa. Pentru aceasta ultima zi am decis sa vizitam imprejurilmile Siem Reap-ului.

Un punct de atractie il reperzinta satele lacustre de pe lacul Tonle Sap - asa ca ne lipim si noi la un tur pentru a vizita zona.

Asa-i ca asta se bate cap in cap cu ce am tot zis pana acuma? Nu lua tururi, numai turistii fraierii nu se descurca singuri...

Nu, nu se bate. Avem prea putin timp la dispozitie pentru tot ce vrem sa vedem asa ca singura solutie e sa apelam la un tur - ei au toate conexiunile deja facute si castigam timp.

De-a lungul zilei am intalnit destul de multe barci cu turisti care mersesera de capul lor, deci se poate - doar ca noi nu mai aveam timp.

Microbuzul, in care aerul conditionat iti dadea senzatia ca esti un peste pus la congelat, a facut o prima oprire intr-o piata locala.

Pentru ceilalti participanti la tur mare parte din ceea ce vedeau in piata reprezenta o noutate. Nu are rost sa ma laud ca noi am perindat prin piete similare aproape zilnic - aici am aflat destul de multe detalii care ne-au scapat pana acuma si pentru care ghidul local a fost foarte util.

Chestia asta e pasta de peste - un fel de pateu. Are cel mai pestilential miros pe care vi-l puteti imagina.

In fata tarabele apetisante cu fructe exotice.

In spate, resturile.

Masina de facut suc din bambus.

Sigur o sa imi fie dor de ei - chiar daca i-am barfit si boscorodit de-a lungul blogurilor.

Din piata ne-am deplasat pana intr-un sat de pe malul lacului de unde urma sa luam o barca.

Scene tipice din viata satului cambogian:

Buna scumpete! Vrei sa ne jucam?

Daaaa! Nu te opri!

E perioada de inundatii - asa ca luam o barca care sa ne duca de fapt pana in punctul de unde... vom lua barca.

In mod normal am parcurge drumul respectiv cu o trasura trasa de vaci - acuma insa nu e posibil.

Barca ne asteapta si pornim catre satul lacustru.

Tonle Sap (asta e lacul pe care navigam acuma) - este o curiozitate a naturii.

Este cel mai mare lac de apa dulce din Sud Est-ul Asiei.

Si este singurul lac din lume care isi schimba directia in care curge: din noiembrie pana in mai, sezonul uscat din Cambogia, Tonle Sap se scurge in Mekong (confluenta are loc chiar in capitala Phnom Pehn - chiar acolo unde am fost si noi cazati).

Din iunie, datorita ploilor care umfla Mekong-ul, directia se schimba si de fapt marele fluviu se scurge in Tonle Sap.

Suprafata lacaului are variatii foarte mari tocmai datorita fenomenului prezentat mai sus: de la 2700km2 in sezonul uscat la 16000km2 in sezonul umed.

Lacul asta functioneaza de fapt ca un fel de supra plin pentru fluviul Mekong: daca apa nu s-ar scurge aici, probabil tot sudul Cambogiei si al Vietnamului ar fi lovite de inundatii groaznice in sezonul umed.

Pe malurile lacului locuiesc importante comunitati de pescari - o asemenea comunitate vom vizita si noi.

De la inceput trebuie spus ca daca sunteti in cautarea autenticitatii si a comunitatilor retrase nu e bine ales locul: canalele satului nostru erau strabatute neintrerupt de barci pline cu turisti.

Totusi zona mi-a placut foarte mult datorita particularitatii ei: am vizitat Venetia de 2 ori, dar aici oamenii chiar traiau PE si IN apa.

In apa de langa casa se spalau.

Tot in apa aia se jucau copiii.

Din aceeasi apa adultii pescuiau.

Conditiile erau destul de insalubre - asta mi-a reamintit sa nu mancam supa sau peste la masa de pranz.

A doua parte a excursiei - parte pentru care am insistat in special cand am luat turul - a fost plimbarea prin padurea de mangrove.

Am fost preluati intr-o piroaga si dusi la padurea care se afla chiar la iesirea din sat.

Mi-a placut foarte mult padurea inundata - probabil si pentru ca este ceva diferit de peisajele pe care sunt obisnuit sa le vad acasa. Ca intotdeauna, noul si exoticul te atrag.

Ne-am reintors in sat pe un alt canal - asta e scoala locala. Comunitatea respectiva era mare.

O alta ciudatenie e faptul ca de fapt doar in anotimpul ploios satul arata ca in pozele de mai sus. Spre sfarsitul sezonului secetos realizezi ca aceste case sunt de fapt niste ... zgarie-nori inalti de 5-6 metri.

Odata cu retragerea apelor casele raman suspendate pe piciorange. Localnicii au observat de-a lungul timpului cu cat fluctueaza lacul si in functie de asta si-au dimensionat inaltimea caselor.

Cu plimbarea in padurea de mangrove turul s-a apropiat de sfarsit. Am refacut in sens invers drumul pana in Siem Reap.

Seara m-am delectat cu o specialitate locala: supa de sarpe. O comandasem de cu o zi inainte. Bucatarul a fost in piata sa cumpere sarpele proaspat "cules" din ... Tonle Sap (bine, poate e mai sigur sa nu ma gandesc la asta...).

Mi-a pregatit special o supa (de fapt era un ditamai sarpele cu putina zeama). Cum a fost? Pai ca si cand ai manca un pui care are oase de peste. N-a fost bun, n-a fost rau, n-a fost nimic deosebit. Dar asta n-ai de unde sa stii pana nu incerci. Si n-a avut absolut nimic scarbos.

Am facut o poza cu bucatarul - un baiat extrem de serviabil si de treaba.

Localnicii au o adevarata obsesie pentru karaoke. Acuma imi dau seama - normal, ei nu pot sa creeze nimic - doar sa copieze. Evident ca sunt innebuniti dupa karaoke...

A doua zi am pornit catre granita cu Thailanda. La granita am fost "jefuiti". Visa on Arrival costa 1000baht. Majoritatea turistilor aveau deja viza. Cand ne-a vazut balena grasa de la ghiseu ca ne trebuie viza, a tabarat pe noi.

In primul rand nu se poate plati decat in baht - pe care nu-i aveam. Si in toata vama nu exista unde sa schimbi dolari in baht.

Vama trebuie sa vi-o imaginati ca o strada lata, supra aglomerata unde se perinda de la ricse, biciclete, motociclete, oameni pe jos la autobuze poluante, masini rablagite si... un turist cu rucsacul in spate care cauta sa schimbe dolari pe baht.

Pana la urma am schimbat pe ascuns la un vames.

Dupa care balena ne-a inhatat foile, le-a completat si ne-a zis ca ne costa 1200baht. Sa te fut! (pardon, nici daca ar fii ultimul specimen de pe planeta asta n-as face asa ceva...). 200 baht ca ne-a completat ea foile. Da cine mata ti-a zis sa le completezi?! Bun, hai ca n-am de gand sa stau in vama restul vietii...

Odata intrati in Thailanda, am iesit de fapt din Asia. In locul strazilor inguste, pline de gropi si prafuite, am nimerit pe o ditamai autostrada plina de masini moderne.

Asta nu e Asia. Ambuteiajul de peste o ora de la intrarea in capitala Bangkok mi-a intarit convingerea.

Am oprit direct pe acelasi Khao Sahn pe care fusesem si acuma trei saptamani. Mai avem destul de multe ore pana cand urma sa decoleze avionul.

Strada asta e interesanta, cameleonica: se schimba in permanenta asa ca nu apuci sa te plictisesti. Intre doua ture intre capetele strazii, apareau tarabe noi, se retrageau altele, se deschideau magazine.

Pentru inceput am achizitionat suvenirurile. Personal mi-am cumparat o colectie de tricouri "smechere" - o sa le vedeti in pozele din vara.

Dupa care Elena si-a facut o frizura rasta.

Ia uitati-va cum a iesit.

Uite o thailandeza care arata bine (cum sunt rautacios, sunt convins ca era corcita cu un european...).

Mi-am baut ultima bere in compania unui tinerel de 72 de ani insotit de o babaciune de vreo 18 anisori. Era spaniol si venea anual in concediu aici. Mi-a povestit de colectia lui de masini de acasa, de aparate foto si alte nimicuri. Fatuca statea cuminte si ne privea absent. Tinerelul s-a sculat cu greu de la masa si au plecat impreuna. Ciudata lume...

Sky train-ul ne-a dus inapoi pe aeroport. Excursia se apropie de sfarsit.

A fost o excursie incropita in graba, cumva in lipsa de idei. A iesit o aventura care isi castiga pe drept locul alaturi de suratele ei: Kyrgysthan, Peru, Indonesia...

Pana la urma ne-a facut mai multa placere sa revenim pe taram asiatic decat am crezut initial. Daca ar fi sa o caracterizez in cateva cuvinte: a fost cea mai relaxanta tura de pana acuma. Care a curs cumva cel mai natural.

Ce ramane la final? Raman amintirile - multe si frumoase. Ramane sentimentul pe care l-am incercat de la prima iesire peste granita: lumea asta e uriasa, suntem diferiti in mii si mii de feluri. Si placerea noastra e sa descoperim macar o mica parte din aceasta lume fascinanta.

Cu asta se termina seria povestirilor din Asia de anul acesta. Dar Hoinarii s-ar putea sa va zambeasca peste cateva saptamani dintre piramide si de pe malul Marii Rosii.

Angkor Wat

2012-02-08T19:53:00.001+02:00

Data: 21.10.11-12.11.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Angkor Wat, Cambogia
Poze: aici

Zici Cambogia si gandul iti zboara la doua lucruri: regimul lui Pol Pot si Angkor Wat. Cum despre primul subiect (dictatura khmerilor rosii) ne-am facut o idee in Phonm Pehn, mai ramanea de vizitat celebrul Anghor Wat.

Cel mai mare templu din lume, la inceput hindus, dupa aceea budist, Angkor Wat-ul se afla situat in nord vestul Cambogiei, fiind considerat simbolul acestei tari. Asa de simbol incat apare si pe steag. Si este destinatia cea mai turistica din tara.

Chestia asta nu are neaparat darul sa ne atraga. Pana acum am vizitat 2 sit-uri supra-mega-giga renumite: Machu Pichu, Borobudur.. Acuma e randul Anghor Wat-ului. Lipseste Petra (pe care se pare ca o sa o vizitam mai curand decat speram). O multime de tursiti se calca in picioare pentru a surprinde un pic din farmecul locului. O industrie intreaga cu apanajul ei de sarlatani impresoara fiecare din aceste locuri.

Cu toate punctele negative mentionate, totusi Machu Pichu si Borobudur ne-au lasat amintiri placute (desi nu le-as mai vizita inca odata). La Angkor veneam deci pregatiti si resemnati: o mare de turisti, o multime de vanzatori ambulanti agasanti, o multime de obiective de bifat. Poate si fiindca aveam experientele anterioare, vizitarea Anghor Wat-ului nu a fost totusi chiar asa un calvar.

Punctul de plecare pentru vizitarea complexului de temple este orasul Siem Reap. Aici am ajuns dupa o lunga calatorie care a durat toata noaptea.

"Avem night bus din Sihanoukville pana in Siem Reap ?"
"Da"

Era clar ca nu puteam avea tot drumul night bus - plecam dupa amiaza din Sihanoukville si schimbam in Phonm Pehn. Pana acolo eram convins ca o sa mergem cu un bus normal.

"Pana in Phonm Pehn mergem cu autouz normal sau cu night bus?"
"Cu aer conditionat!"

Bine, fie, sunteti idioti...

In Phonm Pehn am ajuns pe la 1 noaptea, dupa care am vazut un film cu ceva karatisti autohtoni pana cand aproape ca am fost convinsi ca au uitat de noi. Uitasera. Noroc ca la fiecare autobuz care aparea acolo, mergeam sa ne bagam in seama si pana la urma foarte natural ne-a zis un localnic sa urcam repede in autobuzul care tocmai pleca.

Siem Reap-ul mi-a facut de la inceput o impresie buna - desi in general orasele afiliate marilor atractii tursitice din tarile din lumea a XX-a sunt general de cosmar - ingramadiri anarhice de cladiri, constructii ridicate peste noapte pentru a absoarbe marea de turisti. Putoare, mizerie, harababura. Aqua Calientes de langa Machu Pichu e in top.

Siem Reap in schimb e un oras chiar frumos si linistit.

Am gasit destul de greu cazarea. Atunci cand crezi ca esti deja experimentat si nu mai poti lua tepe, atunci ai surprize.

Autogara era un fel de fortareata baricadata pentru a nu putea intra multimea de soferi de tuk-tuk. Sau cumva pentru a nu scapa nici un turist? Vii dupa 16 ore de drum, accepti orice.

Noi am ochit un sofer de tuk-tuk mai retras. Pretul era suspect de mic... Ar fi trebuit sa stim...

Omul era foarte jovial. Vorbea engleza, franceza si vorbea in continuu. Avea un caiet intreg de amintiri unde pasagerii de tuk-tuk pe care ii plimbase de-a lungul timpului lasasera diferite impresii.

Stie el o cazare ieftina si buna.

!@@!$$.. 'Zda masii! Normal! Astia nu castiga din tuk-tuk. Iau cota parte de la proprietarii de guesthouse-uri daca le duc clienti. Trebuia sa-mi fi amintit.

"Unde mergeti?"
"In centru."
"Stiu eu o cazare buna si foarte ieftina."
"Nu ma intereseaza! Eu vreau una scumpa."
Greseala...
"Stiu o cazare numai buna."
Am vizitat vreo doua pensiuni dintre care una arata ca dupa razboiul atomic, iar a doua era la mama naibii.

Pe masura ce ne apropiam de zona centrala se parea ca iesim din zona pe care o acoperea smecherul nostru. Asa ca ne-am decis sa oprim acolo. Si aici stia o pensiune.

Bun, Elena era obosita si nervoasa si la asta soferul de tuk-tuk nu mai avea arme in dotare. Asa ca s-a ales cu plata pentru drumul pana acolo si cu o memorie in minus in carnetelul lui.

Pana la urma am gasit o cazare foarte draguta chiar in zona centrala, unde am ramas toata perioada.

Dupa un dus eram cat de cat revigorati si gata sa pornim catre temple. Ankor Wat-ul e de fapt cel mai mare templu dintr-un complex care se intinde pe o suprafata foarte mare.

Chiar in fata pensiunii era un restaurant unde am mancat asa de bine incat nici nu am mai incercat altceva cat timp am fost in Siem Reap. Dupa un mic dejun copios (european, ca deja eram in perioada in care aia era mancarea care parea sa mai aiba gust), am inchiriat biciclete si am purces la drum.

O idee foarte buna sa mergi de capul tau cu bicicleta. O idee foarte proasta sa mergi cu un ghid sau cu un tur organizat. Cea mai proasta. Aia te duc unde vor ei, in fiecare loc stai "cat trebuie" si dupa aia mergi repede mai departe. Daca credeti ca pierdeti mult daca nu auziti explicatiile ghidului - va inselati: de-a lungul turului facut de noi, ne lipeam de cate un grup cu ghid. Explicatiile variau de la nivelul unui copil de gradinita pana la truisme de genul: "aici vedeti basoreliefuri care prezinta scene de lupta". "Partea aceasta este in reconstructie". "Aceasta este o naga"

Zi sa mori tu... Bun, cred ca daca nu sunt orb, asta pot sa vad si eu...Zi si tu ce semnifica, cine a cioplit chestia aia si pentru cine. In ce an....

Accesul la complex este foarte facil - noi am ajuns de dimineata si nu era asa de mare inghesuiala. Pentru inceput am vizitat Angkor Wat-ul. Nu ma pot opri acuma sa nu fiu Gica contra, dupa ce asta a fost nota intregii serii din Asia: Angkor ala e mare. Si....da, e mare. Si cenusiu. Si mare. A..da am uitat: e mare. Cam atat.

Nu pot sa zic ca e frumos sau urat, nu pot sa zic ca am simtit vreo afinitate fata de locul asta (nu sunt cel mai fervent budist). Ne-am plimbat si noi impreuna cu multimea de gura casca, am facut pozele cu care sa ne putem lauda.

Asta mi-a amintit de Luvru. Acolo am zacut 2 zile. Primele ore am vizitat subsolul care adapostea partea egipteana. Superb. Urmatoarea zi si jumatate am perindat zeci de km de galerii cu mazgalituri atarnate pe pereti. Ne straduiam sa parem interesati, desi ajunsese sa ne doara spatele si abia mai inaintam. Dar nu puteai sa alergi pe acolo ca doar e marele Luvru si nu poti sa zici ca nu te-ai zgait la toate tablourile. Nu da bine.

Aici insa am cedat repede. Asta e: nu o sa pierdem timpul aici doar pentru ca asta e Angkor Wat-ul. N-are rost doar de fatada sa ne plimbam cu o fata semi docta pe culoarele de aici.

Asa ca am plecat destul de repede de acolo.

"Sirrrr, puteti parca aici bicicleta. E gratis!!!"

Gratis...Hmmm...Suna bine. Parcam acolo.

"1 dollar sirrrr!!!!"
"Pentru ce?"
"Pentru parcare!"

Uneori nu imi dau seama daca sunt idioti sau isi bat joc de noi... Am parcat 5 metri mai incolo spre disperarea fetelor care au inceput sa se smiorcaie ca nu isi primesc dolarul.

Dupa pranzul de fructe am pornit alene sa vedem ce mai e prin complex.

Drumurile de legatura intre diferitele temple sunt bine marcate si foarte bine intretinute.

In poza sunt prietenii mei macacii care cerseau mancare de la turisti.

Si am ajuns si la Bayon. Asta a fost opus Angkor Wat-ului. Mi-a placut de la inceput. Un loc foarte frumos - capetele uriase care se ridica din terasa centrala sunt trasatura distinctiva a acestui templu.

Inainte de a vizita templul a trebuit sa fac insa o incursiune in viteza inapoi in Siem Reap pentru a lua celalalt acumulator de la aparatul foto. Am tras ceva sub caldura dogoritoare din miezul zilei.

Zidurile Bayon-ului sunt incarcate cu basoreliefuri si de peste tot cate un Buddha iti trage o ochiada.

Asa ca m-am oprit sa ii dau un sarut (o limba, ca suntem prieteni din copilarie si ne permitem).

Bayon-ul a salvat ziua.

Si plimbatul cu bicicleta.

Au urmat o serie de temple mai mici care aratau numai bine pentru a fi pozate in lumina dupa amiezii tropicale.

Tocmai cand ne hotaram sa plecam pentru a mai lasa ceva de vizitat si pentru a doua zi, am mai vizitat si Ta Prohm.

Na, asta a fost cu totul diferit. De-a dreptul uluitor. Din ruinele templului cresc copaci maiestuosi. De-a lungul timpului, jungla a inceput sa-si revendice vechiul teren. Cu trecerea anilor, radacinile si trunchiurile copacilor s-au amestecat cu ruinele templului.

A fost imposibila curatarea templului - daca ar fi fost taiati copacii, templul s-ar fi prabusit pur si simplu - asa ca a fost lasa in starea in care e.

Acesta e si templul in care au fost filmate scene din Tomb Raider, asa ca ne-am gandit si noi sa ne jucam de-a Lara Croft.

Si uite, daca pentru Angkor nu m-as fi deplasat din Romania, Ta Prohm-ul avea ceva irezistibil care ar fi facut sa merite drumul.

De fapt asa si este prezentat in pliante: cel mai "atmosferic" templu din intregul complex.

Am stat aici pana la lasarea serii, dupa care ne-am intors in Siem Reap.

Am concluzionat ca a fost o zi buna: Bayon-ul si Ta Prohm-ul ne-au placut asa de mult incat planul pentru a doua zi a fost sa vedem repede ce o mai fi de vazut si sa ne intoarcem la astea doua.

A doua zi s-a desfasurat cam dupa acelasi tipar ca si prima. Cum nu mai aveam neaparat chef de ruine, ne-am invartit mai mult pe bicicleta printre diferitele temple.

In preajma pranzului - auzim noi mare harmalaie. Hai sa vedem despre ce e vorba. Asa am nimerit in mijlocul unei sarbatori religioase. Pe aici nu prea erau turisti.

Mult zgomot (sa-i zicem muzica), miros strident de betigase parfurmate si o multime de oameni.

In muzica halucinanta, mai multe femei de o varsta respectabila dansau de parca erau in transa. De fapt chiar erau in transa - provocata probabil de ierburile pe care le consumau de pe marginea "ringului". Muzica nu facea decat sa accentueze starea respectriva.

Tot aici am vazut pentru prima data si "moancele". Femei monk nu mai vazusem pana acuma, desi Elena zicea ca ea ar fi zarit asa ceva.

Toate femeile monk (adica "moancele") sunt tunse scurt sau chele si sunt in varsta.

Lumea era adunata aici pentru a sarbatori aducerea...bucatii aleia de beton.

Altarul era transbordat de pe un camion pe o schela improvizata din bambus si de acolo impins pana in templu.

Fiecare miscare a altarului era acompaniata de uralele si ovatiile multimii. O femeie incanta o litanie la un microfon si instiga multimea. Intre timp muzica se intetea si femeile dansau mai frenteic.

Toata atmosfera era halucinanta: culori, zgomote, mirosuri, miscare continua.

Urmarindu-i m-am intrebat pentru a nu stiu cata oara: de ce incearca unii aici acasa sa ne zica care e "calea dreapta" ? Adica toti astia din jurul meu care fac dovada unei credinte care l-ar face sa roseasca si pe cel mai habotnic crestin o sa ajunga in iad? Ei si inca vreo 3 miliarde? Toti gresesc? Numai ceilalti au dreptate?

In a doua parte a zilei ne-am retras catre temple din ce in ce mai izolate si cu atat mai frumoase.

Pe drumul intre 2 temple am facut pana. Bicicletele locale abia stau sa nu se desire asa ca nu a fost o supriza prea mare ca am gaurit cauciucul si asa copt.

De la un localnic am aflat ca exista o "vulcanizare" la cateva sute de metri pe un drum laturalnic.

Am ajuns acolo si parca am aterizat in alta lume: la nici un kilometru de cea mai turistica atractie a Cambogiei am gasit cea mai linistita si "autentica" comunitate localnica pe care am intalnit-o in aceasta tara.

Am fost inconjurat pe loc de o multime de copii curiosi.

Dintre adulti, doar o femeie o rupea putin pe engleza, ceilalti adulti se uitau si ei mirati la noi. Aici am auzit pentru prima data ceva ce nu mai auzisem de mult:

"Aveti bomboane sau ceva dulciuri pentru copii?". Prima data cand nu ni se cereau bani.

Mesterul a dat dovada de nemasurata rabdare si incredibila iscusinta in repararea banalei pene. Ar fi trebuit filmat si postat la "Cum sa repari corect o pana". Bun, asta daca ai tot timpul din lume...

Intre timp noi ne-am jucat cu puradeii.

Dupa care am platit un pret piperat (cred ca in pretul penei intrau bomboanele pentru toti copiii pentru urmatoarele 2-3 luni) si am plecat sa ne terminam turul pe la temple.

Ce mi s-a parut interesant la Angkor a fost sa imi imaginez cum arata locul asta in trecut. Trecut de altfel nu foarte indepartat, daca tinem cont ca tempele au fost ridicate undeva prin secolele XI-XII.

Angkor-ul a fost cel mai mare oras pre-industrial din lume. Se intindea pe o suprafata de peste 1000km2. Si avea o populatie estimata undeva la 1 milion de locuitori. Asta in timpul in care Londra numara undeva la 50.000 de suflete.

Oare cum arata zona cand 1 milion de oameni misunau pe aici? 1 milion de oameni care nu stateau inghesuiti in blocuri - trebuie sa fi fost o priveliste fantastica. Cum traiau? Ce faceau in timpul liber? Mi se pare fascinant sa te plimbi pe aici dupa 800 de ani printre ruinele acelui adevarat megalopolis.

Pe de alta parte Elena a concluzionat sec: "Cand astia construiau Angkor-ul, care sta sa se darame, Colosseum-ul avea deja 1200 de ani si piramidele trecusera de al IV-lea mileniu de vechime...".

Pentru finalul periplului prin istoria khmerilor, am lasat evident Ta Prohm-ul.

Aici m-am distrat cu o sleahta de copii - v-am zis ca toate templele erau impanzite de vanzatori care etalau tot felul de suveniruri pe tarabe. Erau obositori, agasanti si diminuau mult din placerea vizitarii templelor.

La Ta Phrom vine o fetita hotarata catre mine - am zis ca iara o luam de la capat. Scoate un caiet si un imi da un pix. Jucam X si O. Daca ma bate trebuie sa cumpar vederi de la ea.

Ingenioasa si originala ideea. Doar ca eu nu stiu sa pierd. Ceea ce nu a fost neaparat bine in conditiile respective. Pe masura ce remizam meci dupa meci (nici fetita nu pierdea) se intarata tot mai tare. Mai un joc. Mai unu'. One more sir! Treceau jocurile si devenise aproape agresiva. Striga deja.

Intre timp in jurul nostru s-au strans mai multi copii, fiecare dorind sa isi incerce norocul la X si O. Acuma deja se certau intre ei care sa joace. Am facut greseala sa le zic ca daca reusesc sa ma bata le cumpar nu o vedere ci toate vederile pe care le au. Asta a avut darul sa creeze o adevarata nebunie. N-am pierdut, dar abia am scapat de copiii care devenisera de-a dreptul isterici.

Am continuat seria de poze din Tomb Raider.

Cred ca aici regizam ceva din "Suca, printul desertului" sau propuneam o noua tema pentru goblen-uri: "Rapirea din Angkor".

Spre seara am incercat sa prindem apusul intr-unul din locurile "clasice" - este vorba despre o colina de pe care se vede soarele apunand in spatele Angkor-ului.

Pentru inceput am gresit colina - ne miram noi cum de suntem singurii turisti acolo. Dupa aceea s-a facut tarziu si am aflat ca au inchis colina - exact, au inchis colina. Ne-am incapatanat si am continuat sa urcam (in sens opus era o gloata interminabila care cobora - n-am inteles unde au incaput toti pe varful colinei). Pana am ajuns noi sus, saorele plecase deja de pe bolta.

Cu asta s-a terminat tura de 2 zile la Angkor Wat. La final am ramas cu o impresie foarte placuta. Ne-am simtit bine si ne-am distrat - in special la templele din jurul obiectivului central.

ESP Off

2012-02-07T19:45:00.000+02:00

Data: februarie 2012
Participanti: Alex
Locatie: -
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Cel mai greu e sa faci ceva. E incredibil de usor sa gasesti motive si sa te eschivezi. Scuze gasesti tot timpul. Si dupa aia ajungi sa filosofezi: "Da, anii trecuti, ce mai faceam si eu! Si ce mai puteam! Si ce tare eram! Dar acuma n-am timp, ca as fi mai breaz ca atunci!"

Pe dracu'! Timp e cacalau. Trebuie sa stii sa-l folosesti. Si sa vrei sa-l folosesti.

Azi ploua - e si maine o zi. Brrrr... e 6 dimineata, mai stau 10 minute si inca 10 minute si... na, ca e tarziu de mers acuma la bazin - merg maine.

Las ca recuperez maine antrenamentul pe care il pierd azi. Hai ca am tras tare la pranz la sala, nu are rost sa ma fortez si seara pe bicicleta.

Mai greu in lunile ce au trecut a fost: de ce sa trag pana mor?! Ce rost are? A lipsit complet "nebunia" din anii trecuti. Nu a existat nici un fel de motivatie.

A fost greu - de fapt a fost cumplit sa reusesc sa imi gasesc motivatia. A fost o perioada mai ciudata. Suspendat parca intr-o stare de reverie fara nici o pofta de nimic...

Concursurile nu ma mai atrageau. Ideea de a alerga pe frig sau a pedala prin casa mi se parea lipsita de sens.

Si dupa aia s-a lasat linistea. Brusc. A venit in primul rand suportul moral din partea Elenei.

Si dupa aia am vazut pozele. Pai cum pizda masii sa ma uit la pozele in care terminam desfigurat 7500 sau picam lat la finalul concursurilor de MTB sau exaltam de bucurie la EcoMarathon sau MPC?! Cum sa ma uit la pozele alea si acuma sa ma lamentez ca e frig, e tarziu, mi-e somn sau mi-e lene?!

Din pozele alea un alt eu se uita scarbit la mine: "Bai rebutule! Asta-i singurul lucru pe care stii sa-l faci! Si unul din putinele lucruri care iti fac placere! Scoala ma de pe canapea si trage pana mori - stii ca asta iti place!"

Nu conteaza ce rezultate o sa ai, important e sa fii acolo si sa lupti. Nu sa stai si sa te lamentezi sau sa comentezi de pe margine.

Si de rusine m-am ridicat. Si am luat-o de la capat.

Acuma adevarul e ca ceva miscare am facut incepand de prin octombrie in continuu: o medie de 40km alergati si undeva pe la 150km de bicicleta. Plus vreo 4km de inot. Pe saptamana.

Dar totul e degeaba fara motivatie. Si eu stiu cel mai bine asta - am terminat concursuri clasandu-ma mult mai bine decat concurenti incomparabil mai bine antrenati, doar fiindca am avut motivatia aia nebuna.

Si motivatia intarzia sa vina...

Si intr-o luni dimineata mi-am amintit de EcoMarathon-ul de anul trecut. A urmat o saptamana cumplita. Singurul scop a fost sa trag pana mor. Sa ma "distrug" si dupa aia sa vad daca mai am vointa sa merg mai departe.

Am alergat 90km, am pedalat 200km, am facut ski de tura, am inotat, am avut si trei antrenamente pe zi. Si la fiecare antrenenament scopul era sa ating "zidul".

La inceput a fost greu. Cand am simtit ca imi plesneste capul de la efort pe banda am fost tentat sa ma opresc. Daca n-ati fumat niciodata nu stiti senzatia: te-ai lasat de doua zile, ai baut o bere cu prietenii si fiecare celula din tine urla dupa tigara aia. Ai da orice sa tragi numai un fum. Stiu cum e.

Dar acuma a fost mult mai greu sa strang din dinti si sa continui sa alerg atunci cand vroiam cumplit sa ma opresc. Dupa ce am trecut de "zid", a fost bine. Si la sfarsit am avut o satisfactie pe care n-am mai avut-o demult.

A doua zi am atins "zidul" mai tarziu. Deja eram pregatit si mi-a fost mai usor sa trec de el. A treia zi a fost si mai usor. In a patra zi abia asteptam senzatia de sfarseala - stiam ca o sa o birui.

Pe bicicleta am inceput iarasi sa il injur pe Troy: "Daca mai zici o singura data: foaia mare si 11 pe spate, te omor! Auzi?! Te omoooooorrrrrr!!!"

"Big chain ring! 11! 2 minutes! 100% intensity! Push!!! Push!!! Push!!! Give me all you got! Don't cheat on me!" Si iara simteam ca mor. Hai, mai da-i o pedala. Cat dracu dureaza 2 minute?!

Sambata Elena n-a avut chef de umblat prin viscol. Am plecat singur catre Semenic. Drumul a fost incredibil. A fost ireal sa conduc singur printre nametii de pe sosea. Asa de mult mi-a placut, ca in Valiug nu m-am oprit.

Am scos ESP-ul si am continuat pana in pasul Prislop. Intri cat poti de tare in curba, tragi de volan si simti cum incepe sa derapeze masina. Atunci apesi pe acceleratie, turezi si scoti masina din derapaj. Nebunie! Si numai pentru adrenalina aia si a meritat tot drumul.

Dupa aia m-am intors in Valiug. Si dai pe ski-uri de tura pana pe Semenic. Singur - aia a fost problema. Ma, de ce fac eu asta? Ce vreau sa demonstrez? Nu mai bine stateam acasa cu Elena, la caldura si beam o bere si bagam un Skyrim? Afara ceata, ninsoare, viscol si frig sa intepenesti. A...da. Si eu eram singur - chestie cu care nu sunt deloc obisnuit.

Totusi, prima tura mi-a placut. Pe la mijlocul ei insa m-am decis ca: "n-are rost sa mai urc odata". De ce? Mai bine acasa la caldurica. Nu te mai chinui atata...

Dar acuma ESP-ul e OFF! Asa ca am mai facut 2 ture. Si m-am simtit excelent si la finalul lor am fost fericit.

Acuma o sa va intrebati care e morala si de ce s-ar chinui cineva asa. Morala ar fi asta: satisfactia pe care am avut-o dupa un antrenament "la rupere" a fost de zeci de ori mai mare decat aceea de dupa antrenamentele calculate.

Si de mii de ori mai mare decat daca as fi continuat sa contemplu absent si sa ma lamentez.

Fa ce iti place sa faci, chiar daca pentru aia trebuie sa te chinui! Satisfactia pe care o sa o ai dupa ce duci la sfarsit ce ti-ai propus va fi uriasa. Si va fi cu atat mai mare cu cat iti alegi un obiectiv mai greu. Nu te eschiva, si mai ales nu renunta inainte sa incepi!

S-au incheiat 9 zile de iad (de fapt inca nu, ca diseara mai am un antrenament de bicicleta). La sfarsitul lor privesc cumva cu mirare si rusine la personajul care incerca sa gaseasca tot timpul motive pentru a nu face ceva ce stia ca ii face placere...

Am revenit la 2 antrenamente pe zi, am revenit la cifre, obsesii, concursuri. Am renuntat la antrenamentele gandite si planificate.

Dar cel mai important e ca mi-a revenit pofta aia nebuna de lupta. Si sunt fericit. ESP Off!!!

Slalom printre MILFe

2012-01-30T20:47:00.001+02:00

Data: 21.01.12-28.01.12
Participanti: Elena, Alex, Bobi, Corina, Adi, Simona, Silviu, Bogdan, Lori, Calin, Cata,Florin S, Florin O
Locatie: Soelden
Poze: aici
Filme: aici

Titlul nu are neaparat o legatura directa cu ultimele trei week-end-uri. Doar ca la un moment dat eram pe "Olimpica" de la Soelden cu Bobi si mi-am amintit de povestea unui prieten (Gelu): o "negresa" (e vorba de partie) excelenta - cu un pulver pana la genunchi pus peste un strat inghetat. Si din varful partiei un card de MILFe chiuitoare si-a dat drumul la vale. Nu prea aveau ce cauta acolo in conditiile alea de zapada si pe partia respectiva, dar chiuiau frumos. Asa ca asta mi-a amintit de povestea lui Gelu (e mai lunga si nu se poate zice decat la bere) si asa a ramas titlul.

Dar inainte de Soelden au fost 2 week-end-uri pregatitoare la Semenic. Aici am ajuns mai ales din lipsa de alte optiuni.

Zapada - mucles. Asa ca am scos la inaintare ski-urile de tura (pe astea le consider consumabile si le folosesc cand nu este zapada ). Pe Semenic am fost cu Alin, Gianina si bineinteles cu Vlad. A mai venit Bobi si Misu si ... multi altii.

Mie mi-a placut pe Semenic. Au bagat sistemul ala cu o cartela unica pentru toate partiile. Daca iti golesti creierul de orice gand poti sa rezisti o zi de ski. Ignori ca partia este scurta (asta e vina naturii nu a omului) si faci 60-70 de coborari pe zi. Important e ca am dezmortit piciorul.

De stat, am stat la Pensiunea Cusma din Valiug - aici am mai fost si altadata - este un loc bun pentru tabara de baza. Seara a fost partea cea mai faina a week-end-ului - dupa o zi istovitoare-plictisitoare am trecut la povesti si hidratare.

Duminica, nici chiar eu nu am reusit sa imi mai golesc capul intr-atat incat sa skiez pe aceeasi partie, asa ca am luat impreuna cu Elena un singur abonament si jumatate de zi am urcat pe ski-uri de tura, iar cealalta jumatate am skiat pe partie.

Bun week-end - unul dintre acelea din care te reintorci odihnit si bine dispus. Desi partea cu odihna in week-end n-am inteles-o niciodata: de ce mama naibii ai vrea sa te odihnesti in week-end ? Mai ales cand esti programator. Ce dracu?! Ai stat cu curu pe scaun 5 zile cu ochii beliti in monitor. De ce dracu "te-ai odihni" in week-end? Esti stresat psihic? Ca obosit n-ai de unde sa fii. Baga o alergare - iti revii...

Urmatorul week-end tin minte ca ma fost tot pe Semenic. Tot la ski de partie - eu. Elena la ski de tura: a coborat (si dupa aia a urcat) de doua ori din Semenic pana in Valiug. Putin mai multa zapada decat in week-end-ul precedent, dar tot nu suficienta ca sa mearga ambele partii. De data asta am mers numai o zi - duminica.

In ziua respectiva am reusit sa fac 84 de coborari (si icter la partie).

Ultima iesire din cele 3 a fost cea de la Soelden: saptamana anuala de ski. Ca ce se poate face in Romania nu e ski si nici nu o sa fie vreodata. Pot sa fie oamenii cat de intreprinzatori si de bine intentionati, intamplator n-am auzit de munti de peste 3000m in Romania. Si da, ala e un factor foarte important: ca statiunea sa iti inceapa la 1500m si sa se termine la peste 3000m, nu de alta dar poate vrei sa ai si zapada pe partii...

Si in Romania niciunde nu poti construi domenii skiabile de amploarea celor din Alpi (presupunand ca ai avea fondurile necesare), nu de alta dar aceeasi natura nu iti ofera posibilitatea. Si din nou, ai vrea sa ai domenii skiabile mari, ca poate nu vrei sa stai cu zecile de minute pana te urci pe una din cele 3-5 instalatii de tras pe cablu.

Asa ca nu exista alta varianta decat Austria. Mergem din nou la Soelden (am mai fost aici acuma 2 ani). Nimic notabil, nimic iesit din comun fata de iesirile anterioare.

Daca n-ati citit blog-urile anterioare: acolo merg ca in cantonament.

Trezirea la 6 dimineata. Se pregatesc sandwich-urile si termos-urile cu ceai. Anul acesta nu am mai putut apela la primul autobuz, deoarece eram departe de statie. Asa ca am mers pana in statiune cu masina - mai comod si de fapt ajungeam inaintea primului autobuz.

La 7.40 se pleca de la cabana. La 8.20 ne imbarcam in gondola (am observat ca desi ora de pornire era trecuta 9.00, instalatiile din vale mergeau de la 8.00 de fapt).

La 8.30-8.40 incepeam ziua de ski.

Pranzul il luam pe gondole - pentru asta coboram inapoi in Soelden ca sa avem suficient timp sa mancam in instalatiile de tras pe cablu.

Dupa care continuam sa skiem. Era important ca la 16.00 sa prinzi ultima gondola care sa te duca cat mai sus. Coboram pana la masina si veneam acasa.

Mancam repede o supa si plecam la alergat. Comparativ cu anul trecut, nu am prins decat 3 ture de alergat - mai ales pe fondul unei raceli latente care tot vroia sa scoata capul afara. Una dintre turele de alergat a fost superba: urcarea din Langenfeld pana in satucul Gries. Uluitoare catarare.

Inapoi la cabana - intram la sauna. Dupa alergat, mancam tot ce gaseam si udam bine cu Weisbier-uri. Pe la 12.00 noaptea picam rupt intr-un somn adanc.

Si dimineata o luam de la capat. Cam asa au decurs cele 7 zile din Austria.

Ca o nota aparte fata de celelalte ture: anul acesta am skiat 7 zile in loc de 6. Si asa venim numai odata pe an si la asta se rezuma tot ski-ul, asa ca am decis sa profitam la maxim. Am skiat si sambata in care trebuia sa ne intoarcem acasa. Imediat dupa ski am sarit in masina si am condus 1100km pana acasa - unde am ajuns pe la 6 dimineata. Pe drum mi-am dat seama ca nu e prea diferit fata de aproape toate week-end-urile in care am concurs duminica in celalalt capat al tarii si la final trebuie sa vin acasa. Si asta fara autostrazi.

Alta diferenta a fost ca anul acesta am avut si ski-uri. Ultimii ani am skiat cu ski-urile de tura (sa skiezi cu ski-uri de tura pe partie e ca si cum ai fute cu pula altuia - un ski de partie bun trebuie sa fie greu, foarte greu). Sau am skiat cu niste ski-uri de race cu cantul rupt. Si cantul fiind rupt nu mai putea fii ascutit, asa ca ajunsese sa nu mai existe.

Prin a 3 zi ski-urile au cedat complet, asa ca mi-am inchiriat o pereche noua (planuisem de la inceput sa renunt la ski-urile mele, pe care le-am si lasat in Austria). Si skiat-ul s-a schimbat deodata. Punct.

Vremea a fost normala: 3 zile mai dubioase (ceata, ninsoare) dar in care s-a putut skia fara probleme. Patru zile de ski perfecte. O zi cu un pulver cum nu am mai prins de cand ma dau cu ski-urile. Temperaturi mai ridicate decat in ceilalti ani, ceea ce a avut darul sa imi mentina buna dispozitia de-a lungul saptamanii de ski.

Mare parte din timp am petrecut-o pe partia 25. Era vorba de o negresa ignorata de marea majoritate a ahtiatilor de ghetar. Apropo, n-am inteles fascinatia asta pentru bucata aia de gheata: cand le pomeneai la oameni de ghetar li se dilata pupila, incepeau sa saliveze si instantaneu incepea exodul in masa intr-acolo. De ce, nu stiu. Acolo gaseai niste basite de partii albastre pe care aproape ca trebuia sa dai din bete ca sa inaintezi si o inghesuiala de parca de aici te imbarcai pe arca lui Noe... Oricum noua ne convenea - 25-ul era complet trecut cu vederea, asa ca partia se pastra in conditii optime pe tot parcursul zilei.

Invariabil, ziua de ski o incepeam cu o incazlire de vreo 6-7-8 ture pe partia asta. Categoric favorita noastra.

Pe locul doi s-a situat Olimpica: cred ca noi am botezat-o asa, dar asa ii ramane numele - e vorba de partia pe care se desfasoara si concursul de slalom urias din cadrul cupei mondiale de ski alpin. Si aici am zabovit destul de mult.

"Zidul a fost una din atractiile zonei pentru noi: este vorba de o zona deosebit de abrupta care este de fapt o scurtatura de pe o partie rosie. Zona nu e partie oficial, dar ratrack-ul o intretine totusi. Aici ne-am jucat destul de mult.

Alte chestii notabile nu imi mai amintesc. O sa ziceti ca asta n-a fost concediu. Eu tot nu o sa inteleg de ce un programator ar avea nevoie de un concediu in care sa se odihneasca fizic... Nu de aia merge la lucru?!

Cam astea au fost ultimele 3 week-end-uri. Si cu parere de rau cred ca la asta s-a rezumat si sezonul 2011-2012 de ski. Scurt, frumos si abia asteptem anul viitor (pana atunci insa planuim cel putin o iesire de week-end la Kopaonik in Serbia).

Chiar, vi-am zis-o pe aia noua? Va prindeti voi singuri in urmatoarele blog-uri...

De sarbatori

2012-01-06T21:29:00.001+02:00

Data: 16.12.11-28.12.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Tarcu, Cozia
Poze: Tarcu
Cozia

Blog intermediar pana termin seria din Asia.

Alin zice ca n-are cum sa iasa blog din asta. Are dreptate. Asa ca il comasez si cu urmatoare tura.

Joi l-am sarbatorit pe Andrei (de fapt pe Tania, dar cum cu ea inca nu putem bea bere, ne-am multumit cu ce aveam la indemana in D'Arc), vineri l-am sarbatorit pe Andrei, sambata majoritatea l-au sarbatorit pe Andrei...

Elena vrea in Retezat la o tura de munte ca pe vremuri. Dar vremea nu pare sa fie potrivita de asa ceva. Asa ca sfarsesc prin a perinda prin toate magazinele din Timisoara cautand nu mai stiu ce, dandu-ma cu bicicleta prin casa si privind pe geam la o vreme complet mohorata.

Dupa ce rand pe rand am plecat ipotetic in Retezat, am plecat in Tarcu dis de dimineata, am plecat si sambata dupa amiaza, pana la urma planul devine limpede: vom merge intr-o tura de o zi pe Tarcu cu plecare de duminica dimineata.

Ajungem repede la baza telescaunului de pe Muntele Mic. Aici vedem masina lui Oco - este impreuna cu Alin la tura pe Tarcu.

Zapada mica de pe sosea imi da incredere si pornim sa urcam cater saua Jigoria. Folosesc in sfarsit si facilitatea de 4x4 a Furiei.

Afara e vremea tip Tarcu: ceata de nu vezi nimic, frig cat sa ma enerveze pe mine. Mai sus avea sa fie si vant.

Aline, zi ce mai bag in blog? Ca am fost aici de o mie de ori. De fapt cred ca pot folosi Tarcu pe post de trezire din betie - cum unii folosesc moarea de varza dupa o noapte grea, asa e pentru mine tura pe Tarcu.

La Cuntu invadam camera baietilor si bem un ceai cald. Cum am ajuns destul de bine ca timp, hotaram sa pornim mai departe catre varf.

Si desi am fost aici de o mie de ori, de fiecare data reuseste sa ma uimeasca muntele asta. In primul rand e asa de ceata ca poti sa iti imaginezi ca esti oriunde. Da' nu asa - e ceata ca nu iti dai seama daca urci sau cobori.

Din blogurile precedente am invatat destul de multe - asa ca acuma am cu mine GPS-ul si destule baterii de schimb. Dupa cum v-am zis, am ajuns sa stiu sa-l si folosesc (chiar bine). Ce n-am facut - nu am pus track-ul pe el, asa ca la urcare poti sa te pisi pe el. E util doar pentru a reface drumul inapoi la cabana - ceea ce nu e putin lucru.

Asa ca intreaga urcare a fost un adevarat exercitiu de concentrare. Mergeam mai mult cu ochii inchisi incercand sa imi imaginez unde sunt si vizualizand traseul asa cum arata el vara. Ajungeam la cate o panta, inchideam ochii si revedeam turele trecute incercand sa ghicesc unde suntem.

Oricum in jur nu se vedea absolut nimic asa ca puteam merge si legat la ochi - tot aia era. Am mers matematic - probabil nici vara nu ne iesea asa bine.

Odata intrati in creasta si dupa ce am inceput sa urcam catre Sadovanu, treaba a mers mai iute deoarece nu prea aveai unde sa te ratacesti.

La un moment dat, la capatul cetii, vad miscare. 2 siluete se indrepatau catre noi. Nu puteau sa fie decat Alin si Oco. E o chestie sa te intalnesti in mijlocul unei mari de ceata cu prietenii, departe, la Cuca Macaii. Oricum variantele de persoane cu care am fi putut sa ne intalnim in conditiile respective de vreme sunt extrem de reduse...

Alin cu Oco cucerisera deja varful Tarcu unde au fost primiti cu ospitalitatea tipica. A se citi intreaga ironie. Nu comentez motivele - este un avertisment doar pentru cei care merg pe Tarcu cu ideea ca odata ajunsi la cabana meteo se vor adaposti si vor bea un ceai cald, eventual vor sta peste noapte.

Nu. Daca mergeti in zona fiti pregatiti sa faceti tura Cuntu-Tarcu dus intors sau sa faceti bivuac. Nu va bazati ca vf. Tarcu e punct terminus.

Nu poti sa mergi la munte fara sa ai un obiectiv. Pe care sa-l si atingi. Imi pare rau, dar nici cu trecerea anilor n-am gasit placerea doar in a merge hai-hui pe munte. Asa ca ii convingem pe cei doi sa vina cu noi a sa cucerim macar varful Sadovanu.

Sadovanu bifat.

Pe masura ce incepem sa coboram, pacla pare sa se ridice.

Mai facem un mic popas la Cuntu pentru ca baietii sa isi strabga bagajele dupa care plecam toti patru catre Jigoiria.

Panourile lui Alin Ciula. Foarte civilizat si inspirat.

Mai mult decat panourile, indicatoarele acestea sunt binevenite.

Din Seroni apucam sa facem niste poze cu tente apocaliptice - norii au inceput sa se ridice de pe creste.

Aici aproape a venit iarna.

Ne-am inghesuit toti patru in Furie si am coborat impreuna pana la telescaun. Pana la urma a iesit o tura frumoasa de o zi.

Acuma sarim in timp inca o saptamana, trecem peste Craciunul de la Slatina cu mancarea lui buna, berile fara numar si lancezeala lui si suntem in Calimanesti de unde vom urca catre varful Cozia.

Am mai fost aici acuma 2 ani si am avut parte de o tura foarte frumoasa. Si acuma vremea tine cu noi - desi nu are nici in clin nici in maneca cu iarna.

Lasam masina aproape de manastirea Turnu si incepem sa urcam abrupt.

Intrarea in traseu din sosea e cel putin ascunsa, dar bajbaisem dupa ea acuma 2 ani asa ca de data asta am mers la sigur.

Elena: "Pe aici urca vreo masina?" Inclin sa cred ca drumul e folosit doar la tras lemnele la vale.

Parintele care locuieste aici a iesit cateva secunde pe veranda sa vada cine i-a tulburat linistea dupa care s-a facut nevazut.

A lasat in schimb cainii sa aiba grija de noi.

Pana la troita ma urmat exact acelasi traseu ca in tura precedenta.

Pentru variatie, am ales ca anul acesta sa facem tura in sens invers, adica vom urca pe la manastirea Stanisoara.

De la manastire, urcusul devine mai abrupt - a si fost motivul pentru care am ales sa urcam pe aici.

Asta l-am gasit pe urcare la un frumos loc de popas. Daca primele noua reguli sunt de bun simt (chiar daca adaptate intr-o maniera ecumenica) a zecea ma enerveaza. In primul rand se vede ca a fost adaugata ulterior acolo . Si nu inteleg ce legatura exista intre a le intelege sufletul si mania recordurilor... Pana una alta, mania recordurilor din ultimii ani din Romania a adus de o suta de ori mai multi oameni pe munte decat toate textele la sentiment luate la un loc...

Continuam urcarea si ajungem in portiunea cea mai abrupta care ne va scoate in final in creasta.

Aici este deja zapada cat sa ne simtim si noi ca de sarbatori. Nici prea mare ca sa trebuiasca parazapezile.

Pentru inceput am urcat pe varful cu antene.

De aici se vede frumos creasta Fagarasului. Desi dinspre sud nu arata la fel de alpin ca si perspectiva nordica, recunosti totusi varfurile mai importante din creasta si iti da senzatia ca "ala e munte mare".

Coboram de pe varful asta si re-descoperim ca exista un drum forestier care ajunge pana aici. O interesanta propunere pentru o ipotetica tura de vara de MTB. Drumul urca din Calimanesti, inconjoara muntele si ajunge pana in varf.

Elena cu pufoaica ei. Gata! M-am scos! Am de acuma si eu pufoaica mea. Am manusi de puf, geaca de puf, ciorapi super grosi, iegari grosi, mi-am luat cei mai caldurosi clapari. Sa vina frigul (poate sa vina si numai zapada ca nu ma supar)!

Nu puteam pleca fara sa cucerim adevaratul varf Cozia - dar cum pe el nu e loc de facut poze, va arat perspectiva spre cabana Cozia.

Cabana asta e draguta. Inca nu am scapat de trauma ca am dat 80RON pe camera la Negoiu. Si de celelalte preturi de acolo. Aici berea era accesibila muritorilor de rand, Cola avea preturi pamantene si cazarea era pe masura bugetului unui turist fara fite.

Coborarea coincide cu urcarea de anul tecut. Vremea a rams neschimbata pe parcursul intregii ture (adica perfecta).

Oltul meandrat se vedea frumos cum iese din defileu si se intinde,lenes in campia nesfarsita de la orizont.

Poza de Fata de carte. Inca imi mentin nervii vis-a-vis de preluarea tuutror termenilo din engleza. Deci, repet, poza de Fata de carte.

Din folclorul romanesc. M-am tot gandit daca s-o pun: adica e vulgara, mesajul n-are nimic de-a face cu muntele, ba mai mult prezinta o parte urata a cum inteleg unii ca trebuie sa se manifeste cand umbla prin munti.

Dar pe de alta parte: daca mergi prin cacat pana la brau ca sa pozezi un peisaj superb...nu inseamna ca pentru a ajunge pana acolo n-ai mers prin cacat. Asa ca asta e realitatea: si cine sunt eu sa selectez care parte a realitatii e buna sau rea ?! E ca si cum din pietele din Asia ai poza doar tarabele cu fructe, ignorand tot ce e in jur...

Odata cu inserarea ajungem inapoi la masina. Mai ramane sa gasim un loc de popas peste noapte - dimineata vom porni catre Muntii Apuseni, mai exact Rosia, unde vom petrece revelionul.

Pana la urma am optat pentru http://casa-romaneasca.ro/. Asta a fost cea mai neasteptata surpriza pe care am avut-o relativ la un motel din Romania. In bine. Incepand de la preturi, continuand cu serviciile, curatenia si posibilitatile de distractie. Aici parca n-ai fi pe plaiuri mioritice...

Dis de dimineata am urnit Furia spre urmatoarea destinatie si spre 2012.

La mare

2012-01-06T21:08:00.002+02:00

Data: 21.10.11-12.11.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Sihanoukville, Cambogia
Poze: la mare

Nu putea sa lipseasca marea din excursie. Asa am si ales in mare ruta pe care o strabatem pe aici - ne-am lasat spre final partea cu litoralul.

Una dintre cele mai renumite zone litorale din Cambogia e Sihanoukville (orasul lui Sihanouk, unul din fostii conducatorii ai Cambogiei). Sihanoukville e situat in sudul tarii, nu foarte departe de Phonm Pehn.

Desi drumul a fost relativ scurt si soseaua destul de buna, am ajuns abia pe dupa-amiaza in autogara din Sihanoukvile. Aceeasi rechini ne-au atacat si aici. Ca sa mai variem am negociat niste motociclete de data asta.

Asa ca ne-am imbarcat separat pe cate o motocicleta, cu ditamai rucsacul in fata soferului. M-am straduit tot drumul sa-l conving pe sofer ca nu ma intereseaza ca e scump acolo unde vreau eu. S-a smiorcait o perioada, dupa aia a trecut cu speranta la a incerca sa-mi vanda marijuana (incep sa cred ca fata e de vina - in tura asta peste tot pe unde am fost au incecat sa-mi vanda ierburi). Necajit ca si aici l-am refuzat m-a dus la pensiunea pe care am cerut-o.

Intre timp Elena cu soferul si motocicleta lui se volatilizasera. Destul de stresat, am asteptat pana a venit si ea - soferul n-avea casca asa ca a trebuit sa evite rutele verificate de politie.

Pentru prima seara vom sta la niste bungalow-uri vchiar pe plaja. Pretul este cam piperat comparativ cu celelalte oferte, dar azi ramanem aici.

Dupa ce ne-am instalat am pornit in plimbarea obisnuita ca sa vedem ce posibilitati sunt prin zona. Am luat la rand toate oficiile care ofereau servicii de scuba sau care organizau excursii ca sa ne putem face o idee generala.

Pana la urma am decis sa facem cursul de scuba avansati - pe cel de incepatori il aveam din Indonesia.

Cum visele e bine sa ti le indeplinesti - am ales cea mai scumpa oferta pe principiul ca avem posibilitatea sa dormim pe barca. Elena vrea sa locuiasca pe barca si eu ma pot pune impotriva dorintei ei.

Asa ca ne-am ales cu cea mai scumpa oferta, dar si cu cei mai profesionisti si mai simpatici din tot Sihanoukville. Oamenii au zis simplu - ei stiu ca sunt cu mult mai scumpi decat concurenta, dar au motivele lor sa fie asa :).

Seara am petrecut-o pe malul marii in fata bungalow-ului. Mi-a fost dor de mare, de mirosul de ei, de briza, de valuri (din pacate aici valurile sunt inexistente - marea noastra e de fapt un golf gigantic si noi locuiam chiar in capatul de sus al acestuia).

Dimineata devreme, dupa un mic-dejun european, ne-am dus la agentie. De aici am fost transbordati in zona portuara a orasului unde ne astepta barca noastra.

Cursul de scuba prevedea 5 scufundari tematice si se desfasura pe durata a doua zile - noaptea dintre ele petrecand-o pe barca.

Nu suntem singuri - inca doi turisti vor face cursul de advanced cu noi si mai sunt cativa care au venit doar la fun dive.

Anul acesta vom face cursul cu PADI - anul trecut am facut cu cei de la SSI, dar am putut sa trecem de la o scoala la alta fara probleme.

Am o mare problema (pe langa multe altele) - nu reusesc sa retin numele oamenilor, asa ca desi ma uit acuma pe poze si recunosc toate fizionomiile (si o sa le retin si peste o suta de ani), habar n-am cum se chemau personajele respective.

Hai ca am facut un efort - pe instructorul nostru il chema Fabien (ala dezbracat). Francez sadea. Cu bunele si relele ce decurg din asta. Pletosulk e Alain, un scotian care a aterizat acuma cateva luni in zona si s-a decis sa fie scuba instructor pentru o perioada. De fapt de la inceput trebuie spus ca standardele din Indonesia erau peste cele de aici. Aia pareau niste maniaci ai securitatii si ordinii - astia erau mai ...boemi.

Dupa un mic dejun copios la bordul noii noastre case, ne-am pregatit de prima scufundare. Cursul de orientare si cel de "deep diving" sunt obligatorii. Pe langa acestea am mai ales inca trei specialitati optionale: scufundarea nocturna, identificarea pestilor si (pe asta mi-e mai greu sa o traduc) Peak Performance Buoyancy (tehnici de mentinere a echilibrului neutru sub apa - adica atunci cand stai sub apa fara sa te scufunzi sau sa te indrepti spre suprafata si asta fara sa depui efort).

Scufundarile au avut loc in cinci zone diferite, toate situate in preajma unor insule - de fapt arhipelagul din largul Sihanoukville-ului este principala atractie turistica a zonei. Aici se organizeaza aproapte toate excursiile- fie ca e vorba de scuba, snorkelling sau doar vizitarea insulelor.

Pentru prima scufundare vom face Peak Performance Buoyancy. Eu vin cu ceva traume din Indonesia legate de scuba - atunci am suferit la propriu, aproape toate scufundariule soldandu-se cu sange pe nas sau cu dureri atroce de urechi. Asa ca sunt destul de reticient la a mai intra sub apa.

Dar cum nu am invatat sa renunt (si am mai dat si o groaza de bani pentru a ma chinui), imi imbrac costumul. Elena este mult mai entuziasmata decat mine - ea s-a descurcat excelent si s-a bucurat de fiecare scufundare anul trecut.

Fiecare scufundare este precedata de o scurta instruire (ma scot din pepeni oamenii care au ajuns sa vorbeasca intr-o mixtura fara sens de romana-engleza - asa ca e instruire si nu "briefing"). Fiind vorba de un curs, fiecare scufundare are pe langa tematica bine definita si o serie de exercitii si sarcini pe care trebuie sa le duci la indeplinire sub apa.

Scufundarea s-a desfasurat la doar cativa metrii sub apa, motiv pentru care m-am si simtit excelent. A fost distractiva si foarte utila. Inveti sa iti controlezi respiratia si in general sa iti mentii echilibrul sub apa -factor cheie pentru a consuma cat mai putin din oxigenul din dotare si astfel sa prelungesti timpul petrcut sub apa.

A urmat pranzul si siesta - viata pe barca curge intr-un ritm mai lent (daca se poate imagina asa ceva) decat cea de pe uscat. Intre doua scufundari ai timp sa faci tot ce vrei, in general asta inseamna sa citesti, sa socializezi cu ceilalti turisti sau doar sa stai.

Dupa pauza de pranz am acostat pe una din numeroasele insule.

Aici am avut parte de cea mai autentica experienta asiatica de pana acuma. Satul parea intr-adevar rupt de restul lumii. Casele erau de fapt constituite doar din acoperis si o podea inaltata putin deasupra solului - n-aveu pereti. O ingramadeala de bordeie printre care se invarteau in lancezeala tipica, localnicii.

Baia publica si pe fundal se vede benzinaria.

Viitoarea MichelangelA se antreneaza intr-un bloc de polistiren.

Am stat aproape o ora pe pamanat, timp in care ne-am plimbat pe aleea din mijlocul satului si am facut poze.

Ne-am reintors pe barca pentru a ne deplasa spre urmatorul loc de scufundare. A urmat cursul de orientare. Stiti deja aventurile mele cu GPS-ul ( Apropo, intre timp am devenit prieteni foarte buni. Am invatat ca daca ai rabdare, faci lucrurile in succesiunea corecta si ii acorzi un dram de indulgenta - e un prieten de nadejde). Dar cu busola n-am stiut niciodata sa ma orientez. Si nici n-am de gand sa mai invat - acuma ca m-am imprietenit cu GPS-ul nu vad sensul sa mai invat sa folosesc busola (daca cedeaza electronica e un semn ca trebuie sa mai scriu iara un blog epopeic, nu sa imi mai obosec mintea cu orientarea la busola si harta).

Dar sub apa nu folosesti GPS-ul, ci tot batrana busola. Suntem impartiti in doua echipe si trebuie sa facem si de data aceasta niste exercitii. Pentru inceput trebuie sa descriem un patrat cu ajutorul busolei. Eu voi folosi busola, iar Elena va "masura distanta" functie de numarul de batai din picioare. Dupa un numar de batai , cotim la 90 de grade si astfel trebuie sa descriem un patrat intorcandu-ne in punctul de unde am plecat.

Am facut din nou echipa perfecta si ne-a iesti cel mai bun patrat. Cealalta echipa a intimpinat ceva dificultati asa ca am asteptat vreo 10 minute pana cand au venit. In timpul asta am descoperit o sumedenie de vietati pe fundul oceanului asa ca timpul a trecut repede. Urmatorul exercitiu a fost mai simplu (doar ca nu imi mai amintesc ce era).

Pe scurt: la primele doua scufundari m-am simtit excelent, fara nici o durere si mi-a facut placere sa fiu sub apa. Am invatat lucruri noi si m-am distrat. Asta e partea buna. Reversul: nu cumva sa va dea prin cap sa incepeti scufundarile in paradisul din Indonesia. Veti avea tot timpul cel mai nepotrivit termen de comparatie.

A compara Indonesia cu Cambogia la scufundari e ca si cum ai compara desertul cu jungla. Punct.

Nici seara nu avem liniste - urmeaza cea de-a treia scufundare. Seara, mediul submarin se transforma si nu ma refer doar la faptul ca e bezna. Cu totul alte vietati populeaza acuma adancurile - animalele nocturne isi fac acuma aparitia. De asemena, la lumina lanternelor, culorile de sub apa apar mai vii, fara a fi estompate asa cum sunt peste zi.

Din nou o scufundare frumoasa, in care am invatat sa folosesc lanternele sub apa, in care n-am vazut mare lucru si in care au reinceput sa apara durerile de urechi. Dar o trecem totusi la capitolul frumos.

Dupa cina, am avut voie sa ne delectam cu niste beri si am stat pana tarziu la taclale cu ceilalti turisti si cu instructorii.

Noaptea am petrecut-o pe puntea superioara unde aveam intinse niste saltele. Ce poate fi mai exotic decat sa dormi la tropice, pe o barca, in mijlocul marii sub cerul austral? Pai mai nimic.

Intamplator insa, in nopatea respectiva a venit furtuna asa ca am fost destul de udati (Elena cu mine am ales sa stam in partea neacoperita a barcii pentru a vedea cerul). Nici asta n-ar fi fost neplacut, dar odata cu furtuna au aparut si valurile si tangajul. Si cand toata noaptea te legeni dintr-o parte in alta, cu ochii inchisi si fara puncte de reper, uiti de partea romantica descrisa mai sus.

A doua zi ne asteapta piatra de incercare : scufundarea de adancime. Asta ma streseaza. Mie imi place mai mult sa fac snorkelling decat scuba. Si daca tot fac scuba mi se pare ca 10m adancime reprezinta maximul la care merita sa mergi. Azi in schimb trebuie sa coboram la 30m pentru a trece testul.

Locul unde vom face scufundarea are un nume sugestiv "In mijlocul pustiului" (v-am zis ca ma enerveaza aia care au ajuns sa vorbeasca numai in engleza, asa ca de acuma o sa traduc mai tot in romana chiar daca suna aiurea).

Coborarea va fi balizata - adica vom avea o baliza la suprafata de care va fi atarnat un fir de ghidaj. Noi vom folosi firul acesta pentru a atinge adancimea dorita. La -30m vom completa niste tablite unde vom scrie ce culori vedem (se testeaza capacitatea de concetrare la adancime, coordonarea miscarilor) dupa care vom reveni incet la suprafata.

Orologiul ala de pe mana l-am primit de la Favien. Chestia aia inlocuieste toate tabelele si calculele pe care trebuie sa le faci pentru a afla timpul de decompresie, timpul de revenire, timpul petrecut pe fundul apei, adancimea pentru oprirea de siguranta si o gramada de alte chestii. Daca ceasurile pe care le folosim la suprafata la antrenamente au rol distractiv, acestea iti pot salva efectiv viata. Adevarate bijuterii, diferenta e ca ceasul costa mult mai mult decat bijuteriile.

De la primii metrii m-am simtit rau. Toti cadeau ca bolovanii la fund, doar eu stateam la suprafata deorece nu reuseam sa imi egalizez presiunea din urechi si simteam ca imi pocneste capul. Instructorul se tot uita intrebator la mine, ceilalti coborau, mie imi exploda capul... Scenariul tipic din Indonesia. Asa ca ce era sa fac? Am injurat printre dinti si prin regulator si am coborat, desi imi pocnea capul.

Coborarea a fost de cacat. Intr-o mare de intuneric, inconjurat de ceva suspensii in apa, prin care nu se vedea nimic, coboram. Eu ramasesem cu ochii atintiti pe ceas si ma rugam sa arate odata -30m. Si tot coboram catre fundul Pamantului fara sa vad nimic. De fapt ma trageam in jos de firul de ghidaj ca sa cobor.

Pana la urma am ajuns la capat. Acolo trebuia sa avem grija sa nu ridicam malul de pe jos. Eu am picat ca bolovanul si in jurul meu s-a facut un nor de mal - vizibilitatea a devenit 0. Intr-un final m-a gasit Fabien care a constatat cu stupoare ca nu am conectat costumul la tubul de oxigen. Dupa ce a facut ceva gesturi obscene, mi-a conectat aparatura. Am completat tablitele cu culori si am pornit pe lungul drum catre suprafata.

Urata scufundare.

Scapati si de drija acesteia am petrecut timpul de dupa sarind de pe barca.

Sau studiind cartile groase de la PADI - trebuia sa raspundem la sfarsitul fiecarui capitol la o serie de intrebari legate de tematica scufundarii respective. Partea teoretica este necesara pentru a putea trece examenul, asa ca vrand nevrand am fost obligati sa citim (majoritatea lucrurilor erau interesante asa ca nu a fost neaparat o corvoada).

Cea de-a cincea si ultima scufundare ar fi trebuit sa fie si cea mai distractiva - este vorba de recunoasterea vietatilor subacvatice. Pentru asta am primit niste tablite de identificare unde erau trecute familiile mari de pesti si noi trebuia sa identificam sub apa pestii pe care ni-i arata instructorul.

Am dat dovada de o nepricere uluitoare comparativ cu colegii mei de scufundare. Fabien a fost incredibil de rabdator si pana la urma a rasuflat usurat cand am identificat si ultimul peste. Scufundarea aceasta s-a soldat cu sange in masca. Ceva nu e OK...Trebuie "sa ma caut" cand ajung acasa.

Cu asta s-a incheiat si cursul nostru de scuba si mini vacanta in apele tropicale. A urmat drumul inapoi pe uscat.

Am mai apucat sa facem ceva poze in santierul naval de unde ne-a luat microbuzul.

Pe uscat am schimbat deja cazarea - o treime din pret la conditii mai bune. Era chiar langa agentia care ne-a organizat si excursia si este locul unde se intalnesc seara instructorii la o bere si la o poveste.

Ziua urmatoare era ziua planificata de Elena pentru bronz. Natura e de alta parere si ne trimite o patura groasa de nori, asa ca nu ne ramane altceva de facut decat sa perindam in sus si jos pe intinsa plaja.

Zona litorala era interesanta - un sir neintrerupt de kilometrii (la propriu) de mini restaurtante, mini cluburi si mini baruri (suntem in Asia asa ca totul este mini). Aceste se continuau pana efectiv in apa. Aici te opreai sa iti iei pranzul, sa bei un cocktail colorat, sa mananci o friptura (fructe de mare) prajita in fata ta chiar pe plaja sau sa topai seara pe muzica care se auzea de la cativa metrii mai incolo.

Erau foarte putini turisti si din nou si aici aveai impresia ca timpul s-a oprit in loc. Peste tot erau anunturi cu angajari de personal din vest pentru cluburile de pe plaja. Si acuma mai mult ca niciodata in timpul turei ne-am gandit la scenariul in care macar pentru sase luni uitam de lume si ramanem pe aici.

Dar, ca de obicei, am mers mai departe. In timp am ajuns sa nu mai regret (poate imbatranesc, poate doar am inceput sa vad din mai multe perspective) - nu suntem facuti sa stam intr-un loc, trebuie sa fim in continua miscare.

Mai departe dupa ce am trecut de plaja cu nume greu de pronuntat - Ochheuteal, am ajuns intr-o zona mai pustie.

Si dupa aia ne-am facut veacul pe plaja Otres. Aici ne-am reintalnit cu prietenii nostri de la scuba Jen si Noam. Ei au plecat cu masina din Anglia si sunt hotarati sa faca turul lumii. Puteti urmari aventura lor pe http://www.landroveroverland.co.uk.

Ei au fost doar o parte din "nebunii" pe care i-am intalnit in decursul turei: motociclisti (inclusiv un roman) plecati din Europa, instructori de scuba aterizati aici din indepartata Europa, tineri si nu numai plecati cu lunile de acasa si ratacind prin toate colturile lumii.

Cu ocazia asta am reusit sa facem poza de cuplu. Mama Elenei a observat pe buna dreptate ca din sutele de mii de poze noi abia daca avem cateva in care aparem amandoi. Asa ca acuma am compensat.

Am refacut tot drumul pana la pensiune (in spatele unei motociclete) in speranta ca o sa gasim de undeva de inchiriat o ambarcatiune (catamaran de exemplu ar fi fost fain). Nu am reusit sa gasim asa ceva asa ca am reluat inca odata tot drumul pe plajele din Sihanoukville ca sa poposim exact de unde plecasem cu cateva ore in urma.

Cand stau si tropai pe tastatura de la lucru am un fetis: ma vad stand departe pe o plaja cu un cocktail colorat in mana, departe de livrari, termene limita si alte porcarii. Nu pot sa nu imi satisfac fantezia.

Tot aici am luat si pranzul - asta ca fantezia sa fie completa - un platou cu fructe de mare proaspete.

Si Elena a avut parte si de un masaj. Fatuca aia era o smecherie pe doua picioare. Pe asta n-am reusit sa o intorc nicicum. "M-a facut" la toate replicile, stia engleza suficient de bine ca sa ne intelegem, era spontana si plina de umor - asa ca a castigat "dreptul" de a face masaj.

Dupa experienta hedonista (acuma cel putin cand mi se ia de lucru o sa ma pot zgaii la pozele cu mine) mi-a venit cheful de ceva miscare.

Am cochetat cu ideea kite surf-ului - era acolo un loc de unde puteai inchiria. Dar dupa ce intr-un final au reusit sa le ridice in aer si am vazut cu ce viteza se deplasau mi s-a facut frica. Daca nu sunt in stare sa il carmesc inapoi catre tarm si ajung prin Indonesia pe calea apei?!

Asa ca am ales varianta teoretic mai sigura a kayak-ului. Am pornit increzatori la drum- ne-am ales ca obiectiv o insula care se vedea in zare. Daca initial obiectivul parea intangibil, gratie probabil unor curenti marini favorabili, am ajuns in preajma insulei dupa vreo 40 de minute.

Intoarcerea in schimb a fost de pomina. Probabil curentii respectivi bateau invers acuma asa ca am decis sa mergem direct catre tarm. Plutaritul si in general sporturile de apa nu sunt punctul meu forte si la intoarcere am redescoperit asta. Intr-un final am reusit sa acostam in locul de unde inchiriasem kayak-ul.

Asta e proprietarul barului - de fapt toti proprietarii de localuri, hoteluri sau pensiuni de aici erau europeni.

Pe seara ne-am reintors in oras tot in spatele unei motociclete. Am mai avut timp de o cina la restaurantul nostru favorit - gasisem o terasa de care se ocupa o familie intreaga (asta in Asia inseamna multi oameni). Localul era proaspat deschis, foarte curat si oamenii incredibil de serviabili.

Mai cateva beri la local cu instructorii de scuba si a venit momentul sa plecam si de aici. Vom calatori toata noaptea catre Siem Reap - cu in popas in Phonm Pehn.

Acuma suntem Advanced Scuba Diver (am primit acuma cateva zile certificatele). Dar nu ne-am satisfacut nici pe departe pofta de scufundari asa ca urmatoarele iesiri sunt desenate mintal functie de posibilitatile de scuba.

Pana la urmatoarea intalnire la revedere mare, soare, lancezeala.

Regensburg

2011-12-22T21:41:00.002+02:00

Date: 21.11.11-30.11.11
Participants: Alex,Konstantin
Location: Regensburg, Germania
Pictures: here

About the trip in Regensburg I don't have much to say. After all, it was a business trip - nothing special to relate. First of all, I was not in the mood to go there.

For sure, it was kind of bad luck for me to land in Germany after a vacation in Asia. The things are totally different: on one side you have the colors, the joy of life and especially the laid-back spirit of Asia. A society without rules. One the other side, you have a high tech society led by thousands of rules. With robots programmed to do their tasks and nothing else. A place where imagination is killed. A place where lazy people like me don't belong.

Anyway, after I was on the edge of a nervous breakdown, I remembered the Asia strategy, the one when I wanted to escape of the annoying merchants: I start to mimic them. I use it also here.

I hated to be there and counted the days until I came home. One good part was that I had enough time to wrote my blogs.

I can't stop been cynic and thinking about Yannis - our host in Thassos. He had time. Loooooot of time. And he run and cycling and live life as he want. And all of these, when at few countries on the west, a bunch of robots take the same bus everyday, make the same job, have the same "rituals" day by day - without a change. And they have to do that, because our Yannis need their money.

I don't know who's the moron in this story: the hardworking German ant or the lazy Greek grasshopper. For sure I want to live the live of Yannis and the dream that in the spring I will go in Thassos again and then perhaps in other exotic country, make me feel better in the gloomy atmosphere of Regensburg.

In the week-end is no way that I will remain in Regensburg - all the week the weather was foggy and humid. And I don't want to enlarge the suicidal statistics of this town.

My luck has a name: Konstantin. He was my boss in my former years in company and in time we became good friends. We meet every year at ski in Austria and was aways pleasure to spent the winter holiday with him.

So in the week-end I will go to his home town - Murnau which is at 80km in south of Munchen.

As a remark, my praises were herd: on the way to Murnau, the train had a delay! I was the happiest man in the train. So it is possible, even in Germany! Everybody else became nervous and keep looking at their watches. It was something new and unusual for them - the train to be late. This delay made my day and I was in a very good mood when I descend from train and meet Konstantin.

It is pleasure to hear the stories from Konstantin - he has a special way to relate them. After he took me from the train station, we were at one of his cousin from were I took a pair of mountain boots - I came prepared for mountain trips, except the boots.

After this we went to his apartment were we met Michaela and spent the rest of the evening chatting.

For the next day, Konstantin will take me to the mountains. First the idea was to go to ski, but the situation in Germany is similar with the one in Romania: a very hard drought has hit the country. From six weeks in the row no drop of rain or snowflake has fall. Is a disaster for the ski resorts in the area. Taken this situation we choose to go to trekking.

Murnau is near the mountains so we were quite early at the beginning of the route. As I consider German language impossible to speak, I blocked myself the part of the brain responsible with memorizing the name of the places - so I have no idea were we were.

The track choose by Konstantin was a remote one. And a hard one too. Like almost all the tracks in Alps it start climbing from the very first meters and it climbs on a very steep slope.

It was not long before I start to sweat and to require "picture time" breaks. The track itself was very beautiful - it remind me of Tarcu or Godeanu mountains back home. Really nobody here.

In quite short time we left the forest behind in order to climb on a bed of rocks.

This part was also very steep and take us to a saddle. From here we were on a ridge which lead us to the top of mountain.

On the top, we had our lunch break and enjoy the viewing.

Every time I came to Alps I can't stop remembering one of the Romanian saying: "Romania is the most beautiful country, we have the most beautiful mountains, the richest fields and so on". Mhmmmm, mda, right - if your universe is limited to Romania, that might be true...

Back here , in every directions I looked I can see only mountain summits.

Far away on the south, the bigger Alps were there - the reflection from the glaciers can be seen from where we were.

Murnau is located near Garmisch-Partenkirchen and from here the biggest peak of Germany can also be seen - Zugspitze.

On the top of the mountains they have a book where tourists can sign, wrote impressions and so on. A very good idea which can also be implemented in Carpathians (that of course after the people will understand that is not toilet paper - so perhaps in a few years).

After we conquered the peak, we continue our journey on the ridge. Again - nobody on the mountain, even the weather is superb and we are really close to Munchen. The fact that nobody was here was one of Konstantin most satisfying moments.

I call it "mountain goat" - the only living thing we saw during the day in the mountains.

We arrived at a chalet, located n another saddle on the ridge- it was already closed in this time of year so my dream of Weissbier were vanished. By the way, I must be honest and admit that they have a very good stuff here: the Weissbier. Wonderful beer.

From the chalet we climb a second peak. Again, we were rewarded with a beautiful view from the top. The white spot at horizon is the Stubai glacier - my first encounter with the Alps.

From here we had to make all the way back to the car.

The part of the descend on the rocky field added a little bit of spice to our trip - I almost run here and I felt good "to ski" on the moving rocks.

Just before the night fall off we arrive at the car and then back to Murnau. In the evening Konstantin took me out to visit the village/town (Murnau is something between). A typical Alps mountain town - clean and quiet.

For the second day, the trip will be shorter as in the evening I had to go back to Regensburg. Again, Konstantin choose a route near Murnau (this is not difficult, considering that the town is situated really near the mountains).

And again, the route was difficult from the start. We climbed very steep from the beginning. The route goes though forest in very short curves and we gain altitude very quickly. The yesterday trip was like a warming so now I feel the engine running well.

Just before to reach the ridge we passed a hunting hut were I saw one of that "mountain goat" laying in the sun... Well, I'm not sure it was very happy with it's stomach outside...

Again, we were blessed with an incredible weather - too warm in fact. Here we are on the ridge.

Konstantin call this mountain his "childhood mountain" as he came frequently here when he was young. And after I reach the summit and looked on the other side of the ridge I understand why.

The view is breathtaking. At the foot of the wall we just climbed, lay the entire Bavaria. It was very easy from here to spot Munchen for example.

Konstantin explained me that the entire area was a swamp and what remains from it are those lakes which can be found all over Bavaria. These were left behind in the old times by the glaciers coming down from mountains.

We continue on the ridge having always on the left side the Bavarian plains and on the right side the summits of the Alps. Our objective is a rather famous peak among the people from Munchen. Konstantin hope that it will not be too crowded when we arrive.

The peak itself is at the end of the main ridge and the view from it explains why so many people come in week-end to climb it.

On both side of mountains there are lakes.

And the green color of the one on the right was really beautiful.

Konstantin had friends here also - I think these are ravens.

He tried to pet them using cheese. He throw pieces of cheese closer and closer until the raven eat literally from he's hand.

After the lunch break we had to left behind the beautiful scenery and start the descent. And today also, Konstantin choose a circuit so we will not came down on the same route used when we climbed.

We had a very speedy descent - just because, without any particular reason.

After a short pit stop at Konstantin apartment we head to train station in order to catch the brain back to Regensburg.

Well, this conclude the week-end trip to Alps. In the same spirit of the last blogs ( since when I came back from Asia I'm more flexible in thinking ) I will say that it was not better then in Romania, not worse. It was different and I enjoy these two days in the mountains.

Thank you very much Konstantin and Michaela for your hospitality and your company. And yeah, in one month we will see again on the ski slopes in Soelden.

Back in Regensburg, the last three days gone fast, as I spent the evenings together with my cousin and a lots of Weissbier. By the way, thank you Sergiu and good luck in all your enterprises - especially the one as father.

OK, I'm on the airport now - one more Weissbier and this will conclude my trip to Regensburg. And as I wrote this story I became a little more indulgent - after all, was not quite a pain in the ass to be there for a week. Now, looking back, I think I even enjoy it (or at least part of it).

But one thing is for sure: under any circumstances I will not move there to work. Maybe in Thassos, living a laid-back live and sucking their money... :)

Negoiu

2011-12-22T21:10:00.001+02:00

Data: 01.12.11-04.12.11
Participanti: Elena, Gianina, Alin, Vlad, Alex
Locatie: Negoiu, Fagaras
Poze: aici

Iarasi nu-i zapada. Asta o aflu inca din Regensburg. Tot de acolo aflu de la Elena ca pentru mini vacanta de 1 decembrie vom merge in Fagaras - mai exact la cabana Negoiu.

Cobor din avion doar ca sa fac rucsacul pentru a doua zi dimineata. Vom merge cu masina lui Alin ca sa avem mai mult loc.

Desi in Fagaras am fost de cateva ori, aproape de fiecare data m-am rezumat la creasta si la extremitatile acesteia pentru urcare, respectiv coborare. Asa ca zona cu Negoiu este total noua pentru noi.

Din Porumbacu (ultimul punct de reper cunoscut de mine) continuam destul de multi kilometrii la deal pe un forestier foarte bun. La capatul lui oprim, aruncam afara continutul portbagajului si ne pregatim de tura.

Urcarea pana la cabana a fost scurta si placuta, in acelasi peisaj tomnatico-saharian. Nici pic de zapada, nici pic de apa.

Alin, Gianina si Vlad sunt cu noi. Asta micu' a bifat deja mai multi munti decat vazusem eu pana pe la 20 de ani.

Am ajuns si la "hotelul" Negoiu. Unde din cauza lipsei de apa nu e curent si... nici apa curenta. Daca partea cu electricitatea nu ne deranjeaza (de fapt pe seara am vazut ca era), partea cu apa ne sperie de-a binelea. Stam aici trei zile, ne trebuie rezerve serioase de apa. Si noua si Gianinei si lui Vlad.

Intrebam si ni se zice ca nu este apa si ca nu e nici un izvor. Futu-i! Ce sa faci... Cumperi apa cu 10 RON sticla.

Apropo, pe mine preturile de aici m-au dat pe spate. Probabil sunt eu mai salbatic, dar am mai fost si pe la alte cabane. Care nici ele nu aveau acces auto, dar care aveau alte preturi. Si apropo, 2 euro jumatate pe sticla de apa este un pret bun si pentru Chamonix...

Dar cum Asia m-a invatat sa fiu mai indulgent, ii bag in pizda masii cu preturile lor cu tot (cum pula mea sa ceri 35RON pe cazare, de persoana?! Pana n-am platit, am crezut ca e un banc). Dar dupa cum ziceam si dupa cum se vede, Asia m-a invatat sa fiu mai calm si sa iau lucrurile asa cum sunt...

Pentru prima zi nu mai e timp de mare lucru asa ca pierdem vremea prin cabana. Alin face planul pentru a doua zi - printre altele trezirea e la 6 dimineata asa ca azi nu ne mai intindem prea mult.

La secunda suntem gata de plecare. Suna de sase si iesim din cabana. Afara e o vreme tipica de orice luna varatica, sigur nu de inceput de decembrie.

Traseul a fost ales tot de catre Alin. Pentru inceput vom urca pe muchia Serbota pana pe varf. Urcusul este destul de solicitant in bocancii rigizi de iarna. Dar avem deja antrenamentul din tura din Godeanu asa ca ne-am obisnuit partial cu harnasamentul.

Cabana este situata chiar la baza piciorului care urca spre varf. Asa ca nici vorba sa mai gasim ceva apa pe traseu.

Petece razlete de zapada au inceput deja sa apara, dar nici macar aici pe partea nordica nu e o zona cu un strat cat de cat continuu.

Lumina zorilor anunta o zi superba.

Primul varf din meniu este Serbota si coincide cu intrarea in creasta. De aici sunt pe teren cunoscut. Ultima data am alergat pe aici cu Elena, Isvan si Captain la Carpathian Adventure. Frumoasa echipa... Bun concurs...

Urcam repede si rasaritul il prindem chiar sub varful Serbota.

Acuma o cotim la stanga pentru a trece prin Custura Saratii, una din portiunile cele mai accidentate din creasta principala. Lipsa ghetii si a zapezii ne face sa nu folosim coltarii - avem aderenta mai buna decat vara.

Imi place mult portiunea aceasta de creasta. Nu e chiar catarare ... sa-i zicem un teren foarte accidentat pe care Hoinarii au inaintat foarte repede :).

Daca era un pic mai abrupt ne-ar fi deranjat - nu suntem cataratori. Daca era un pic mai intins, ar fi avantajat celelalte echipe.

Am amintiri frumoase de aici: Elena fiind mai mica de statura era efectiv aruncata la deal de catre Captain, sau luata pe sus la cate un prag.

Se poate "fugi" pe aici. De ce ai face-o? Tocmai vi-am zis: fiindca se poate... Dar acuma nu fugim - nu ne grabim niciunde si nici echipamentul nu ne permite.

Ajunsi de partea cealalta a Custurii, facem o pauza de masa. Alin exerseaza miscarea ""catarat la firul ierbii".

Continuam sa urcam spre varful Negoiu.

De pe varf privelistea te lasa mut. In primul rand e una din putinele dati in care am ajuns aici si nu am fost intr-o mare de ceata. In al doilea rand, este o zi cu o vizibilitate extraordinara.

Partea estica a crestei. Primul pitic e Serbota care de aici pare mica.

Elena la datorie.

A venit si Omul Negru in poza. In tura asta am reusit sa imi distrug Mammut-ul intr-un bolovan, asa ca acuma este "tunat" cu banda izolatoare. SLR-ul e obligatoriu in fata si a devenit un accesoriu distinctiv dupa care sunt recunoscut prin munti si in conditii de ceata maxima. Si frontala o tin pe cap, ca Diogene felinarul in mijlocul zilei...

Partea vestica a crestei.

Bun - am trecut in catastif primul varf de peste 2500m de azi. Am aflat de la Alin de existenta altor 2 varfuri de peste 2500m de care habar n-aveam: Lespezi si Coltul Caltunului. Nu mi-e neaparat rusine ca nu stiam de ele - sunt multe lucruri de care habar n-am. Si imi place sa invat si sa aflu lucruri noi.

Initial planul era sa mergem pe creasta care face legatura intre Negoiu si Coltul Caltunului. Ajunsi in saua de sub Negoiu realizam ca asta depaseste capacitatile tehnice ale mele sau ale Elenei si cu siguranta nici nu avem echipamentul adecvat pentru partea de catarare care se intrezareste in fata.

Asa ca o luam la vale pe Strunga Doamnei. La o bifurcatie o cotim la dreapta catre fundul caldarii. De acolo speram sa prindem un picior care sa ne duca catre varful Lespezi.

Apa e deja pe terminate asa ca o dramuim cu grija.

Am fost mai norocosi decat ne imaginam - din caldare porneste un traseu marcat catre varful Lespezi.

Asta a fost de departe cel mai tare traseu marcat pe care am fost vreodata. Repet, traseu marcat. Omul a avut o idee - ca trebuie sa ajunga in varf. Si si-a urmarit ideea in cel mai simplu mod cu putinta. Pe o panta care uneori aproape te arunca pe spate, omu cu bidineaua a tasnit in sus.

N-as avea nimic de comentat daca relieful nu i-ar fi dat optiuni - dar aici putea sa faca mai multe serpentine decat face magarul plictisit cand urca incarcat la deal. Dar el nu - da-i tinta la deal pe cea mai dreapta linie.

Repet, nu m-a deranjat. Dimpotriva, am considerat a fi o provocare si mi-a placut. Dar asta e traseu turistic la fel cum Custura Saratii e pista de alergare...

Admirand versantii sudici a Fagarasului.

In vale se vede partea sudica a Transfagarasanului.

Asta n-are cum sa fie Roza Vanturilor. E total ilogic. Daca vreti e Verdea Vanturilor. Unde e roz acolo ? Ideea e ca verzeala asta marcheaza varful Lespezi.

Lespezi este in afara crestei principale, asa ca ofera o imagine inedita asupra masivului.

Suntem din nou uimiti de vizibilitatea incredibila - intr-o parte se vede bine Bucegiul, iar in partea cealalta se poate distinge Retezatul. Intreg lantul Meridionalilor se poate vedea de aici.

La picioarele varfului se afla lacul Caltun, iar langa se poatre distinge si refugiul Salvamont. In peretele nordic al Caltunului este o echipa care inainteaza catre creasta.

Elena este multumita cu cel de-al doilea varf de 2500m pe ziua de azi asa ca opteaza pentru somn de voie si nu ne insoteste catre cel de-al 3-lea obiectiv al zilei: varful Coltul Caltunului.

Plec impreuna cu Alin. Pana pe varf trecem peste cateva saritori, dar oricum este mult mai usor accesibil din partea aceasta, decat daca am fi incercat sa venim dinspre Negoiu pe creasta.

Ura! Am mai cucerit un varf!

Ne intoarcem pe Lespezi, o luam pe Elena si refacem drumul catre Strunga Doamnei. Coborarea pe abruptul innierbat de sub Lespezi pune la grea incercare picioarele.

Planul lui Alin este sa ocolim pe curba de nivel varful Negoiu si astfel sa iesim direct in saua Cleopatra. Un plan cu care suntem de acord - ne-a ajuns cu urcatul pe azi.

Parasim poteca si o luam pe curba de nivel. La inceput am inaintat rapid si parea ca o sa ajungem repede in sa. Dar dupa o curba am dat de primele obstacole - care aveau in cele din urma sa se dovedeasca insurmontabile.

Asa ca am terminat prin a mai urca inca odata pe varful Negoiu. Dupa ce suntem a patra oara in ziua de azi la 2500m, marim ritmul pentru ca noaptea vine repede dupa noi.

Din saua Cleopatra coboram catre caldare. Coborarea mi s-a parut interminabila. Pe deasupra este si abrupta si pe partea aceasta pietrele si iarba sunt acoperite cu un strat subtire de gheata. Odata cu lasarea noptii ajungem si noi in valea Saratii.

De aici un drum pe curba de nivel ne conduce catre cabana Negoiu. Jos in vale se distinge firul unei ape. Coboram si pana in fundul Pamantului decat sa mai dam 10RON pe o sticla de apa. Asa ca Elena o ia inainte in timp ce Alin cu mine plecam dupa apa. Pe care o gasim destul de aproape de poteca.

Poteca pana la cabana Negoiu este superba. Presarata din loc in loc cu podete care atarna peste prapastii fara fund. Incinge ca un brau piciorul pe care am urcat de dimineata - nu urca, nu coboara - doar te poarta prin padure, pe deasubra vagaunilor catre cabana.

Inapoi la cabana ne cinstim cu o cina copioasa. La cabana au urcat intre timp si Horia si Adi Valean. Nu apucam sa povestim prea mult, fiindca cadem doborati de oboseala.

Sambata nu suntem foarte matinali. Ne intindem suficient de mult ca sa ne intalnim cu Anna Maria, Andreea si Remus care tocmai ce au sosit din Brasov. Asa ca ne intindem si mai mult la povesti.

De cu seara am aflat de la Gianina ca de fapt exista apa la ncii 10 minute de coborat de la cabana. Asa ca pornim in formatie de trei : Alin, Elena si cu mine pentru a reface rezervele de lichid. Jos e un adevarat fluviu. Deci nu exista apa, nu? Sa-i pis in freza....

Azi ne impartim intr-o multime de echipe. Elena cu mine o sa mergem sa facem o "tura tematica" la cabana Barcaciu. Cum in creasta am fost deja, nu ne vine alta idee. Plus ca am inteles ca acolo berea ar avea un pret mai pamantean.

Azi este mai cald decat ieri, dar si mai innorat.

Drumul catre Barcaciu trece peste mari si tari - in traducere, strabate vreo 2 vai si crestele dintre acestea. Un continuu urcus-coboras pe la liziera padurii. (Traseu excelent de trail running...).

Cabana Barcaciu este mult mai cocheta si seamana a cabana de munte. Berea in schimb are acelasi pret nesimtit asa ca ramanem la un banal ceai.

E inca devreme asa ca pe loc decidem sa nu ne intoarcem pe unde am venit. Vom iesi in creasta, vom trece peste varful Scara si dupa aceea vom cobora inapoi la cabana pe valea Serbota.

Intr-o atmosfera plumburie incepem urcusul de la cabana. Nu este la fel de sustinut ca cel de ieri, dar azi mergem un pic mai repede pentru ca suntem presati de timp.

Norocul ne surade si pe masura ce ne apropiem de creasta, marea de nori de deasupra incepe sa se sparga si avem parte de un peisaj apocaliptic.

Caldarea Avrigului de o parte.

Varful Serbota pierdut in nori, in cealalta parte.

Iesim in creasta destul de tarziu. De aici mai avem o portiune de urcat care ne duce in final pana pe varful Scara.

Aici ne prinde si apusul. Toate varfurile de aici converg in partea sudica in Valea Topologului. Una din vaile alea pe care mergi de joi pana apoi ca sa ii dai de capat.

De pe varful Scara o coborare scurta ne duce in saua cu acelasi nume. Aici se afla si 2 refugii (unul nou si unul vechi de cand creasta).

Din saua Scara am inceput coborarea spre cabana Negoiu.

Coborarea a fost lunga si neplacuta. Umiditatea de peste zi s-a transformat intr-un strat subtire de chiciura care a acoperit deopotriva bolovanii si iarba asa ca mai toata coborarea am fost in fund si am alunecat la tot pasul.

Pe la 19.00 ajungem inapoi la cabana unde azi ne intindem la povesti impreuna cu verisoarele mele.

Dupa o noapte in care eram sa murim asfixiati (am infundat soba cu lemne pentru ca imi era lene sa ma trezesc si sa o mai alimentez - logic, nu?) dimineata o lalaim la fel de mult ca in seara precedenta.

Ziua de duminica oricum era rezervata drumului de intoarcere. Pe la 12.00 suntem inapoi la masina, iar dupa-amiaza inapoi in Timisoara.

Dupa tura din Godeanu unde am fost prin zone necunoscute noua, a venit tura din Fagaras unde din nou am descoperit trasee noi. Vremea a tinut din cu noi. Si a mai fost o tura memorabila si din alt punct de vedere...

Uscat

2011-12-19T23:53:00.000+02:00

Data: 20.11.11-21.11.11
Participanti: Elena, Oco, Alex
Locatie: Godeanu
Poze: aici

Proaspat intorsi din tarile calde nu putem sta prea mult pe curu' nostru. Se apropie week-end-ul si ne trebuie un plan de bataie.

Se pare ca Romania trece prin cea mai secetoasa toamna si inceput de iarna - cel putin de cand ma stiu eu. E frig afara, dar nu vrea sa cada nimic din cer.

E suficient de frig ca sa nu putem merge ca lumea cu MTB-urile si mult prea putina zapada (de fapt deloc) asa ca nu poate fi vorba nici de tura de iarna.

Pana la urma se alege ca destinatie Godeanu (cred ca ideea i-a venit lui Oco). Zis si planuit. Asa ca sambata dimineata ne gaseste pe drum. E placut sa stau iarasi atarnat de volan si sa gonesc prin noapte - mi-a lipsit condusul in Asia.

E groaznic de frig afara - adica sunt -7 grade si asta inseamna groznic comparativ cu cele +35 de grade de acuma nici macar o saptamana. Inutil de repetat (dar totusi tin sa o fac de fiecare data) ca eu urasc frigul.

Pana acuma varianta de urcare in Godeanu a fost inevitabil trecutul raului Lapusnic. Era una din picanteriile turei. De data aceasta nivelul apei este asa de scazut incat s-ar fi putut efectiv sari peste rau.

Totusi, Furia - gata de acuma asa se va chema! Am botezat-o ad hoc! Furia rosie e prea lung si e evident pentru oricine ca e rosie. Se va chema simplu Furia! I-am facut rodajul (vreo 75000 de km...), e de treaba si e o demna urmasa a Mariutei. Acuma are si ea un nume.

Revenind, Furia e capabila sa mearga pe drumul care inconjoara lacul. Asta pe de o parte, iar pe de alta parte mie mi-e cumplit de lene sa umblu cu rucsacul in spate pe forestier. Asa ca mergem cu masina pana la intrarea in traseu.

Pe aici nu am mai fost niciodata - e placut sa descoperi trasee noi. Oco a mai umblat pe aici asa ca ne bazam pe el. Asta pentru ca aici e vorba de Godeanu, iar intre Godeanu si trasee marcate nu exista nici un punct de intersectie. Si e bine sa ramana asa. Un masiv rupt de lume in care in afara de gugulani cu ale lor turme si un grup (mereu acelasi) de turisti bolanzi, nu pune nimeni piciorul aici.

E foarte bine ca aici nu exista cabane, trasee marcate si alte facilitati. E foarte bine ca aici esti mai departe de civilizatie decat in orice alt munte din Romania. E la fel de bine ca in alte masive exista toate facilitatile care aici lipsesc. Asa fiecare are de unde alege.

Deci, pe o poteca care abia se intrezareste sub stratul gros de frunze, incepem un urcus pieptis. Planul este sa urcam pana pe platoul Borsacu, de acolo sa iesim in creasta principala. Undeva pe acolo vom innopta, iar a doua zi vom continua peste varful Gugu si dupa aceea vom cobora inapoi la... Furia.

Inca de la inceput realizam ca o sa avem o problema serioasa in tura: lipsa apei. Toate sursele de apa sunt fie inghetate bocna, fie secate. Si nici nu prea se intrevede zapada ca sa avem ce topi. Ne bazama ca lacul Scarisoara nu e inghetat complet si vom putea sa luam apa de acolo.

Track-ul nu vi-l dau. Ca nu-l am - mai nou umblu cu GPS-ul dupa mine doar ca ultima resursa de salvare. Adica il tin inchis. Si cand al enspelea simt imi zice ca treaba sta sa se imputa, il deschid si il folosesc. Acuma o sa intrebati, da' de unde stiu eu cand e nasol? Daca e prea tarziu? Pai cumva pana acuma, m-am descurcat...

Plus ca pentru a fi in spiritul Godeanu, potecile sunt "secrete". Nu se face sa le trantesti pe Internet. Trebuie sa le afli de la cei care au mai fost pe aici sau la o poveste cu prietenii. La bere, in oras. Ca eu n-am timp de povesti la foc de tabara pe munte - a doua zi de obicei alerg pe creste...

Odata iesiti din padure, dam peste un camp de flori de gheata - nu e vorba de zapada ci mai degraba de o chiciura foarte groasa care s-a asternut ca un covor pe jos. Cele mai diverse si ciudate motive au fost create de catre natura.

Trecem pe langa stana din Borascu si de aici ghidati de Oco iesim pe o creasta mai accidentata. Urcam destul de sustinut cu vechile metehne prezente: cati metrii urcam pe ora? Cata diferenta de nivel am facut? Media pe 100m altitudine...

Am ajuns si pe platoul Borascu. Asta e ce ii zice si numele: un platou. Suspendat la 2100m altitudine reprezinta cea mai inalta platforma de eroziune din Carpatii Romanesti. Dar pe langa aspectele geologice (deosebit de interesante) o alta idee imi rasare imediat in strafundul cerebelului: "Ai de p**a mea! Aici ai mierlit-o daca e ceata. Poti sa fii campion la orientare, daca ai nimerit aici pe ceata poti deja sa te gandesti la scenarii castigatoare din "I shouldn't be alive"...

N-ai cum sa te orientezi aici - nu esti pe creasta, esti pe un platou vast fara nici un punct de reper pe suprafata lui. Bun, verificam ca GPS-ul e in rucasc si ca am baterii de rezerva (daca cineva imi demonstreaza ca in conditii de ceata se orienteaza aici cu harta si cu busola, eu... trecand peste prima idee vulgara care mi-a venit acuma, imi cer scuze si recunosc sus si tare ca n-am avut dreptate si ca se poate trai si fara GPS).

Predator versus Godeanu - Elena mai are inca freza Bangkok

Noi avem parte de vreme perfecta - de fapt este ireal. Cred ca avem vizibilitate mai buna si decat satelitul ala a lui Google. Retezatul se vede perfect,la o aruncatura de bat. Se vede mai departe Parangul si chiar si Fagarasul.

Mai facem si cate o pauza, deoarece realizam ca ne-am miscat prea repede pentru planul de a dormi la Scarisoara. Asa ca schimbam planul din mers si hotaram sa dormim undeva in zona varfului Gugu.

Planul cu dormitul la Scarisoara oricum ar fi picat si din alt motiv: cumva aici se pare ca s-a strans toata zapada din Carpati. Este singurul loc in care zapada este stransa intr-un strat compact. Cat vezi in jur numai galben si maro. In schimb in zona lacului este o pata destul de mare de alb continuu.

E clar ca lacul e bocna asa ca speranta noastra de a face rost de apa se naruie si ea.

Parasim paltoul Borascu si intram in creasta principala a Godeanului. Daca in ultimul timp ne-am miscat mai incet, acuma ne dam seama ca pentru a ajunge in zona varfului Gugu inainte de caderea serii nu mai avem timp. Marim ritmul si trecem rand pe rand peste varfuri.

Coltari nu avem, ca nu ne gandeam sa gasim gheata pe creasta. Din fericire, Godeanu prin morfologia lui nu este un masiv care sa ceara neaparat sa ai coltari. Dar existau portiuni in care era gheata lucie si in care abia daca reuseam sa ne tinem echilibrul. Incercam sa mergem de-a latul sau sa sapam trepte cu bombeul de la bocanc in gheata groasa.

O ultima pauza de alimetare o facem chiar in zona lacului. Aici nu poate fi vorba de campat. Locul este permanent in umbra, asa ca ai parte de frig sa te saturi de el. Lacul e inghetat - deci nici vorba de apa. De jur imprejur e zapada, asa ca mai adaugi si umiditatea la lista de facilitati de mai sus.

Urcusul pe Moraru ma oboseste - prin Asia nu am prea catarat munti, iar cu rucsac in spate nu am mai umblat de iarna trecuta.

Parca pentru a mai indulci senzatia de oboseala, avem parte de un apus superb.

Cum eu am intrat deja in faza in care ma vait de frig, Elena preia sarcina de a face poze.

Noaptea vine repede peste noi. Ca loc de campare am ales o sa chiar inainte de varful Gugu. Avand in vedere ca niciunde nu este apa, hotaram sa nu ne departam prea mult de creasta, pentru a nu trebui sa urcam la loc maine dimineata. Coboram doar putin sub linia crestei, cat sa fim feriti de vant si alegem un loc cat de cat plat pe care sa punem cortul.

Am ales sa mergem in tura cu un singur cort de 2 persoane - a lui Oco, in care speram sa intram toti trei. Cel putin o sa fie cald.

Cum eu nu operez in conditii de frig, placerea montatului ii revine Elenei si lui Oco. Eu stau langa si ma vait de frig.

Dupa aceea intru in cort si unde ma pui acolo raman. Urasc frigul... Seara trece repede: mancatul ne ocupa mult timp - trebuie sa tineti cont ca eram 3 persoane cu tot cu rucsaci intr-un iglu de 2 persoane.

Umplem o punga cu zapada cat de cat curata si trecem la topitul ei pentru a avea ce bea maine peste zi. O buna parte din ce topim turnam in noi sub forma de ceai - tura ne-a deshidratat si e prima portie serioasa de lichide
de ceva ore bune.

V-am zis cat de izolati suntem aici in Godeanu ? Asa ca e locul propice de a te conecta la Facebook pentru un upload... Cumva se pare ca semnalul de la antena de pe Muntele Mic bate pana aici. Informatia e utila nu neaparat pentru a face update la Facebook, ci in cazul in care sunteti aici pe trei sferturi inghetati, cu Zamolxe fugind dupa voi sa vi-o traga si mai vreti sa dati un ultim telefon...

Peste noapte a fost cald. Asta a fost singurul (dar de departe cel mai important) lucru bun. In rest abia daca am inchis ochii la cat de inghesuiti eram.

Dimineata ne trezim devreme - ideea este sa prindem rasaritul pe Gugu. Coechipierii mei se misca repede (eu ma limitez la a nu-i incurca) asa ca plecam din tabara in grafic.

Urcarea pana pe varf o facem repejor - mai mult pentru a ne dezmorti membrele inghetate.

Cu o precizie de metronom ajungem pe varful Gugu la fix pentru a prinde un rasarit superb.

Elena manevreaza din nou aparatul foto pana cand ii ingheata si ei mainile.

Dupa ce culorile rasaritului palesc in intensitate, incepem coborarea.

Mai facem o pauza - cea de mic dejun - chiar inainte de varful Bradu.

Am mai fost cu Alin aici in zona. Dar de data aceasta alegem sa coboram din sa direct spre vale - ni se pare ca pe acolo este de fapt traseul. Astfel ocolim varful Bradu si jnepenisul de pe el.

Pierdem repede altitudine pana pe un prag mai drept. Aici ne intersectam cu o poteca ciobaneasca bine conturata pe care o urmam paralel cu creasta.

Poteca ne duce matematic la intrarea in padure si de aici stiu traseul de anul trecut. Urmeaza o coborare lunga prin padure, mult prea lunga pentru degetele Elenei care sunt supuse la grele incercari aici.

Coborarea se termina pe drumul de contur a lacului de acumulare, dar masina este exact pe partea opusa. Asa ca mai coboram vreo 100m altitunide, trecem descult Lapusnicul Mic - pana la urma nu am scapat de contactul cu apa inghetata - dupa care urcam la loc tot ce am coborat si suntem din nou pe forestierul care inconjoara lacul. Doar ca pe partea buna acuma.

Ne imbarcam in Furia si undeva putin dupa pranz suntem acasa in Timisoara - maine plec in Regensburg asa ca am avut un motiv sa ma grabesc.

Desi nu a fost vorba de o tura de iarna (poate exceptand partea cu frigul), am fost pe trasee pe care nu am mai umblat pana acuma si am vazut Godeanul din alta perspectiva. Probabil o sa ne mai intoarcem aici pe ski-uri de tura in sezonul acesta.

Phonm Pehn

2011-12-16T20:40:00.002+02:00

Data: 21.10.11-12.11.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Phonm Pehn, Cambogia
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Am mai pus o viza in pasaport - una cat o pagina, dupa care am asteptat autobuzul care ne va duce catre capitala Cambogiei.

Cambogia se afla in sudul Laos-ului si daca Laos-ul e ca o spagheta intinsa de la nord la sud, Cambogia e ca o placinta aruncata in sudul Indochinei. O tara mai vestita turistic decat Laos-ul, aflata undeva mai sus ca nivel de trai decat vecinii comunisti din nord, dar care inca mai aminteste de Asia de altadata (cum e prezentata in carti cel putin).

Timpul scurt si faptul ca nu avem un plan fix ne fac sa ne indreptam direct catre capitala, pastrandu-ne astfel cateva zile marja de eroare pentru situatii neprevazute sau daca cumva vrem sa mai lancezim undeva unde ne place.

Drumul spre Phonm Penh a curs mult mai repede decat prin Laos. Aparitia asfaltului a determinat si marirea vitezei de deplasare.

Tot aici am dat si de soferul dement care iubea claxonul mai mult decat orice. Claxona intruna doar ca sa atraga atentia. Omul avea si 3 ajutoare in jurul lui care il priveau fascinate pe burtosul cu claxon.

Avem de strabatut ceva sute de km buni. De pe geamul autobuzului vedem pentru prima data femeile in pijama - o priveliste ce avea sa devina comuna in urmatoarele zile. In mijlocul zilei - si a caldurii toride - umblau imbracate in pijama. Inca nu am aflat de unde le-a venit ideea asta - probabil din vreo "soap opera" la moda - asiaticii sunt mari consumatori de telenovele, pot sta ziua intreaga cu ochii beliti in televizor.

In schimb stiu de ce umbla asa incotosmanati: obsesia "omului alb". Ii vezi cu sosete in picoare, hanoracul tras peste cap si manusi pe maini in mijlocul zilei. I-am intrebat de ce? Ca sa nu ne arda soarele? Zi sa mori tu! Ca nu v-a ars soarele mii de ani si va arde brusc acuma...

Omul alb e superior. E ala care sta in casa lui cu multe camere, isi bea tacticos ceaiul si da ordine la localnici sa faca toate muncile. Sa fii alb e bine. E un ideal.

Asa ca astia (si nu numai aici, ci in toata Asia) au dezvoltat obsesia pielii albe. Cu cat esti mai alb, cu atata esti mai "nobil". Ca urmare isi protejeaza cum pot fiecare coltisor al pielii ca sa nu fie atins de soarele nemilos.

Opririle clasice pe drum pentru masa de pranz.

In Phonm Pehn am ajuns pe seara. Am fost asaltati (aproape atacati) de soferii de tuk-tuk. Repede am tulit-o de langa autobuz si am luat un tuk tuk de pe strada. I-am zis la om adresa, a dat hotarat din cap si am pornit.

Destinatia noastra este malul raului, dar nu pare sa ne indreptam incolo. Ajungem undeva, dar sigur nu unde am vrut noi. Scoate omul o harta, ii arat unde trebuia sa ne duca de fapt si plecam mai departe. La destinatie vroia mai multi bani ca cica ne dusese mai mult. Aha...eu oi fi de vina ca ai dat ca maimuca din cap si ai zis ca stii unde e adresa? Hai sawaidee...Poate data viitoare nu mai zici ca "da", cand habar n-ai.

Phonm Pehn-ul e situat la confluenta supraplinului din Tonle Sap cu Mekong-ul. Adica ce se scurge din lacul amintit se intalneste cu Mekong-ul si aici khmerii si-au mutat capitala situata initial la Anghor Wat.

Chiar in zona acestei confluente ne-am gasit si noi cazare. Din nou eram in "miezul problemei". Stam la "Cozyna Hotel" - a fost una din cazarile mele favorite.

Seara ne plimbam in sus si in jos pe malul raului - este si zona cu concentratia cea mai mare de restaurante, magazine si obiective turistice.

Si aici am observat ca e o diferenta foarte mare comparativ cu Indonesia referitor la curatenie. In sensul ca ici e curat. Si nu doar in zona turistica. Lait motivul de anul trecut - jegul si putoarea omniprezente in Indonesia - nu-si au locul aici. Aici este chiar curat (pe strada cel putin) si pentru standardele occidentale.

Indecisi unde sa mancam ne-am tot plimbat pana am dat peste aceste delicatese.

Cand am pornit la drum mi-am promis ca trebuie sa mananc viermi in Asia. De ce? Din curiozitate. Nu poti sa iti dai cu parerea ca sunt buni sau nu pana cand nu incerci. Si asta este general valabil cam la orice, nu numai la mancat viermi, cel putin in cazul meu.

Asa ca am fost de-a dreptul extaziat cand in sfarsit am gasit o taraba cu viermi. Pentru un dolar, tanti iti umplea o punga cu viermi - puteai sa iti alegi mai multe sortimente.

Ca sa nu imi pierd ideea cu punga: dupa multi ani am deslusit si misterul sucurilor in punga. Au nevoie de sticlele in care este imbuteliat sucul ca sa le recicleze. Te duci sa iti cumperi o Cola sau un Pepsi, iti desface omul sticla si toarna continutul intr-o punga. Dupa ce am stat stramb si am cugetat drept mi s-a parut chiar o solutie foarte practica si mai ecologica decat cea de la noi: nu mai trebuie tu sa separi sticlele si cu siguranta ele ajung asa unde trebuie.

Am ales ceva lacuste, un fel de gandaci de bucatarie si inca un fel de taratoare. Mi s-a aratat cum sa le mananc: adica ce parti sa dai la o parte si ce sa pastrezi - de exemplu la gandacul ala de bucatarie se indeparta inclusiv organul genital.

Gustul? Pai nu am sesizat nimic in afara de gustul de ulei de soia in care fusesera astia prajiti. Nici ca erau buni sau gretosi. Atat ulei de soia fusese folosit ca puteau sa imi dea sa mananc orice ca tot nu distingeam vreun gust.

Lacustele erau...lemnoase, gandacii de bucatarie cumva acrii si stringenti la gust si celalalt sortiment era cumva fainos. Si cum am mai zis un gust pregnant de soia. Curiozitatea a fost mai mare decat reticenta asa ca i-am mancat cu destul de multa pofta la inceput, pana cand m-am cam plictisit.

Elena nu a fost asa de curioasa, asa ca am luat si o cina normala. Shawrma. Gata! M-am delectat suficient cu bunatatile locale, acuma as vrea sa si mananc mancare care sa imi aminteasca de casa. Cand am vazut shawrma am salivat instantaneu. Yammmmy!!! Mancare adevarata, nu verdeturi oparite.

Cacat...Cum ati reusit sa stricati si shawrma? Cum naiba sa nu aiba cartofi prajiti? Si ce e cu porcaria aia de vegetale dinauntru? Nu sunt vaca sa pasc, puteati sa o umpleti de carne unsuroasa. Ma rog, au dat-o in bara si cu asta.

Obositi dupa drumul din Laos pana aici, ne-am retras mai rapid azi. Acum am ratat o poza care v-ar fi pus pe ganduri (sper): pe malul raului erau o multitudine de restaurante stilate care aveau reclame atragatoare la meniurile "all you can eat". La unul din acestea - aflat chiar in strada- erau niste turisti mari, cu curul care nu le incapea bine nici pe doua scaune care infulecau ca hamesitii. Langa, o mama tanara cu un bebelus atarnat de san cersea de mancare. Nu bani, vroia doar de mancare pentru ala mic.

Dupa ora 22.00 fata orasului se schimba. Magazinele se inchid, alte chipuri apar pe strazi: la toate colturile dealeri de droguri si de carne vie. Curve si droguri. Phonm Pehn este capitala mondiala a pedofiliei. Peste tot vedeai postere cu mesaje emotionante ce pledau impotriva acestei practici - pare-se ca e un adevarat flagel in zona.

Intr-adevar puteai vedea si pe strazi la vedere imagini grotesti de bunici europeni care aveau agatate de ei stranepoate. Dar probabil ca ce se intampla departe de ochii lumii, prin fundaturile intunecate ale Phonm Pehn-ului i-au adus acestuia aceasta proasta reputatie.

Prea tare ca sa nu o postez aici! Ce naiba vrea sa insemne ? O runda pe la spate? Un exemplu de inglish din Asia.

Dimineata am mancat prima mancare adevarata. Un mic dejun european. Omleta cu sunca, baghete si la desert croissant. Cu un pahar sanatos de suc de fructe. Asta m-a convins definitiv ca pentru mine nu e cale de intoarcere de la bucataria europeana.

Si m-a mai invatat sa nu mai judec asa de aprig europenii. Initial ii injuram pe vesticii care mancau pe la KFC si Mc Donalds in Asia. Mi se parea ca ceva mai imbecil de atata nu se poate concepe. Acuma incep sa ma intreb: oare de cat timp stateau pe aici? Ca poate exista o explicatie...

Oricum dupa primul mic dejun european nu am mai incercat altceva pentru prima masa a zilei pana la plecarea din Asia. Si a fost de departe cea mai buna mancare pe care am incercat-o. Deci eu sunt un caz pierdut pentru bucataria asiatica.

Pentru prima zi am planuit sa vizitam faimoasele Campii ale mortii - lcoul unde Pol Pot a omorat mii de oameni inocenti.

Ca sa ajungem acolo apelam ca de obicei la bicicleta. Phonm Pehn-ul a fost de departe campionul la trafic. A depasit orice imaginatie in materie de inghesuiala si anarhie a traficului. Umbla zvonuri ca doar Hanoi-ul l-ar depasi, dar asta nu pot sa verific inca.

Era de-a dreptul ireal ce era pe strazi. Miliarde de scutere si motociclete. Fiecare burdusita cu pasageri si incarcata pana la refuz cu te miri ce. Toate deplasandu-se din toate directiile fara nici o noima.

Se vehiculeaza ideea ca exista de fapt o ordine in haos si ca pentru ochiul europeanului nimic nu are sens, dar ca ei stiu exact ce fac.

Ca de obicei eu sunt contra: stiu pe dracu ce fac. Habar n-au. Nici ei nu inteleg nimic din ce se intampla. Si ei fac accidente, se busesc si pica. Si merg total anarhic. Daca stai suficient si analizezi vezi ca tot traficul e guvernat de o singura regula: constanta vitezei de deplasare. Nu accelereaza si nu franeaza niciodata brusc. Se deplaseaza continuu cu aceeasi viteza. Fara schimbari bruste de viteza sau de directie.

Asta e singura regula care guverneaza traficul asiatic. Nu mi se pare semn de foarte multa inteligenta. Cu siguranta prefer sistemul cu reguli de circulatie. Si daca pana si eu ajung sa afirm ca prefer niste reguli, ma puteti crede ca e mai bine decat ce se intampla acolo.

Ca si concluzie: nu va mai mirati cum de nu fac accidente. Nu au un talent ascuns, nu au un simt in plus, nu sunt mai dibaci ca noi. De fapt nu fac nimic. Curg la fel ca Mekong-ul, fara schimbari de ritm. Si mi se pare ca traficul surprinde asa de bine spiritul asiatic : un amestec haotic redus pana la urma la ceva atat de banal.

Initial stai pe marginea drumului ca boul si astepti sa te lase cineva sa treci. Nu o sa se intample asta niciodata. Trebuie sa iti iei inima in dinti si sa mergi chiar daca de peste tot vin vehicule. Si odata ce ai inceput sa mergi sa nu dea dracu' sa te opresti sau sa meregi mai repede ca ala esti. O sa vezi atunci ca de fapt nu sunt deloc talentati si ca o sa te calce.

Ne-am asezat in fluviul de motociclete si am reusit cumva sa iesim din oras. Pe o caldura caniculara am ajus si la Killing Fields.

Daca intrebi pe cineva de Cambogia, 99% au auzit de ea din cauza atrocitatilor de sub regimul lui Pol Pot. Dictatorul care a condus regimul khmerilor rosii a fost mai prolific decat Hitler si Stalin in decimarea propriului popor.

Locul unde am ajuns era folosit ca si lagar de exterminare a opozantilor sistemului. Acuma nu mai era acolo nimic din lagarul initial. In schimb era un parc foarte frumos. Primeai la intrare o pereche de casti si pe masura ce te plimbai pe alei ascultai povestea ascestui loc.

Dementul scolit in Franta, invatator de profesie, s-a intors in tara natala cu ideea de a crea statul comunist perfect. O societate agrara utopica, rupta total de lumea exterioara.

Opozanti ai sistemului, intelectuali, oraseni - nu conta. Au fost exterminati. A golit in cateva zile Phonm Pehn-ul si i-a mutat pe oameni la tara. A reusit sa omoare 3 milioane de concetateni dintr-un total de 12 milioane.

In parc se mai vedea pamantul surpat in locurile unde au fost gropile comune. Povestile erau de-a dreptul cutremuratoare. Nu puteai sa nu te intrebi: De ce? Cum a fost cu putinta asa ceva? De ce a fost lasat ?

In copacul acesta era agatat un megafon prin care se difuzau imnuri patriotice - menirea lui era sa acopere gemetele si zgomotul facut de victimele care erau executate, pentru a nu trezi banuieli.

Mie asta mi s-a parut de-a dreptul socant: aici era locul unde erau omorati copiii mici. Ii luau de picioare si le zdrobeau capul de copacul acesta, adesea sub privirile mamelor. Gloantele erau scumpe asa ca foloseau tot ce aveau la indemana pentru a ucide victimele.

Cutremurati am plecat din acest loc al groazei: nu iti puteai imagina ca poporul acesta asa de prietenos, oamenii acestia mereu cu zambetul pe buze au fost in stare de asemenea atrocitati. Fiindca Pol Pot nu a fost singur - a fost un intreg regim in spate. El a fost varful aisberg-ului, dar au fost multi altii care au executat efectiv ordinele. Si atunci stai si te intrebi: oare oamenii respectivi chiar numai de frica au facut ce au facut? Sau Raul exista latent in unii dintre noi ? Din pacate parerea mea este ca varianta a doua e cea corecta si ca nu suntem foarte departe de momentul in care inca ne mai omoram intre noi in copaci pentru o bucata de carne...

Ar mai fi poate multe de spus...In mijlocul parcului este un mausoleu unde sunt depozitate osemintele victimelor din acest lagar.

Revenim inapoi in prezent. Astea sunt vacile lor: toate sunt costelive, cocosate, albicioase si mici.

Ne-am miscat mai repede decat anticipasem asa ca acuma trecem la vizitat orasul. Pentru inceput am fost la ceva templu cocotat pe un deal.

Gagica asta este zeita norocului si pentru a fi imbunata i se aduc tot felul de ofrande. Ghicitul si ghicitorile merg evident mana in mana cu credintele religioase asa ca oamenii sunt dispusi sa cheltuie mici averi pentru a afla ce le rezerva viitorul.

Apropo, asta cu aflatul viitorului mi se pare cel mai sec lucru din lume. De ce ai vrea sa stii ce se va intampla ? Atunci care mai e farmecul ? Asta e la fel cu autobuzul din Regensburg care vine la ora fixa...

Pentru a doua parte a zilei planuim sa vizitam cel mai important obiectiv turistic al capitalei: palatul regal.

Elena s-a enervat in Indonesia cand la fiecare templu i se cerea fie sarong sa isi acopere picioarele, fie sa isi acopere bratele. Nu se enerva pe credintele religioase, ci pe multitudinea de tertipuri pe care le inventau pentru a te face sa cumperi tot felul de toale. Asa ca acuma este inarmata cu propriul sarong si cu un batic mare pentru partea superioara.

Cand i-au zis la intrare ca trebuie sa isi cumpere tricou ca isi acopere bratele si ca baticul nu e bun, am crezut ca o sa linseze intreaga resedinta. Pana la urma s-a ales cu tricoul din poza.

Ala din poza sunt eu, dar asta stiati deja. Deasupra este naga cu 8 capete. Greseala! si uite asa inducem cititorii in eroare (nu ca ar fi prima data). De fapt nu e naga cu 8 capete sunt 8 naga un simbol foarte des intalnit in budism.

Dupa ce i-a mai trecut din suparare, Elena a trecut la un workshop fotografic. Aici se afla resedinta familiei regale si o multitudine de cladiri administrative.

Ha! V-am facut-o monci mici!

Animale n-am prea vazut pe durata concediului noatru. Aici in schimb se aciuase o colonie de macaci - mai vechi cunostinte de ale noastre din Indonesia. Asta se delecta cu o inghetata.

Si fiti atenti la asta ce stil de descatarat are!

Bobi a zis ca el vrea un elefant alb ca si cadou. Acuma Bobi, sper ca ma intelegi de ce nu ti-l adus chiar pe asta - nu a vrut sa plateasca biletul de avion!

Dupa o zi plina, am trecut la ritualul nocturnal al plimbarii in susul si josul promenadei de pe marginea raului.

Din poza de mai sus, de retinut sunt cele 2 castronase pline cu chili. Asta ca sa nu ziceti ca am exagerat cand ziceam ca noi mancam "un pic" mai condimentat.

Dimineata Elena s-a trezit devreme pentru a-i prinde pe localnicii iesiti la miscarea de dimineata. Nu stiu exact ce faceau acolo, dar sigur isi dezmorteau membrele. Era cam singura perioada din zi in care puteai face o activitate sportiva, temperatura fiind inca la un nivel acceptabil.

Phonm Pehn-ul ne-a placut mult la amandoi si Elena l-a trecut si pe el la unul din locurile in care ar fi trebuit sa mai stam inca o zi.

Si aici se vede puternica influenta a colonistilor francezi. Dar nu neaparat atata in arhitectura, cat mai ales in aerul pe care il emana orasul si mai ales partea turistica de pe malul raului. Restaurantele mici si cohcete, cu mobilier de pe batranul continent imbinat cu motive autohtone. Cu meniurile locale la care primeai tipica bagheta, iar la desert un croissant pufos. Magazinele de antichitati si suveniruri care par acuma mutate aici din
Montmartre...

A...da. Si probabil la aerul respectiv ajuta si puzderia de turisti francezi pe care ii intalnesti peste tot. Au venit "la tara".

Stai si te gandesti...Peru, Indonesia, Laos, Cambogia - tari prin care am fost - toate au fost puternic influentate de colonialisti. Spanioli, olandezi, englezi, francezi. Tari in care europenii si-au lasat mai mult sau mai putin amprenta si pe care le-au schimbat irevocabil. In bine, parerea mea...

Trebuie sa plecam mai departe, a venit bus-ul care ne duce la autogara si de acolo mai departe catre Sihanoukville. Ne vedem pe malul marii!

Serenity

2011-11-29T10:08:00.001+02:00

Data: 21.10.11-12.11.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Si Phan Don, Laos
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Drumul din Vang Vieng pana la Si Phan Do strabate aproape intreg Laos-ul pe axa nord-sud. Pentru prima parte a lui vom merge ziua - este considerat unul din cele mai pitoresti drumuri din aceasta tara.

Zona este muntoasa, dar mai mult decat atat este foarte fragmentata. Drumul se chinuia sa se mentina cumva pe creasta lantului muntos. In vale, undeva la peste 1000 de metrii mai jos, jungla inghitea totul. Laos a fost buna din cele mai bombardate tari din istorie tocmai din cauza reliefului sau. Trupele nord-vietnamese si-au gasit refugiul aici in timpul razboiului cu Vietnamul de Sud. Asa ca americanii au aruncat aici o cantiate mai mare de bombe decat a cazut in orice tara implicata in cel de-a doilea razboi mondial de exemplu.

Revenind la drum - o fasie partial asfaltata se cocota pana in nori (uneori la propriu) dupa care cobora pana in cele mai adanci abisuri doar pentru ca imediat s-o ia de la capat.

Despre condusul in Asia sigur ati auzit tot felul de povesti. In Laos n-am avut probleme cu circulatia excesiva din simplul motiv ca masinile sunt la fel de rare ca toaletele si nici motocicletele nu sunt ceva la indemana oricui.

In schimb aici am intalnit tot felul de soferi de autobuz ciudati. Cel de acuma fie vroia sa se sinucida, fie avea telefon direct cu Budha si ala ii zicea ce se afla dupa curba, fie era total inconstient. Imaginati-va o rabla de autobuz care abia isi tragea sufletul pe teren plat ca incepea sa depasesca cate un camion, in curba, pe panta.

Avea undeva la maxim 10km pe ora si se zdruncina din toate incheieturile. Aveai tot timpul din lume sa iti imaginezi cum va veni o masina din sensul opus si va intra in noi.

Si evident ca a venit. Dar exista si un avantaj sa umbli cu rable. Ai viteza asa de mica incat apuci sa ai si ceva reactii. Au tras amandoi de volan, au franat cat au putut si s-au oprit oglinda in oglinda. Unu' n-a claxonat sau nu a gesticulat nervos. Au pornit la fel de impasibili mai departe. A nostru evident continuand sa depaseasca in curbe...

Am auzit de la turisti de soferi care au trecut impasibili peste gaini, au dat cu nonsalanta in vaci...

Alt sofer de care am avut parte era seful manelistilor. Cel mai mare manelist pe care l-am vazut. Muci de Laos il chema probabil. Asta considera ca e singur pe sosea. Si claxona intruna. A reusit sa claxoneze cale de 400km in continuu. Nu conta ca nu avea nici un motiv - el claxona. Dupa aia m-am prins ca de fapt claxona ca sa il remarce lumea. Sa vada ca vine basta cu masina mare. Asta avea 3 ajutoare pe care sefu' le privea cu indulgenta superioara a omului care s-a ajuns in viata. Iar cei din jurul lui pot sa fie recunoscatori si numai ca au privilegiul sa respire acelasi aer cu el. Asta imi aduce aminte de cateva personaje de acasa...

S-a vehiculat ideea despre cat sunt de talentati la condus. Despre cat de natural e totul. Eu sunt aici sa daram miturile despre Asia. Sunt pe dracu talentati. Au invatat sa invarta de volanul ala dupa ureche. Pana acuma cativa ani pot sa bag mana in foc ca nu exista nici urma de scoala de soferi in Asia. Daca esti atent si urmaresti cum schimba vitezele (asta daca isi amintesc sa o faca - fiindca in general raman in aceeasi viteza) iti dai seama ca habar n-au sa conduca. In schimb au tot felul de leduri luminoase pe bord, snururi colorate, poze cu gagici si tot felul de accesorii similare.

Pana la urma am reusit sa ne concentram la peisaj si nu la supravietuire si drumul pana in Vientiane a fost intr-adevar cum a fost descris in ghid: pitoresc.

In autogara din Vientiane trebuie sa schimbam autobuzul.

"Unde e autobuzul spre Si phan Do?"
"Da!"
"Nu, unde e el?"
"Da!"
"De unde luam autobuzul spre Si Phan Do?"
"Da!"
"Asta e autobuzul spre Si Phan Do?"
"Da!"
...Mergeam la urmatorul autobuz
"Asta e autobuzul spre Si Phan Do?"
"Da!"

In Indonesia am clacat in primele saptamani. Faceam spume de nervi. Si aici m-am enervat destul de tare primele dati. Ma, daca habar n-ai ce intreb, nu-i bai. Nu-i o rusine. Eu ar fi trebuit sa vorbesc limba ta, nu tu sa inveti engleza. Corect, ai dreptate.

Da' in pizda matii, daca habar n-ai despre ce vorbesc, de ce dracu tot zici: "Yes! Yes! Yes!" la orice te intreb?! Nu de alta, dar poate ma urc in autobuzul gresit cu Yes! Yes-ul tau si atunci pe bune ca o sa te urmaresc mai ceva decat bombele cu napalm ale americanilor.

Elena a fost toata tura asta neobisnuit de calma. Mai ales comparativ cu Indonesia unde era pe punctul sa hacuie copiii care ne inganau. Asa ca de data asta ea ma calma, in timp ce eu bolboroseam lucruri simpatice la adresa intelectului acestor cercopiteci.

Odata n-ar fi recunoscut ca habar n-au sau ca nu inteleg nimic. Odata macar.

Spre dimineata, cu doar vreo 3 ore de intarziere, ajungem pana in locul de unde vom lua barca spre Don Det.

Si Phan Do...4000 de insule. Ar trebui sa existe regula cum ca cu cat te deplasezi mai spre sud in Laos cu atata viata devine mai linistita, mai lenesa. Asta daca si-ar putea cineva imagina asa ceva in Laos. Si totusi exista locul acesta.

Aici pana si Mekong-ului i se face lene. Dupa ce a coborat din inaltul podis tibetan si a strabatut cale de peste 3000 de kilometrii pana aici, fluviul s-a contaminat cu spiritul laosian si aici pana si el da dovada de lene. Asa ca se intinde in unele locuri pana la 14km in latime - cea mai mare latime pe care o are inainte de a ajunge in zona de delta.

O intindere nesfarsita de apa din mijlocul careia se ivesc o sumedenie de insule si insulite. Mai exact aproape 4000 in anotimpul secetos, cand nivelul apei scade drastic. Mult mai putine in anotimpul ploios. Cateva din aceste insule sunt permanent la suprafata si dintre acestea cateva sunt permanent locuite.

Mult prea multe sinonime pentru lene si relaxare insotesc descrierea acestui loc ca sa le mai repet si eu.

Daca in Vang Vieng mergeai doar pentru distractie si petreceri - fiindca in afara de aia, Vang Vieng-ul devenea un banal satuc ca oricare altul, in Si Phan Do vii sa duci relaxarea la limite extreme.

Nici aici nu poti sa spui ca ai ceva special de vizitat. Sunt insulele in sine, Mekong-ul care le inconjoara, viata satelor de pescari pastrata inca traditionala - oricum mult mai autentica decat majoritatea satelor din restul Laos-ului. Dar de fapt aici vii pentru a duce lenea la limita. Pentru a te legana molcom in hamacul de pe malul fluviului fara absolut nici o grija.

Lipseste ceva din peisaj? Va dau un indiciu: Vang Vieng-ul si Si Phan Do au ceva in comun. Oare ce? :)

Daca Vang Vieng-ul e un loc al exceselor si asta merge mana in mana cu substantele "magice", Si Phan Do-ul este locul unde te scufunzi in cea mai adanca relaxare si uitare. Asa ca si aici e plin de "magie".

Cum si cainele lui Pavlov a capatat destul de repede reflexe conditionate si noi am invatat ca "magia" nu e tot timpul asa cum ni-o imaginam din afara. Asa ca nici vorba sa mai incercam experiente extrasenzoriale. (Oricum n-au ciuperci, asa ca nu prezinta interes...).

Pentru inceput traversam cu barca un brat al Mekong-ului si acostam la cheiul de pe Don Det ("don" inseamna insula in limba lor). De la inceput am indragit locul acesta. De la inceput Elenei i-a displacut. Sau ma rog - nu i-a placut asa de mult.

Aici am fost cel mai aproape in Laos de - sa o numim viata traditionala. Totul era rudimentar aici: cazarile, restaurantele, serviciile, totul. Nu ca ne-ar fi deranjat, doar mentinez ca sa stiti la ce sa va asteptati daca veniti pe aici. Mie mi s-a parut cel putin fain.

Elena a ales o cazare decenta - pretul era de-a dreptul derizoriu. Aici am platit cel mai putin din tot concediul pentru dormit - undeva sub 3 dolari de camera.

Zona de sat in care stateam noi era constituita dintr-o ulita de-a lungul careia erau vreo 4-5 posibilitati de cazare si cam tot atatea localuri unde puteai manca - de fapt terasele oamenilor cu cateva mese inghesuite.

Asa arata o casa. Daca in majoritatea locurilor am vazut ca oamenii renuntasera la geam, aici renuntasera si la pereti si usi. Viata poate fi si simpla, nu? Nu trebuie sa iti faci griji ca vine iarna si mori de frig - aici ai tot anul aceeasi temperatura tropicala. De mancare nu trebuie sa iti faci probleme. La cativa metrii de tine e Mekong-ul, iar langa o gramada de ierburi aromate si pomi fructiferi cresc fara sa aiba nevoie de interventia umana. Haine nu-ti trebuie... de fapt ca sa supravietuiesti nu iti trebuie aici mai nimic.

Si nu ma pot abtine sa nu fiu malitios - ca sa supravietuiesti, aici nu trebuie sa gandesti. Punct. Nu trebuie sa te scremi sa gasesti solutii pentru a iesi din iarna sau pentru a face rost de recolta ca altfel mori de foame... Poti sa supravietuiesti si nefacand absolut nimic. Si cu siguranta asta poate fi o explicatie oentru dezvoltarea inegala a civilizatiilor din diferite locuri ale Terrei.

Acuma, adevarul e ca finalul e tot ala si in cazul celui care toata viata s-a agitat si s-a stresat si in cazul celui care nu a facut absolut nimic si doar s-a leganat intr-un hamac cat e ziua de lunga...

Asta e o scoala, una din multele pe care le-am vazut prin tara. Desi laosienii nu pun pret pe educatie (din punct de vedere religios considera ca este un efort prea mare ca sa inveti atatea chestii), comunistii le-au construi scoli in aproape fiecare sat.

Si dupa cum am citit, numarul de analfabeti este foarte mic procentual (probabil cu mult mai mic decat in America).

Rutina e deja cea clasica - dupa ce ne-am cazat, am inchiriat bicicletele si am pornit sa facem turul insulei. Punctul principal de atractie sunt cataractele de pe Mekong, punct care constituie si granita de sud cu Cambogia.

Caderea de apa nu e mare, dar e impresionant sa vezi cum atata cantitate de apa se pravale cu repeziciune la vale.

Mai la vale de cataracte era o plaja, dar nici eu nici Elena nu am avut curajul sa intram in Mekong. Mancam viermi daca trebuie dar piciorul in Mekong nu il punem - aici ma indoiesc ca se aplica vorba "apa care trece peste sapte pietre e curata". Am vazut de-a lungul calatoriei noastre cam ce se scurge in Mekong asa ca nu mi-as da mari sanse sa ies din el.

Daca eu nu ma incumetam sa imi bag picioarele in cacatul, pardon - ciocolata, respectiva - baiatul din poza folosea malul de pe fundul apei pentru a se spala pe dinti. Si era foarte sarguincios in ceea ce facea. De fapt am vazut multi laosieni care dimineata primul lucru se spalau pe dinti - doar ca n-aveau periuta si pasta d edinti la indemana. Foloseau degetul si ce mai gaseau la indemana pentru a duce treaba la bun sfarsit.

M-a mirat cat sunt de curati. De asemenea m-a uimit la culme faptul ca nu miros din cauza transpiratiei. De fapt nu par sa transpire. Cu siguranta organismul s-a adaptat la conditiile de clima. Nici nu ai nevoie de atatea lichide daca nu transpiri abundent.

Ce am mai observat e ca majoritatea sunt spani pe fata. Elena cauta cu interes sa vada daca gaseste un barbat cu barba. Cei care aveau ceva par pe fata, il aveau foarte rar. Dar ca tot am pomenit de adaptare, ceva a iesit totusi gresit: ei nu au par in nas. Si asta in cea mai prafuita tara pe care am vazut-o vreodata. Si nu e prafuita de ieri, de azi - asa a fost probabil de cand a fost populata.

Este si motivul pentru care o multime de oameni merg tot timpul cu masca pe gura si pe nas. Initial am zis ca sunt niste fitosi, dar de fapt ei doar se protejau de praf. Adica te obosesti sa le modifici glandele sudoripare ca sa nu transpire aiurea, dar le smulgi si parul din nas ca sa se inece cu praf ?! O fi fost beat designer-ul...

Astea sunt nucile de cocos. Nu ne-a placut laptele, nu ne-a placut nici fructul in sine. Cocosul e unul din fructele care este mai bun in forma din Europa, decat natural la el acasa.

Tura pe insula continua catre extremitatea sudica a ei. Aici se zice ca se pot vedea delfinii irrawaddy. Este vorba despre o specie de delfini de apa dulce pe cale de disparitie. Pe vremuri erau destul de multi, dar cambogienii i-au vant pentru...untura. Pe care o foloseau ca sa lumineze prin casa. Asa ca acuma au mai ramas undeva la 200 de exemplare.

Nu suntem foarte curiosi sa plecam la "vanatoare" de delfini - ne limitam la a face poze de pe ponton.

Pe drumul de intoarcere ne-a prins si inserarea. La tropice nu poti face poze peste zi. Adica poti, ca nimeni nu te opreste, dar din cauza luminii deosebit de intense iti ies toate arse. In schimb exista "orele magice" - intre 15.00 si 17.00 cand soarele coboara la orizont si lumina devine calda si prietenoasa.

Asta e un pod construit de francezi pentru a ajunge de pe o insula pe alta - de pe Don Det pe Don Khon. Tot francezii au construit aici si o cale ferata. Nimeni n-a inteles de ce - nici chiar ei.

Incheiem turul insulei in partea mai turistica a ei - partea care se ocupa cu "magia". Turistii sunt in numar foarte redus aici, iar cei pe care i-am vazut erau asa de cufundati in reverie incat nu puteam sa apreciez daca e de la spiritul locului sau de la meniurile cu aditivi "happy".

E incredibil aici. Timpul efectiv se opreste pe aceste insule. Tiiiiiiiiic..............Taaaaaaaaaaac. O leganare de hamac; o pisica plictisita tolanita la umbra; un batran fumand incet dintr-o tigara; o mama dand tata unui bebelus care e mult prea lenes ca sa si planga; o canoe condusa molcom pe fluviu; 2 turisti prafuiti ascunsi la umbra si sugand dintr-o bere; o tanti care iti zambeste larg cand iti ia comanda si dupa aia apare peste o ora cu mancarea; un soare dogoritor care te obliga sa cauti refugiu cat mai degraba; o neclintire palpabila in tot ce te inconjoara; o stare de "je m'en fiche" suprema.

Seara am luat cina la un local care era efectiv suspendat pe niste pari deasupra apei. In surdina se auzea o muzica reggae, in departare apusul se zarea deasupra Mekong-ului. Vreo sase turisti in tot localul lancezeau la lumina crepusculara a unor becuri slabe. A fost frumos. Foarte frumos.

Elena a hotarat sa plecam a doua zi - adevaru-i ca daca nu treci pe chestii magice, obisnuit cu ritmul vietii de acasa, aici ai toate sansele sa o iei razna. Fie vii aici la tratament, fie esti in cautarea eului launtric sau mai stiu eu ce alte chestii psihedelice. Fie vii, te bucuri de loc si atmosfera, dar o tai repede de aici pana nu te scrantesti la cap.

Asa ca dimineata ne urcam in barca si ajungem iarasi la debarcaderul de unde vom lua autobuzul. Urmatoarea destinatie e Cambogia - autobuzul ne va duce de aici direct pana in Phnom Penh.

Pe rand "scapam" de pasapoarte, dupa aceea de bani si dupa aceea de bagaje. Bagajele si pasapoartele au plecat cu doua masini separate. Banii de drum i-am platit si noi inca nu plecasem niciunde. Si pe cuvantul meu daca am avut cea mai mica ingrijorare - stateam si faceam impasibil cuvinte incrucisate. Si din nou sincer, o parte din mine isi dorea ca pasapoartele alea sa dispara. Ce se intampla ? Trebuia sa mai ramanem o perioada de timp aici - ce e rau in asta ?

Lenea era nativa in mine. Nu pot sa zic ca dupa concediul asta am devenit mai lenes. Dar cu siguranta am devenit mult mai relaxat: nu ajung la timp nu stiu unde; se prabuseste proiectul la lucru; nu am reusit sa fac ce mi-am propus. Aha... Si? Rezolv ceva daca ma stresez? Si daca chiar rezolv ceva, oricum o sa urmeze alte situatii similare. Si tot asa... Pentru asta ii multumesc din suflet Asiei - chiar m-a ajutat sa vad lucrurile altfel.

N-aveam nevoie de odihna - eu sunt vesnic odihnit. Nici stresat nu eram. Dar dupa tura prin Asia modul de a trata lucrurile s-a schimbat si mai mult. E timp. De fapt e foarte mult timp. Am tot timpul din lume. Depinde doar de mine daca stiu sa il folosesc sau daca imi bat joc de el.

Din reverie m-a trezit soferul - pare-se ca asa e sa fie, vom merge mai departe. Ajungem destul de repede in vama - aici ne dau jos din autobuz si ne pun sa trecem pe jos vama. Acuma nu am pasaport, nici bagaje si suntem pe jos intr-o tara comunista uitata de Dumnezeu.

La trecerea granitei un vames indreapta ceva ca un pistol catre frunte: ne ia temperatura.

Poate va intrebati ce vaccinuri va trebuie daca vreti sa veniti aici. Sau ce boli puteti contacta in zona. Na, pai asta e o lectura de o zi inteaga. Hepatite de toate felurile, viermi intestinali de toate culorile si dimensiunile, malarie, meningita de nu stiu care, febra tifoida. E o lista intermninabila. Daca citesti din ghid doar lista minima pentru trusa medicala iti dai seama ca iti trebuie o roaba, nu un rucsac. Aici sunt toate bolile pamantului concentrate.

Asta e pe de o parte. Pe de alta parte, anual milioane de turisti trec pe aici. Nu s-a facut o statistica sa se vada procentul celor care se imbolnavesc in zona, ca atunci n-ar mai avea caracterul de senzational capitolul cu sanatatea din ghid...

Da, exista o lista de vaccinuri recomandate. Pe care noi nu le-am facut. Da, exista o lista de medicamente recomandate. Elena a luat ce a crezut ea de cuviinta (si s-a dovedit ca a luat exact ce trebuia cel putin in cazul accidentului de motocicleta). Da, exista o gramada de reguli elementare de igiena care trebuie respectate.

Dar dupa aceea mai e si o mare doza de paranoia. Nu dorm acolo ca au capuse, ca ma manca tantarii, ca au sobolani pe sub pat sau gecko pe pereti. Nu mananc de acolo ca arata scarbos, ca nu stiu de unde provine mancarea, ca sunt muste.

Stai dracului acasa atunci ca n-are nici un sens sa vii pana aici...

Am dormit in general pe palierul mediu al ofertei. Am dormit in camere cu gauri cat pumnul in pereti, cu igrasie, cu toaleta in camera, cu broaste in baie, fara aer conditionat, cu gecko pe pereti, rudimentare, cu mobila mancata de carii.

Am mancat pe strada, am mancat viermi, am mancat tot ce mancau si ei si de unde mancau ei. Si n-am avut nici macar o basina puturoasa.

Dar un lucru l-am respectat cu sfintenie: nu am baut nimic altceva decat bauturi imbuteliate - fie ca era vorba de apa sau de sucuri. Am mancat de nenumarate ori supa, dar acolo tineam degetele incrucisate si speram ca a fost fiarta apa. Ne-am tinut de data asta departe si de sucurile naturale indoite cu apa.

Dar, din nou, poate ca noi nu suntem un model de urmat...

Uite asa arata un spital de la tara - doctorul tocmai prepara acolo niste medicamente. Asta a avut darul sa ma convinga ca daca ajungeam in situatia de exmplu sa imi trebuiasca o operatie, sterilizam Victorinox-ul la bricheta si ma deschideam singur...

Ajunsi de cealalta parte a granitei in Cambogia, au revenit si pasapoartele si bagajele. Si ultimul moment de sinceritate din blog: mi-a parut rau. Mi-a parut foarte rau ca nu s-a intamplat ceva, orice, ca sa trebuiasca sa ramanem in Laos. Nu vroiam sa plec din tara asta. Mi-a fost si cumplit de ciuda - ciuda ca n-am avut puterea sa imi bag picioarele si sa zic ca mai stam inca o saptamana. Sau o luna. Sau jumatate de an daca ne face placere.

Stateam amandoi intr-un soare cumplit si ne uitam catre Laos. Stim ca nu o sa mai ajungem niciodata aici. Lumea e prea mare si timpul prea scurt ca sa ne repetam. O sa ramana numai amintirile. Si ce e cel mai frumos e ca din Laos nu o sa ne amintim ceva anume, ci o sa ni-l amintim ca pe un intreg. Simplu: Laos.

Avem tot timpul din lume - daca nu ne batem joc de el. Asa ca ideea aia de a pleca pentru minim sase luni de zile undeva departe incepe sa prinda radacini tot mai adanci...

Cu noi o sa va reintalniti peste cateva ore de condus alaturi de nebunul care claxona intruna. In Phnom Penh.

Fear and loathing in Vang Vieng

2011-11-28T09:21:00.001+02:00

Data: 21.10.11-22.11.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Vang Vieng, Laos
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Batran esti doar atunci cand te simti batran. Cand iti pierzi pofta de viata, cand esti blazat, cand devii serios. Batran esti atunci cand uiti sa te joci. Batran mai esti atunci cand exista lucruri mai importante decat distractia. Doar atunci esti batran. Si Vang Vieng-ul cu siguranta nu e un loc pentru oameni batrani.

Vang Vieng... orasul asta n-are nici un sens. A aparut aici din neant. Probabil istoria lui turistica a fost una foarte simpla: un backpacker acuma ceva ani a poposit aici in drumul spre Vientiane.

Venea din Luang Prabang si era obosit. S-a oprit intr-un sat uitat de timp si necunoscut de lume. In hamacul lui de pe malul raului si-a aprins un joint si a visat cu ochii deschisi. Vorba s-a dus. Vang Vieng-ul a devenit un magnet. Doar ca aici nu o sa gasesti picior de turist. Aici vine alta categorie de oameni - exclusiv backpacker-i.

Nu o sa gasesti tanti de 60 de ani cu troliul dupa ele, nu o sa gasesti neni cu burta si cu palarii mari de soare. Nu o sa gasesti turisti simandicosi si nici servicii turistice de inalta clasa.

Atunci de ce ai veni aici? Hmmm... Realitatea are o multime de fatete. Poti jura ca realitatea ta e cea buna? Vang Vieng e locul unde poti sa fii ce vrei tu sa fii. E o poarta in trecut, o poarta in viitor. E locul unde poti sa petreci de dimineata pana seara. Si mai ales de seara pana dimineata. Si e singurul lucru care se intampla aici.

In Luang Prabang ne-am intalnit cu niste romani care veneau din Vang Vieng. cand au auzit ca noi mergem acolo, ne-au zis ca e un fel de Vama Veche, dar mai altfel...

Dar sa pornim la drum. Autobuzele de zi sunt mult inferioare celor care te transporta noaptea. A fost una din putinele dati in care am circulat ziua. Drumul pana in Vang Vieng a fost destul de lung si ne-a hurducait serios. Elena nu se joaca acolo de Dark Vader, doar incearca sa filtreze aerul incarcat de praf. Am ajuns la destinatie undeva dupa pranz.

Tuk-tuk-ul ne-a lasat pe o strada plina de pensiuni construite la gramada. Aici nu mai exista nimic din romantismul din Vientiane sau Luang Prabang.

Nota autorului: m-am contrazis mai sus. Am zis mai demult ca tuk-tuk-ul e pentru turisti. Aici insa aveam de facut vreo 4 km prin soare asa ca am gasit o varianta de compromis. Soferii au zis un pret. Noi am zis jumatate. Au inceput sa zica cat e de mult de mers si ne-au refuzat. Intre timp ceilalti turisti se urcasera deja in tuk-tuk la pretul cerut initial.

Hotarati, am luat rucsacii in spate si am pornit cu pas apasat pe jos. Au inceput sa strige dupa noi. Cheia e sa nu cedezi in punctul asta. Mergi la fel de hotarat mai departe. Am iesit din "autogara". Habar n-aveam nici macar in ce directie sa mergem. Am luat-o la fel de hotarat la stanga - nu trebuie sa le dai impresia ca eziti; nu trebuie sa te uiti in spate.

Dupa vreo 300m eram deja lac de sudoare si ne durea spatele. Incepusem sa ne intrebam daca nu am dat-o in bara. Tocmai cand incepeam sa ne ingrijoram a aparut tuk-tuk-ul din autogara si am plecat mai departe cu pretul nostru. Strategia nu a dat apoape niciodata gres - si cand da gres inseamna ca totusi tu oferi mult prea putin si e loc de negociere...

Pensiunea la care am incercat prima data nu arata cine stie ce. Pe prima o refuzam si mergem pe o strada mai laturalnica. Nici aici nu sunt nu stiu ce conditii, dar pretul e bun si e relativ curat.

Am uitat sa va zic ca pe langa facilitatile mentionate in blog-ul trecut, fiecare pensiune sau restaurant avea propriul "Free WiFi". GRATUIT. Cand te cazai, primeai cheia de la camera si parola de la Internet. Asta se intampla in Laos-ul comunist care inca nu are drumuri asfaltate si magazine. Unde salariul mediu este sub un dolar pe zi. In Regensburg unde stau acuma, WiFi-ul costa 4.95 euro pe ora. Si nu cred ca am vazut restaurante care sa aiba WiFi. Sigur nu gratis...

Cum ziua e pe sfarsite, restul orelor de lumina le folosim pentru a inspecta imprejurimile. Primul lucru pe care l-am observat a fost ca orasul e pustiu. Peste tot o sumedenie de restaurante. dar nici urma de picior de turist.

Ne-am asezat la un pranz lalait - in sensul ca am tras de el pana spre dupa-amiaza. Pe la 16.00, brusc a inceput sa fie miscare pe aici. Apareau tuk-tuk-urile pline de oameni. Oameni desculti, numai in slip, aproape toti manjiti pe corp cu ceva vopsea - banuiesc ca se vroia a fi un fel de body painting - si absolut toti rupti in gura de beti si drogati.

Orasul prindea brusc culoare odata cu lasarea serii. Circul care peste zi parea un loc trist, prafuit si anost, devenea noaptea o lumea magica (la propriu si figurat).

Acuma o sa ziceti ca ce poate fi de apreciat la o gloata beata si drogata care se manifesta zgomotos. Pai eu n-am zis niciodata ca apreciez turistul serios cu monoclu pe nas, care se plimba cu un carnetel in mana bifand obiective istorice; sau pe cei care au venit pana aici ca sa mai bifeze ceva si sa aiba cu ce sa se laude acasa.

Cu drogurile: in Laos sunt "tolerate". Adica drogurile usoare sunt acceptate ca un status quo. De exemplu marijuana face parte din anumite mancaruri traditionale si este cam imposibil sa o interzici. Hasisul s-a fumat aici din cele mai vechi timpuri si chiar daca guvernul a luat diferite masuri pentru a eradica culturile de mac din nordul tarii, asta nu inseamna ca si taie capete printre cei care inca practica acest obicei.

De asemenea laosienii au mai observat ca asta le aduce bani. Asa ca au "inchis ochii" la ce se intampla in Vang Vieng, deoarece la convine.

Am uitat sa va zic ca Vieng-ul trebuie sa fie cel mai fericit loc de pe suprafata pamantului. Nu de alta, dar uita-ti-va si voi in meniul de mai sus: totul este "happy" - pizza, supa, friptura - totul. In spatele unui meniu happy se poate ascunde orice: peste mancarea de baza, bucatarul sau barmanul iti adauga ingrediente magice de care crede el de cuvinta si mai ales in ce cantitate vrea el.

Asa ca daca ajungeti din greseala pe aici nu va comandati meniuri "fericite" decat daca stiti la ce sa va asteptati (desi nu cred ca poti ajunge din greseala in Vang Vieng).

Seara ne-am dus la un resturant din zona centrala. Aici, ca in absolut orice alt resturant din oras, ai niste televizoare pe care ruleaza la infinit, 24h din 24h episoade din Friends sau Family Guy. O sa va intrebati de ce? Nici noi, nici cei care au scris ghidul n-au inteles. Nimeni treaz nu poate intelege. Dar dupa aceea vezi multimea de oameni cu privirile pierdute, tolaniti pe saltele din restaurant care se uita fascinati la televizor.

Adevaru-i ca puteau sa ruleze orice altceva. Oricum nu conta. Intamplator, odata mai demult cineva probabil a adus o caseta cu Friends. Si proprietarul localului o fi sesizat cat de fascinati sunt clientii de ceea ce vad la televizor dupa ce au consumat un meniu magic. Omul a facut legatura ca o fi din cauza serialului. Si astfel acuma, toate, dar absolut toate restaurantele, ruleaza in continuu episoade din Friends si Family Guy.

Dedicatie pentru prietenul nostru Andrei!

Azi am chef de: Party! Party! Ca de altfel tot timpul. Nu ne atrage nimic magic din meniu. In schimb ceva totusi imi face cu ochiul: shisha magica! Wooow, pai asta trebuie incercata! Le comandam o shisha. Am vazut ca au tot venit pe rand de la chelner pana la patron sa ne intrebe ce dorim, cum ne simtim, daca ne place si ne tot supravegheau.

Abia la hotel am inteles care era motivul - fumatul (de chestii magice) in locurile publice se pedepsea cu amenda de pana la 5000000 kip (asta e moneda nationala), ceea ce s-ar traduce undeva la 600 de dolari. Upsss - aia or fi zis ca fie suntem cei mai inconstienti clienti pe care i-au avut, fie suntem cei mai tupeisti...

Shisha magica n-a avut nici un efect magic notabil, asa ca am plecat (personal destul de dezamagit) sa ne plimbam. Daca tot e orasul petrecerilor, e cazul sa mergem si noi la una. La capitolul cluburi nu stau stralucit: de fapt cluburi este mult prea mult spus. Era vorba de fapt de un spatiu acoperit cu tabla unde urla muzica.

In mijlocul apei care strabate orasul, este o insula. Acolo sunt numai cluburi in aer liber. Ajunsi acolo, liniste mormantala. Nimeni. Intram totusi intr-unul si povestim cu cei de la bar. Se pare ca aici se muta cheful abia dupa ce se termina pe uscat. Adica pe la ora 1 noaptea. Barul e intretinut de ceva europeni ajutati de o corcitura de jamaican cu ceva localnica. (Mi se pare normal sa gasesti aici sange jamaican - pana la urma este vorba de schimb de experienta...).

Na, pai daca tot suntem aici - hai la party. Tineri din toate natiile pamantului erau aici. Noi am ajuns sa fim "agatati" de niste irlandezi si de un sloven mai in varsta. Asta venea in fiecare an in Asia de Sud-Est - il trimitea nevasta ca sa mai cunoasca si alta lume. Ea se ducea prin Thailanda ca sa mai schimbe si ea peisajul, dupa care se reintalneau si petreceau restul concediului impreuna in Myanmar...

Peste tot am vazut de cand am venit aici afise cu diferite oferte de "bucket-uri". Asta inseamna galeti. Galeti cu whisky, cu cocktail-uri si tot felul de alte amestecuri. M-am tot intrebat despre ce poate fi vorba.

Siti galetusele acelea cu care se joaca copiii in nisip ? Se ia una dintre acelea, se pune o cantitate insemnata de whisky (se uita barmanul la tine, te citeste si cam atata whisky pune), peste se adauga 2 doze de Cola. Deasupra (dupa ce te mai studiaza un pic) se adauga una sau doua doze de Red Bull. Asta e de exemplu un whiscky bucket. Ai o galeata plina ochi cu bautura.

Chestia asta e tare - amestecul respectiv e o bomba. Cantitatea uriasa de cofeina in combinatie cu alcoolul iti cresc pulsul si simti ca iti pocneste inima. Dupa ce am baut trei galeti cred ca am reusit sa ating un nivel al pulsului pe care nu l-am avut la nici un concurs...

Pe la 1 noaptea se inchide brusc cheful aici. Majoritatea abia mai reusesc sa se tarasca afara - restul plecam in coloana spre insula sa continuam cheful. Ca a fost de la shisha magica, de la galetile de whisky sau doar de la atmsofera "magica" - nu o sa stiu nicioata. Stiu doar ca a fost o noapte superba pe care am incheiat-o cu Elena in jurul unui foc de tabara. Magic.

Dimineata ne trezim mai proaspeti decat daca am fi dormit 12 ore dupa o repriza de antrenamente. Activitatea principala aici in zona peste zi este tubbing-ul. Adica se ia una bucata camera de tractor sau camion, se umfla, se urca in tuk-tuk, te deplasezi in amonte pe rau dupa care iti dai drumul la vale pe apa. Toata lumea face asta. Ce nu am inteles e cum de puteau sa apara toti asa de daramati seara de la tubbing... Trebuie sa mai fi fost si altceva...

Lao coffee e ceea ce ii zice numele. Evident ca localnicii n-au fost in stare singuri sa cultive cafeaua... Au venit francezii si i-au invatat (din nou evident, nu din deosebita marinimie, ci pentru ca avea cu ce face comert...). Clima specifica asigura o cafea de o calitate buna. Ce o face deosebita este faptul ca este natural dulce. Initial am crezut ca ei o tot indulcesc, dar e fapt asa era ea de la mama natura. Mini sobele respective sunt potabile si le gaseai dimineata peste tot pe marginea strazii. Doar ca, evident, nu stiau sa faca zeama numita cafea, desi aveau ingredientul principal la indemana...

Noi avem alte planuri. Prima data ne schimbam cazarea. In ziua precedenta Elena ochise un hostel mai retras si mai cochet situat exact pe malul raului.

Si care era dotat cu hamace. Acesta fiind un argument decisiv - ne-am mutat aici.

Dupa aceea, inchiriem biciclete si pornim sa exploram imprejurimile.

Vang Vieng este situat intr-o zona carstica foarte interesanta si pitoreasca. Peste tot coloane de calcar acoperite de vegetatie se ridica din mijlocul campurilor de orez.

De obicei cand ajungeam intr-o zona noua apelam la urmatoarea strategie: ne uitam ce tururi ofera sumedenia de "companii turistice". Intram sa ii descoasem despre traseu, zona, obiective si alte detalii. Faceam rost de o harta a zonei si treaba era gata. Doar n-o sa le dau bani, cand putem sa ne descurcam de capul nosru. In general iesea ceva mai ieftin, dar nu cu mult. Avantajul era ca faceam ce vroiam noi si ne imparteam timpul cum aveam noi chef. Si aveam satisfactia ca am facut noi tura respectiva.

Ziua s-a desfasurat dupa un tipar foarte simplu: pedalam cativa kilometrii, dupa care Elena gasea o scaldatoare si ne opream sa ne racorim.

Ne urcam iarasi pe biciclete, mai mergeam cativa kilometrii si o luam de la capat. Tura este un circuit in jurul unei aglomerari calcaroase.

O sa va rog sa cititi afisul de mai sus pana la capat. Pe indelete si fara graba. E doar o mostra despre engleza din zona... Foarte putini vorbesc engleza aici si cei care o fac, o fac deosebit de stalcit. In afara de cei care lucreaza in domeniul turistic (si aici ma refer exclusiv la companiile care ofera servicii, nicidecum la personalul de la pensiuni sau restaurante) si care au cea mai ciudata engleza, n-ai cum sa te intelegi pe aici.

Ei vorbeau in laosiana, noi vorbeam in engleza si intr-un final ajungeam la un numitor comun. Faptul ca n-am cunoscut limba si n-am putut comunica cu ei a reprezentat un handicap destul de serios - cu siguranta am fi aflat mult mai multe lucruri interesante daca am fi putut vorbi vu ei.

Pe de alta parte limba respectiva este imposibil de vorbit. Ei n-au inventat inca vorbirea articulata. Suna de parca ti-ar fi taiat cineva laringele si te chinui sa vorbesti. Cuvintele sunt monosilabice si incep si se termina brusc. De fapt (si asta constituie bariera cea mai mare in invatarea limbii) totul sta in pronuntie. In cat de mult lungesti sau scurtezi silaba respectiva, la modul cum pui accentul. Aceeasi silaba (ca le-a fost lene sa inventeze cuvinte intregi, asa ca s-au oprit la silabe...) poate insemna nu una, doua, dar pana la 5 lucruri complet diferite.

Ii ascultai cum schimbau brusc tonalitatea, cum treceau de la un registru gros la unul subtire de parca i-ar fi strans cineva de coaie. Silabele incepeau si se terminau brusc, neasteptat. Limba respectiva era mai degraba un avort verbal decat ceva coerent. Cu siguranta nu inteligibil.

De cateva ori (de fapt de multe ori) am incercat sa comunicam cu ei pentru a afla directia spre un anumit obiectiv. Niciodata nu am reusit sa ii facem sa inteleaga unde vrem noi sa ajungem. Le aratam pe harta, dar fie erau analfabeti (desi au paradoxal un procent deosebit de redus de analfabeti), fie cel mai probabil nu cunosteau alfabetul latin. Intr-un final, dupa ce realizau unde vrem noi sa mergem incepeau sa repete entuziasti cuvantul respectiv. Pe care ma puteti crede ca nu diferea decat asa de insesizabil de ceea ce le zisesem noi initial, incat primele dati am crezut ca fac misto de noi.

Invariabil imi alegeam parteneri de dialog masculi. La felul cum se mataie ele, iti venea sa le iei de par si sa le dai cu capul de drum... Zi ma cu toata gura, fara sa scartai din toate incheieturile!

Nici bivolii nu erau fraieri. Peste zi, cand temperatura devenea insuportabila, se retrageau in baltoacele de noroi.

Am continuat tura dupa tiparul de mai sus: pedalat, baie, pedalat. Fiind o zona carstica, pe traseul nostru era plin de pesteri. Dar nu asa! Una langa alta. Elena este "o fiinta a soarelui", asa ca in afara de tura anuala de revelion, nu o atrage sa se tarasca pe sub pamant. Invariabil scaldatorile Elenei erau de fapt pe raul care sapa pesterile respective, asa ca ne opream de fapt la intrarea in respectivele caverne.

Intr-una din dati am lasat-o pe Elena in balta ei si m-am aventurat pe sub pamant. A fost vorba de o pestera activa destul de spatioasa si pe care am mers pana m-am plictisit si de fapt pana m-a cuprins frica. Inedit era faptul ca din loc in loc pestera mai comunica cu exteriorul prin ferestre minuscule prin care se proiectau coloane de lumina care se reflectau straniu in apa linistita a pesterii.

Trecuti de mijlocul turei am mai facut un popas - evident pentru scaldat. Doar ca aici balta era deja ocupata de localnici, respectiv localnice.

Peste tot pe marginea drumului, copii la joaca. De mici ii infofolesc bine...

Avantul nostru ciclist a fost oprit brusc de "omul cu sfoara". Inca sunt uimit de cate activitati au descoperit cei din zona... De exemplu, omul cu sfoara statea pe marginea unui drum prafuit pe care nu trecea nici naiba peste zi in afara probabil de 2 turisti rataciti. Si statea intr-o zona ca oricare alta, adica nu poti sa zici ca era la intrarea pe un drum principal sau ca punctul unde isi intinsese el sfoara era diferit cumva de ce era cu 100 de metrii mai sus sau mai jos.

Omul avea efectiv o sfoara intinsa de-a lungul drumului si iti cerea bani ca sa treci mai departe. Daca nu am fi stiut de existenta lui din harta primita in oras, am fi zis ca vrea sa ne jecmaneasca pe noi. Dar nu, asta era meseria lui. Ne costa undeva la 1RON ca sa trecem. Mi s-a parut asa de tampita doar ideea in sine incat ne-am hotarat sa ne intoarcem exact pe unde am venit si sa renuntam astfel la circuit. Evident ca puteam sa mergem 100m mai sus unde el nu ne vedea, sa il ocolim frumos si cu asta basta...

Asta e doar un exemplu de munci care noua ni se par complet inutile prestate in partea aceea de lume. Mai ai oamenii care colecteaza pet-uri de exemplu. Ai si aici oamenii care se ocupa cu scosul masinilor din parcare. Adica daca vrei sa iesi din parcare, vine respectivul si se posteaza in mijlocul drumului dirijand cu de la sine putere circulatia ca sa poti tu pleca mai departe. Cam asta e toata munca lui. Sau ce am remarcat peste tot, e ca fiecare munca este dublata de cel putin o persoana, de regula 2 sau 3. Adica nu ajunge omul cu sfoara, trebuie sa mai fie unul care sa ii tina de urat (de obicei a doua persoana se ocupa cu trezitul omului cu sfoara care covarsit de munca lui dormea pe marginea drumului).

Orice activitate e acolo dublata sau triplata. In spatele unui chelner care chiar serveste si face ceva, mai este un bagator de seama al carui rol inca nu l-am dibuit - probabil merge in spatele lui tot timpul ca sa nu-i strice cineva karma...

Pe drumul de intoarcere ne-a prins si prima ploaie din concediu. Nu a fost mai mult decat o rapaiala (serioasa) de vara, dar a constiutit un prilej bun pentru o pauza de bere la o taraba dintr-un sat.

Ploaia a umplut de balti si noroi drumul, asa ca acuma Elena are un motiv in plus sa viziteze baltoacele si pentru a se imbaia.

In Laos, spre diferenta de Indonesia, am remarcat ca oamenii lucreaza impreuna la campurile de orez. Habar n-am daca la ei exista corolarele CAP-urilor de la noi, dar oricum campurile de orez nu par a fi ingradite si de asemenea ocupa supraferte insemnate, ceea ce ma face sa ma gandesc ca sunt a unei comunitati sau a statului si nicidecum a unei singure familii.

In particular, cei din poza se ocupau cu recolta anuala de orez.

Am ajuns inapoi in Vang Vieng odata cu lasarea serii. Elena are o obsesie dupa atatea zile de alergatura - sa se legene linistita in hamacul de la pensiune. O las acolo si plec sa organizez tura de maine. O alta atractie zonala pe langa tubbing, este kayak-ul. Daca datul cu camera la vale nu ne atrage, macar la kayak sa ii dam o sansa. Dupa ce prospectez piata ofertelor aranjez o tura care sa ne ocupe toata ziua urmatoare. Macar cu ocazia asta o sa aflam si noi misterul a ce se intampla acolo, de apar astia asa de daramati la sfarsitul zilei.

O pescuiesc pe Elena din hamacul ei si ne indreptam spre cina. Cum shisha magica pare a fi prea riscanta, azi am incercat un happy shake. Pot sa jur ca i-am zis la ala ca il vreau mediu...

Dupa ce ne-am uitat o perioada la ceva episoade din Family Guy, am experimentat concentrarea selectiva asupra surselor de zgomot din jur si am meditat intens si indelung asupra a diferite teme, am vrut sa plecam de acolo. Eram destul de obositi de tura de peste zi si de chefurile din ziua precedenta asa ca am zis sa facem asta-seara o pauza.

Si... a dream in dream in a dream in a dream...

Tot timpul m-a fascinat (de fapt m-a obsedat) modul in care lucreaza corpul uman. Si in special creierul. Chimie pura ghidata de impulsuri electrice. Reactii chimice care pana la urma definesc notiunile de bine, rau, stocheaza si depoziteaza informatiile, amintirile. Extrag informatiile atunci cand e nevoie de ele. Reactii chimice si electrice care pot fi alterate pentru a a obtine comportamente diferite.

Dar pe scurt: a fost un cacat mare. Care m-a lecuit definitiv si irevocabil referitor la experienta cu iarba...

Ce a urmat n-a fost deloc simpatic. Pentru inceput m-am simtit ca Mars PathFinder cautandu-si drumul printr-o lume total necunoscuta. Dupa care am levitat. Dupa care cineva a avut proasta inspiratie sa lungeeeeeeeeeeasca aleea care ducea la pensiune. A lungit-o asa de mult incat pe parcurs ma impacasem deja cu ideea ca nu mai avem cum sa ajungem acolo.

Dupa aia nici tunelele de timp in care oamenii dispareau si timpul incremenea, urmate de acceleratiile rapide ale unei realitati super zgomotoase si mult prea populate nu au fost simpatice.

Bun. Am ajuns. Nani si maine plecam la kayak. Si o taiem de aici spre orizonturi mai clare si luminoase!

Telefonul a sunat cuminte la ora 7.00. Am sarit din pat sa pregatesc ce era necesar pentru tura. Am sarit...si am ramas in aer! Cacat! Ceva nu e bine aici. N-am reusit sa ajung inapoi pe sol decat dupa foarte mult timp si am realizat ca toata treaba a luat o intorsatura nu foare "happy".

A fost o zi de cacat de la cap la coada. Evident ca nu am mai ajuns la nici un kayak. Undeva pe parcurs am dezvoltat o obsesie uriasa: trebuie s-o taiem repede de aici cu primul autobuz pana nu ne inghite Vang Vieng-ul cu totul. Biletele sunt deja cumparate, dar din pacate trebuie sa asteptam seara pentru a putea pleca.

De fapt nici nu mai stiu exact daca aveam autobuz in seara respectiva sau abia a doua zi dimineata. Oricum timpul isi pierduse de mult orice semnificatie si ratiune. Ar mai fi multe de zis, dar ma opresc ca poate va fac pofta... A fost o zi foarte lunga uneori si ingorzitor de scurta atunci cand ne grabeam undeva...

Gata! Suntem in autobuz spre Si Phan Do! Am scapat! Usurat si eliberat de povara, am tras puternic aer in piept. Si am mai avut un trip...

Cu toate cele bune si rele, Elena a trecut Vang Vieng-ul la locurile in care ar fi trebuit sa mai stam macar o zi. Cat macar sa recuperam ziua aceea pierduta (si poate pana la urma si-ar if refacut si ei stocul de ciuperci si evoluam si eu de la canepa...). Daca stii sa nu faci excese, este unul din locurile in care ne-am intoarce amandoi cu placere.

Dar pentru a stii sa nu faci excese, fie ii asculti pe altii, inveti din greselile lor si te intrebi tot timpul : "Oare cum o fi? Dar e chiar asa cum zice lumea? ". Fie faci greselile respective, regreti, dar macar iei deciziile ulterioare in deplina cunostinta de cauza. Tot timpul am optat pentru cea de-a doua varianta.

La final: iarba e pentru Emo. Mie imi place sa vorbesc, sa traiesc din plin. Sa dau din gura, sa ma aud vorbind, sa jubilez, sa debordez de energie. Nu mi se pare nimic simpatic in a te inchide intr-o cochilie in care avansezi idei filosofice de 2 lei fara posibilitatea de a mai iesi de acolo. Sa stai acolo mirandu-te de inutilitatea lucrurilor din jurul tau. Si fara a mai avea nici macar pofta de a vorbi cu cei de langa tine.

...Decat o iarba netratata, mai bine-o ciuperca colorata...

Sawaidee

2011-11-25T09:26:00.001+02:00

Data: 21.10.11-12.11.101
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Luang Prabang, Laos

In Laos autobuzele intarzie. Intotdeauna. Aproape cu aceeasi precizie cu care cele din Regensburg vin la ora prestabilita. Am invatat asta destul de repede. Autobuzul care ne duce acuma catre Luang Prabang e un fel de vagon de dormit care merge pe sosea. Adica in autobuz sunt paturi supraetajate - paturi in adevaratul sens al cuvantului. Te descalti si te intinzi ca la tine acasa - nu stai chircit sau inghesuit. Pe scurt e un autobuz cu paturi in el.

Nu ne asteptam la asa ceva. Dar nici la drumul care a urmat. Am adormit destul de repede, doar pentru a incepe sa tresar din somn la fiecare groapa. In starea de semitrezie aveam impresia ca alerg pe un camp minat si in jurul meu explodeaza minele. De cateva ori m-am uitat pe geam fiindca eram convins ca nu mai putem fi pe drum. N-am vazut nimic afara, asa ca m-am chinuit sa adorm la loc.

Autobuzele opresc pe parcurs. Nu ca ar avea tahometre (hai ca asta ar fi buna), ci fiindca soferii au intelegeri cu diversi comercianti care au "restaurante" pe marginea soselei. Soferul opreste acolo, turistii buimaci se dau jos si invariabil ajung sa isi cumpere apa, Cola, ceva fructe sau eventual sa manance. Restaurantul castiga, soferul isi primeste partea lui si pana la urma si turistii sunt multumiti.

Chestia asta cu "eu te-ajut pe tine, tu m-ajuti pe mine" functioneaza in toata societatea asiatica - si mie mi se pare un model mult mai bun decat rigurozitatea de la noi din Europa.

Spre dimineata inteleg ca vom intarzia probabil vreo 2-3 ore fata de cat ne-a zis cel de la care am luat bilete. Spre sfarsitul concediului stiam sa apreciez cat vom intarzia functie de distanta pe care o aveam de parcurs.

Inca nostalgic dupa Vientiane si atmosfera lui am coborat dis de dimineata in Luang Prabang. Pe loc ne-am dat seama ca Vientiane a fost doar o palida introducere la Laos. Nu poti sa nu iubesti Luang Prabang-ul. Situat si el pe malul Mekong-ului, are un aer francez si mai provincial decat capitala. Si aici esti categoric mai la "tara" decat in Vientiane.

Ne deplasam in zona centrala si aici ne cazam la pensiunea din poza. Cred ca aici am dat undeva la 8 dolari pe cazare. Cu cat inaintam in concediu, cu atat scadeau si costurile. Si pretentiile noastre. Cam toate pensiunile de pe palierul mediu au baie in camera, un pat, ventilator, un dulap si aer conditionat. Cu aerul conditionat in schimb e o gaselnita: dai 2-4 dolari in plus primesti telecomanda. Nu dai, salivezi langa el si te racoresti cu ventilatorul. Noi avem o pornire impotriva aerului conditionat, asa ca nu ne-a deranjat deloc varianta ventilator.

Odata cazati am plecat sa mancam. Paradoxal, suntem amandoi foarte conservatori. Adica daca gaseam un local unde ne placea mancarea, nu il mai schimbam pana plecam din orasul respectiv, chiar daca de jur imprejur mai aveam o sumedenie de variante. Asa am facut si in Vientiane, asa am facut si aici.

Asta e Ganesha daca nu ma insel, iar in fata este micul lui dejun. In fiecare dimineata primea de mancare mai multe feluri, meticulos pregatite si aranjate.

Si sa stiti ca uneori chiar le manca! Sarmalutele respective au disparut odata in intervalul dintre micul dejun si pranz. Ii placea sa si bea. Cu fructele nu se prea descurca el, dar era un simpatic.

In Luang Prabang ne hotaram sa aplicam strategia din Indonesia: vom apela la mijloace motorizate pentru a ne deplasa in imprejurimi. Asa ca pentru inceput inchiriem un scuter. Carnet de motor n-avem (inca), dar asta nu ne-a impiedicat nici anul trecut. In plus legislatia de la ei e vaga cu privire la asta. Si inca un plus: pana si in ghidul scris de vestici zice ca daca ai probleme, orice se poate rezolva cu bani. Laos si Cambogia sunt in topul tarilor corupte din lume. Pe primele pozitii.

Pe langa orasul in sine, zona din jurul Luang Prabang-ului merita vizitata. Ne aflam intr-o zona muntoasa cu peisaje foarte frumoase. Muntii de aici nu sunt foarte inalti - au pana in 1600 de metri, dar se ridica ca niste coloane. Creeaza un peisaj specific si un labirint de varfuri printre care este foarte greu sa iti croiesti drum.

De asemenea toata Asia de Sud-Est este strabatuta de o retea hidrografica incredibil de bogata. Munti+apa = cascade. Asta va fi si obiectivul nostru pe ziua de azi. Suntem inarmati cu o harta si pornim la drum.

Anul acesta este randul Elenei sa conduca. Foarte repede a ajuns sa ii placa sa mearga cu scuterul. Acuma nu stiu daca si culoarea a avut vreo influenta, dar ideea e ca a condus singura toata ziua.

Pentru a ajunge la prima cascada din meniul zilei, trebuie sa trecem un rau. Ca sa treci raul trebuie sa platesti o taxa. Ca sa ajungi sa treci raul trebuie sa platesti o taxa de parc. Ca sa parchezi scuterul, trebuie sa platesti o taxa. Erau asa de mici ca nu ne deranjau, dar ca idee...

In general primeam bilete pentru taxele platite. In general am avut sentimentul ca nu am fost furati niciodata. Mi s-au parut deosebit de cinstiti. Daca au zis ceva, atunci asa ramane - nu o mai dau la intors. Cuvantul e cuvant. Toate serviciile se platesc inainte, dar nu s-a intamplat niciodata sa fim trasi in piept. Nu s-a intamplat vreodata sa platim pentru un serviciu si sa nu isi onoreze obligatia sau sa primim mai putin sau altceva decat era intelegerea.

In Laos nu am vazut nici un cersetor. Absolut nici unul. Laos e cea mai saraca tara in care am fost pana acuma. Dar totusi nimeni nu cersea. Fiecare incerca sa iti bage pe gat tot felul de nimicuri: vederi, produse artizanale, tricouri sau orice alte chestii mai vindeau. Dar nimeni nu cersea. Fiecare incerca sa obtina bani pe munca lui.

Acuma sa nu uitam ca astia sunt cei mai lenesi oameni de pe pamant si cersitul in sine este o ocupatie obositoare...

Ajunsi pe malul celalalt descoperim ca mult laudata (in ghid) cascada e o cadere de apa frumoasa, dar nimic deosebit. In schimb aici vedem ca poti sa te plimbi cu elefantul.

Wooooooow. Vrem si noi!!! Asa ca ne luam bilete (alte bilete) si ne urcam in turnul din care ajungi in spinarea elefantului.

Elena are elefantul ei. Un pui ca si ea e mai mica.

Eu am elefantul meu. Cum a fost? Pai nu am cu ce sa compar. Noua ne-a placut foarte mult.

Acuma o parte o sa zica ca bietele animale sunt chinuite. Tinute in captivitate si chinuite pentru ca niste turisti rasfatati sa vina sa se distreze. M-am gandit si eu la asta. Si in stilul propriu am ajuns la concluzia lui Nicolas Cage din filmul ala in care vindea arme in tarile subdezvoltate. "Daca nu o fac eu, sigur o face altcineva. Asa ca mai bine o fac eu."

Plus ca nu pareau sa fie deloc chinuite, ci chiar rasfatate. Laos era cunoscuta in trecut ca "tara celor 1 milion de elefanti". Acuma au mai ramas undeva la 2000, majoritatea in parcuri de genul celui de aici.

Dupa plimbarea prin padure, pachidermele s-au retras la un repaus. Le-am cumparat banane - elefantul meu nu avea nici un fel e maniere si era foarte agresiv. Am vrut sa ii infig doua degete in trompa, dar pana la urma diferenta de alura m-a linistit.

Dupa ce s-au intors si ceilalti elefanti plecati la plimbare, am trecut la partea a doua a programului si de departe cea mai distractiva: scaldatul cu pachidermele. Le place la nebunie sa faca baie (mi-a soptit mie elefantul) - mai greu a fost probabil sa il convinga sa faca baie cand are pe cineva in carca.

Distractia a fost in toi - se scufundau complet si ne bagau si pe noi sub apa. Nu cred ca incercau voluntar sa ne dea jos (sa fim seriosi, chestia aia de o tona daca chiar vroia nu cred ca avea mari dificultati sa dea cu noi prin apa), dar de fiecare data cand e scufundau, trebuia sa ne prindem bine de ei ca sa nu cadem.

Interesant e ca nu isi tineau trompa afara cand faceau scuba.

Eu am avut elefantul numai pentru mine, Elena a fost insotita de mahut (asa il cheama pe "carmaciul" de elefanti), deoarce bidiviul ei era in perioada de training. Scaldatul cu elefantii a fost categoric punctul forte al turei din ziua respectiva.

Dupa ce am terminat cu purificarea, am trecut la alte activitati, dar la fel de ude. Putin mai sus era o piscina naturala unde ne-am exersat talentele la sarituri.

Dupa ce ne-am plictisit si eram pe punctul de a pleca, Elena a vazut ceva poteca si a zis sa mergem sa ne mai plimbam. Asa am nimerit pe "Trail of Falls". Mie mi-a placut mai mult decat Plitvica Jezera - ca n-am cu ce altceva sa o compar.

O apa de o culoare ireala isi croia drum prin jungla si din loc in loc forma cascade sau ochiuri linistite de apa in care nu te puteai abtine si trebuia sa te scalzi.

Traseul este destul de lung - o poteca ingusta te poarta printr-o adevarata jungla - nu de putine ori poteca disparea si o luam direct prin apa. Cine crede ca e usor sa se mai gandeasca: voi stiti ce greu era sa mergem vreo 10 minute, dupa aia sa ne oprim, sa intram iara in apa, si tot asa?! Si sa nu ne grabim niciunde si sa simti efectiv cum lumea aia agitata cu toate problemele ei este asa de departe ca probabil nici nu exista?

Va zic eu ca nu e usor!

La final am mai facut o baie, ne-am mai jucat odata de-a Tarzan si Jane si ne-am dat seama ca a trecut toata ziua. Uitandu-ma la ceas incep sa ma intreb daca nu cumva ne-a muscat si pe noi purtatoarea microbului numit "Laos". E timp! Nici o graba, n-are rost sa ne agitam ! Parca nu mai suntem noi.

Elena conduce si la intoarcere, asa ca eu incerc sa fac ceva poze de pe scuter. Aici sunt niste chili pusi la uscat.

Cu mancarea condimentata nu o sa mai fiu chiar asa Gica contra ca pana acuma, dintr-un singur motiv: noi si acasa mancam incredibil de condimentat. Ultra, mega, giga condimentat. Asa ca ce noua ni se pare fad, s-ar putea sa doboare un om normal.

Pe scurt: in Asia comanda la mancare se derula asa: felul X, "very spicy". Se uita chelnerul la noi si ne mai intreba de cateva ori daca chiar vrem mancarea foarte condimentata. Venea mancarea si invariabil nici macar nu ne oboseam sa o gustam: ceream imediat o farfurie de chili cruzi si taiati marunt. Uneori terminam prima farfurie de chili si ceream supliment.

Asa ca noua mancarea lor cea mai condimentata ni s-a parut ca mai are nevoie de ajutorul unei farfurii suplimentare de chili ca sa aiba gust...

Dar, repet, noi mancam incredibil de condimentat - asa ca va recomand sa cereti pentru inceput mancare condimentata normal. Papilele mele isi amintesc cumva ca aia pe vremuri ar fi fost foarte iute...

A fost si o exceptie. Una singura in 3 saptamani: Elena a cerut o salata de papaya foarte condimentata. Si m-am trezit ca zice ca nu se poate manca ca e prea iute. Asta m-a uimit la culme, fiindca in domeniul lucrurilor iuti Elena biruie cu mult peste limita mea. Am incercat si eu - nasoala treaba. S-a lasat cu plansete.

Apropo, stiti de ce mananca asiaticii asa iute, nu? In primul rand ca sa acopere mancarea hai sa-i zicem nu foarte proaspata; in al doilea rand pentru a da gust unei mancari face (quod eram demonstratum ca nu sunt neaparat bucatari maiastrii) si in al treilea rand pentru ca in general condimentele sunt conservanti naturali si au un efect benefic asupra florei intestinale. Pe scurt : nu se mai caca imprastiat dupa ce mananca mortaciuni fara gust. (La cat de iute mancam noi, cred ca puteam incerca si cadavre in putrefactie...).

Sa analizam pe indelete aceasta poza (proasta ca si calitate pentru ca era facuta de pe scuter): daca o iei si o multiplici de vreo 3 miliarde de ori ai imaginea Asiei.

Prim-planul imaginii este ocupat de afacerea familiei. Fiecare familie are asa ceva in fata casei. Acuma nu va ganditi ca fiecare vinde acelasi lucru, ca atunci n-ar cumpara nimeni. Nu, unul vinde benzina, altul vinde maturi, altul vinde galeti de plastic, altul face de mancare, altul repara radiouri rusesti stricate. Sunt a naibii de specializati.

Dar sa revenim - fiecare are propria lui taraba unde face ceva. Taraba e invariabil in fata casei sau in cele mai multe cazuri in casa. Sau taraba e de fapt casa.

In Laos nu exista industrie. Am vazut o singura fabrica de ciment in toata tara si aia era straina. Este o tara preponderent agrara, dar pe langa orez oamenii mai au nevoie si de alte chestii. Cum magazine (adica ce intelegem noi prin magazine) nu exista niciunde, locul lor este luat de astfel de tarabe. Cum servciile de orice fel (fie ca e vorba de frizerie, de reparat masini, de facut blocuri de gheata, etc) nu sunt foarte dezvoltate si organizate, fiecare are o nisa pe care sa o poata exploata.

Diferenta de mentalitate: acolo puteai gasi pe o straduta sa zicem, 10 frizerii minuscule. Europeanul ar fi zis: "trag mai tare, ofer servicii mai bune si fie elimin concurenta, fie ii acaparez ". Si astfel ii oblig si pe ei sa ofere servicii mai bune daca vor sa reziste pe piata. Din fericire mentalitatea asta inca nu a atins Laos-ul (inca).

Asa ca acolo fiecare are propria lui taraba, departe de idei corporatiste si monopoliste. Inca...

Uite si benzina, ca tot vorbeam de ea. In Laos costa undeva la 1 dolar jumatate la benzinarie, adica o avere pentru omul de rand. Ce vedeti acolo pe masa poate fi orice: o combinatie benzina cu apa cu suc de rosii si cu tot ce le trece prin minte pentru a lungi licoarea si a face un ban in plus.

Revenind la poza noastra, o vedem acolo pe tanti stand jos si trebaluind ceva. Cei doi copii se ocupa de fapt de taraba. Chestie iara clasica prin Asia. Aia mici de la varste fragede lucreaza si ajuta pe la casa. Acuma nu mi-am explicat daca ii fac ca sa aiba mana de lucru ieftina, ca le place procesul de procreere sau ca n-au aflat cum sa se fereasca de puradei - ideea e ca sunt o gramada de copii pe continentul acesta.

Dupa aceasta incursiune in viata traditionala asiatica ne reintoarcem odata cu lasarea intunericului in Luang Prabang. In fiecare seara orasul se transforma - o strada era blocata complet si se transforma in targ. Spre deliciul Elenei, care se perinda printre randurile cu tot felul de produse. Ea insasi a ajuns la concluzia ca : "astea sunt chinezarii". Ori nu avem noi simt artistic, ori chiar erau numai porcarii.

Dar atmosfera creata de targul respectiv seara era imposibil de recreeat intr-o descriere: lumini colorate, comercianti, produse de tot felul si inca ceva pe care nu stiu cum sa-l descriu altfel decat...Laos. Reuseam sa ne plimbam de 10 ori pe acelasi rand fara sa cautam nimic anume, dar fara sa ne plictisim. Nu ne interesau ce au de vanzare, dar targul in sine merita savurat.

Na ca ma gasit si autoservirea! Aici iti umpleai o farfurie cu tot ce vroiai si plateai... nu mai stiu cat, oricm un pret derizoriu. Cred ca undeva la 1 dolar si jumatate. A fost un deliciu sa mancam aici (nu a fost nicicum mai bun decat la localul nostru, dar a fost mai "atmosferic").

O greseala majora in proiectarea Asiei de Sud Este este ciclul cicardin. Fiind destul de aproape de Ecuator, ziua este egala cu noaptea. Se lumineaza la 6, se intuneca la 18.00. Nu mi-a prea placut regula asta si o sa incerc sa o schimb cu prima ocazie.

A doua zi ne gandim sa schimbam scuterul pe o motocicleta mai serioasa. Cel de la inchirieri ne "miroase" ca suntem habarnisti, dar perspectiva banilor e prea atragatoare, asa ca ne da pe mana motocicleta.

Si azi conduce Elena. S-a obisnuit foarte repede si cu motorul si i-a placut. Azi avem ceva deosebit in meniu: cascade. Noi ce sa facem daca asta au in zona ?!

Se vede ca au trecut francezii pe aici. Si inca o dovada in sprijinul obsesiei mele ca astia habar n-au sa gateasca: cati dintre voi ati incercat sa faceti clatite? Probabil multi. Probabil foarte multi ati si reusit. Si probabil majoritatea care nu au facut-o, nu ar avea probleme sa reuseasca din primele incercari. Na, lor le era imposibil: placintele alea groase cat farfuria si necoapte erau orice, dar nu "crepes".

Pornim catre cea mai mare cadere de apa. Ajunsi acolo vedem ca la intrare este o rezervatie de ursi salvati din captivitate si adusi aici. Sunt mini ursi. In Asia totul este mini: oamenii, animalele, casele, totul. Asa ca avem mini ursi.

Minii ursii astia aveau obiceiurile laosiene bine intelenite in cerebel, asa ca isi petreceau cea mai mare parte a timpului facand nimic.

Dupa cum scrie si pe pancarda, minii ursii erau vanati si macelariti pentru bila, care este considerata un medicament traditional. Initial mi-am zis: cat poti sa fii de crud sa faci asa ceva?! Dupa aia mi-am amintit de popoarele civilizate care au exterminat popoarele necivilazate pentru ca nu credeau in semnul crucii - si era vorba de semeni de-a lor. Asa ca nimic nu ma mai mira.

Langa tarcul cu ursi am gasit ceva "chestii": erau facute din bambus si am petrecut ceva timp incercand sa ghicesc care e utilitatea lor. Am cedat pana la urma.

Si acuma poza din cilcul: No comments. (Problema e: care e Panda meu de acolo din poza)

Ajungem si la cascada - bun e cea mai mare pisatoare pe care am vazut-o pana acuma. Si uite ce fain se vede de sus (am ostenit ceva sa ne cataram in partea superioara a ei).

Sus e un platou impadurit si inundat.

La intoarcere ne-am oprit evident la o tura de scaldat - aici Elena nu se joaca de-a Gandalf cu toiagul ala in mana. Isi cauta liana pentru a putea plonja mai artistic in baltoaca.

In spatele cascadutei respective era un loc gol si ne-am distrat ascunzandu-ne dupa perdeaua de apa.

E aproape dupa amiaza si ne urnim cu greu de aici. Ar mai fi ceva cascada in nordul orasului. Elena decide ca e randul meu sa conduc, nu de alta dar sa mai exersez si eu.

Soarele incepuse deja sa fie mai bland, drumul era gol. Gaz tata!!! Tot timpul mi-a placut viteza. Na, uite cum ii depasesc pe toti! La ei acasa.

E ora la care se intorc copiii de la scoala. Ce observam ciudat in poza asta? Va dau un indiciu: afara sunt peste 30 de grade. Nu va dati seama ce nu e in regula?

Sa vedem poza urmatoare. Acuma v-ati prins? Si daca da si daca nu, o sa revin asupra subiectului in alt blog.

Groapa as zice ca am vazut-o din timp. Reactia a fost tampita... Imi amintesc foarte bine tot - cam ca la avalansa. Vad groapa si sunt derutat - am undeva la 80km la ora. Stiu de la o mie de ture de MTB ca nu franezi in cazul asta. Dar asta nu e MTB, dracu stie cum reactioneaza motorul. Plus ca apuc sa estimez ca la cum arata groapa eu eventual ies din ea, dar pe Elena o propulsez pe orbita.

Franez. Da, dar nu-i bine sa franezi. Las frana. Dar poate totusi pot opri. Franez. Nu o sa se termine cu bine. Las frana.

Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc e zgomotul sec al castii pe asfalt. Si ca de fiecare data (deja incep sa am o baza de date destul de bogata cu evenimente de genul asta..) nu am ganduri inaltatoare. Ma gandesc doar ca Tripi a zis : "Whenever in doubt, gas it!" (daca ai vreu dubiu, accelereaza!). Pe urma m-am oprit din raschetat asfaltul cu corpul.

Primul, de fapt urmatorul gand, a fost la Elena. Am ochii inchisi si o aud ca ma intreaba ingrijorata daca sunt OK. Bun, deci ea e OK. Urmatoarea problema: o nenorocire nu vine singura, asa ca ma astept sa ne calce motocicletele in mijlocul drumului. Pana sa reactionez eu, Elena a gandit la fel si ne-am ridicat rapid in picioare amandoi.

Na, acuma e loc si de durere. Dupa ce a trecut adrenalina, am inceput sa urlu de durere si sa dansez ca un descreierat in mijlocul soselei. Erau deja opriti alti motociclisti si se uitau uimiti la noi.

Pana la urma reusim sa ridicam motorul si spre surprinderea noastra inca mai merge. Ca are o oglinda bulita, e julit pe o parte si scoate un zgomot de zici ca e o cireada cu talangile la gat - e partea a doua. Dar macar ne putem intoarce acasa.

Pe drumul de intoarere Elena e pe punctul de a lesina de durere. Perspectiva perindatului prin spitalele din Laos nu ne surade la nicicare, dar suntem suficient de bine raschetati amandoi. Ajunsi la hotel intram sub dus pentru dezinfectie - aici suntem pe punctul de a lesina pe rand.

Intr-un final ne curatam ranile si ne mai vine inima la loc. Am scapat, acuma primul gand e sa-l fraierim pe ala cu motorul - ca n-am de gand sa platesc reparatiile. O dregem si pe asta asa ca acuma ramanem doar cu o usturime cumplita si cu mari bucati de epiderma pierdute pe soseaua de langa Luang Prabang.

God's busy. May I help you?

Ce am invatat de aici? "Whenever in doubt, gas it!". Totusi ma gandesc cu ingrijoare ca am uitat cate credite am consumat anul acesta. Nu de alta, dar poate ma apropii de limita...

Seara am adormit repede. Vreau sa prind moncii in dimineata urmatoare. Am tot auzit ca dimineata ies moncii la cules mancare de la oameni - un fel de ceremonie zilnica.

Si in sfarsit ii prindem: un sir interminabil de monci portocalii trece cu niste oale atarnate de umar. Pe marginea drumului, o multime de oameni le pune mancare in oalele respective: orez, napolitane, banane, biscuiti.

Pare sa fie o mare onoare (sau o datorie ?) sa dai de mancare la monci. Sa va zic cate ceva si despre monci:
Stadiul de monc e ca un fel de armata de pe la noi. Nu e cu caracter obligatoriu, dar majoritatea adolescentilor se fac monci pentru cateva luni - pana intr-un an. Unii dinte ei imbratiseaza aceasta cale si raman monci pe viata, dar majoritatea se reintorc la familiile lor.

Despre traditia cu mancarea: moncii nu pot sa gateasca. E sub demnitatea lor (vorbesc serios acuma, nu glumesc). Asa ca in fiecare dimineata ies pe strada sa ia mancare de la localnici.

Apropo, moncii sunt considerati oameni sfinti (adica e ceva similar de exemplu cum l-ar vedea crestinii pe sfantul Petru plimbandu-se pe strada prin Timisoara si mancand seminte - din nou nu glumesc). Asa se si explica mandria si onoarea celor care reuseau sa hraneasca pe cate vreun monc.

Laosienii sunt un popor deosebit de religios. Asa de religios ca atunci cand au venit comunistii la putere si au interzis obiceiul de a hranii moncii (pe langa alte ritualuri religioase) a fost probabil pentru singura data in istoria lor cand au luat atitudine si au comentat. Drept dovada, comunistii au restaurat moncii in drepturi si toata lumea a revenit la nefacut nimic si la fericire.

Cum spuneam, sunt foarte religiosi. Acele mini temple - case ale spiritelor - sunt intalnite peste tot. In fiecare casa, local, intersectie, pe camp, in padure peste tot. Au o pleiada de zei la care se roaga si la care le cer protectie. Au o gramada de zei pe care incearca sa nu-i supere. Echilibrul intre bine si rau trebuie pastrat si pentru asta trebuie sa multumesti spiritele bune si sa nu manii spiritele rele. De aceea, de mancare nu primesc numai spiritele bune, ci deopotriva si cele malefice.

Femeia din poza se ocupa cu fabricarea si comercializarea ofrandelor. Sarac lipit pamantului, nu conteaza, faci orice efort si iei ofrande zeilor chiar daca tu si copiii nu mai mancati cateva zile. Doar nu vrei sa risti o reincarnare proasta in viata viitoare.

Pare pueril asa-i? As zice ca nu e mai pueril decat in a crede ca unu' a fost dat jos de pe cruce si a inviat din morti dupa 3 zile...

Dupa ce am asistat la hranitul moncilor mai avem o ora si ceva pana ne pleaca autobuzul. Timpul ramas il petrecem in piata de dimineata - un alt obiectiv trecut cu rosu in ghid.

Hai sa vedem cateva lucruri mai interesante de aici din piata:

In primul rand e inghesuiala foarte mare la ora asta (in jur de 6.30 dimineata). Plin de femei care au venit sa isi faca cumparaturile. Jumatate dintre legumele si mai ales dintre ierburile din poza de mai sus nu imi sunt cunoscute.

Din Romania am avut o obsesie: sa mananc viermi in Asia. Dar pentru asta primul pas e sa ii gasesti. Si pana aici in pietele in care am mai fost nici urma de asa ceva.

Dar iata ce am gasit aici: un fagure de viermi! O sa fiu cinstit pana la capat: am mancat viermi, dar nu aici. Si astia nici nu imi faceau cu ochiul.

In schimb ia uite aici ce dolofani! Niste larve mari si albe care abia asteapta sa iti pocneasca intre dinti! Si cu piciorusele alea mici si delicate!

Elena va prezinta aici o increngatura de raci. Ineditul consta in faptul ca eraun inca vii...

Tanti pregateste ceva - si daca ingredientele de mai sus nu vi-au starnit scarba, cu siguranta zeama aceea va poate da pe spate.

Si la desert vom servi azi un sarpe proaspat cules din Mekong!

"Da' timpul nostru s-a scurs,
In umbra marelui
...Mekong"

Din nou lasam in spate o zona superba de care am reusit sa ne atasam in nici macar doua zile. Una din zonele in care Elena zicea ca ar fi trebuit sa mai zabovim oleaca.

A sosit ora sa ne urcam in urmatorul autobuz. Elena va invita mai departe in Vang Vieng si la o aventura... transcedentala si psihedelica :)

Autobuzul

2011-11-25T09:18:00.001+02:00

De ce nu intarzie niciodata autobuzul?! De ce?!!!!! De ce?!!! Tot timpul vine la secunda. Odata, macar din greseala n-a intarziat. Sau n-a venit mai repede. Chestia asta iti distruge speranta. Iti omoara imaginatia. Stii ca orice s-ar intampla autobuzul ala e acolo la ora respectiva. Iti dispare orice reactie. "Nu mai mananc ca pierd autobuzul!", "Nu mai apuc sa ma spal pe dinti ca intarzii!". N-ai cum sa intarzii! Idiotul ala vine invariabil la aceeasi ora. Asta ca sa poti sa iti planifici viata in cele mai mici amanunte. Faci aia, dupa aia si la final aia. Autobuzul va fi acolo negresit. Daca l-ai pierdut pe primul inseamna ca ceva nu functioneaza in sistemul tau si e cazul sa iti revizuiesti obiceiurile. Autobuzul te ierta insa si urmatorul va fi la ora prestabilita in statie.

Nu mai poti intrazia la lucru, nu te mai poti enerva ca ai ratat o intalnire, nu mai ai sperante, dezamagiri, bucurii si insatisfactii. Autobuzul e acolo cand scrie pe foaie ca trebuie sa fie.

Cand am iesit azi de la lucru burnita si era o vreme de tot cacatul. Autobuzul pleaca la 18.23. Ce dracu de ora e asta ?! Si 23? N-are sens. La si 22 se vad farurile prin burnita marunta. Azi am clacat. L-am lasat sa plece. Eram deja inghetat, dar prefer sa racesc decat sa ma urc in el. Urmatorul e la si 45. Incep sa fac ture sa ma dezmortesc. La si 43 (dimineata mi-am reglat ceasul sa vad cat de rigurosi sunt) il intrezaresc.

Il las sa vina. Astept sa se deschida usile, dau tarcoale in jurul scarii si in ultima secunda trec tantos prin fata lui. Ha! Ti-am facut-o! Na! As fi dat orice sa vad fata soferului. Sunt fericit. Am invins autobuzul. Il vad indepartandu-se in ceata si linistit ma duc sa vad cand e urmatorul ca sa plec si eu odata la hotel ca sunt congelat.

Futu-ti natia ta de autobuz!!! Urmatorul e la 19.15. Peste jumatate de ora... Ce cacat de algoritm e asta?! M-a invins pana la urma... Sau nu...Pana la urma alerg vreo 7km pana la hotel.

Am pierdut 2 autobuze, s-au inchis magazinele si am ajuns sa mananc un kebab in gara. Dar in final am invins autobuzul!

Natie de roboti fara pic de imaginatie...

Bun ! E clar, trebuie sa plec rapid de aici ca am luat-o rau razna...

...but different

2011-11-24T09:11:00.001+02:00

Data: 21.10.11-12.11.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Vientiane, Laos
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Laos... l-am indragit din primul moment. De cum am coborat din avion. Discrepanta nici ca putea fi mai mare. Veneam de pe super aglomeratul aeroport al Bangkok-ului, pentru a ne trezi ca ne plimbam pe jos pe pista de avioane din Vientiane.

Laos...o tara comunista, trecuta cu vederea pana nu de mult de hoardele de turisti.

Un aeroport auster (ca sa nu spun saracacios sau prapadit). Vamesi simpatici in spatele tejghelelor. Aici am vazut pentru prima data zambetul sincer si nu prefacatoria celor din Bangkok. Oamenii iti zambeau in continuu. Sincer. Laos e renumit (sau cel putin a fost facut renumit de catre ghidurile turistice) pentru acest fapt. Oamenii zambesc in continuu. Si zambetul lor e sincer. Si e o placere sa te pierzi in zambetul lor.

O sala de asteptare slab luminata si foarte putin populata. Un cer plin de stele si lipsit de luminile artificiale ale reclamelor. Soferi de taxi mult mai putin agasanti...

Ne suim in primul taxi si cerem sa fim dusi pe malul raului. De soferul de taxi nu aveam sa scapam foarte usor - insista sa ne duca la anumite pensiuni de unde ar fi primit un comision pentru ca aduce clienti - chestie general valabila prin Asia. Asa ca daca va intreaba soferii daca aveti cazare ziceti-i hotarat ca da. Ideea de baza e sa nu va luati dupa ei - nu va faceti viata mai usoara, ci ajungeti sa sfarsiti in niste gauri insalubre. Orice va zic ignorati-i (Elena) sau faceti misto de ei (eu).

Chestia cu facutul misto mi-a venit brusc. Initial ma enervam pe ei. A urmat faza in care incercam sa fiu politicos. Nu functioneaza. Te agaseaza in continuu. Asa ca acuma am trecut la faza la care ii ingan si ii imit. Venea vanzatorul de costume la mine - ii ziceam ca pantalonii scurti si tricoul sunt ultima moda. Venea copilul sa imi vanda vederi - ii ziceam ca sunt proaste si ii aratam pozele mele care surprindeau aceleasi obiective. Daca la asta adaugam si tonul lor continuu matait: "Pleaseeeee sirrrr, buy something sirrrrrr". "I don't neeeeeed anythingggggg" si ma si strambam ca ei, brusc viata devenea mai simpla.

Chiar, voi ati observat ca astia sunt niste mataiti? Mai ales ele. Dumnezeule! Orice au de zis, fie zbiara de crezi ca se cearta, fie se mataie ca cei mai rasfatati copii. Nimic nu poate fi zis normal (mai ales de ele). Fiecare silaba e prelungita si vaitata. Nu mi-am dat seama daca e un mod de a atrage atentia masculilor sau efectiv asa vorbesc (banuiesc ca e pentru a atrage atentia, fiindca copiii si batranii vorbesc normal). Cel mai mult ma distra sa le imit pe ele cand se mataie.

Scapam de soferul de taxi, dar habar n-avem unde sa ne cazam. Suntem intr-o zona care arata ca... Franta la tara. Ceva e ciudat aici: e si nu e Asia. E o mixtura faina de tot de arhitectura europeana si haos asiatic. Laos a fost o buna bucata de timp colonie franceza. Vientiane (apropo, asta e capitala Laos-ului) nu avea cum sa scape de influenta franceza.

Si pe cuvantul meu daca mixtura dintre influenta franceza si tipicul autohton nu a fost cel mai reusit experiment al celor din hexagon. E adevarat ca sunt subiectiv - am o feblete pentru Franta si francezi. Imi place modul lor de a fi, felul cum iau la sictir totul, delasarea, ideile lor politice - tot.

Sfarsim prin a ne caza la un hotel construit probabil de francezi. Aici descoperim ca exista si preturi mici in Asia.

Dupa cum ziceam si in blogurile cu Indonesia: bancurile alea in care mananci cu un dolar sunt fie de acuma 10 ani, fie povestite de niste drogati, fie relatate de gogomani. Pana acuma Asia pentru noi a fost orice, dar nu paradis financiar. Si aici trebuie retinut ca noi mergem pe urmele backpacker-ilor si nu a turistilor. Deci rezumand: Asia nu e ieftina. E cam la nivelul Romaniei ca preturi (poate un pic mai mici, dar cu siguranta nu cu mult).

Laos ni-a uimit si din punctul acesta de vedere. Aici preturile sunt mici (din nou nu credeti in basmele cu traitul cu 5-10 dolari pe zi - alea sunt fantazii de drogati vagabonzi). Dar oricum am platit o treime pentru o cazare mai faina decat cea din Bangkok (12 dolari daca sunteti curiosi, dar intr-adevar aici n-aveam piscina).

Dupa ce ne-am cazat am plecat sa cautam ceva de mancare. Vientiane e mic pentru o capitala. Si prin toti porii resira ceea ce avea sa devina un laitmotiv in Laos: "laidback". Asta se poate traduce in mai multe moduri, dar sa-i zicem pe scurt: lenes.

Laos-ul si locuitorii lui sunt renumiti pentru...relaxarea de care dau dovada. Mi-a placut la nebunie o vorba a colonistilor francezi: "Vietnamezii cultiva orezul, cambogienii se uita la el cum creste, iar cei din Laos il asculta cum creste".

Asta e un mini templu - o casa a spiritelor. Le gaseai absolut peste tot. Laosienii sunt deosebit de religiosi.

Lenea lor vine din credintele religioase - mai exact din budismul Theravada. Nu are rost sa te agiti prea mult ca iti strici karma. Nu are rost sa ravnesti valori materiale sau spirituale. Nu are rost sa te spetesti muncind sau invatand. Nu are rost sa faci nimic din ce ti-ar putea perturba karma. Orice activitate care te streseaza este respinsa de catre cei din Laos. Viata iti este determinata de karma, nu de munca asidua sau rugaciuni pline de patos. Si daca si asa viata ta este inscrisa in karma, de ce te-ai mai agita?!

Din afara poate parea o absurditate. Dar oamenii respectivi efectiv asa gandesc. E bine? E rau? Cu siguranta incidenta atacurilor cardiace si a bolilor cauzate de stres e mult mai mica acolo. Cu siguranta fiecare din noi s-a visat leganandu-se cat e ziua de lunga intr-un hamac si nefacand nimic. Ei bine, acolo o natiune intreaga a dus lenea la nivel de religie. Sau viceversa.

De exemplu, clima le-ar permite sa aiba intre 2 si 3 recolte de orez pe an. Lucru pe care il fac vecinii lor din Cambogia si mai ales din Vietnam. Laosienii mei in schimb se multumesc cu o singura recolta. Le ajunge sa traiasca de azi pe maine. De ce sa te obosesti sa produci mai mult?!

I-am indragit din prima secunda. Cu tot cu felul lor de a fi. Am zis-o si in blogul precedent - au trasaturi superbe pana la o anumita varsta.

Dupa aceea imbatranesc, dar in cazul particular al laoseinilor, asta nu ii facea mai putin simpatici.

De mancat, am mancat probabil la cea mai mare terasa din oras - un local frecventat preponderent de straini din cate ne-am dat seama. Si ca Laos-ul sa fie perfect aici trebuie sa imi calc pe mandrie si sa admit cu voce tare: pentru prima data am mancat mancare buna in Asia! Da' nu buna! Excelenta. Si nu afost un caz singular.

Dupa aceea am aflat din ghid ca aceeasi surpria au avut-o si autorii dupa ce au auzit de la o multime de turisti cat de buna e mancarea si au ajuns sa o incerce si ei.

Dar de gatit tot nu stiu sa gateasca. Cei din Laos folosesc amestecul de ingrediente intr-un mod mai inspirat decat ceilalti. Dar asta nu e gatit. Cat despre mancarea sanatoasa ca veni vorba... Elena s-a hotarat sa fie vegetariana in concediu - chestie pe care a putut-o urma usor. Dar ca sa stiti - trend-ul e sa mananci animale moarte si acolo. Se uitau destul de ciudat la Elena cand le explica ca nu vrea carne in mancare.

Iar despre igiena... hai s-o demitizam un pic. O sa tot auziti despre cat de buna si de naturala e mancarea de pe strada. O fi... Eu am mancat in fiecare zi de acolo din mijlocul starzii. Dar eu si cu stomacul meu suntem speciali si n-ar trebui sa fim luati de exemplu.

Deci sa vedem: se ia o caruta, se duce dimineata in soare si pe niste blocuri de gheata (probabil facute cu apa din Mekong sau mult mai rau) se pun fructe de mare proaspete. Sau oua proaspat gatite. Nimeni nu contesta ca la ora 7 dimineata sunt proaspete. Te duci la ora 14.00 la 38 de grade la umbra si caruta cu mancare e tot acolo. Doar ca crevetii arata putin mai scofalciti. Dar trebuie sa fie proaspeti, ca doar sunt de pe strada si asa am auzit noi ca acolo se mananca cel mai proaspat, nu ?! La ora 23 seara caruta cu aceiasi creveti este tot acolo. Tura de seara este convinsa ca va manca fructe de mare proaspat culese...

In general in jurul unei carute se aduna lumea sa manance. Acuma, tanti sau nenea respectiv au cateva oale si tacamuri, dar dupa ce te ridici la masa trebuie sa vina si alti clienti. Asa ca se ia o galeata cu apa - nu ma intrebati de unde, nu de alta dar eu am mancat preponderent de pe strada si nu vreau sa fac hepatita retroactiv numai gandindu-ma... Deci se ia galeata aia cu apa si vasele sunt "spalate" in mijlocul strazii.

Cred ca este inutil sa va zic ca nu-i verifica nimeni si poti sa mananci sobolani morti pe post de carne de pui...

Dar dupa cum ziceam, eu am mancat preponderent pe strada si am supravietuit. Si ca sa imi termin tirada: daca vine vorba de savoare, in toate cazurile mancarea de la un local care avea 4 pereti si un fel de bucatarie era cu mult peste ceea ce mancai pe strada.

Si in incheiere: mancatul pe strada face parte din experienta asiatica si va puteti considera handicapati daca nu incercati macar de cateva ori. Doar sa nu aveti impresia ca acolo ati mancat ultimele trufandale ale bucatariei asiatice. Desi pentru multi, sobolanii pot fi considerati trufanda...

Ca sa va inistesc, varianta e mult mai nasoala... In strada vezi macar ce se gateste si mancarea nu are mai mult de 24 de ore de cand a fost omorata. In spatele peretilor in schimb cele mai mari vrajitorii se pot intampla. Si cu cat restaurantul e mai exclusivist si cu mai putini clienti - deci cu mai putin rulaj a marfii - cu atat creste sansa de ati petrece urmatoarele zile pe buda.

Atunci care-i solutia? Hai ma ce dracu', trebuie sa moara omu de la ceva... Si daca esti asa de sensibil, poate ar trebui sa stai acasa sa te uiti la Discovery la emisiuni despre Asia.

Una peste alta, cina din seara respectiva a fost nemaipomenita. Tot atunci am facut cunostinta pentru prima data cu BeerLao - berea locala care era foarte buna. Si era cu atat mai buna cu cat era mai rece. Prietenia noasta a devenit una de durata si am avut grija sa mentin relatia de cate ori aveam ocazia.

In timpul si dupa cina a trebuit sa ne hotaram cum va decurge concediul. Ca sa iasa bine am avut de la inceput doua variante: fie planificam in cel mai mic detaliu toata tura. Fie nu planuim absolut nimic, ne lasam dusi de val si decidem la fata locului ce facem. Voi stiti deja pe care dintre variante am mers.

Aveam prea putin timp la dispozitie si o planificare la zi ar fi putut fi data peste cap de orice eveniment neasteptat. Plus ca ai fi urmat un rogram batut in cuie. Aici a intervenit pentru a nu stiu cata oara experienta: am citit despre diferitele locuri din tartile pe care le vizitam, pentru a avea o idee cat de vaga, dar deciziile le luam spontan in functie de dispozitia curenta.

In particular, acuma aveam de ales intre o excursie de doua zile pe Mekong care presupunea destul de multa logistica sau intre varianta laosiana (a se citi lenesa) de a merge direct catre Luang Prabang pastrandu-ne astfel mai multe optiuni. In seara aceea varianta a doua ni s-a parut castigatoare. Cam asa a decurs tot concediul. Niciodata nu stiam exact unde mergem sau cat stam sau ce o sa vizitam sau daca macar o sa facem ceva. Ne hotaram spontan in functie de tot felul de amanunte.

Ne-am retras rapid la culcare. Dimineata ne-a prins cu chef de plimbare. Suntem in Asia si aici nimeni nu merge pe jos. Ne conformam si noi si ne inchiriem niste biciclete. Nu neaparat pentru a acoperi mai repede distante mari, deoarece Vientiane e chiar mic, ci mai mult pentru a ne dezmorti .

Dupa cateva ture invatam aproape pe de rost tot orasul. Pentru inceput ne oprim la Arcul de triumf, punct de mare atractie (in lipsa de altceva...).

Ne urcam in el - de sus privelistea e frumoasa.

Inauntru e plin de obiecte de artizanat. Toate par a fi la fel, toate par a veni de la prietenii chinezi.

Laos - tara comunista - are relatii stranse cu vecinul de la nord. Si mai mult, prin mentalitatea lor, la cei din Laos li se pare foarte normal sa fie ajutati din afara. Iar mastodontul chinez a inceput sa le construiasca drumuri, baraje, sa-i "civilizeze"...

Caldura in mijlocul zilei evenea insuportabila si aici am simtit-o pentru prima data. Era sufocant de cald. Acuma ne aflam la inceput de anotimp rece (iarna lor). Dar diferenta intre vara si iarna aici este mai subtila decat la noi: vara e foarte cald si multa umiditate, iar iarna este la fel de cald, dar este uscat. Asa ca de caldura nu scapi nicicum.

Urmatorul obiectiv ar fi Pha That Luang - un templu budist si cel mai important monument din Laos. Dar cum este inchis la pranz (la pranz inceta absolut orice activitate, nu ca ar fi fost foarte multe in rest).

Asa ca pornim sa mai facem ture cu bicicleta. Zona cea mai dezvoltata este cea de pe malul raului. Aici se gasesc cele mai bune pensiuni si cele mai stilate restaurante. Evident, descrierea de mai sus trebuie raportata la Laos.

Este vorba de o tipica strada franceza provinciala. Peste tot in jur sunt turisti francezi. Sunt convins ca influenta n-a fost unidirectionala: francezii nu numai au dat, la schimb au imprumutat ceva din mentalitatea de aici :). Imi si imaginez dicutii: "unde mergi in concediu? Ma duc la sat sa ma mai relaxez un pic? Unde, in Bretagne? Nu, in Laos...".

Francezii s-au ocupat de coloniile lor si cei de aici (si cei din Cambogia) le sunt recunoscatori. Multi vorbesc franceza. Majoritatea cladirilor (ma refer la cele care nu sunt de carton) sunt facute e francezi. Infrastructura e facuta tot de ei. S-au chinuit sa-i civilizeze. Acuma daca ideea asta a fost buna sau nu e discutabil... Dar spre diferenta de alte natii coloniste, nu s-au limitat la exploatarea zonei si a populatiei locale.

Asa ca ne-am plimbat si noi pe malul raului. Cum ce rau? Raul! Marele Mekong. Tura noastra prin Asia s-a impletit cu meandrele acestui mare fluviu. I-am urmat cursul spre sud cale de aproape 2000km.

Prima impresie cand l-am vazut, a fost ca nu e chiar asa de mare si imediat l-am comparat cu Dunarea noastra. Oricum e mare si... gri. De fapt maroniu-gri.

Ne-am oprit pentru pranz pe malul raului. Am ales ceva peste copt in sare. Foarte bun. A fost o singura problema: ca sa il pot manca trebuia sa dau jos un strat de muste pe care dupa aceea sa incerc sa le tin la departare in timp ce incercam sa imbuc ceva.

Ce se vede pe masa (ma refer la capcana de muste) e rezultatul a nici 10 minute de vanatoare.

Sa nu uit de sticky rice. Asta e ce ii zice numele: "orez lipicios". Mancarea traditionala din Laos. Ne-am tot intrebat cum manaca astia orezul cu betele ? Boaba cu boaba? Raspunsul sta in sticky rice. Tencuiala asta (ca asa are consistenta) - care este foarte buna la gust - e destul de usor de mancat si cu betele. Exista o multime de varietati de orez. Ma distrez la culme gandindu-ma cum se chinuie a nostri sa nu se lipeasca orezul - ca nu mai arata bine sau nu ar mai fi bun. La fiecare masa mancam cate 2 portii de sticky rice - eu sunt un fan declarat a orezului, il prefer oricand cartofilor. De paine sa nu mai vorbim.

Refacem rezervele financiare de la un bancomat. Apropo, m-am tot gandit in excursia asta in care cel putin in Laos eram asa de entuziasmat de traditii si de autenticitate si de aventura. Sa fim realisti: e o laba trista. Pe oriunde mergi, mergi pe urmele batute de sute de mii de altii ca tine. Vrei bani? ii scoti din perete. Vrei sa ajungi in capatul celalalt al tarii? O duzina de firme de transport se ofera sa te duca acolo.

Hai sa ne imaginam urmatorul scenariu: 20 de ani in urma unii descopera Internetul si umbla zvonul de telefoane fara fir. In alta parte a lumii, Hoinarii tocmai au aflat aseara la lumina opaitului (electricitatea nu e cunoscuta de foarte mult timp aici si pana si acuma este exclusiv asigurata de vechi generatoare Diesel - inca nu exista hidrocentrale sau termocentrale, dar vecinul de la nord se va ocupa de asta...) ca s-ar putea totusi ajunge in Luang Prabang. Dar drumul va dura cel putin 2-3 zile pentru a acoperi distanta de 300km.

Dupa o noapte inabusitoare (nici vorba inca de aer conditionat) in unul din singurele hoteluri din Vientiane, a urmat un dejun frugal si niste fructe (berea va aparea odata cu marea de turisti). Inotand pana la gat in noroiul ce a rezultat dupa ploaia de azi noapte, Hoinarii ajung la autobuzul care ii va duce la noua destinatie. Sunt plecati de acasa de peste o luna, dar nu au cum sa comunice cu cei dragi. Habar n-au cum va fi acolo unde vor ajunge - umbla doar ceva zvonuri de la alti turisti care au mai fost pe acolo ca ar fi totul in regula si ca zona e superba. Cica unii au aflat de la niste localnici despre niste cascade superbe in munti.

...Alte vremuri. Mi-ar fi placut la nebunie sa fiu personajul principal in scenariul de mai sus. Visez cu ochii deschisi cum ar fi fost. Pana una alta, scoatem un teanc de bani de la masinaria din perete (aici se umbla cu sacosa de bani dupa tine) facem check-in pe Facebook, incalecam pe biciclete si ne strecuram prin trafic...

In custile alea se aflau ceva pasari care erau folosite ca ofrande in templu.

Este vorba de fapt de o zona mai mai mare situata pe un deal - templul din imaine este punctul central de atractie. De jur imprejur mai sunt o multime de mini temple si alte cladiri administrative.

Ajungem la templu chiar inainte sa se inchida. Pauza de masa e de la 11-14. Dupa care e deschis de la 14-16. Superba tara ! (cam dupa orarul asta se misca totul pe aici - dimineata mai e totusi o runda in care sunt deschise institutiile de la 8-11).

Despre templu nu e mult de spus - aceeasi mare puta galbena ca in Bangkok. Dar cum am fost patruns de spiritul laosian de voie buna, ma simt bine aici, si dupa ce dam ocol falusului, ne intindem la umbra pe iarba si dormim.

Monc cu aparat foto. De-a lungul turei am vazut tot felul de monci: monc cu celular, monc cu tigara, monc nebun, monc in sus - monc in jos.

Mlt mai interesant decat templul in sine a fost zona din jurul lui - sa zicem un fel de chilii si mini temple unde salasluiau de fapt moncii. Aici totul era mai plin de viata si mai colorat. De fapt foarte colorat.

Banuim ca oamenii de aici erau la o pomana. Oricum mancau pe indelete si vorbeau mult. Asta imi aminteste cat de diferiti suntem: acolo mancatul e mai mult decat orice un eveniment social. La care iau parte multi oameni. Unde se vorbeste in continuu. E o buna ocazie de a afla noutati. Masa la ei dureaza muuuuuult (totul la ei dureaza mult). Necunoscutii te interpeleaza - vor sa stie de unde esti, ce faci, cat stai acolo. Sau doar te saluta cu traditionalul : "Sabaidee!!!". Sau numai iti zambesc.

Acuma sunt in Regensburg unde astia mananca in 10 minute. Arunca in ei cat sa nu moara de foame. Nu scot o vorba sau daca vorbesc ceva, vorbesc numai de lucru. Astia nu sunt oameni, sunt masini. Tampitii dracului... trebuie sa scap de aici pana nu o iau razna...

Intorcandu-ne in lumea in care oamenii inca nu au uitat sa comunice intre ei: uitati-va si voi la Buddha astia. Stau intr-o rana. Le-o fi lene probabil. De fapt Buddha culcat era peste tot pe aici.

Uite si un Buddha culcat gigant. Sa mor de ras nu alta. Pana si lui Buddha ii e lene - sta acolo intins si zambeste. Si parca iti sopteste: "Ia-o mai usor omule! Ce atata agitatie? Pentru ce? Nu-ti face bine. Oricum o sa mori mai devreme sau mai tarziu, de ce sa te stresezi in timpul care ti-a mai ramas? Ia un loc, relaxeaza-te si bucura-te de viata! Sabaidee!!!"

Si ganditi-va ca o natiune intreaga imbratiseaza modul acesta de gandire! Nemaipomenit.

Pe baietii de mai sus nu ii cunosteam, dar m-au chemat cu ei sa facem o poza de grup asa ca nu i-am putut refuza. Mi-au zambit, mi-au dat un "Sabaidee", dupa care am plecat mai departe.

M-am gandit sa ii scot un pic din amorteala pe monci. Dupa aia m-am gandit ca poate sunt amortiti doar pana la un punct si ca poate nu gusta toate glumele.

Pentru plimbarea de seara ne-am indreptat pe malul Mekong-ului. In Vientiane doar arterele principale sunt asfaltate. Asa ca daca mergi cativa zeci de metrii in afara strazilor principale, te trezesti ... la tara.

Nu iti poti imagina ca esti aici in capitala unei tari. N-are cum sa fie asa. Aici esti intr-un catun de pescari pierdut undeva in spatiu si timp.

Astea sunt mini restaurante. Exista peste tot. Din doua motive: unul vi l-am zis deja - mancatul este un eveniment social la care e obligatoriu sa ia parte cat mai multi oameni. E o ineptie sa manaci singur. Al doilea motiv e ca e mult mai ieftin sa mananci la restaurant decat sa iti gatesti tu acasa.

Tanti e la salonul de manchiura/pedichiura in aer liber. In strada se intampla totul. Orice activitate se desfasoara acolo, neaparat impreuna cu vecinii sau cunoscutii.

Nu chiar totul... Spre diferenta de Peru astia nu se caca si nu se pisa in mijlocul strazii. Spre deosebire de Indonesia, in Asia de Sud Est e...curat. Spre deosebire de Romania, aici e curat.

Sa vina cumva din religie? Nu e o intrebare - e o afirmatie - de acolo vine :). Si ei ca indonesienii acorda o foarte mare atentie (si evident foarte mult timp) igienei personale. Dar spre deosebire de fratii lor islamici de peste mare, astia isi curata si strazile. Nu am vazut aici muntii de gunoaie si raurile de zeama fetida care te insoteau la fiecare pas in Indonesia.

Acuma sa nu credeti ca sunt un model de urmat neaparat: se spala pe dinti cu malul de pe fundul Mekong-ului. Apa fluviului o folosesc pentru imbaiat. Dupa regulile noastre de igiena ei par ca experimenteaza noi metode de a se imbolnavi. Dar tot nu pot sa nu ma gandesc ca pe vremea cand actualii europeni aseptici considerau ca apa este purtatoarea tuturor bolilor si faceau baie odata pe an, salbaticii astia se spalau dimineata pe dinti, faceau baie si petreceau o buna parte din timp aranjandu-se :).

Incursiuea pe malul fluviului am incheiat-o cu o sesiune foto pentru cei de la club - uite si aici la capatul lumii ne dam cu bicicletele ca sa ne mentinem in forma. Bicicletele respective erau niste cosmaruri: scartaiau, se dezmembrau. Dar cel ai frustrant era faptul ca pana si cele mai mari erau proiectate pentru pigmei. Pedalam in continuu cu genunchii in gura. Dar una peste alta sunt un accesoriu obligatoriu in Asia. Asta daca nu vrei sa te prost dispui dupa o "plimbare" prin caldura ucigatoare. Bicicletele ne-au permis sa acoperim distante mult mai mari si ne-au oferit libertatea pe care nu am fi avut-o cu tuk-tuk-ul sau cu taxiul. Si oricum alea sunt pentru turistii puturosi, nu pentru backpacker-i.

Pe drumul de intoarcere iata cu cine ne-am intalnit. Daca va uitati la numar, veti vedea ca e de Romania. Il cheama Radavoi si a plecat din Satu Mare acuma 2 luni de zile cu destinatia finala Bangkok. A fost unul din cei 2 romani intalniti in tura asta. L-am invidiat - noi ne-am intrerupt orele la scoala de motor pentru a veni aici. Iar scoala o faceam pentru a veni pe motor din Timisoara pana in Singapore. Pare ca nici aici nu o sa fim deschizatori de drum.

Ce e clar, e ca mi s-a luat complet de lucru (nu ca mi-ar fi placut vreodata). Planul pe care il coc de vreo 2 ani e acela de a ne lua un concediu de minim 6 luni - poate chiar de un an de zile - devine tot mai bine pus la punct. Ce am mai invatat de-a lungul timpului e ca fiecare lucru trebuie facut la timpul lui. Nu ma ajuta sa ies la pensie si sa am timp - nu o sa mai pot face ce fac acuma... Asa ca probabil (sper cel putin) la anu' o sa urmeze un altfel de blog :).

Pentru imaginea de final, Elena vrea sa mai mergem in parculetul cu fantana. Locul acesta surprinde poate cel mai bine aerul provincial si spiritul Vientiane-ului.

Cina am luat-o la acelasi restaurant ca la venire. Suntem gata de plecare. Din cauza ca avem asa de putine zile de concediu si fiindca avem asa de mult de calatorit ne trebuia o solutie. Solutia am gasit-o la fata locului sub forma autobuzelor de noapte. Numai avantaje: nu mai platesti cazarea, nu pierzi ziua pe drum, dormi in autobuz. Am apelat la serviciile lor de cate ori s-a putut in acest concediu.

Vientiane. Un loc care iti formeaza o vaga idee despre cum e Laos-ul. Un oras provincial linistit si simpatic. Mi-a amintit pe loc de... Sannicolau Mare. Acolo mergeam in copilarie cateva saptamani vara. Aceeasi liniste si lancezeala. Aceeasi caldura sufocanta la orele pranzului. Aceeasi senzatie ca timpul are multa, foarte multa rabdare.

Ne urcam in autobuz. Deja ne-am indragostit de Laos. Am imprumutat ceva din spiritul lui. Curgand lenes pe apele Mekon-ului, relaxarea si buna dispozitia, lancezeala si serenitatea ne-au atins ireversibil si pe noi.

Gonind cu maxim 30km/h prin mijlocul noptii si pe un drum doar pe alocuri asfaltat, autobuzul nostru ne poarta catre Luang Prabang, fosta capiala a Laos-ului, un oras pierdut printre munti. Si spre noi si neastepate aventuri.

Same, same...

2011-11-23T09:32:00.001+02:00

Data: 22.10.11-12.11.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Bangkok
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Pe ultima suta de metri a venit concediul de anul acesta. Nu am avut timp de pregatiri prelabile, de planuri. Zilele de concediu au fost "mancate" incet dar sigur de concursuri.

Constransi de timp, am ales din nou Asia. De fapt Elena a ales, eu urmand sa ma ocup de detalii - dar nu a fost timp nici de asa ceva.

Anul trecut a fost Indonesia. Experienta asiatica a fost diferita de tot ce auzisem si de ce ne-am fi asteptat. A fost un soc, a fost la final o poveste de neuitat. Au fost o multime de lucruri formidabile, au fost nenumarate "mituri" asiatice care la fata locului s-au prabusit.

Anul acesta va fi Cambogia si Laos. Alegerea e simpla: Asia de Sud Est fiindca e Mecca calatoriilor exotice de peste jumatate de secol. Dar sub nici o forma Thailanda sau Vietnam. Din acelasi motiv - jumatate de secol de turism cu nemiluita nu aveau cum sa nu lase urme. Acolo nu mai are cum sa fie "paradisul" mult laudat prin toate ghidurile turistice.

Asa ca ramane izolatul si misteriosul Laos si deja mai cunoscuta Cambogia.

Totul a fost pe ultima suta de metrii. Dar, ca la absolut orice si aici intervine experienta. Stim ca nu are rost sa cumparam din timp biletele la cursele lungi; stim de unde sa cumparam biletele. Am invatat in timp sa facem rucsacii pentru asa ture. A-ti zice ca e un amanunt, dar sa va vad cum marsaluiti cu un rucsac de 20kg la 38 de grade si umiditate de peste 90%.

Si anul acesta vom pleca tot din Budapesta. Lasam in spate o Timisoara rece si mohorata, ne urcam in microbuz si pornim din nou spre taramuri indepartate.

Anul acesta nu ne asteptam la nimic. Cum am zis nu ne-am facut planuri. O gramada e lume ne-a intrebat de ce mergem acolo. Ce o sa vedem?

Habar n-am. Dar daca citesti un pic despre tarile respective (si aici totusi m-am documentat) iti dai seama ca nu ai ce vizita. Acolo nu poti sa zici ca ai vizitat ceva similar cu obiectivele din Europa. Nu exista muzee, cladiri impunatoare orase sau incarcate de istorie.

Ba mai mult. Nu exista peisaje unice si deosebite. Nu sunt lanturi muntoase impresionante sau alte forme de relief deosebite.

Atunci de ce ai merge acolo? Simplu: pentru acelasi motiv pentru care de-a lungul timpului zeci de milioane de turisti au trecut pe acolo.

Pentru melanjul asiatic. Pentru tot ce se ascunde in spatele sintagmei respective. Pentru fiecare inseamna altceva: femei frumoase, mancaruri deosebite, oameni ospitalieri, viata autentica, lancezeala, relaxare. Fiecare vede altceva acolo.

De fapt fiecare o sa gaseasca acolo ceva ce a avut si acasa, dar a pierdut pe spirala tot mai accentuata a progresului si civilizatiei.

Ei n-au nimic in plus fata de noi. De fapt, oricat de radical suna, din toate punctele de vedere sunt niste primitivi. Sunt... "basic". Totul acolo a ramas inca "basic".

Probabil ca asta ne atrage pe toti acolo. O viata inca neingradita de o sumedenie de reguli, o viata in care timpul are muuuuulta rabdare. O lume in care oamenii mai au timp sa zambeasca. O lume in care oamenii mai au timp sa se ajute unul pe altul.

Exact asa cum era si la noi nu cu foarte multi ani in urma. Ne ducem acolo sa regasim de fapt ceva ce noi am avut, dar am avut grija sa "civilizam".

Asa ca nu avem nici un obiectiv de vizitat. O sa mergem si noi sa sorbim din melanjul asiatic.

In general nu prea poti compara turele intre ele - fiecare are frumusetea ei. Nu pot spune ca aceasta a fost cea mai frumoasa sau ca a fost mai frumoasa decat altele. Dar cu siguranta a fost cea mai relaxata, cea care a curs cel mai natural. Am strans deja destul antrenament la astfel de concedii. Stim cand merita sa fim zgarciti sau cand dimpotriva, daca ne zgarcim pierdem timp, ne enervam si in final ne iese mai scump. Stim cum sa abordam localnicii, unde sa mancam, unde sa dormim. Am invatat sa ignoram sau dimpotriva, sa fim atenti la anumite detalii.

A fost o tura superba din toate punctele de vedere. A fost un altfel de Asia decat Indonesia. Nici mai buna, nici mai frumoasa. Astfel. O Asia pe care daca vreti s-o mai vedeti asa cum am vazut-o noi, a-ti face bine sa va grabiti. Lumea nu sta pe loc doar pentru ca niste vestici cocosati de munca de birou si satui de regulile de acasa vor sa "evadeze" in exotism. Din pacate (din punctul nostru de vedere) Cambodia se indreapta cu pasi rapizi spre o Romanie la sfarsit de ani 80. Laos-ul a mai ramas inca o oaza de Asia autentica. Dar probabil nu pentru multi ani. Thailanda e pierduta, si doar pozitionarea geografica o mai plaseaza in Asia.

Dar sa pornim la drum...

Cu un minim necesar (desi am putea optimiza si mai bine bagajul) ne-am urcat in microbuzul spre aeroportul din Budapesta. Mai scump decat daca mergeam pe cont propriu, dar in final castigi timp. Timp in care ai fi mancat ceva, ai fi cumparat bilete de metrou si autobuz. Si surpriza... de fapt nu e mai scump...

Sincer, nu prea aveam nevoie de concediu. Noi avem 2 zile de concediu pe saptamana de care profitam din plin. Plus inca 25 oficiale. Plus sarbatorile legale. Faceti si voi un calcul - nu stam chiar rau. Aveam nevoie sa scap de rutina si de stereotipurile de aici. Sa vad altceva. Si prin asta ma refer mai ales la oameni.

In timp am invatat ca bariera intre bun si rau, normal si anormal, frumos si urat este pe cat de fragila, pe atat de arbitrara. Daca am fost socati de Kirghisthan, uimiti peste masura de Peru, intrigati de Indonesia aici am luat totul asa cum a fost. Sa faci judecati de genul: "nu e bine cum fac ei" ar fi cel putin dovada de limitare. Acolo, ce e normal la noi e deplasat sau tabu. Sau viceversa. Sa faci comparatii e la fel de inutil - incercarea de a te raporta la ceva cunoscut si familiar nu face decat sa iti creeze frustrari si nu te poti bucura pe deplin de ceea ce vezi in jur.

Am invatat ca toti suntem, asa cum scria pe tricourile lor: "Same, same - but different".

In Budapesta am avut de asteptat cateva ore bune. Nu prea ai cu ce sa-ti omori timpul pe acolo - am ascultat ceva concert de pian live.

Destinatia noastra urmatoare este Doha. Probabil ca nici macar nu o sa respiram aerul de Doha, dar si ideea ca acuma ajungem in mijlocul desertului e incitanta.

Biletele ne-au costat 560 de euro de persoana. Dus-intors Budapesta-Bangkok. Biletul care m-a adus acuma pana la Munchen a costat 470 de euro... N-am fost in Asia cu low-cost-ul (apropo, nu cautati low cost pentru distante inter continentale ca asa ceva nu exista), nu avem pile, nu ne-am ocupat din timp de rezervare. Am stiut doar sa periem Internetul (acelasi bilet puteam sa il luam si la 800 sau 900 de euro). Asta fiindca sigur va interesa cat costa drumul pana acolo.

Am zburat noaptea asa ca nu prea a fost ceva de vazut. M-a uimit totusi multimea de lumini din mijlocul fostei Mesopotamii (actualul Irak). O intindere nesfarsita de localitati. Oricum mult mai luminata si mai populata decat Romania (pe care am strabatut-o pe toata lungimea de la vest la est).

In Doha se deschid usile si un alt aer ne izbeste nariile: de la racoarea din Budapesta am ajuns la caldura din mijlocul desertului. Un aeroport urat si fara nimic deosebit. Un nod aerian urias prin care se perinda sute de avioane zilnic. Si aici avem de asteptat ceva pana ne vine legatura catre Bangkok.

Preturile ne taie orice elan - inclusiv acela de a ne potoli setea. Langa europencele care sunt imbracate aproape in curu' gol se perinda "ninja" - araboaicele imbracate in burka traditionala. Mai incolo o familie de africani striga de parca ar fi la ei in pusta si isi cara cosurile cu ce-or avea in ele pe cap. Negrii, galbeni, arabi, europeni, asiatici, americani - toti la gramada. La fel si totusi asa de diferiti - dar cu siguranta nici unul mai bun decat celalalt...

Aici m-am plictisit. Am "mirosit" repede unde se poate dormi gratis si ne-am intins acolo. Orele au trecut greu - a fost frig. Si cu asta ne-am obisnuit. E o chestie, hai sa-i zicem "manelista". Secole de-a randul ne-am copt de cald sub soarele nemilos. Amu' avem bani si merge bine la baiatu': am cumparat aer conditionat. Il dam la maxim pe cea mai mica temperatura sa vada toata lumea ce avem noi... De chestia asta ne-am lovit si in Indonesia si anul acesta in Cambogia si Laos...

Dimineata pe racoare ne imbarcam cu destinatia Bangkok. Pe avionul acesta mi-am completat lista cu filme (de vreo trei ani incoace vad cate un episod din Piratii din Caraibe la fiecare zbor - pare ca seria merge mana in mana cu concediile noastre...). Am plecat dimineata si am ajuns noaptea, asta desi am zburat doar 7 ore. Adica "am pierdut" 5 ore. Cum vine asta "sa pierzi timpul"? Sau cum "sa-l castigi"? N-ai cum... Dar despre notiunea relativa a timpului aveam sa invatam mult mai multe in Laos.

Suvarnapumi - un aeroport gigantic. Mare si urat. Un alt nod aerian foarte frecventat in Asia. O hala imensa pe mai multe etaje - si parca primul aeroport care nu mai e asa de intuitiv ca suratele lui.

Pe partenerul nostru de calatorie ii stiti deja: Lonelly Planet. Doar ca de data asta am invatat si ce sa citim de acolo. Nu are rost sa urmezi orbeste ce au scris ei acolo. Pana la urma este parerea subiectiva a autorilor. Nu are rost sa cauti cazari sau restaurante in cartea aia. Dar are sens sa vezi care este zona cea mai turistica si cum se ajunge pana acolo...

Pentru cele 3 tari pe care le-am vizitat noi, ajunge VOA - adica Visa On Arrival. Asta o puteti face de pe aeroport sau la fiecare punct de trecere a frontierei (in toate cele 3 tari). E o smecherie -Thailanda nu mai ofera VOA decat pe 15 zile asa ca asta ne-a creat probleme tinand cont ca noi ne intoarcem aici peste vreo 21 de zile. Si e obligatoriu sa ai asupra ta un bilet de avion care sa arate ca iesi din tara inainte sa expire cele 15 zile.

Va vand un pont, ca sunt generos: pentru Thailanda faceti-va viza din Romania daca stati mai mult de 15 zile.

Noi ne-am facut viza acolo - a doua zi vom zbura spre Vientiane. Nu am de gand sa aprofundez Thailanda.

Din aeroport am luat... SkyTrain-ul. Asta e exact ce ii spune numele: un tren suspsendat deasupra orasului. Bangkok-ul s-a autosufocat in propriul trafic, asa ca trenul suspendat a fost singura solutie pentru a mai descongestiona un pic din nebunia de pe strazi.

Bangkok - un oras de 6.7 milioane de locuitori. 12 milioane cu periferiile. Un gigant. Pe masura ce trenul se apropia cu viteza de centrul orasului aveam impresia ca sunt intr-un roman SF: zgarie nori care se intindeau sub diferite forme catre cer. O mare de lumini crea o atmosfera ireala. Autostrazi suspendate se perindau pe sub noi din toate partile. Un oras ireal mai ales acuma noaptea vazut dintr-un tren in miscare. Cand opream in cate o statie se intrezarea insa si altceva: acelasi contrast care ne-a socat si in Jakarta.

Alea din spatele meu sunt caracatite trecute prin presa si puse la uscat. Se mananca, evident ca se mananca - aici absolut orice se mananca.

La baza zgarie norilor si a Mall-urilor pline de reclame luminoase se vedeau tonetele mobile cu mancare. Casele din placaj sau tabla. Oamenii stand in strada si mancand. Multimea de motociclete care carau tot ce iti puteai imagina. Acolo printre zgarie nori se mai afla inca o parte (destul de semnificativa) de Asia care nu apucase sa se aghete de macaralele care au modelat orasul in ultimele 2 decenii. Noi pentru ei venisem.

Lumea m-a tot intrebat: "Asa-i ca-i saracie mare acolo?". La intrebarea asta ma distreaza mai ales tonul pe care e pusa: adica noi suntem nenorociti si ne vaitam toata ziua, dar macar aia o duc mai rau ca noi. Muhahaha ! Nu prea inteleg mentalitatea, dar hai sa va zic: nici in 20 de ani (de fapt niciodata) Romania nu o sa aiba un oras care sa se compare cu Bangkok-ul. Iar din punct de vedere al infrastructurii (autostrazi) ce am vazut in Thailanda am mai vazut decat la TV emisiunile cu America. Europa mai trebuie sa munceasca ca sa ii ajunga...

La capat de tronson ne dam si noi jos. Luam un taxi mai departe - destinatia finala este Khao Shan. Strada unde a inceput totul acuma 40 de ani. Locul din care Asia de SUd Est a devenit fainoasa ca obiectiv turistic (apropo, primul Lonelly Planet a fost despre Thailanda si Asia de Sud Est). Atunci acolo nu exista nici un questhouse. In timp a devenit atractia principala a "backpacker-ilor".

Una din tintele pe care le urmarim in concedii e sa ne identificam cu backpacker-ii si nu cu turistii. Sunt diferente majore: backpacker-ii cauta cazarile ieftine, care inevitabil ii apropie de localnici. Cauta locurile unde se mananca ieftin, ceea ce ii aduce din nou in mijlocul lor. Aleg mijloacele de transport ieftine si neconventionale. Au libertate mare de miscare. Isi organizeaza singuri turele si timpul. Au timp. Turistii nu se incadreaza in aceasta descriere. Intre tursiti si backpackeri este o "ura" permanenta. Daca turistii ii compatimesc pe cei din urma fiindca trebuie sa se "chinuie", backpackerii ii urasc sincer pe turisti: din cauza lor cresc preturile, din cauza lor apar hotelurile ultramoderne, din cauza lor dispar o gramada de chestii traditionale pe care tursitul comod nu le-ar digera.

Asa ca am ales sa stam chiar pe Khao Shan in tinutul backpacker-ilor. Strada asta e unica. De fapt e vorba de vreo 4 strazi. Inconjurate din toate partile de blocuri gri de beton, nu te-ai astepta sa gasesti aici atata viata si culoare. Zona este superba. Aici este Asia (chiar daca cea a unui nou mileniu) cu bunele si relele ei.

Asta e curry cu carne de porc care are un gust de 10 ori mai bun decat aspectul

Curve, vanzatori ambulanti de mancare, saloane de tatuaj, tarabe cu DVD-uri piratate, tricouri, obiecte artizanale, restaurante in strada, praf, gunoi, putoare, cluburi, o mare pestrita de lume care se perinda prin haosul acesta. Un puzzle la care nu poti sa-i dai nicicand de cap. Superb!

Un aspect important al unui astfel de concediu este alegerea cazarii. Am invatat ca nu are rost sa te arunci la primul guesthouse, dar nici sa pierzi ore in sir cu rucsacul in spate pentru a mai salva un dolar.

Pentru prima seara am ales un hotel de "turisti" - aveam sa ne spalam pacatele urmatoarele 3 saptamani. Argumentul hotarator in alegere a fost ca era situat in mijlocul evenimentelor. A, da... ar mai fi vorba si de piscina de pe acoperis...

Odata cazati, am iesit in mijlocul evenimentelor. Dupa cum ziceam si mai sus, zona resuseste sa recreeze in cateva stradute atmosfera ce caracterizeaza Asia. Ce mi-a placut cel mai mult? Hmmmm.... M-am tot gandit de fapt ce mi-a placut mai mult la Asia. Haosul de departe. Ador haosul; iubesc lipsa regulilor. Si aici totul imi inspira senzatia de haos: incepand de la circulatia dementa si terminand cu comertul stradal. Un haos total si simpatic.

Dupa experienta Indonesia, Bangkok-ul nu a mai fost un soc asa de mare, asa ca am putut savura pe indelete ce ni se oferea. Am inceput cu o cina stradala. Mancarea e una din atractiile principale pentru care turistii vin aici. Nu inteleg exact de ce. Am disecat problema in blogurile din Indonesia, o sa o reiau si aici. Astia habar n-au sa gateasca. Ce fac ei nu se numeste gatit. Natura le-a dat o sumedenie de ingrediente pe care ei le consuma. Dar aia nu se numeste gatit. O sa tot revin la subiectul mancarii.

Thailanda e sinonima cu masajul thailandez si cu femeile frumoase. Pe straduta noastra era o mare concentratie de locuri unde puteai sa faci tot felul de masaj: la picioare, pe tot corpul, la cap, umeri, spate, etc. Fish SPA-ul parea sa fie la mare cautare.

V-am povestit de tatal meu. A zis: "Sandu, incearca orice in viata. Macar odata".Si asta mi-a intrat bine in cap. Orice. Altfel nu poti discerne. Sub umbrela acestei maxime s-a desfasurat si concediul nostru de anul acesta.

Astea erau ceva dulciuri facute din n-am aflat inca de. Nu erau bune si nici nu vreau sa imi imaginez cum si cu ce erau colorate. Nu erau nici rele la gust pe de alta parte...

Pentru Elena nici nu incape vorba - trebuie sa incercam masajul thailandez. Am intrat intr-o casa si...inainte sa va fuga imaginatia o sa vi-o tai scurt: am primit un baiat care sigur stia ce face. De masaj vorbim acuma. Daca m-a impresionat? Sigur omul stia sa faca masaj si nu doar ma pipaia aiurea ca masajul de care am avut parte in Timisoara. Daca e un lucru fara de care nu pot trai? Nu.

Odata relaxati, este momentul unei shishe. Am savurat-o in mijlocul strazii, la o terasa selecta, pe indelete pentru a avea timp sa studiem viata nocturna.

Thailanda mai e renumita pentru femeile frumoase. Eu sunt aici sa distrug mituri si sa fiu Gica contra. Asa ca: asiaticele nu sunt frumoase. Ba mai mult, sunt urate.

Hai sa cizelam: sunt superbe pana undeva pe la 15-16 ani - motiv pentru care "inteleg" de ce Cambogia este capitala mondiala a pedofiliei. Dupa varsta asta incep sa se innegreasca, pometii le ies in afara, incep sa aiba forma unui butoi. La fata sunt chiar urate. Aveau de exemplu niste "animatoare" care stateau in fata teraselor imbracate sumar pentru a atrage clientii. La corp aratau bine (asta daca treceai peste culoarea de noroi neuniform a pielii). Dar la fata erau urate.

Concluzia mea a fost ca aici ajung doar turistii sexuali (de care colcaie apropo Bangkok-ul) care nu sunt in stare sa futa nimic la ei acasa. Sau cei care nu mai pot sa futa nimic la ei acasa.

Hoarde de mosnegi care abia isi mai duceau zilele se perindau insotiti de fetiscane care le puteau fi stranepoate. Sau perechi de aceeasi varsta la care te uitai si te intrebai: a fost drogat baiatu? A lasat-o gravida dupa o betie crunta si s-a capatuit cu ea? Dar cum frumusetea este in ochiul privitorului am incetat sa fac comentarii in cap.

Oricum ma uitam, din orice unghi si dupa oricate beri, europencele noastre aratau mult mai bine. Erau mai aranjate, mai elegante si... mai frumoase. Asa ca daca vreti sa veniti sa futeti neaparat in Thailanda, un sfat: da, probabil nu coborati din avion si va capatuiti cu o parasuta. Dar de banii aia puteti sa incercati ceva acasa pe centura. Parerea mea este ca diferenta nu e mare.

A fost totusi un loc unde am vazut oameni frumosi. Foarte frumosi... Dar despre Laos in blogul urmator.

Vine unu' pe strada: "Tuk tuk, ping pong ?(nu era chiar ping pong dar aia am inteles eu asa ca o sa-i zic asa)". Ce naiba vrea asta? Si tot asa, o gramada ma asaltau cu : "Tuk tuk, ping pong ?". Unu dintre ei avea si ceva gen meniu. Il iau si eu sa ma uit: pussy show. Sa va traduc? Era un meniu plin de pizda sub toate formele. Nu stiam ca exista atatea varietati de pizda, dar cat traiesti inveti...

Despre turismul sexual mai incolo ca sa am cu ce umple blogurile. Si nu, nu am fost la ping-pong...

Dupa plimabarea de seara, ne-am dat seama ca am intrat bine in noapte. Si cum aceasta excursie va sta sub semnul non conformismului, am decis sa vedem cum e in cluburile din Thailanda. Asta in conditiile in care in Romania daca mergem de 2 ori pe an prin cluburi.

Ca sa prindem curaj, am mai mers la o tura de masaj - de data aceasta doar la picioare. Inca o chestie interesanta, dar fara de care pot trai la fel de bine.

Complet relaxati am plonjat in club. Fain: vestici beti manga topaiau pe un fel de trance. Rapandule care sugeau tacticos cockail-uri in ateptarea occidentalului care o s-o salveze din gaura asta. Si cand zic fain nu sunt ironic. Mi-a placut ceva la atmosfera din club. Tin minte ca Elena a atras o canadiana grasa si beata care a incercat sa ii povesteasca ceva :). Dupa ce am cheltuit si ultimul Thai baht (asta e moneda lor) pe la 3 dimineata am plecat spre casa.

Pe strada mai erau doar ultimele curve si dealerii de droguri. Ne strecuram printre ei si adormim repede in prima noapte in Asia.

Khao Sahn e cameleonic. Acuma o sa ziceti ca ii tot dau in sus si in jos cu strada asta. De fapt ne-am plimbat destul de mult si in afara ei. Anost. Un oras banal ca orice alt oras. Dar asta nu aveam sa stim pana cand nu incercam.

Elena e foarte mandra de pantalonii achizitonati de la tarabe.

Dimineata ne prinde pe o aceeasi strada care acuma capatase un cu totul alt aspect: firmele lumioase erau stinse, harmalaia de cu seara disparuse, culorile se estompasera.

Ziua o incepem ca boierii - profitam de piscina de pe acoperis. Thailanda e cu 5 ore in fata noastra - inca ne obisnuim cu diferenta de fus orar. Pe langa asta se aduaga si clima specifica - este deosebit de cald.

Cei doi factori (plus berile si cheful de cu seara desigur) contribuie la faptul ca in diminetata asta suntem cam buimaci asa ca piscina a venit ca o manusa.

Initial am vrut eu sa vizitez ceva piata plutitoare. Pentru asta am tocmit un tuk-tuk. Uite-l in poza ca sa nu trebuiasca sa iti mai povestesc de el. Vaccinati din Indonesia, am negociat pretul de la inceput. Dar amaratul asta ni-a dat totusi teapa. Dupa o cursa de ... 500m vroia musai sa ne opreasca la nu stiu ce ponton ca sa luam de acolo barca. Ho, tata! O sa iau barca de unde vrea muschiul meu. De fapt a Elenei. Ala mic si negru a inceput sa faca scandal ca de aici trebuie sa luam barca, ca asa am zis, ca nu stiu ce. Cum nu ne-a dus pana unde am vrut noi, am cerut banii inapoi. Vezi sa nu. Devenise violent.

Doar ca nu o luase in calcul pe Elena...Daca nu i-ar fi dat ala banii, probabil il snopea in bataie. Vaicarindu-se i-a inapoiat banii si a plecat bombanind.

Un sfat: nu va fie mila de ei. Nu le dati mai mult decat face serviciul respectiv. Targuiti-va tot timpul. A...da. Si nu luati tuk-tuk-ul. Ala e pentru turisti si nu pentru backpacker. Ai picioare, mergi pe ele. E gratis.

Soferii de tuk tuk sunt cei mai agasanti oameni pe care ti-i poti imagina. De fapt n-ai cum sa ti-i imaginezi daca nu i-ai vazut.
"Tuk tuk, sirrrr?"
"Where do you go sirrrrr?"
"Tuk tuk?"

Na si acuma imaginati-va sute de soferi similari care te asalteaza la fel in fiecare secunda. Daca te enervezi, ti-ai stricat ziua. Ignora-i. Nu te vor lasa in pace, dar macar nu iti strici buna dispozitia. Elena ii ignora. Eu faceam misto de ei. Nu pareau sa se supere. Existau si tricouri acolo: "No tuk tuk! Not today! Not tomorrow!".

Elena nu mai are chef de piata plutitoare. Asa ca ajungem in piata terestra care tocmai era pe punctul de a fi plutitoare.

Thailanda se afla in mijlocul celor mai cumplite inundatii din ultimii 50 de ani. Inundatii care chiar acuma cand eram noi acolo amenintau Bangkok-ul. Stiam de ele inainte de a pleca de acasa, dar asta nu mi s-a parut un motiv pentru amanarea/ schimbarea destinatiei. Dimpotriva - era suficient sa reusim sa aterizam aici. Daca cumva nu mai reuseam sa plecam, sa vezi tu ghinion... trebuie sa ne prelungim concediul...

Revenind la inundatii, prin mijlocul pietii trecea deja un parau destul de sanatos.

Era sa mai luam o teapa cu un asa zis profesor de istorie care ne oferea nu stiu ce tur la un pret formidabil - numai pentru noi. Experienta si-a zis cuvantul si am scapat de el.

Masa de pranz luata la o terasa d epe acelasi Khao Sahn. Bere au destula. Si destul de scumpa comparativ cu celelalte produse. Dadeai pe o bere cat pe tot pranzul la un loc. Dar macar era de 640ml...

De vizitat prin megalopolisul asta si ghidurile o sa va arate ca nu prea aveti ce vizita (asta daca nu va incadrati in categoria "turisti veniti la shopping". Turistii veniti la shopping se afla pe cea mai de jos treapta a lantului trofic - ei nu inteleg nimic din ce vad in jur si au un singur obiectiv: sa cumpere cu nemiluita absolut orice porcarie li se vinde. Din fericire nu o sa va intalniti cu ei prea des deoarece nu-i duce bila sa umble decat prin magazinele fitoase de obiecte artizanale (nu prin piata, ca acolo pute); in rest isi petrec ziua ascunsi departe de lumina soarelui).

Din start atractia principala este Grand Palace resedinta monarhului. Asa ca ne indreptam si noi intr-acolo. Dupa cum vedeti in poze, in ziua respectiva am carat dupa noi rucsacii - greseala mare. Un exemplu de caz in care nu are rost sa te zgarcesti la cativa dolari pentru a depozita bagajele la loc (relativ) sigur.

Dupa masa de pranz am venit sa vizitam si noi palatul. Despre el nu pot sa va povestesc multe din simplul motiv ca nu stiu. Adica de data asta nu am avut nici timp, nici chef sa citesc despre istoria astora. Am facut-o cu prisosinta pentru Laos si mai ales pentru Cambogia.

Hai nu mai fi asa de incordat...Zambeste si tu putin.

Asa ca nu pot sa va zic mai mult decat ca ansamblul de cladiri reprezinta domiciliul regelui. Altceva nu am inteles eu de acolo. Fara presiunea istoriei pe cap, tin minte ca aici ne-am simtit foarte bine si ne-am distrat.

Tot aici ne-am intalnit pentru prima data cu "moncii". Asta e cuvantul la care am patent. Vine de la monk - calugar in engleza, care s-a transformat la plural in monci. Moncii au fost subiect constant de poze si obiectiv de sculat dimineata in multe din diminetile din Laos. Despre ei si obiceiurile lor in episodul urmator.

Insensibil cum sunt si nepatruns de fiorul culturalo-istoric a locului, am decis pe moment ca asta e cel mai mare kitsch pe care l-am vazut vreodata. Eu cred ca asiaticii sunt un continent de manelisti. Uitati-va si voi la poze. Dumnezeule!!! Ce-a fost ma in capul vostru de a-ti facut chestiile astea gigantice poleite toate cu aur?! (acuma mai in gluma, mai in serios, obsesia tiganilor pentru aur capata sens tinand cont ca undeva in negura istoriei au pornit frumos de undeva de pe Gange (adica nu foarte departe de aici) si s-au oprit pe la noi).

Mai mult. Manelisti cu pula mica. Am mai citit si eu cate ceva. Astia au un adevarat cult pentru falus. In multe locuri de prin Asia falusul e un simbol religios foarte venerat. In altele este reprezentat prin cladiri. Probabil sunt obsedati de ceea ce nu au... Acuma literatii o sa imi zica ca de fapt e vorba de cultul fertilitatii prezent la toate popoarele globului intr-o forma sau alta. Cult al fertilitatii care pare ca e destul de bine intelenit la ei in minte avand in vedere cati sunt.

Na, acuma unde unii vad un popor cu un cult al fertilitatii deosebit si reprezentat prin diferite opere de arta - eu prefer sa vad niste manelisti cu pula mica... Fiecare cu pasaricile lui...

Cum imi place sa imi imaginez tot felul de teorii - chiar daca au sau nu vreo baza reala, plimbandu-ma prin kitsch-ul asta am ajuns eu la concluzia ca de fapt palatul poate reprezenta foarte bine intreaga Asie: o sumedenie de detalii erau vizibile in arhitectura cladirilor pe masura ce te apropiai. Dar de fapt nu erau foarte diversificate - aceleasi motive reprezentate de mii si milioane de ori. Picturile murale erau din nou pline de tot felul de detalii - dar daca te uitai mai atent vedeai ca este de fapt vorba de aceleasi scene din viata de la curtea regala repetate de mii si mii de ori. O avalansa de culori vii te asalta din toate partile. De fapt l-ai putea numi un haos cromatic. Si ajungand cu gandurile din nou la cuvantul haos, am concluzionat ca asta e o reprezentare in miniatura a Asiei.

Nu vreau sa ii desfiintez si nici sa imi bat joc de ei. Dimpotriva - localnicii din Asia de Sud Est mi-au placut la nebunie. Dar cu siguranta nu sunt asa de misteriosi, de profunzi si enigmatici cum o sa auziti din alte povesti. Eu i-am vazut pe toti ca niste copii care nu au mai ajuns la maturitate si nici nu mai au cum sa ajunga. Naivi si tolomaci. Nu profunzi. Si cum am asa de multe in comun cu ei, mi-au placut la nebunie.

Dupa ce ne-am distrat copios la Grand Palace, am plecat sa ne mai plimbam prin oras - de data asta incercand sa iesim din zona supra turistica. Am iesit si am nimerit intr-o mare de betoane fara nimic remarcabil. Cum nu aveam neaparat o directie am zis sa mergem sa vedem raul care ameninta sa ii inunde.

Am ajuns si la rau. Asta nu ameninta de fapt sa ii inunde - ii inunda exact in momentul respectiv!!! Reactia lor? Si-au suflecat pantalonii pana peste genunchi si au continuat sa pescuiasca. Copiii s-au distrat mai copios si au continuat sa se joace.

Plecand de acolo, am gasit un rau pe strazile pe care mai inainte cu 10 minute era perfect uscat. Era o senzatie ciudata sa te uiti in spate si sa vezi cum vine apa peste tine. Astia n-aveau frate nici o treaba... As descrie situatia oricum, dar nu ca panica inundatiei care in secunda aia venea peste tine.

Ca sa se apere de inundatia iminenta, cei care aveau magazinul la nivelul strazii (adica toti - ca si aici ca si in Indonesia strada e liantul social - locul unde se intampla totul) s-au gandit sa isi protejeze bunurile. Asa ca isi construiau ziduri din BCA in fata magazinului. Na uitati-va si voi la astia ce fericiti sunt ca vine inundatia peste ei si o sa piarda tot ce au (apa venea din spate si in cateva minute avea sa ajunga la ei in magazin probabil).

Daca e ceva pentru care ii invidiez - de fapt mai mult decat ata- ii urasc chiar - e pentru modul in care privesc asiaticii viata. Relaxarea este la ordinea zilei. Nu exista stres, nu exista presiunea timpului - sunt cei mai relaxati oameni de pe pamant. Na, si mie mi-ar placea sa pot sa zambesc la poze cand mi-ar lua foc casa sau mai stiu eu ce calamitate m-ar lovi...

Lasam inundatia in urma si o tulim (destul de precipitat) catre aeroport. Ne gasim destul de anevoios avionul (Suvarnabumi e un aeroport doar mare, nu si bine organizat...).

Daca mi-a placut? As fi regretat enorm sa nu fi trecut pe aici. Ne-am simtit excelent si ne-am distrat copios. Daca ne-am intoarcem? Cel mult ca sa chimbam avonul spre alta destinatie...

Am uitat sa va zic - ce v-am povestit mai sus (si toate povestile urmatoare) e modul in care am vazut eu lucrurile. Poate nu are nici o legatura cu realitatea (altora), poate am inteles gresit (din punctul altora de vedere) lucrurile; poate le-am privit superficial si le-am luat la misto si asta te-a deranjat.

E dreptul tau sa ma contrazici, dar pentru asta fa efortul si vino si tu aici. Ai avion zilnic... Si daca ai fost deja aici si ai o cu totul alta parere, perfect. Asa si trebuie, fiindca nu uita - Same, same but diferent.

Avionul ne purta prin noapte catre Vientiane. Catre Laos si catre o cu totul alta Asie. Catre cea mai frumoasa tara pe care am vizitat-o pana acuma.