Data: 21.09.12-29.09.12
Participanti: Ana, Elena, Alex
Locatie: Dachstein, Austria
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii
Tura lunga din ziua precedenta a obosit-o pe Ana, asa ca pentru inceputul de saptamana Elena propune sa coboram pragul de altitudine si sa facem ture mai scurte.
Vis-a-vis de Dachstein e un munte mai "mic " - Sarstein. Aceasta este destinatia pentru prima zi a saptamanii.
Acelasi versant abrupt strajuieste valea. Imi place foarte mult genul acesta de munte. Alpin. Nu o lalai pe drumuri forestiere. Pe distante foarte scurte urci diferente mari de nivel.
Azi nu am mai plecat asa de dimineata, traseul preconizat fiind unul mai scurt. Poteca incepe chiar din satucul nostru si de la inceput este abrupta.
Cum am remarcat de fiecare data in Alpi, vesticii sunt zgarciti cu marcajele. Ai un indicator la inceputul traseului si dupa aceea marcajele dispar. In schimb poteca este impecabil intretinuta.
Au grija sa asigure peste tot canale de scurgere pentru a evita erodarea ei. De asemenea daca esti obisnuit cu o poteca naturala iti dai seama ca aceasta a fost "luata la pila" . Niciunde pe potecile lor turistice nu trebuie sa ridici piciorul mai mult decat ai face-o la mersul normal. Toate obstacolele au fost inlaturate, pietrele date la o parte, radacinile nivelate si deasupra eventual pus si un strat de pietris.
Se incadreaza perfect in decor, daca nu ai stii cum arata o poteca naturala ai putea sa juri ca aceasta nu a fost atinsa de om.
Personal nu sunt de acord cu genul acesta de turism, desi avantajele sunt evidente : avand conditii propice, mult mai multi oameni vin la munte. Vin mult mai multi oameni, strangi mult mai multi bani pe care ii poti folosi ca sa creezi conditii mai bune.
Din Sarstein avem o perspectiva diferita spre ghetarii de vis-a-vis. Am avut iarasi noroc de o vreme superba.
De asemenea se vede la picioarele noastre Hallsatersee - lacul pe malul caruia suntem si noi cazati.
Din cand in cand mai facem si cate o pauza de dezmortit membrele. Scriu povestea la doar 3 saptamani de cand am fost acolo. Mi se pare deja ca a trecut o vesnicie. Adica acuma mi se pare asa de normal sa fie "goanga" in preajma... Si la fel de natural sa o caram peste tot dupa noi.
Mai un pic si o pun sa mearga singura. Apropo, una dintre cele mai uzale urari cand ai copil e: "Sa creasca mare!". Sunt convins ca e spusa cu cea mai buna intentie si cu drag, dar pe mine ma enerveaza.
Nu vreau sa creasca mare, nu vreau sa treaca timpul, n-am nici un chef sa ma grabesc sa o vad la gradinita, scoala, casa ei. E de cacat. Eu as incremeni timpul acuma. As lasa si goanga asa mica cum e si as opri timpul si pentru mine si Elena. Mi-e a naibii de bine acuma, n-am chef sa schimb ceva...
Din padure iesim direct in creasta, iar de aici mai e un pic pana la cabana. Am avut norocul sa avem parte de un decor de vis. Timpul ar putea sta dracului in loc...
Si daca tot nu sta nu avem alta varianta decat sa fugim, sa pedalam, sa cataram si sa prindem cat mai multe altfel de momente. Sa nu-ti para rau de nimic si sa n-ai regrete cand se trage linia...
Aici a fost intr-adevar foarte frumos. Cabana era inchisa, era liniste si peisajul era de vis.
Tot aici am vazut supremul turismului din Alpi...
Cum am zis, cabana era inchisa. Dar pe o latura a ei era CUTIA! Cutia era plina cu bauturi racoritoare si cu doze de bere. Biletul de mai sus roaga sa lasi 3 euro in cutia de sus in cazul in care te servesti de acolo.
Am ramas trasnit si fara reactie. Sincer, reactia a fost de spaima... Nu sunt pe deplin convins ca asta-i normalitatea...
Adevaru-i ca ingredientul care lipsea din peisaj era... berea.
Am lancezit destul de mult aici.
Am facut plaja, am mancat, am stat la soare. De inteles sigur n-am inteles noi mare lucru, dar poate-poate ramane totusi ceva acolo in subconstient...
Serile incepeau destul de repede - imediat dupa ce terminam tura de trekking. "Mosul" la care stateam era a naibii de tipicar. Un monument de meticulozitate, precizie si ... zgarcenie. Dimineata apa era fierbinte, seara apa era fierbinte, peste zi nu era neam de apa calda. La caldura nu i-a dat drumul, era un constant 19 grade in cabana.
Cred ca s-a luat cu mainile de cap cand mi-am facut sauna in bucatarie cu toate plitele de la cuptorul electric date la maxim...
Ana era atunci in perioada de colici si urla nearmonios. Acuma e in perioada de smecherie si continua sa tipe, dar si-a diversificat tonalitatile. Acuma a intervenit tipatul de plictiseala, de nervi si mai nou de satisfactie... Acuma 3 saptamani era doar urletul de foame si durere.
Ce nu v-am zis despre berea de 3 euro e ca eu n-am platit-o. Ca nu aveam bani la mine. Si totusi mi-era o pofta nebuna de bere.
Asa ca a doua zi dimineata m-am dus sa pun banii la cutie. A fost o catarare perfecta. Inca de cu o zi inainte calculam daca as putea sa o scot sub o ora. 1150m diferenta de nivel. Urcarea a fost doar placere si extaz. S-a terminat mult prea repede pentru starea de euforie care ma cuprinsese. Ceasul s-a oprit in dreptul cabanei la 59.43. Perfect - sunt pregatit de MPC.
A urmat o tura aleasa tot de Elena si tot in Sarstein. Daca ieri am urcat in capatul sudic al crestei, azi il vom aborda pe cel nordic.
Pentru asta ne-am deplasat cu masina de-a lungul lacului pana in punctul in care incepea traseul.
Aici Elena realizeaza ca am uitat port bebe-ul acasa. Avem noroc cu "carpa". Carpa e o chestie foarte vresatila, foarte utila, foarte naturala.
"Carpa" in Asia si Africa, respectiv "paturica" (varianta mai groasa de carpa) in America de Sud, sunt metode traditionale si vechi de sute de ani pentru transportul bebelusilor.
Am fost surprins (de fapt n-am fost deloc suprins, dar suna bine sintagma) sa vad ca la noi se uitau ca la ultimii (de fapt primii) extraterestrii cand caram copilul in port bebe. Sa nu mai zic de atunci cand il cara Elena in carpa.
Carpa se poate prinde in nenumarate feluri si Elena se documenteaza constant despre noi metode. Nu va enumar avantajele, dar ma gandesc ca daca 3 sferturi din copiii lumii sunt plimbati in carpa, o fii ea buna la ceva.
Vremea nu a mai fost asa de generoasa cu noi, dar cel putin nu a plouat.Traseul acesta pare mult mai frecventat, asa ca poteca bine intretinuta de care amitnteam mai sus s-a transformat aici intr-o urcare pe trepte. Aproape oriunde panta era mai accentuata, aparea cate o treapta.
Ce am mai remarcat (si nu numai aici) a fost faptul ca toti oamenii sunt grabiti. Indiferent de varsta, toti se grabeau. Si ca veni vorba de varsta, am vazut persoane de o seama cu parintii mei care zburdau pe munti. De fapt in timpul saptamanii preponderent intalneam tursiti mai in varsta. Si erau multi. Uite asa vreau sa imbatranim si noi.
In locul cabanutei de ieri, la iesirea in golul alpin azi am fost intampinati de o stana. Sau ma rog ceva asemanator.
Era casa unora (chiar cred ca era stana) in care locatarii serveau turistii cu mancare si bautura (contra cost evident). Iti preparau pe loc ceva clatita groasa sau un fel de gulas gras. Sau alte specialitati locale.
Oricum asta aducea cel mai mult cu ideea noastra despre cabana montana. O atmosfera foarte placuta si calduroasa - mai ales tinand cont ca afara incepuse sa burniteze si sa bata vantul.
Cronologia evenimentelor incepe sa se estompeze in ceata. Tin minte ca intr-o dimineata am iesit la o tura de MTB si am facut un tur al lacului. In roua diminetii, la rasarit, cu muntii oglindindu-se in apa lacului, a fost un mod mai mult decat placut de a-mi incepe ziua.
In alta dimineata ploua mocaneste si se parea ca ziua e compromisa. Dar am iesit totusi la o tura de MTB. Desi a plouat marunt in continuu m-am intors cu bicicleta mai curata decat la pornit. Si asta in conditiile in care am pedalat exclusiv offroad.
Drumurile lor forestiere sunt aparte... Din nou luate la boloboc, fara nici o groapa si acoperite cu un strat gros de pietris marunt. E imposibil sa te murdaresti. Din nou, nu sunt convins ca asta e normalitatea mai ales in conditiile in care mergi la MTB...
Oricum o retea vasta si intortocheata de drumuri forestiere deschise pentru ciclism te poarta prin zona. Am trecut prin multe zone prin care am fost si la concursul de acuma 2 ani. Repet, chiar daca peisajul prin care pedalezi este la superlativ, turele respective de bicicleta n-au aproape nimic in comun cu MTB-ul...
In ziua respectiva am decis sa vizitam renumita mina din Hallstatt. Este cea mai veche mina de sare din lume.
La mina se poate urca cu funicularul.
Sau pe jos. Exista 2 rute - una dintre ele fiind renumita "urcare de la mina " pe care trece si concursul. Din cauza caderilor de pietre amandoua erau inchise circulatiei turistice.
Eu nu inteleg germana, am o scuza...
Zona minei este amenajata foarte frumos. O multime de panouri si de informatii te poarta intr-o calatorie in timp si iti ofera tot felul de detalii (imi place mult istoria si imi place sa aflu lucruri noi asa ca am citit constiincios fiecare panou explicativ).
Muntele de sare este exploatat si in prezent - in 2000 au avut un record de m3 de sare scosi.
Am ademenit-o pe Elena sa urcam mai sus de mina - e un drum foarte abrupt care mie imi trezeste amintiri deosebite - a fost momentul meu de glorie de acuma 2 ani, cand printr-un culoar de biciclisti care impingeau la deal ma chinuiam sa stau un sa. Si eram incurajat si la un moment dat efectiv impins la deal de catre cei de pe margine. A fost frumos... La fel de frumos e si acuma cu fetele mele aici...
Seara am petrecut-o festiv la un restaurant in Hallstatt pe malul lacului.
A venit si ultima zi. Tot Elena este cea care alege traseul - azi vom merge la "5 Fingers". Este vorba de o platforma suspendata deasupra vaii si de unde ai o deschidere panoramica asupra imprejurimilor.
Platforma se vedea si de la "mosu" din bucatarie asa ca devenise un fel de magnet. Trebuia sa ajungem acolo.
Pana acolo se poate ajunge cu o telecabina sau pe jos. Alegem sa urcam tot traseul pe jos. Pana la statia intermediara a cabinei am ajuns repede pe cea mai halucinanta poteca pe care am mers vreodata: au reusit sa teraseze 600m diferenta de nivel. Sunt dementi... Efectiv dementi! Am invatat de-a lungul timpului sa ma feresc de omul maniac si obsedat de detalii si perfectiune. E periculos. Si aici se pare ca e o natie de obsedati ca totul sa iasa perfect.
La punctul intermediar descoperim (abia acuma spre rusinea mea) ca aici se afla unele din cele mai mari pesteri din Europa. De fapt cele mai mai. Una are 96km, alta 65, alta "doar" 32km. Aia de 65 si aia de 32 sunt chiar aici : Mammooth Cave si Ice Cave.
Am vizitat meticulos toate mini muzeele care erau aici: geologia e facinanta. Am inghetat o bucata pana am terminat documentarea, dupa care ne-am indreptat catre una din pesteri.
Ne-ai lasat sa inghetam cu gaurile si bolovanii tai!
Asta e harta 3D a MammothCave. In pestera n-am intrat - astept revelionul si tura cu Remus pentru a vedea pesteri adevarate...
Io si animalul marin (credeam ca e trilobit, dar nu e)!
Zona asta a fost nu demult (geologic vorbind) un cur de mare. Ba la fel de nu demult a fost undeva in zona tropicului si era acopeirta de recife de corali. Cred ca era cald si fain atunci. Dar asta nu poate sa stie decat prietenul meu trilobitul.
De aici am continuat tot pe picioare mai departe spre statia terminala a telecabinei. Si mai ales spre uriasul platou carstic Dachstein - e vorba de o "campie" aflata 2000m. Un fel de platou Borascu, dar mult mai mare si mai frumos.
Daca pana aici am comentat cat de amenajate erau potecile, de la intermediar in sus am comentat cat de prost marcate si neamenajate sunt.
Si brusc nu mi s-a mai parut o idee buna sa o car pe Ana pe aici.Nu de alta, dar pe aici trebuie si coborat si pe jos e un calcar umed.
Peisajul e diferit si parca nepamantean - mai sus se vede "perdeaua" sapata de apa in calcarul moale.
Chiar inainte de iesirea in platou, am facut un popas pe malul unui lac.
Un ultim hop si ne-am trezit pe platoul carstic, unde ne-am reintalnit cu potecile amenajate.
Aici au dus nebunia la extrem - s-au apucat si au asfaltat drumul pana la platforma "5 Fingers". Mi s-a parut aberant si de prost gust.
Cam asa se vedea de sus.
Platforma in sine e un mare "fas", ca foarte multe alte chestii super mediatizate care te lasa dezumflat cand le vezi. Peisajul e intr-adevar superb, dar era la fel de frumos si fara platforma in sine.
Am contribuit si noi la economia austriaca si la dezvoltarea florei stomacale proprii...
Ne-am luat la revedere de la ghetar...
Si am inceput coborarea. Uneori am mici si scurte momente de responsabilitate: asta a fost unul din ele. Mi-era efectiv frica sa cobor cu Ana pe unde am urcat. Asa ca Elena m-a echipat cu "carpa" (nu am incredere in europeanul port-bebe, pentru chestii din astea serioase trebuie folosite metodele testate).
Pot sa zic doar ca am suflat usurat in momentul in care am ajuns la statia intermediara.
Seara am petrecut-o pe malul lacului unde am si cinat. Dupa care a inceput o serie de decizii tampite care aveau sa duca la "esecul" Maros. Am decis sa plec direct la drum (asta dupa o zi de trekking mai mult decat serios).
Oboseala m-a biruit dupa vreo 50km. Au urmat mai multe orpiri chinuite pana cand undeva in noapte am ales sa dormim in masina. Dimineata m-am trezit mai obosit decat atunci cand am adormit. Si au urmat 1100km pana la Gilau.
In spate raman amintirile si povestea primului concediu in 3. A fost superb.
Povestea merege mai departe...
Dar de acuma tot timpul in 3.
Participanti: Ana, Elena, Alex
Locatie: Dachstein, Austria
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii
Tura lunga din ziua precedenta a obosit-o pe Ana, asa ca pentru inceputul de saptamana Elena propune sa coboram pragul de altitudine si sa facem ture mai scurte.
Vis-a-vis de Dachstein e un munte mai "mic " - Sarstein. Aceasta este destinatia pentru prima zi a saptamanii.
Acelasi versant abrupt strajuieste valea. Imi place foarte mult genul acesta de munte. Alpin. Nu o lalai pe drumuri forestiere. Pe distante foarte scurte urci diferente mari de nivel.
Azi nu am mai plecat asa de dimineata, traseul preconizat fiind unul mai scurt. Poteca incepe chiar din satucul nostru si de la inceput este abrupta.
Cum am remarcat de fiecare data in Alpi, vesticii sunt zgarciti cu marcajele. Ai un indicator la inceputul traseului si dupa aceea marcajele dispar. In schimb poteca este impecabil intretinuta.
Au grija sa asigure peste tot canale de scurgere pentru a evita erodarea ei. De asemenea daca esti obisnuit cu o poteca naturala iti dai seama ca aceasta a fost "luata la pila" . Niciunde pe potecile lor turistice nu trebuie sa ridici piciorul mai mult decat ai face-o la mersul normal. Toate obstacolele au fost inlaturate, pietrele date la o parte, radacinile nivelate si deasupra eventual pus si un strat de pietris.
Se incadreaza perfect in decor, daca nu ai stii cum arata o poteca naturala ai putea sa juri ca aceasta nu a fost atinsa de om.
Personal nu sunt de acord cu genul acesta de turism, desi avantajele sunt evidente : avand conditii propice, mult mai multi oameni vin la munte. Vin mult mai multi oameni, strangi mult mai multi bani pe care ii poti folosi ca sa creezi conditii mai bune.
Din Sarstein avem o perspectiva diferita spre ghetarii de vis-a-vis. Am avut iarasi noroc de o vreme superba.
De asemenea se vede la picioarele noastre Hallsatersee - lacul pe malul caruia suntem si noi cazati.
Din cand in cand mai facem si cate o pauza de dezmortit membrele. Scriu povestea la doar 3 saptamani de cand am fost acolo. Mi se pare deja ca a trecut o vesnicie. Adica acuma mi se pare asa de normal sa fie "goanga" in preajma... Si la fel de natural sa o caram peste tot dupa noi.
Mai un pic si o pun sa mearga singura. Apropo, una dintre cele mai uzale urari cand ai copil e: "Sa creasca mare!". Sunt convins ca e spusa cu cea mai buna intentie si cu drag, dar pe mine ma enerveaza.
Nu vreau sa creasca mare, nu vreau sa treaca timpul, n-am nici un chef sa ma grabesc sa o vad la gradinita, scoala, casa ei. E de cacat. Eu as incremeni timpul acuma. As lasa si goanga asa mica cum e si as opri timpul si pentru mine si Elena. Mi-e a naibii de bine acuma, n-am chef sa schimb ceva...
Din padure iesim direct in creasta, iar de aici mai e un pic pana la cabana. Am avut norocul sa avem parte de un decor de vis. Timpul ar putea sta dracului in loc...
Si daca tot nu sta nu avem alta varianta decat sa fugim, sa pedalam, sa cataram si sa prindem cat mai multe altfel de momente. Sa nu-ti para rau de nimic si sa n-ai regrete cand se trage linia...
Aici a fost intr-adevar foarte frumos. Cabana era inchisa, era liniste si peisajul era de vis.
Tot aici am vazut supremul turismului din Alpi...
Cum am zis, cabana era inchisa. Dar pe o latura a ei era CUTIA! Cutia era plina cu bauturi racoritoare si cu doze de bere. Biletul de mai sus roaga sa lasi 3 euro in cutia de sus in cazul in care te servesti de acolo.
Am ramas trasnit si fara reactie. Sincer, reactia a fost de spaima... Nu sunt pe deplin convins ca asta-i normalitatea...
Adevaru-i ca ingredientul care lipsea din peisaj era... berea.
Am lancezit destul de mult aici.
Am facut plaja, am mancat, am stat la soare. De inteles sigur n-am inteles noi mare lucru, dar poate-poate ramane totusi ceva acolo in subconstient...
Serile incepeau destul de repede - imediat dupa ce terminam tura de trekking. "Mosul" la care stateam era a naibii de tipicar. Un monument de meticulozitate, precizie si ... zgarcenie. Dimineata apa era fierbinte, seara apa era fierbinte, peste zi nu era neam de apa calda. La caldura nu i-a dat drumul, era un constant 19 grade in cabana.
Cred ca s-a luat cu mainile de cap cand mi-am facut sauna in bucatarie cu toate plitele de la cuptorul electric date la maxim...
Ana era atunci in perioada de colici si urla nearmonios. Acuma e in perioada de smecherie si continua sa tipe, dar si-a diversificat tonalitatile. Acuma a intervenit tipatul de plictiseala, de nervi si mai nou de satisfactie... Acuma 3 saptamani era doar urletul de foame si durere.
Ce nu v-am zis despre berea de 3 euro e ca eu n-am platit-o. Ca nu aveam bani la mine. Si totusi mi-era o pofta nebuna de bere.
Asa ca a doua zi dimineata m-am dus sa pun banii la cutie. A fost o catarare perfecta. Inca de cu o zi inainte calculam daca as putea sa o scot sub o ora. 1150m diferenta de nivel. Urcarea a fost doar placere si extaz. S-a terminat mult prea repede pentru starea de euforie care ma cuprinsese. Ceasul s-a oprit in dreptul cabanei la 59.43. Perfect - sunt pregatit de MPC.
A urmat o tura aleasa tot de Elena si tot in Sarstein. Daca ieri am urcat in capatul sudic al crestei, azi il vom aborda pe cel nordic.
Pentru asta ne-am deplasat cu masina de-a lungul lacului pana in punctul in care incepea traseul.
Aici Elena realizeaza ca am uitat port bebe-ul acasa. Avem noroc cu "carpa". Carpa e o chestie foarte vresatila, foarte utila, foarte naturala.
"Carpa" in Asia si Africa, respectiv "paturica" (varianta mai groasa de carpa) in America de Sud, sunt metode traditionale si vechi de sute de ani pentru transportul bebelusilor.
Am fost surprins (de fapt n-am fost deloc suprins, dar suna bine sintagma) sa vad ca la noi se uitau ca la ultimii (de fapt primii) extraterestrii cand caram copilul in port bebe. Sa nu mai zic de atunci cand il cara Elena in carpa.
Carpa se poate prinde in nenumarate feluri si Elena se documenteaza constant despre noi metode. Nu va enumar avantajele, dar ma gandesc ca daca 3 sferturi din copiii lumii sunt plimbati in carpa, o fii ea buna la ceva.
Vremea nu a mai fost asa de generoasa cu noi, dar cel putin nu a plouat.Traseul acesta pare mult mai frecventat, asa ca poteca bine intretinuta de care amitnteam mai sus s-a transformat aici intr-o urcare pe trepte. Aproape oriunde panta era mai accentuata, aparea cate o treapta.
Ce am mai remarcat (si nu numai aici) a fost faptul ca toti oamenii sunt grabiti. Indiferent de varsta, toti se grabeau. Si ca veni vorba de varsta, am vazut persoane de o seama cu parintii mei care zburdau pe munti. De fapt in timpul saptamanii preponderent intalneam tursiti mai in varsta. Si erau multi. Uite asa vreau sa imbatranim si noi.
In locul cabanutei de ieri, la iesirea in golul alpin azi am fost intampinati de o stana. Sau ma rog ceva asemanator.
Era casa unora (chiar cred ca era stana) in care locatarii serveau turistii cu mancare si bautura (contra cost evident). Iti preparau pe loc ceva clatita groasa sau un fel de gulas gras. Sau alte specialitati locale.
Oricum asta aducea cel mai mult cu ideea noastra despre cabana montana. O atmosfera foarte placuta si calduroasa - mai ales tinand cont ca afara incepuse sa burniteze si sa bata vantul.
Cronologia evenimentelor incepe sa se estompeze in ceata. Tin minte ca intr-o dimineata am iesit la o tura de MTB si am facut un tur al lacului. In roua diminetii, la rasarit, cu muntii oglindindu-se in apa lacului, a fost un mod mai mult decat placut de a-mi incepe ziua.
In alta dimineata ploua mocaneste si se parea ca ziua e compromisa. Dar am iesit totusi la o tura de MTB. Desi a plouat marunt in continuu m-am intors cu bicicleta mai curata decat la pornit. Si asta in conditiile in care am pedalat exclusiv offroad.
Drumurile lor forestiere sunt aparte... Din nou luate la boloboc, fara nici o groapa si acoperite cu un strat gros de pietris marunt. E imposibil sa te murdaresti. Din nou, nu sunt convins ca asta e normalitatea mai ales in conditiile in care mergi la MTB...
Oricum o retea vasta si intortocheata de drumuri forestiere deschise pentru ciclism te poarta prin zona. Am trecut prin multe zone prin care am fost si la concursul de acuma 2 ani. Repet, chiar daca peisajul prin care pedalezi este la superlativ, turele respective de bicicleta n-au aproape nimic in comun cu MTB-ul...
In ziua respectiva am decis sa vizitam renumita mina din Hallstatt. Este cea mai veche mina de sare din lume.
La mina se poate urca cu funicularul.
Sau pe jos. Exista 2 rute - una dintre ele fiind renumita "urcare de la mina " pe care trece si concursul. Din cauza caderilor de pietre amandoua erau inchise circulatiei turistice.
Eu nu inteleg germana, am o scuza...
Zona minei este amenajata foarte frumos. O multime de panouri si de informatii te poarta intr-o calatorie in timp si iti ofera tot felul de detalii (imi place mult istoria si imi place sa aflu lucruri noi asa ca am citit constiincios fiecare panou explicativ).
Muntele de sare este exploatat si in prezent - in 2000 au avut un record de m3 de sare scosi.
Am ademenit-o pe Elena sa urcam mai sus de mina - e un drum foarte abrupt care mie imi trezeste amintiri deosebite - a fost momentul meu de glorie de acuma 2 ani, cand printr-un culoar de biciclisti care impingeau la deal ma chinuiam sa stau un sa. Si eram incurajat si la un moment dat efectiv impins la deal de catre cei de pe margine. A fost frumos... La fel de frumos e si acuma cu fetele mele aici...
Seara am petrecut-o festiv la un restaurant in Hallstatt pe malul lacului.
A venit si ultima zi. Tot Elena este cea care alege traseul - azi vom merge la "5 Fingers". Este vorba de o platforma suspendata deasupra vaii si de unde ai o deschidere panoramica asupra imprejurimilor.
Platforma se vedea si de la "mosu" din bucatarie asa ca devenise un fel de magnet. Trebuia sa ajungem acolo.
Pana acolo se poate ajunge cu o telecabina sau pe jos. Alegem sa urcam tot traseul pe jos. Pana la statia intermediara a cabinei am ajuns repede pe cea mai halucinanta poteca pe care am mers vreodata: au reusit sa teraseze 600m diferenta de nivel. Sunt dementi... Efectiv dementi! Am invatat de-a lungul timpului sa ma feresc de omul maniac si obsedat de detalii si perfectiune. E periculos. Si aici se pare ca e o natie de obsedati ca totul sa iasa perfect.
La punctul intermediar descoperim (abia acuma spre rusinea mea) ca aici se afla unele din cele mai mari pesteri din Europa. De fapt cele mai mai. Una are 96km, alta 65, alta "doar" 32km. Aia de 65 si aia de 32 sunt chiar aici : Mammooth Cave si Ice Cave.
Am vizitat meticulos toate mini muzeele care erau aici: geologia e facinanta. Am inghetat o bucata pana am terminat documentarea, dupa care ne-am indreptat catre una din pesteri.
Ne-ai lasat sa inghetam cu gaurile si bolovanii tai!
Asta e harta 3D a MammothCave. In pestera n-am intrat - astept revelionul si tura cu Remus pentru a vedea pesteri adevarate...
Io si animalul marin (credeam ca e trilobit, dar nu e)!
Zona asta a fost nu demult (geologic vorbind) un cur de mare. Ba la fel de nu demult a fost undeva in zona tropicului si era acopeirta de recife de corali. Cred ca era cald si fain atunci. Dar asta nu poate sa stie decat prietenul meu trilobitul.
De aici am continuat tot pe picioare mai departe spre statia terminala a telecabinei. Si mai ales spre uriasul platou carstic Dachstein - e vorba de o "campie" aflata 2000m. Un fel de platou Borascu, dar mult mai mare si mai frumos.
Daca pana aici am comentat cat de amenajate erau potecile, de la intermediar in sus am comentat cat de prost marcate si neamenajate sunt.
Si brusc nu mi s-a mai parut o idee buna sa o car pe Ana pe aici.Nu de alta, dar pe aici trebuie si coborat si pe jos e un calcar umed.
Peisajul e diferit si parca nepamantean - mai sus se vede "perdeaua" sapata de apa in calcarul moale.
Chiar inainte de iesirea in platou, am facut un popas pe malul unui lac.
Un ultim hop si ne-am trezit pe platoul carstic, unde ne-am reintalnit cu potecile amenajate.
Aici au dus nebunia la extrem - s-au apucat si au asfaltat drumul pana la platforma "5 Fingers". Mi s-a parut aberant si de prost gust.
Cam asa se vedea de sus.
Platforma in sine e un mare "fas", ca foarte multe alte chestii super mediatizate care te lasa dezumflat cand le vezi. Peisajul e intr-adevar superb, dar era la fel de frumos si fara platforma in sine.
Am contribuit si noi la economia austriaca si la dezvoltarea florei stomacale proprii...
Ne-am luat la revedere de la ghetar...
Si am inceput coborarea. Uneori am mici si scurte momente de responsabilitate: asta a fost unul din ele. Mi-era efectiv frica sa cobor cu Ana pe unde am urcat. Asa ca Elena m-a echipat cu "carpa" (nu am incredere in europeanul port-bebe, pentru chestii din astea serioase trebuie folosite metodele testate).
Pot sa zic doar ca am suflat usurat in momentul in care am ajuns la statia intermediara.
Seara am petrecut-o pe malul lacului unde am si cinat. Dupa care a inceput o serie de decizii tampite care aveau sa duca la "esecul" Maros. Am decis sa plec direct la drum (asta dupa o zi de trekking mai mult decat serios).
Oboseala m-a biruit dupa vreo 50km. Au urmat mai multe orpiri chinuite pana cand undeva in noapte am ales sa dormim in masina. Dimineata m-am trezit mai obosit decat atunci cand am adormit. Si au urmat 1100km pana la Gilau.
In spate raman amintirile si povestea primului concediu in 3. A fost superb.
Povestea merege mai departe...
Postări
