Dileme

Data: 18.02.17-19.02.17
Participanti: Elena, Alex,Ana
Locatie: Parang, Transalpina
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Week-end-ul asta trebuia sa ne hotaram daca plecam sau nu spre taramuri mai primitoare.

Ideea e ca de obicei: ca eu vorbesc si Elena face chestii. De fapt ea mi-a facut CV-ul, ea mi-a zis unde sa il depun...Probabil intr-o seara o sa ma culc aici si o sa ma trezesc acolo.

Acuma, faza asta cu plecatul la mine e vesnica, dar niciodata n-am facut nimic.

Noua Zeelanda era doar asa de nervi. De ce dracu' as pleca la capatul Pamantului intr-o tara care are aceeasi clima ca Romania? Cu diferenta ca acolo bate vantul.

Asa ca punand in balanta motivele de plecare: o tara in care 4 luni pe an tremuri si iti belesti ochii la un orizont gri si o zona in care cand urci Bencecul ai impresia ca ai cucerit insusi Alpe d'Huez-ul, optiunile au fost de fapt tot timpul destul de clare:

sudul Frantei sau Spania. Adica totusi, ce om normal la cap ar pleca in Austria sau Germania? De tarile nordice nici nu vorbesc...

Pana una alta, continuam negocierile si se pare (asa zice tot Elena) ca incep cursuri de spaniola. Ideea e sa terminam inainte sa vina primavara sau vremea buna pe aici...

Acolo unde ne indreptam temperatura minima e 4 grade, ploua de 3 ori mai putin ca aici, locuiesc pe malul marii si la poalele muntilor. Exact ca aici, dar un pic altfel.

Cel mai puternic argument e pana la urma unu' pornit din inima: Totusi viata e mult prea scurta sa ti-o petreci intr-un singur loc. Si ala urat ca dracu'.

De condus n-am mai condus de mult. Asa ca mi-a placut cursa pana in Parang. Aici mergem deoarece e concursul Parang Night Challenge.

In 2017 schimbam (iarasi) strategia. Vom incerca sa mergem la cat mai  multe concursuri. Anul trecut am facut o greseala ca ne-am axat pe 2-3 evenimente. Si pe langa greseala am avut parte de ghinion tehnic.

Asa ca anul acesta vom merge pe principiul stiintific al distributiei gaussiene. Cat mai multe. Statistic, e imposibil sa ai ghinion la toate. Statisitic, e imposibil sa mergi porst la toate.

Asa ca...concursuri sa fie!

Tot in ideea d emai sus, mi-am diversificat si meniul. Am reinceput sa alerg.  Iar primul concurs e de alergare: un vertical race pana pe Parangul Mic.

Aflat la a 4-a editie, imi face placere sa vin la acest concurs. Imi place foarte mult zona. Concursul e organziat cu multa pasiune.

Ne cazam la cabana Alexia si imediat dupa plecam la ski.

E zapada putina in zona.

Totul e anapoda aici: telescaunul d ela Rusu care n-are absolut nici un rost. Imbarcarea, debarcarea, totul.

Dar stii ce e fain? oamenii. Te ajuta, sunt saritori.

Skiem la inceput pe Europartie. Fata de alti ani, macar acuma era batuta bine.

Dupa aia am trevut pe B. Asa o cheama pe partie : "B" - din cauza formei. E o partie adevarata, cu panta sustinuta. Tot aici va avea loc si concursul de diseara.

Ana a avut ceva aventuri pe teleski. Cam lung pentru ea si cam denivelat. Dupa ai am avut eu aventuri carand-o pe ea.

Se apropie seara, asa ca mai coboram doar o data pe forestier - cand pe skiuri, cand pe langa, si mergem sa ne inscriem.

Aveam nevoie de o cursa buna d einceput de sezon. De moral. Asa ca eram stresat.

Stresul e bun. Daca nu il ai, ai venit degeaba. Strategia de cursa era pregatita: "Depaseste-l ce cel din fata chiar daca mori". Ciudat, dar chiar aici aveam sa dau gres.

Oricum, daca vii la concurs, vii sa tragi. Pentru orice altceva exista turele cu prietenii.

M-am incalzit (ceea ce nu fac de obicei) si am avut si un fel de strategie. Betele de ski si snowline-ul mi s-au parut esentiale pentru cursa asta.

Start!

Am inceput timid. Cu timpul inveti sa nu te iei dupa toti ciumpalacii la start. Am incalzit treptat motoarele.

Dupa ce s-a terminat cu portiunea de alergat si a inceput B-ul am inceput sa depasesc tot mai multi concurenti.

Din pacate pentru mine, niste ciudati chiar alearga la concursurile de alergare! Nu te-ai fi asteptat.

B-ul este impsoibil d ealergat asa ca aici "ne batem" de la egal.

Pe la mijlocul "B-ului" il ajung pe Ionut Maran. Suficient cat sa stiu ca merg bine pentru nivelul meu.

Au urmat 25 de minute in care eu am incercat sa recuperez cei 20m care ma desparteau de el. Si el incercand sa mareasca distanta.

Mi-am amintit de Maus: "Cand nu se uita in spate, atunci accelerezi si recuperezi distanta".

Am tras tare de mine. Am avut un moment de "cadere" pe platou cand nu mi-am mai gasit ritmul. Am revenit pe ultimele portiuni.

Am luat in final bataie. A fost un concurs si o batalie pe cinste. Asa trebuie sa fie concursurile.

La final am fost foarte multumit. Am putut sa trag de mine. Mai e loc foarte mult de crescut, dar important a fost ca motorul a functionat.

A urmat berea de dupa. Somnul si trezitul dis de dimineata.

Planul pentru duminica e sa skiem pe Transalpina. Nu am fost niciodata acolo si daca tot suntem in zona am zis sa dam o tura pe acolo.

Peste noapte a nis destul de mult. Inca ninge. Undeva langa Groapa Seaca masina zice ca nu mai urca. E nevoie de lanturi de aici.

Incet, incet ajungem si la Transalpina.

Partia e foarte faina. E mult mai faina decat cele din Poiana. Asa ca implicit devine cea mai faina din Romania.

Din pacate a aglomerata si plina de inconstienti care se dau ca niste kamikaze la vale.

Am avut noroc si de zapada faina. Ironia face ca am fugit in Austria pentru a cauta off piste-ul si am dat de el aici.

Pentru mine a fost o zi de ski obisnuita: am inghetat si am inceput sa bolborosec. Ana s-a cam plictisit si a trebuit distrata cu tot felul de jocuri pentru a-i tine atentia treaza.

Stii ca esti in Romania atunci cand masina de dezapezit se impotmoleste si e nevoie sa ii pui antiderapant ca sa poat porni. probabil era cu cauciucuri de vara.

Am terminat week-end-ul la o portie de coaste.

A fost un week-end "clasic" de-a Hoinarilor. Sper ca ultimul de iarna.  

Bau

Hai sa mai revitalizam si blog-ul.

Nu neaparat ca as avea multe de zis, dar s-a dovedit de-a lungul timpului o baza de date foarte utila (mai ales pentru noi) cand icnercam sa ne amintim diferite detalii din tot felul de ture.

Ma uit in spate si vad ca ultimele postari de pe aici erau cu tura din Indonesia (despre aia nu am scris, am pus doar poze).

Si cum SLR-ul nu l-am prea purtat dupa noi, am cautat azi prin memoria mobilului sa vad cam ce am mai facut...

Uite, am fost cu "coae" astia doi pe munte.  In teambuilding cu firma. O iesire foarte faina in Retezatul Mic.

...Grea a fost duminica de dupa.

Dupa care am iesit la pregatiri pentru Metal Enduro.

A iesit bine. Nu mi-am rupt mana, mi-am facut prieteni noi la Urgente, am pus poze pe Facebook.

Week-end-ul urmator nu a mai fost de participat la concurs. Asa ca eu cu Ana am fost la inceput la Zoo, si dupa aceea suporteri pentru Elena.

Elena care a urcat pe podium la un cocnurs care ii place foarte mult. Si dupa care a inceput sa tot caute biciclete de enduro.

Am mai avut si week-end-uri de stat pe acasa.

Dupa care am inceput pregatirea pentru sezonul 2017. Faza cu testul de efort si cautarea antrenorului sunt povesti in sine. In final a biruit vointa proprie si am reusit sa ma motivez singur pentru a ma tine de treaba.

Apriga tura :) Am ajuns pana pe Tarcu, am inghetat, am plecat. Ultima tura de MTB din 2016.

Ca de obicei, am incercat variante noi.

Intalnirea cu verisoarele, finii, nepoata si toate la pachet.

A urmat prima tura de ski, in decembrie, la Stubaital. Superba tura.

Pe masura ce deapan amintirile din ultimele luni imi dau seama ca a fost o greseala mare ca am renuntat la a scrie. Chiar daca nu citeste nimeni, peste ani probabil citesc eu. Si o s aimi amintesc.

Dupa care am facut chestia umanitara cu pedalatul pentru Spitalul de Oncologie din Oradea.

Recuperarea de dupa la un ski pe Muntele Mic.

...Sau la Valiug

Tin minte ca a mai fost si tura de Revelion pe care am facut-o la Brasov. Vreo 6 zile in care am perindat muntii din jurul orasului si am fost la ski. O poveste in sine si aia.

Dupa care a urmat fuga de acasa. Doar eu cu Elena, fara Ana, pentru prima data de cand s-a nascut. 4 zile de ski maxim, ca in tinerete, in zona Saalbach. Si astfel primul an in care mergem de 2 ori in Austria la ski.

Au fost luni foarte frumoase. Am facut ceea ce facem de obicei. Am hoinarit. In 3, cu Ana care creste vazand cu ochii.

O sa revitalizez blog-ul.

Maine reincep concursurile.

Si urmeaza un week-end cel putin interesant. Cand o sa ma uit in spate, o sa imi  amintesc ca acesta a fost week-end-ul in care am luat o decizie fara intoarcere. Am curajul sa o pun in practica? Merita?

Cu certitudine, dupa asta nu o sa mai pot spune vreodata: "Ce fain ar fi daca am sta si noi aici...".

Dar cu siguranta povestea Hoinariilor cu 3 de i va merge mai departe.

Il cheama Andrei

Il cheama Andrei, are 11 ani si are leucemie.

Blog-ul asta nu e ca sa va fac sa va scotociti prin buzunare.

De fapt il scriu dintr-un motiv mult mai egoist: ca atunci cand o sa ma tot plang si o sa ma vait cat imi e de greu; atunci cand imi dispare cheful si motivatia si ma simt napastuit, sa imi amintesc de ziua asta.

Pe Isvan il cunosc de multi ani. Il respect mult ca om si ca sportiv. Facebook-ul imi zice ca are nevoie de un ciclist care sa pedaleze 24 de ore.

E vorba despre actiunea "24h pentru un zambet", aflata la a 5-a editie. Acolo Istvan alearga 24 de ore pe banda si un ciclist pedaleaza 24h pe o bicicleta statica. Oamenii vin si doneaza , iar de bani se cumpara echipament pentru spitalul de oncologie pediatrica din Oradea.

Ce m-a determinat sa ma bag? Habar n-am. Aia m-am intrebat si eu. Aia m-a intrebat si reportera azi dimineata la conferinta de presa.

Probabil raspunsul corect ar fi fost faza cu donatul si ajutatul. Am multe defecte, da' ipocrit nu sunt ca sa afirm asta. Asa ca banuiesc ca m-am bagat fiindca Isvan cauta un ciclist, si fiindca stiam ca pot pedala 24h.

Dimineata a avut loc o conferinta de presa in Oradea pentru prezentarea evenimentului. Conferinta are loc chiar la spitalul de oncologie.

Si dupa conferinta suntem invitati sa mergem pe salon sa vedem ce s-a cumparat anii trecuti de banii din donatii si sa vedem copiii.

Urasc spitalele. De fapt nu e vorba de ura, e o teroare greu de descris. Dar stiam inca de cand eram in masina in drum spre Oradea ca o sa merg sa ii vad.

Doctorul Ladislau ne povesteste despre sectia de oncologie. Sunt eu si 3 reporteri. Istvan a zis ca el nu mai are curajul sa urce - a fost o data si acuma i se pare mult mai usor sa alerge 24h decat sa mai urce o data scarile acelea.

Saloanele arata exemplar. Curate. Nu e imaginea clasica pe care o ai despre un spital.

Acuma ceva ani "m-am mai plimbat" cateva zile la rand prin sectia de terapie intensiva. Dupa acele zile mi-am promis sa traiesc fiecare zi ca si cand ar fi ultima. Sa ma bucur de fiecare clipa. As zice ca in linii mari mi-a reusit.

Si atunci aveam aceeasi senzatie ca acuma. Ca in pragul salonului moare orice speranta. Ca dincolo de prag, oricat de frumos si curat e inauntru, acolo de fapt nu te asteapta decat moartea. Ca nu intri intr-o camera, ci intr-o cripta.

Ianis sta in pat. Nu mai are decat putin par. Se uita intr-o tableta. Pungi vineti, cadaverice sub ochi. Si langa el, pe un scaun la marginea patului e mama lui care il tine de mana.

Una din acele imagini care te marcheaza. Pe care o sa o vezi tot timpul cu coltul mintii. Il tine de mana si ii vezi ochii. Asta m-a marcat cel mai mult in spital. Ochii mamelor de la capataiele copiilor.
In ochii aceia citesti toata suferinta din lume.

Citesti frustrarea: de ce chiar copilului ei trebuia sa i se intample??! Si chiar? De ce?

Deznadejdea. Si ai avea vreun argument? Adica, copiii astia au cancer. Nu si-au spart capul sau sunt raciti.

Si un zambet impietrit. Am vazut 3 saloane. Si in toate 3 mamele aveau avelasi zambet pierdut, impietrit pe fata. E de departe lucrul care m-a marcat cel mai tare. Zambetul acela pierdut.

Speranta? Cauti speranta in acele priviri. Sigur e pe undeva pe acolo. Trebuie sa fie. Altfel nu imi imaginez cum rezista.

Ies din salon de la Ianis.

Urmatorul e salonul lui Andrei.

Andrei are 11 ani, are leucemie. El nu mai are deloc par in cap. Si are o culoare pamantie.

"Uneori au perioade de perfuzie cate 5-7 zile continuu. Poate anul viitor o sa achizitionam un cateter modern ca sa nu trebuiasca sa ii facem mai multe perfuzii"
"- Cat stau aici?"
"- 3-6 luni, depinde de intensitatea terapiei si de gravitatea bolii. Uneori prefera sa mai stea cateva luni acasa pana le creste parul ca sa mearga iarasi la scoala sau sa iasa sa se joace."

Nu vreau sa intreb asta, dar imi scapa:

"- Care e rata de supravietuire?"
"- La copii e destul de mare."

"- Se joaca intre ei copiii?"
"- Uneori, cand nu sunt prea puternice tratamentele si cand au putere."

Stau si ma uit tamp cand la Andrei, cand la mama lui. Nu imi trece prin cap nimic. Stau ca boul si ma uit.

Maica-sa se uita la mine si deodata zice:

"- A fost campion national la karate acuma 2 ani."

Vreau sa fug de acolo...

"- Dupa aceea s-a apucat de fotbal si sa se dea cu bicicleta. Acuma 2 luni l-au diagnosticat cu leucemie".

Fac ochii mari. Ma uit la amandoi: Andrei, cadaveric in patul de spital. Maica-sa langa, tinandu-l de mana si uitandu-se la mine cu acelasi zambet, care acuma mi se pare insuportabil, impietrit pe fata.

Ma uit cretin si nu sunt in stare sa zic nimic.

Orice as incerca sa zic mi s-ar parea de o stupiditate colosala.

Parte din aparatele din salon sunt achizitionate din donatiile primite in precedentele editii organizate de Istvan. Reporterii o intreaba daca le folosesc, o pun pe masa sa stea pe pat langa Andrei.

Eu privesc si aud toate astea ca dintr-o alta lume.

Greu?! Ce e acela greu?

Poate cand stai zi de zi pe marginea unui pat de spital si vezi cum iti moare copilul cu zile? Sau poate daca ai noroc, nu moare. Dar ia stai asa vreo 3 luni in incertitudine. Culcandu-te seara de seara si intrebandu-te daca dimineata mai traieste.

Vazandu-l cum se stinge sub ochii tai. Cum nu mai e in stare sa faca nimic din ceea ce i-a placut.

Banuiesc ca in coordonatele acestea, "greul" capata alta semnificatie...

Ies din salon. Doctorul ne zice ca in cealalta aripa mai e un sugar, care e in ultima faza.

Bun. Mi-a ajuns.

In interviu reporterita m-a intrebat daca e greu sa pedalezi 24h. Am indrugat ceva banalitati.

Greu sa pedalezi 24h?! Pedalez 24 de mii de ore, dar sa nu stau o zi in locul uneia din acele mame.

Istvan zice ca anul trecut au fost la pedalat/alergat si doi dintre pacientii tratati de cancer aici.

Poate ca nu neaparat aparatele acelea in sine fac diferenta (desi fie vorba intre noi, de-a lungul acestor cinci editii s-au strans cateva aparate care sunt folosite zilnic acolo). Eu chiar cred ca si simplul fapt ca cineva se gandeste la tine inseamna mult pentru aceste familii.

Si pe mine personal, ochii acelor mame o sa ma bantuie mult si bine.

Daca sunt oameni care gasesc motivant si inspirational faptul ca pedalez 24h si asta ii determina sa doneze pentru acesti copii - perfect. Pedalez cat vreti voi. Si dupa aia o iau de la capat.

Detalii despre eveniment aici:
http://xterra.galantom.ro/event-projects/view?id=779

300

Data: 14.08.2016
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Banat
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Poze nu prea avem. DSLR-ul era ultimul lucru pe care l-as fi carat dupa mine, iar telefonul il pot folosi la orice altceva - mai putin vorbit si facut poze. Asa ca o sa va ametesc din vorbe...

Ca asa iti vine cateodata: dorul de duca. Si cam tot atunci imi dau seama cat de norocos sunt. Adica, sincer, cati dintre voi va puteti scoate romantic prietena/sotia/amanta la o plimbare de 300km?

Planul turei e mai vechi. Carol, eminenta cenusie a MTB-ului local a gandit tura de multi ani. In ultima perioada s-a concretizat sub forma de Weidenthal-Eibenthal si a intrat sub umbrela Banat Epic.

Pe scurt, e vorba de a parcurge pe bicicleta distanta intre aceste doua sate. Dus-intors.

Ideea lui Carol e de explorare, de aventura. De aceea Carol propune tura spre a fi facuta pe echipe, pe durata a macar 2 zile. Sa ai timp sa cauti, sa te bucuri de peisaj, sa descoperi. Noi vedem tura si din punct de vedere sportiv si asa a aparut cumva mixtura de Weidenthal-Eibenthal 24h.

Zona prin care perindam e sudul Banatului. Inaltimi nu foarte mari, munti blajini care se preteaza la drumuri forestiere si la bicicleta. Problema e ca sunt o sumedenie de drumuri si orientarea in teren ridica probleme.

Elena a fost cea care m-a impulsionat sa fac tura. Singur nu m-as fi dus. Ea a zis ca are chef - asa ca am purces la planificat traseul. Carol a avut aici un cuvant greu de spus. A iesit o mixtura intre traseul lui de aventura si traseul rapid pe ca il doream eu.

Plecarea am amanat-o cu o zi. Era mult prea frig sambata. Asa ca am inghetat cu copiii la Cuntu.

Duminica dimineata (apropo, ora 3 e dimineata sau noapte?) plecam din Timisoara  catre Brebu Nou.

Aici, la pensiunea EnduroMania e punctul de start al turei. In Brebu termometrul imi arata 3 grade. Nu mai zic nimic. Doar ca sper ca iarna ce urmeaza o sa fie exact ca ultimele 2 ierni. Sa am 20 de grade in decembrie in compensatie...

Carol se trezeste si ne intampina. Planul initial era sa plecam la ora 5 din Brebu. Dar amanam suficient de mult plecarea incat se face lumina.

La 6.08 plecam in aceasta aventura.

Dar in spatele turei stau mai multe decat un plan, echipament, orar. Nici unul din aceste 3 ingrediente nu a fost neaparat planificat minutios.

Sincer, tura asta a fost despre:

Frig, Frig, Frig! O sa mor de frig! Chiar poate sa se duca de rapa toata omenirea, dar unde dracu e incalzirea aia globala? De ce ma pedepsiti?

Bai, ce merge Elena... O fi de la frig....

Na, ca e frumos aici spre Semenic. Cum naiba pedala Crista pe aici cu  cursiera? E si o parte buna: in ritmul asta urcarea spre Semenic devine in curand forestier.

"Bai ce frumos poate sa fie aici sus pe Semenic cand rasare soarele!"

"Uite, mai stii cand am urcat gafaind acuma multiiiiiiiiiiiiiiiii ani si ne-am pus pe marginea drumului sa stam la soare? Era sfarsit de iarna. Si dupa aceea am mancat ciorba aia expirata la Nedeea."

Uitasem cat de mare e platoul somital a Semenicului. Mergi si tot mergi... Tu cu gandurile tale si cu soarele asta fain de te incalzeste la spate.

"Uite, aici erau oamenii aia la cules de afine cand am trecut prima data pe aici. Si tot ziceai ca o sa-ti faci si tu un pieptene din ala de cules afine. Si pe coborarea asta mica chiuiam si ne tataia curul." Acuma ii dam viteza...

Tot aici ne-am ratacit acuma multi ani. Dar nu aveam GPS. Acuma revenim pe drum imediat. Atunci le-am carat in spate ceva vreme...

"Cantonul Cosava. Uite si izvorele Nerei. Faina si tura aia in care tot aici am luat-o gresit, doar ca sa revenim si sa continuam pe drumul bun. Si cand a venit ploaia si drumul pietruit s-a udat si a devenit super alunecos. S-a si picat atunci. Uite aici in poiana avem ceva poze."

Si coborarea spre Borlovenii Vechi. "Mai stii cand fugaream vaca aia pe aici? Mamaaaaa ce ...vaca. Am undeva ascunsa si o poza: tu pedaland aplecata pe ghidon, urmarita de o vaca dementa."

Frig! cat de frig poate sa fie pe valea asta! Si cat de lunga poate fi valea asta!!!!!

Omul din sat are chef de vorba. Si din vorba in vorba ne schimba putin planul. Adica am stat o saptamana si am desenat si tot desenat track-ul. Si asta vine si ne zice noua cum sa facem... Asa ca facem ca el si scurtam cu vreo 4km

"...Si cand am mers la ultima editie de EcoExplora. tot pe aici eram - in drum spre Dalboset. Te-au sunat de la lucru si in timpul concursului, pe bicicleta aveai ceva phone meeting."

Urcarea spre Ravensca, prin Barz. Asta a fost prima data cand am dat de satele de pemi, prima tura in Muntiii Almajului.

"Uite, acolo langa plopul ala mare o lasam pe Mariuta la umbra. Si la panoul asta turistic informativ avem o poza faina."

Au refacut drumul...

In Ravensca, birtul e inchis - ca de obicei. Si facem aceeasi poza cliseu la panoul cu harta din parculet. De cate ori am trecut pe aici si cu cati oameni...

Urmeaza coborarea spre Liubcova care ne scoate la Dunare. Lunga, lunga.

"Uite la dugheana asta ne-am oprit o data si am mancat inghetata. Si de aici am luat-o mai departe pe sosea."

E frumos aici. Au refacut si drumul. Plin de pescari, Dunarea ne insoteste imediat langa drum, muntii coboara de o parte si alta pana in apa.

Mergem si tot mergem. Si ne mai zambim. Nu trebuie sa ne mai vorbim. Ajunge doar sa ne incrucisam privirile.

Svinita - undeva pe malul Dunarii. De aici incepe Terra Incognita. E grea urcarea - criminala. Se poate face pe bicicleta, dar nu daca esti la o tura de 300km. Mult prea multa energie pierduta.

Oare e mai bine sa mori copt sau inghetat? Arde nespus de tare soarele - te loveste in ceafa, totul se lichefiaza.

Oare e bine daca la o tura de 300km ajungi sa cari bicicleta in spate prin mijlocul tufelor, fara perspectiva unui drum bun?

Si coborarea spre Eibenthal e faina. Tehnica - un drum rupt, cu fagasuri uriase si trepe de piatra. Cu mult nisip.

2Be 2016 - compendiu de invataturi

Data: 29.07.2016 - 31.07.2016
Locatie: Slatina Timis

Media:
Mircea Gherase
https://get.google.com/albumarchive/pwa/103672472083426815246/album/6313949353576207761?source=pwa

Alex:
https://get.google.com/albumarchive/103672472083426815246/album/AF1QipNyrDE-s4LKEwC8EzhNNbgwAB-cSab-chyxBecQ?source=pwa

Bogdan Ionescu
https://www.facebook.com/bogdan.ionescu.3517/media_set?set=a.10155039761495744.1073741901.785835743&type=3&pnref=story

Nico:
https://get.google.com/albumarchive/103672472083426815246/album/AF1QipMhg2DazzFgyuIJm6dygyROo6-Pk-_YeGg7XWGF

Mihaela:
http://amintiridinmunti.blogspot.ro/2016/08/2-be-cernei.html
http://amintiridinmunti.blogspot.ro/2016/08/2-be-semenic.html

Petru Cristescu:
http://petrucristescu.domasnea.com/sus-pe-creasta/
http://petrucristescu.domasnea.com/2be2/

https://www.youtube.com/watch?v=creDCU0aj1k

Vasi:
https://www.facebook.com/nordevant/media_set?set=a.1207103232668234.1073741917.100001057054163&type=3&pnref=story
https://www.facebook.com/nordevant/media_set?set=a.1207066709338553.1073741915.100001057054163&type=3

Bogdan Horje
https://www.facebook.com/bogdan.horje/videos/1024699184279445/?pnref=story.unseen-section

Asta nu se vrea neaparat un blog, ci mai degraba un depozit de poze unde sa va regasiti voi ca si concurenti si voluntarii.

Si de asemenea un compendiu de ce nu trebuie facut la urmatoarea editie - asta ca sa nu uit peste lunga iarna ce ne paste.

O sa incep cu multumirile adresate voluntarilor. Si nu sunt de complezenta, chiar au fost la inaltime.

O parte din ei au fost si anii trecuti, o parte din colegii mei de lucru, o alta parte de oameni noi. Treaba cu voluntarii a mers clar mai bine ca anul trecut. Mai lipsit de stres, oamenii stiau ce trebuie facut, au facut ce trebuie. Au luat singuri decizii, au gestionat bine punctele de control.

Au avut voie buna, au incurajat oamenii.

Multumim ca ati fost alaturi de noi si o sa va "exploatam" si pe viitor.

Cu marcarea am invatat multe anul acesta:

- nu are nici un sens sa mazgalesti copacii si stancile cu 3 saptamani inainte. Vopseaua se degradeaza foarte repede. Sau e spalata de ploi. Sau acoperita de praf/noroi.

De acuma o sa imi iau 2-3 zile de concediu inainte de concurs si il marchez atunci. Combinatie de benzi si de faimosul deja punct roz.

- clar au fost probleme la marcajul in intersectii inainte de intrarea in acestea. Aveam multe confirmari dupa, dar prea putine sau deloc inainte.

- sigur o sa ramana la stadiul de "GPS-ul e necesar".Si nu neaparat fiindca nu suntem in stare sa il marcam. Cel putin ziua a 2-a o putem marca perfect. Dar nu o sa o facem. Tin sa ramana la la stadiul in care sa fie necesar sa te orientezi. Trebuie asigurat ca track-ul GPS bate exact cu ce marchez inainte de concurs.

- de preferat sa scot orice portiune de traseu comun. Asta ca sa nu mai existe confuziile de anul acesta cand unii concurenti au mers in sens invers pe traseu.

- faza cu startul din alt loc decat din tabara de baza nu pare ca a deranjat pe multi. Aproape sigur ca o sa fie la fel pentru prima zi de anul viitor.

De asemeena e clar ca trebuie sa schimbam data evenimentului. Aici mi-am dat singur cu bata in coaie: perioada de concedii, imediat dupa Geiger.

In linii mari anul viitor vom face concrusul la mijlocul lui septembrie, dupa ce coboara oile din munte.

De asemenea imi dau seama ca nebuniile mele nu sunt neaparat la indemana tuturor. Traseul din ziua a 2-a este general laudat. Cel din ziua 1 este considerqat criminal.

Si asta in conditiile in care ce am pus la bataie la concurs a fost varianta super simplificata a ideii initiale.

Asa ca probabil o sa raman pentru 2017 la formula de pana in maxim 70km cu pana in 4000m pentru prima zi.

Ziua a 2-a e clar ca ramane identica.

Sponsorii: am pierdut exclusiv pe mana mea. Nu am mai avut motivatia la un moment dat sa mai fac concursul, asa ca nu m-am interesat de sponsori. Sunt convins ca la cat dau din gura era suficient sa dau "acele" telefoane si rezolvam treaba.

Clar la anul revenim la formula cu premii in bani. Si substantiale.

Si treaba cu sponsorii o rezolvam pana prin martie. Asta o pun aici asa, ca reminder.

50-60 ramane numarul maxim de concurenti. Ceva ce tin neaparat e sa se pastreze acea atmosfera de prietenie din tabara de baza. 50-60 de concurenti, plus vreo 30 de voluntari.

E maximul pe care il pot mamele noastre suporta din punct de vedere a gatitului. E cam limita sa mai apuc sa vorbesc cu oamenii.

Si o sa dispara complet orice varianta scurta. Va exista doar 2 Be - 2 etape. Fara scurtaturi, fara ture scurte.

In linii mari avem traseul in minte - in septembrie si octombrie o sa fim la treaba prin munti pentru a-l definitiva.

2017 va aduce un traseu nou in prima zi - e "filosofia" evenimentului de a despoeri tot timpul locuri noi.

Veti ajunge din nou pe Tarcu, dar de data aceasta trecand probabil prin Godeanu. Si fac o promisiune: coborarile o sa fie decente. E cumva o ironie ciudata  - la 2 editii am ales coborari impracticabile pentru majoritatea concurentilor, in conditiile in care eu sunt un coborator mediocru.

Traseul de anul viitor promit va fi placut. Dar doar la vale :).

Cam asta ar fi. In afara de imbunatatirea marcarii traseului si a gasirii unui traseu frumos - nu vreau sa schimb multe.

Noi va multumim ca ati participat la editia 2BE 2016 si va asteptam cu drag anul viitor.

Om

Cand bei iti vin idei. Ca de la bautura. Cand bei cu prieteni pe care nu i-ai vazut de ani de zile iti vin si mai multe idei.

Nu m-a deranjat ca am picat azi cu bicicleta - statistic era timpul.

Nici ca acuma am curul ca maimutele de la zoo - doar ca doare.

Nici ca am îndoit bicicleta.

Dar cat stăteam in mijlocul drumului, m-au depasit 2 masini ( am apreciat că nu m-au călcat ).
Au trecut vreo 10 oameni. Unul nu s-a oprit sa ma întrebe: "Fraiere, ai murit?"

Mi se confirmă ce am constientizat de mic: trebuie sa poti sa te descurci singur in orice situatie. Tot timpul. Ca nu te ajută nimeni, niciodată. Iar cei care te-ar putea ajuta cu adevarat poate nu sunt atunci acolo.

Copilăria mi-am petrecut-o printre romi, recidivisti si contrabandisti de tigari si nu numai. Am învătat ca ei pot fi mult mai oameni decat cei spoiti de "civilizatie". Preferam sa fii sărit romii pe mine...

Tata m-a invatat un lucru: sa nu judec oamenii dupa ce origine au sau cu ce se ocupa. Ci dupa cum se comporta. Dupa cat sunt de oameni.

Ca e irelevant ca ai "n" facultati si toata viata ai buchisit, daca esti un gunoi de om. Ca e la fel de irelevant daca esti tigan nespalat, surdomut, muncitor necalificat, dar stii sa zici o vorba buna si sa ajuti cand e nevoie.

Tot el m-a invatat ca cel mai de pret lucru sunt prietenii. Nu relatiile sociale. Nu prieteniile de interes. Prietenii - aia cu care bei bere pana dimineata, dai ture prin munti si aia pentru care ai face orice ca sa ii ajuti.

Tot el m-a invatat sa zic lucrurile verde-n fata. Ma doare-n pula (limbajul asta l-am deprins probabil prin Piata 700 si pe colcauri cu golanii, dar nu mi-e deloc rusine de el) ca e vorba de seful meu, ca ce zic poate avea repercusiuni, ca distrug prietenii.

Daca nu esti om (e irelevant cat de subiectiva e aprecierea aceasta, pana la urma iti construiesti viata relativ la propria persoana) - te bag in pizda matii.

Ca asa am reusit sa enervez oameni sau sa distrug prietenii de zeci de ani - e adevarat.

Reversul ar fi fost un zambet fals si condescent. O privire mincinoasa si aprobatoare, cand eu gandesc cu totul altceva. Doar asa, de complezenta, ca sa nu supar omul. Iar in spate sa continui sa-l bag in pizda masii. Asta mi se pare josnic.

Ai mei au avut inspiratia sa ma "alunge" constant de acasa. Am bantuit de mic prin tot felul de tabere. Am stat pe la rude si la prieteni de familie. Am intalnit tot felul de oameni.

Buni, rai - acuma depinde de scara de valori a fiecaruia.

Dar tot in anturajul din copilarie am invatat un lucru: ca indiferent de cum e omul ala, la greu il ajuti. Nu-l lasi sa se chinuie. Si daca e vorba de egoismul suprem nascut din cruda logica: s-ar putea sa am nevoie sa ma ajute si el candva. Dar il ajuti.

Acuma nu stiu daca cazatura asta sau cantitatea de bere ingurgitata a declansat aceasta elucubratie intelectuala; dar da, ma asteptam ca cineva sa ma ajute.

Dimineata spre lucru o adormita a calcat un batran pe pista de biciclete. Ala vroia sa urce in troleibuz. M-am oprit sa-i ajut. Nu e nici un fel de gest nobil sau de lauda - e normal. I-am zis la desteapta aia sa caste ochii pe unde merge, dar asta nu inseamna ca nu ajuti omul.

Stii (imi place exprimarea asta colocviala) si pe Ana o sa o invat la fel - sa fie sociabila. Sa nu judece oamenii dupa conditie sau educatie. Sa judece oamenii doar dupa faptul daca sunt OAMENI. Sa-si faca prieteni in toate categoriile sociale.

Si - simplu - sa ii bage in pizda masii pe aia care sunt gunoaie si sa mearga mai departe.

Crampeie

Imi placea sa scriu. Tin minte ca era o perioada in care scriam intruna. Abia ajungeam acasa, aruncam bagajele, dechideam o bere si ma puneam pe scris. Trebuia sa scriu repede ca sa simt ca inca nu s-a terminat tura, ca inca sunt acolo.

A fost o perioada in care am scris despre concursuri. Rapoarte de cursa. Si erau multe, fiindca mergeam in fiecare week-end macar la cate un concurs. Astea trebuie sa recunosc ca mi se par puerile acuma. Si cand le scriam imi dadeam seama ca urmaresc exact acelasi calapod.

Unii le-au gasit inspirationale, altii au zis ca i-au determinat sa se apuce de sport sau sa mearga la competitii. Nu ca ar fi momentul adevarului, dar asta nu m-a magulit niciodata. Nu pot sa zic ca m-a deranjat ca acele povesti au facut pe unii sa se apuce de sport sau de concursuri, dar sigur nu acela a fost motivul care ma determina sa scriu.

Acuma nu mai scriu decat rar. Acuma stau cu ochii beliti in zare si visez.

O caldura apasatoare, aproape tangibila. Ne retragem jos in oaza la o terasa acoperita. Berea Trujillo e la limita inghetului. Simti fizic cat e de rece de fiecare data cand iei o gura de bere. Si totul in jur e incremenit, paralizat de caldura ucigatoare a desertului.

Acuma e tarziu. Mult prea tarziuș trebuia sa ne intoarcem demult din saua Pietrele, dar am continuat aiurea mai departe. Ne-am pierdut in noaptea rece si inghetata unde vijelia ne inconjoara din toate partile. Disperarea si neputinta ies prin fiecare por. Simti mirosul fricii, transpiratia acra chiar daca afara sunt multe grade sub zero si toate extremitatile sunt reci bocna.

Hamacul din Vang Vieng. Si fluviul incredibil de lenes, de maro si de indiferent la demonii care ne bantuiau atunci. Whickey bucket, iarba, autobuze pierdute intr-o mare de praf. Si dupa aceea linistea serii pe o terasa in Si Phan Do sub o luna incredibil de mare si de rotunda reflectata in uriasul Mekong.

Un cort mic si stramt sus la 5300m in mijlocul furtunii de zapada. Bucuria de a avea pe cineva langa tine. Placerea simpla a unui ceai cald care atunci a parut cel mai de pret lucru din lume.

O plaja pustie undeva in sudul Frantei si doar noi doi pe o stanca. Mancand un pui la rotisor, o bagheta si rosii de Carrefour. Si o mare albastra si calda doar pentru noi

Stau cu ochii beliti in zare si visez. La lucruri care au fost. La lucruri care poate vin.

Rutina te omoara. Moartea inceata si sigura a viselor, a ideilor. Ma uit in jur. Oamenii sunt multumiti cu rutina. Le ofera siguranta si confort. Ca vacile pe care le urmaresc cand merg la turele de MTB - dimineata pleaca cuminti catre pasune. N-au nevoie de cioban - stiu si singure unde sa mearga. Mananca cuminti, rumega, dorm si seara refac multumite drumul de intoarcere.

Sau sportivii. Rutina lor e mai cumplita ca a vacilor. Si de-aia nu mai scriu. Nu mai puteam vorbi cu cineva decat despre timpi, parametrii si antrenamente. Sportivii sunt de o simplitate in gandire dezarmanta.

Stau cu ochii beliti in zare si mi-e greata de toata rutina. De data asta e impetuos necesar sa plec pe o perioada mai lunga ca sa nu o iau razna.

Dar pana atunci trebuie sa duc rutina la perfectiune. Vreau sa castig un concurs. Singurul care ma intereseaza de trei ani. Si pe cat de mult urasc rutina, pe atat de maniacal devin cand imi intra o idee in cap.

Si dupa aceea o sa plecam peste mari si tari. Departe.

Urator

In propriul sistem de valori pe ultimul loc - sau primul, depinde de dispozitia in care sunt si ce as vrea sa le fac - se afla cei care vor cu tot dinadinsul sa imi faca bine.

Nu pot zice ca am facut un studiu stiintific, nici ca am date pe un esantion reprezentativ, dar despre  segmentul care a incercat sa ma indrume pe mine pe drumul bun pot zice un singur lucru: sunt cei mai prosti si limitati oameni pe care mi-a fost dat sa-i intalnesc.

De exemplu parintii. Ei m-au lasat tot impul in pace. Sau sigur nu m-au futut niciodata la cap cu fixatiile lor. De aia o sa le si port un respect imens.

Dar exista categoria aceea care tine mortis sa faca bine. Si fara sa ii rogi te includ si pe tine pe lista celor care trebuie salvati.

Revenind 2 paragrafe mai sus. Pe langa ca nu ii roaga nimeni sa ma salveze, ca imi consuma aiurea timpul si ma fac sa fiu si mai vulgar decat in mod normal, categoria asta e formata exclusiv din prosti.

Si aici prin prosti inteleg nu numai oameni needucati sau necititi. Mai grav e ca idiotii astia citesc. Tot felul de porcarii din tot felul de surse obscure. Putinele cuvinte care rezoneaza in capul lor sunt: "fenomenal",  "extraordinar", "apocaliptic", "criza","dezastru". Si mai ales "conspiratie"...

Din nou, n-ar fi o problema personala. Fiecare are dreptul sa fie idiot. Personal devine cand incearca sa ma convinga de cacaturile lor.

Dar iar am divagat. Personal devine atunci cand incerca cu orice pret sa imi faca bine.

- Fumezi?
- Ihi...
- Pai de ce fumezi? Nu e pacat? Faci atata sport, nu stii ca iti face rau? Am avut un prieten care fuma si a murit. Si altul care a facut cancer. Si altul la care i-au taiat picioarele

...si eu am avut unu' care dadea aiurea din gura si acuma are capu' spart...

Auzi ma pulica franaru', cine drac' te-a erijat pe tine in Mesia? Te-o trimis Dumnezau la recrutari? Ai norma la facut fapte bune? Ce te fute pe tine grija ca ma sinucid?

- Bei?
- Ihi...
- Dar nu e bine. Iti soliciti ficatul, e pacat. Am un prieten care....

...da stiu, s-a imbatat si i-a tras-o la prietena ta in timp ce imi tii aici prelegeri...

Interesant e ca toti astia de imi vor binele si imi dau sfaturi sunt: obezi morbizi, cocarjati de spate din tot felul de corporatii, oameni care n-au reusit sa aiba in viata lor o relatie stabila.

Si tot eu sunt ala viciat si pe calea gresita. Cu un picior in groapa. O sticla in mana si un trabuc in gura.

La inceput m-am gandit ca asta o fi modalitatea lor de a fi fericiti. In incercarea de a-i salva pe restul de la pierzanie. Un scop cat se poate de nobil in teorie, nimic de zis. Dar o idee de cacat cand o pui in practica. Fiindca porneste de la premiza ca ala vrea sa fie salvat.

O mare hiba in firul logic al facatorilor de bine e ca ei considera ca ceilalti sunt niste victime. A imprejurarilor, a societatii, a anturajului.

Pula! Surpriza! Daca la "victime" chiar le place ce fac? Te-ai gandit la asta?

Adica cum sa-i placa cuiva sa se omoare incet si lent te intrebi ? Exact! Asta incerc sa iti zic.

Poate ca victima e fericita exact cu ceea ce face. Fericit. Stii chestia aia cand iti place ceea ce faci, cand esti multumit de tine. Ca atunci cand ragai dupa o bere buna? Ca atunci cand scoti rotocolae rotunde de fum? Sau cand vezi cai verzi pe pereti?

Nu, facatorii de bine n-au cum sa inteleaga asta. Sunt mult prea preocupati sa poarte in spate povara viciilor si a greutatilor celorlati.

Na, asta e...Sa fim fericiti pe mai departe

Vaca

Eram deja capsat.

Intra Ana in clasa la gradinita, apare unu':

"Ana Fodor!!! Te iubesc Ana Fodor!!!"

Dimineata am avut un antrenament de 2 ore pe trainer. E greu sa stai acolo concentrat 2 ore. Te intrebi de ce? Na, uite de-aia: ca sa fii mereu antrenat sa ii poti fugari pe astia.

Azi trebuie platita gradinita. Ma duc si ma pun la usa : tanti de acolo se chinuie sa imbrace un baiat (cam mare pentru operatiunea asta, dar poate e doar lenes).

Apare una, se baga in fata mea si sta acolo. Zic initial ca vrea sa intrebe ceva. Da' nu intreaba nimic.
Si incet, incet incep sa cred ca si ea vrea sa plateasca.

Asa ca am urat-o instantaneu. Doar ca eu foarte rar si zic ceva. Am bagat-o in pizda masii in gand si m-am pus sa astept.

Adevaru-i ca arat un pic ciudat. Casca pe cap, de sub ea iese un ciorap (a se citi Buff), leoarca de transpiratie.

Nu ca ea ar arata mai bine. Are gusa. Zici ca e cocosul din Punguta cu doi bani. Si asta m-a facut s-o urasc si mai mult. Nu am nimic cu cocosul ala. Am cu grasii...

Revenind.

Cum o studiam, recurent se intorcea si se tot uita la mine. O fixam cu privirea, se intorcea si astepta sa fie bagata in seama.

Intre timp se tot uita ostentativ la ceas si pufaia. Grasii au oricum un mod aparte de a pufai...

Intr-un final scoate si portmoneul - sa fie in prima linie cand se da startul la plata. Acuma pana si mie mi-a fost clar ca vaca s-a bagat in fata mea.

Plateste. Tanti e mai in varsta si se misca incet. Asta pare ca o deranjeaza pe vaca.

Ia restul se intoarce iara catre mine si da sa plece.
Si atunci n-a putut sa-i taca pizda aia de gura...Nu, trebuia sa zica ceva. Sa mugeasca.

"O...vai! N-am stiut ca asteptati sa platiti. Scuze!"

De ce pizda matii a trebuit sa si vorbesti? Monument de nesimtire ce esti.

Initial replica era inifint mai vulgara. In final a iesit asta:

"Ahhh...bun! E OK. Nu mi-era clar daca esti chioara sau nesimtita."

Si exact ca si Fluffy in trecut s-a uitat lung de tot la mine. M-a masurat pe indelete din crestet pana in talpi.

Si exact ca in cazul Fluffy i-am oferit acelasi zambet condescedent.

Si a plecat.

Singurul meu regret e ca vaca sigur e convinsa ca eu o consider chioara...

Tanti a fost numai lapte si miere dupa aceea. Mai putin si cred ca ma scutea si de plata..

P.S.: ar mai fi si povestea cu luptatorul de la sala. Ala de mi-a zis deja de 2 ori ca el ar omora pe cineva. Cu un topor. Cu ala e mai ciudat. Daca nu iau primul startul, am mierlit-o. Si pe de alta pate as mai merge la sala aia...

Niciodata

Azi a fost ziua cea mai grea.

Am aflat multe despre mine. M-am bucurat, dar am fost si dezamagit. Dar s-o luam cu inceputul...

De ceva timp ma tot duc la o sala noua. In timp am dezvoltat o minima baza de date cu salile din Timisoara. Le schimb destul de des. De asemenea o buna parte din timpul meu liber il petrec pe acolo.

Unde merg acuma e ieftin si curat.

Am mai fost de-a lungul timpului la foarte ieftin si infect. Aici mergeau exclusiv cei care vin la sala pentru sport. Punct.

Am fost la foarte scump si impresia de curat. Aici mergeau fitosii. Dar cum orarul nostru era decalat nu mi-am prea format o imagine buna despre personajele de aici.

Deci, acuma am ajuns la ieftin si curat. Ati zice ca e cea mai buna varianta. Asa si este. Doar ca nu sunt singurul care se pare ca a descoperit-o...

Asa ca aici unde merg acuma sala e foarte populata. Dar azi a fost cu totul special...

"Tatuatul" e personal trainer. Si eu vreau sa ma fac personal trainer. Ba chiar am gasit un curs in Timisoara si ma gandesc sa ma inscriu. "Tatuatul" costa 700RON pe luna. Adica 7 milioane. Asta pe langa pretul salii.

Am o vorba. De fapt mai multe. Una e ca: "Nu e prost ala care cere, prost e ala care da". Si dupa aia ar mai fi faza ca cineva trebuie sa ii scape pe prosti de bani.

Nu inteleg de ce un om cu boii acasa ar da 7 milioane pe luna. E unul din motivele pentru care m-as face personal trainer. Sa scap oropsitii de surplusul de bani...

"Tatuatul" are in general fete pe care le pregateste. De fapt exclusiv fete. Cu o exceptie. Baiatul cu BMW. Ala nu se pune - cred ca e tot un fel de fata.

Deci, exclusiv fete. Initial am zis ca o fi fain!

O sa le analizam profilul acestora cu alta ocazie. Hai ca pierd firul povestii...

Asa.

M-am urcat pe banda. Azi urma sa am un antrenament destul de greu.  Pentru prima data am luat banda fara televizor - ca si asa nu mai vad ecranul cand panta e de 15%.

Setez banda, pornesc. Dupa vreo 5 minute apare "Tatuatul" cu 2 invatacele. Noi, nu le-am mai vazut pana acuma.

Una se pune pe banda din stanga. Cealalta pe banda din dreapta. Ma simt deja inconjurat.

Una e la prima sedinta. Inaltime medie. Greutate peste medie. Hai s-o catalogam la "Alba, grasa si...atat".

Cu ingrijorare aflu ca azi va alerga tot antrenamentul pe banda. Nu stie s- o seteze. Asa ca cealalta o ajuta. Peste mine. Adica ii dadea indicatii si gesticula ce trebuie facut.

"Fluffy" -hai sa-i zicem asa, e un alint frumos - pricepe. Lucrurile par sa intre in normal. Nimic spectaculos pana acuma de fapt.

Dupa care incepe sa vorbeasca...

"Cat slabesc daca alerg 2 km?"

Nu m-am vazut in oglinda, dar cred ca aveam o mimica interesanta....

"Sa mananc banana dupa antrenament sau piept de pui fiert?"

Am de alergat 60 de minute. Anaerob. Mi-e greu. Sunt ud leoarca. Si nu ma mai pot concentra...

"La lucru imi fac un shake cu ananas, patrunjel si morcovi. Imi place gustul de iarba! "

...Sigur si gustul de pula iti place...

"Dimineata am mancat o banana. Dupa antrenament o sa mananc un mar. La pranz mananc piept de pui fiert"

Futu-ti pe chizda matii! Taci dracului din gura!!!!!!!!!

"Mananc si migdale. Le pun seara in apa sa se inmoaie, ca nu-mi plac asa tari, ca ma dor dintii. Si le mananc a doua zi."

Doamne...Existi? Da-mi te rog un semn. Un fulger. Un scurtcircuit. Ca un infarct pentru Fluffy e prea mult daca cer.

"Urmez un regim. Ceva disociat. N-am inteles prea bine - ma duc dupa sala sa vad".

La un moment dat o intreaba "Tatuatul"daca ii e greu.

"Nu!!! Chiar mi-e bine la picioare, dar nu pot respira!"

Idioato!!! Incearca sa taci din gura si o sa reusesti!

Einstein sigur a descoperit teoria relativitatii la sala. Secundele s-au transformat in secole, minutele in milenii.

Fluffy vorbea in continuu. Scenariile au inceput sa se perinde cu repeziciune prin fata ochilor.

- sa-i zic sa taca. Ar fi de bun simt. Nu e singura in sala asta. Dar nu sunt in stare sa gasesc o forma civilizata sa fac asta. Deja sunt la punctul in care as scoate doar injuraturi din mine.

- sa o dau cu capul de banda cand nu e atent "Tatuatul". Uite asta mi-ar provoca o satisfactie enorma! Nu-i bine! Calm...Inspira, expira...Asa.

-  sa ma mut pe alta banda. Simplu si eficient. Ete fleosc...Asta ar fi cea mai cumplita infrangere.  Nu cedez eu asa usor...

Minutele trec greu...

Lui Fluffy ii plac rodiile. Dar nu se intelege cu avocado. Si ii place inghetata de la Lidl! Bravo Fluffy. As fi murit prost fara informatia asta utila.

Fluffy face sport ca sa slabeasca. Mi-e clar. Totusi singurul ei subiect, singura obsesie, e mancarea.

Diseara inaitne de culcare o sa manance un mar si un piept de pui fiert. Bravo Fluffy!

N-a tacut o secunda. Cand nu vorbea cu "Tatuatul" cred ca rumega. Ca auzeam ceva zgomote.

Pentru prima data am regretat ca nu am mancat de cu seara ciorba de fasole si sa beau bere. Sincer m-am chinuit, m-am scremut, dar n-a iesit decat un biet partisor. Nu ca basinile de ieri. Cu alea sigur as fi scapat de Fluffy. Poate chiar murea intoxicata. Ce frumos....

Lui Fluffy i se balangane carnea pe brate. Cam ca atunci cand arunci cu bolovanul in lac si se fac cercuri. Fluffy nu e neaparat grasa, e doar Fluffy...

Si cel  mai cumplit e ca vorbeste. Si are entuziasmul ala tampit a omului super multumit de el. Dezarmant. Nu ai cum sa combati asa ceva. Fluffy e fericita. Acuma a venit la sala. O sa slabeasca. O sa fie fericita. O sa se laude ca merge la sala si ca a slabit. O sa fie fericita. O sa inceapa sa faca selectie cu cine se fute (aici am mici dubii). O sa fie fericita. Dupa care o sa re inceapa sa manance ca porcul. O sa fie fericita. Fiindca stie ca daca merge la sala o sa slabeasca iara.

Si ciclul se va relua.

Mai am 15 minute.

Dumnezeu nu exista. Mi-e clar. Sau e a naibii de masochist. Sta acolo sus si face misto de mine.

Aflu tot mai multe. Evident despre obiceiurile culinare ale lui Fluffy.

Si acuma vine trasnetul. La fel de debordant cum povestea cu 2 secunde inainte despre ceva mancare, il intreaba nonsalant pe "Tatuatul" (nonsalant si razand tamp):

"Eu cand o sa alerg asa?"

In fata benzilor e o oglinda. Asa ca am putut sa vad ca arata cu bratul ala carnos in directia mea. Tinand cont de hipoxia dupa 50 de minute de alergat anaerob, mi-a luat ceva timp sa procesez situatia.

O.....cate aveam in cap sa ii spun! Timp de 50 de minute m-am gandit ce i-as zice. Aveam o droaie de variante. De smecher. De grobian. De om civilizat. De nesimtit sadea. Orice vreti. Si toate combinatiile intre ele.

Dar n-a fost sa fie...

Cu o privire goala si tampa m-am pus in lateralul benzii, m-am uitat la Fluffy si i-am zis:

"Niciodata..."

Mi-e clar ca eu nu o sa fiu personal trainer in vecii vecilor. Tot respectul pentru cei care fac asa ceva si zi de zi au parte de Fluffy...

La inceput a fost...planul

Fara plan nu merge. E ca si cand ai pleca la razboi cu arma descarcata.

A trecut si perioada de odihna (prelungita cu o perioada lunga de lipsa totala de chef si motivatie). Au trecut si sarbatorile. A trecut si concediul.

Acuma m-am trezit in curul gol.

Bine, nu chiar in curul gol... In perioada care a trecut am pregatit terenul pentru ce o fi sa urmeze.

Dar acuma imi trebuie un plan.

Anii trecuti m-au invatat ceva: sa nu trag ca boul inainte de ianuarie. De asemenea numai cu hei-rup-ul nu merge.

Totodata am vazut ca nu merge sa fugi dupa mai multi iepuri. Nu merge alergat si bicicleta. Sau inot, alergat si bicicleta.

De fapt merge, dar am alte prioritati. Cred ca vreau sa imi amintesc cum rade Ana si Elena si cum am stat cu ele,  si nu numai cum am alergat nu stiu cati kilometri. Lucrurile trebuie imbinate. Cu cap.

O sa imi schimb calendarul de concurs...  Anul acesta voi mai merge la... maxim 1 concurs pe saptamana :).

Voi merge la "cele mari" : IBO (cele 2 anul acesta din cate am inteles), 3 Munti, Maros, Geiger, Resita. Voi incerca un DHS. Dar si la cele mici si faine: Liman, Ranca...

Pentru alergat am facut o selectie mai aparte: voi reveni la Marathon 7500 (sper ca intr-o formula inedita si sper ca nu doar pentru a bifa participarea), va fi MPC ca de obicei (unde de pe acuma stiu ca voi merge la fel de bine ca in  toti anii precedenti). Va fi bineinteles UTF. Sper ca va fi si Olympus.

Dar anul acesta ies din calendar, pentru mine, mai multe nume sonore: Eco Marathon, Hercules, Apuseni, Ciucas. Voi reveni la ele... atunci cand va reveni cheful de asa ceva.

De asemenea anul acesta voi incerca si unul sau doua duatloane.

Si ca diversificare (si mai ales ca antrenament si ca pregatire psihica) anul acesta voi incerca sa concurez si la turele scurte.  Evident, nu la concursurile serioase gen Geiger, Maros sau Garana... Dar sunt curios cum ma descurc pe distante scurte, unde e nevoie de explozie. Si parca as mai schimba aceleasi fete cu care concurez de 5 ani incoace...

Daca 2012 a fost anul Flower Power - anul in care am concurat de placere, de dragul sportului si fara inversunare... ei bine pentru 2013 imi doresc altceva. Sper sa revin la inversunarea si incrancenarea de acuma 2 ani. Sper ca 2013 sa fie un an de "razboi". Completat cu mult antrenament.

Am vazut ca pot sa imi depasesc propriile bariere in anii ce au trecut. Nu mai vreau sa ma lupt cu mine: lupta aceasta am castigat-o deja.

Acuma vreau mai mult. Vreau sa ma lupt din nou cu ceilalti concurenti. Nu mai vreau sa ma complac in: "am concurat de placerea concursului".  Sau ca am participat de dragul sportului. Asa a fost 2012. Probabil ca o sa fie din nou peste cativa ani. Dar nu anul acesta.

Sunt constient ca asta nu vine peste noapte. Probabil ca nu o sa imi ating obiectivele in 2013. O sa fie poate un an de deceptii. Dar urmeaza 2014.

La categoria mea de varsta vreau sa fiu printre cei mai buni. Aici fac o paranteza: trebuie totusi sa iti pui obiective realiste. Nu pot sa visez ca mai am vreo sansa sa ma lupt cu cei sub 30 de ani. Ar fi si foarte grav pentru sportul din Romania daca inca as mai avea sanse acolo.

De ce as face asa ceva? Din mai multe motive.

In primul rand ca asa am chef acuma.

Si in al doilea rand ... pentru ca nu imi pot nega firea. Asta sunt, nu pot fi altul: sportul m-a interesat dintr-un singur motiv. A fost doar un alt domeniu in care puteam concura. Locul unde sa demonstrez ca pot sa fiu mai bun decat altcineva. Decat oricine.

Eu nu pot tine prelegeri despre beneficiile sportului. Cum nu pot tine prelegeri despre beneficiile lasatului de fumat.

Prelegerea mea despre sport ar fii cam asa: "Fa sport. O sa-l intreci pe X. Fa si mai mult sport. O sa-l intreci si pe Y. Lasa-te de fumat ca sa faci mai mult sport si o sa-l intreci si pe Z."

Orice fac, fac cu inversunarea competitiei: ma joc pe calculator maniacal pentru a fi mai bun ca altii. Beau bere mai mult ca altii. Orice fac trebuie sa fac mai bine sau mai mult ca altii.

Mi-am cumparat de sarbatori un puzzle. Nici ala nu pot sa il fac normal. Si acolo trebuie sa stau cu noptile pana innebunesc de cap, doar pentru a-l temina.

E bine, e rau? Imi pare rau, dar la 33 de ani firea omului nu o mai schimbi...

Am inteles ca pe langa antrenament e nevoie de odihna. De o nutritie corespunzatoare. De mai putin alcool. La toate astea lucrez deja.

Dar cel mai important ingredient am observat in 2012 ca e altul: Elena si Ana. Daca de acolo vine linistea si suportul moral restul vine aproape de la sine.

Si acuma...la munca.

De vis

Telefonul a sunat la 6.45.  Sa ma duc? Sa nu ma duc?

A inceput si Ana sa rada. Nu ma duc. Mai bine ma joc cu ea. Dupa care a tacut.

Si stateam asa in intuneric pe coltar. Sa ma duc? Sa nu ma duc? Hai ca merg totusi.

La 7.06 eram la sala. La 7.12 eram pe banda.

Mi-am dat seama ca o sa fie probleme imediat ce nu am gasit telecomanda. M-am dus la receptie - nu stia fata aia unde e. Cum dracu' sa alerg fara telecomanda?!

Am baleiat atent seria de televizoare de deasupra benzilor. Pe unu era Digi Life. Asta suna a ceva ca fostul Discovery. Asa ca m-am pus pe banda din fata lui.

Emisiunea era una medicala. Eu cum vad o picatura de sange, cum lesin. Cand aud de doctor alerg maratonul sub 3 ore. Cand vad spitalul fac stanga imprejur.

A fost cumplit. Am aflat despre evolutia transplantului hepatic in ultimii 30 de ani. Cu exemple concrete si cu imagini din salile de operatii.

Da' am zis ca nu ma dau jos de pe banda. Ma uitam la afisajul benzii. Dar mai ridicam si capul. Oceane de sange si oameni ciungi si cazuri disperate se pravaleau peste mine. Super!!!!!! Daca birui antrenamentul in conditiile astea nu ma mai doboara nimic

Dupa 15 minute am dedus din emisiunea aia ca pana la urma comertul cu organe ar fii o afacere profitabila. Si mai ales ca in general oamenii sunt suficient de prosti incat sa trebuiasca sa ajunga cu un picior in groapa (in cazul asta cu un ficat lipsa) ca sa isi dea seama ca timpul nu-l mai poti da inapoi.

Eu din toata aia am retinut ca a trebuit sa le faca la astia transplant de ficat ca abia dupa aia sa isi dea seama ca important e sa te bucuri alaturi de familie si de ce ai. Si sa-ti bagi pula in el stres, rutina si alte delicii contemporane. Foarte trist...

Pe la minutul 25 si a 3-a operatie laparoscopica am cedat. Vedeam numai lobi de ficat atacandu-ma din toate partile. Mate taiate, lichide sangerii si scalpele ascutite mi se plimbau prin fata ochilor.

Nu cedez!!! Mai 5 minute. Cumplite minute! Brusc s-a terminat. Nu va dati seama ce usurare am simtit. Emisiunea s-a terminat, ca antrenamentul meu mai dura...

Dupa pauza publicitara a inceput emisiunea cu leucemia. Am clacat instantaeu.

Am coborat de pe banda. Am mai baleiat odata televizoarele (telecomanda tot nu aparuse). Pe unul era History. Am scapat! O sa reusesc sa imi termin alergarea. M-am pus cuminte pe banda din fata lui.

Banda care horcaia ca aia de pe masa de operatie - aia cu transpalntul de ficat. A trebuit s-o schimb.

Urmatoarea banda era usor in diagonala cu televizorul. Am inceput sa alerg. Pe ecran cel putin nu era sange. Dimpotriva, am vazut o sigla mare roz.

De la DigiLife am nimerit la Euforia TV.

In curand mi se facuse dor de leucemie. Destul de repede am aflat ca de fapt Amalia nu a cazut pe scari. Si-a inscenat caderea pe scari.

Asta a avut consecinte nasoale din cate mi-am dat seama. Melita (Belita) sau ceva de genul asta a intuit asta si urmatoarele 5 minute - cand sprintam cu 17km/h la ora - s-a dus la tat'su, la gagiu si la ceva prietene si a dibuit adevarul.

Pe finalul sprintului treaba parea rezolvata: mama ii inscenase totul ca sa scape de Mannos. Dar acuma Melita (Belita) vroia sa plece de acasa cu aia mica cu tot.

Imi venea sa plang.Transplantul de ficat parea nectarul zeilor in comparatie cu asta. Mai avema inca 14 minute si un sprint.

Situatia parea fara iesire. Melita  (Belita) plecase cu aia mica de acasa la un hotel. Iuresul parea sa se dezlantuie pe ecran. Si iara, brusc s-a terminat. Serialul, nu antrenamentul.

Nu imi venea sa cred! Am mai aflat cu incantare cum poti slabi 21kg intr-o luna - nu pot sa nu sesiz ironicul situatie: imbecilitatrea aia o vedeam in timp ce alergam ca dementul la banda. Si stiam ca nimeni nu poate slabi 21kg in vecii vecilor cu cacatul ala de crema.

Langa mine era o fata ...cu forme rubensiene(fata de personajele mai doatate, dar care au bunul simt sa faca sport am tot respectul).  Fata alerga si asuda toata. Se straduia, muncea. Si pe ecran era unul numai zambet cu crema aia in mana.

Fata parea destul de interesata. Oare ce s-o fii gandind: ma, decat sa ma chinui atata aici, sa transpir, sa mi se faca rau, nu mai bine stau frumos acasa si ma dau cu creme?

Fata a plecat. Publicitatea s-a incheiat. Sprintam bucuros catre capatul benzii.

Si a aparut Fuego...

Conspiratia mondiala

Peste tot e o conspiratie. Acolo in umbra forte oculte lucreaza neincetat ca sa ne induca in eroare, sa ne spele creierele si sa ne transforme in sclavi.

Mai hooooo in pula mea!!!

Mai puneti mana pe o carte (din aia cu coperti si cu foi si eventual scrisa de unul care a trecut de liceu). Incercati sa va faceti o parere proprie si sa nu mai luati de bun absolut tot ce auziti. Si care eventual e senzational si fulminant. Si neaparat prapastios.

O sa murim in X ani. Ni se termina rezervele in Y ani. Marile corporatii conspira impotriva noastra.

Tot ce mancam e contaminat. Toate vaccinurile sunt infectate. Toti incearca sa ne controleze intr-o forma sau alta.

Nici un antibiotic nu e bun. Numai pascutul de plante ne mai salveaza. Marile concerne farmaceutice conspira si ne imbolnavesc intentionat ca sa ne vanda apoi medicamente.

Va dati seama cat de idiot suna tot ce am scris mai sus?

Normal ca m-am enervat...

Am ajuns sa ma enervez de fiecare data cand vad o gasca de retardati fara par la puta care sunt hotarati sa salveze pe oricine si orice. Si care pun botul la orice aud de oriunde. Si dupa aia repeta mecanic mai departe fara sa inteleaga nimic din ce zic.

Si imi mai trimit si mesaje...

A fost odata...

Data: Mai 2012
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Andaluzia
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Nu demult. A fost odata in mai 2012. Cand Hoinarii au pornit din nou la drum. Am "uitat" sa scriu blog-ul pana acuma. Mi l-am reamintit dupa turele din ultimele week-end-uri.

Daca mai tin minte denumirile cladirilor vizitate? Sau numele personalitatilor istorice care s-au perindat pe acolo? Sau exact ce am facut in ziua cutare? Eu nu mai tin minte nici ce am facut azi dimineata.

Dar a ramas in urma amintirea unor miresme, imaginea unor plaje pustii batute de vant. Si mai presus de tot a ramas amintirea oamenilor.

Si in ultima perioada am (re)invatat ca asta e cel mai important lucru. Pierzi timpul intr-o fuga continua, intr-o goana disperata dupa orice: performanta, bani, aprecierea celorlalti. O goana continua. O goana calculata, precisa. Zile trase la indigo care se deruleaza dupa ticaitul unui ceas care bate tot mai repede.

Frustrari ca nu ai timp sau ca nu ai castigat lupta cu timpul. Ca trebuie sa ajungi acolo, ca trebuie sa faci aia. Totul planificat si etapizat intr-o cursa nebuna. Dupa ce?

Mi-a fost dor de turele cu Istvan. Cu Captain. Cu Nosu. Cu Vasi. De rataciri, de rasete, de plimbari fara nici un scop. Toti s-au oprit la un moment dat din goana asta.

Am obosit. Ma opresc si eu. 

O sa mai merg la concursuri. Cand am chef. Si atunci o sa-i intrec pe toti cei pe care ii intreceam si pana acuma. Ba chiar si pe altii. Din simplul motiv ca sunt bun. Mai bun ca ei. Dar nu mai sunt concursurile un scop in sine.


Mi s-a facut un dor nebun de autobuze imbascite de praf, de mirosul de transpiratie din Lima, de lancezeala din Amed, de noroiul din Yogyakarta, de o baie cu elefantii, de jungla amazoniana. De toate alea.


Si asa mi-am amintit de Andaluzia. Destinatia a fost aleasa de Elena (ca de fapt ultimele doua iesiri peste hotare).

Si ca si urmatoarea: vom merge cu Ana in Filipine in primavara.

Elena a ales destinatia. Eu n-am facut nimic, dupa care Elena s-a dezumflat vazand ca nu arat nici un fel de interes.

Pe ultima suta de metri am accelerat si am incropit iesirea.

E nevoie neaparata de masina acolo. E cel mai ieftin mijloc de transport si cel mai comod pentru a vedea o zona intinsa. O sa zburam pana in Madrid, de acolo inchiriem o masina si plecam in aventura andaluza.

Am fost destul de meticulos in pregatire: biletele de avion, inchiriatul masinii, cazarea, asigurarile. Cand am chef, incerc cel putin sa ma concetrez.

Andaluzia a venit ca destinatia si ca urmare a faptului ca Elena urma sa nasca. Nu mai puteam risca aventurile precedente. Cel putin o perioada.

Wizz Air-ul ne duce direct in Madrid. Punct tintit, punct lovit.

Urmeaza sa luam masina pe care o rezervasem. Si aici am fost la un pas de dezastru....

Ca sa iei masini se pare ca iti trebuie credit card. Noi n-avem asa ceva. Numai debit card. Scria in contract ca iti trebuie credit card. Dar cum eu nu mai inchiriasem niciodata masini am asimilat credit card-ul cu card-ul nostru.

Greseala. In decurs de jumatate de ora si cateva telefoane ne-am trezit fara masina si fara posibilitatea de a recupera banii platiti deja.

Mai grav: ca sa inchiriem o alta masina ne trebuiau vreo 700 de euro (asta ca sa o luam fara credit card). Ne-am milogit rand pe rand la toate reprezentantele din aeroport. Nimic.

Deci: banii pierduti, masina n-aveam, habar n-avem cum sa ajungem la cazare. Depindeam ca de apa de masina pentru a putea ajunge la cazare.

In punctul asta excursia era trecuta la "Epic Fail". Nu erau alternative. Ramaneam blocati in Madrid sau depindeam de trenuri si de rutele lor fixe. Flexibilitatea devenea 0. Un fiasco.

Pana una alta trebuia sa ajungem la cazare. Reprezinta o uimire destul de mare cum am reusit sa ajungem de la aeroport undeva intr-un satelit al Madridului.

Acolo am mai mers inca o bucata buna pe jos cu tot bagajul dupa noi si intr-un final, cu moralul la pamant si fara vreo perspectiva am ajuns tarziu in noapte la Formula 1.

Dimineata nu suntem mai optimisti. Ne indreptam catre gara centrala sa vedem ce putem face. Se prefigureaza inclusiv o intoarcere de urgenta in Romania.

Si totul din cauza cacatului de credit card vs. debit card....

In gara am mai incercat la un reprezentant de masini - fara rezultat. Pretul la biletele de tren e exorbitant. O gramada de bani pierduti, o gramada si  mai mare daca vrem sa ne intoarcem acasa.

Fara idei...

Si atunci a intervenit norocul. Norocul e de baza in tot ce faci. N-ai noroc, poti sa faci orice - tot degeaba.

Am mai incercat odata exact la aceeasi reprezentanta la care rezervasem initial masina. E important sa stii sa vorbesti. Sa zambesti. Sa stii sa castigi oamenii de partea ta. Sa fii simpatic.

Eu nu fac constient nimic din toate cele enumerate mai sus. Dar imi iese aproape tot timpul. In 10 minute am facut rost de masina (fara sa platim nici un euro in plus - am luat-o de fapt pe cea care o rezervasem initial).

Dupa inca 20 de minute eram la volanul unui Opel Corsa nou-nout si goneam pe autostrada. Norii se risipisera si buna dispozitia s-a reinstalat. Dar de data asta am fost cel mai aproate de "Epic Fail"...

Prima destinatie este Cordoba. Poza e facuta in niste chei chiar la intrarea in Andaluzia. Andaluzia e zona de sud a Spaniei si cuprinde mai multe regiuni - Cordoba e una dintre ele.

Am avut de ales itnre doua masini: o Skoda si un Opel Corsa. Pai cum sa alegi intre o Corsa si altceva ?! Singurul dezavantaj era ca asta nu era verde.

Cordoba e un oras unic. Asta e un truism - orice oras e unic in felul lui. Dar Cordoba mi-a cazut cu tronc. Al doilea cel mai mare oras vechi din Europa, incarcata de istorie, cultura si arhitecura - Cordoba are acel ceva care te atrage si te tine acolo.

Am ajuns pe la pranz aici. Prima problema a reprezentat-o gasirea unui loc de parcare - problema general valabila in toata zona. Dupa aceea gasirea unei cazari. Bucuria faptului ca avem masina (in care stiam din tinerete ca se poate si dormi) ne-a facut sa cautam pe indelete si sa nu ne agitam.

Pana la urma am stat la Agustina in casa. Adica intr-o camera de-a ei. O cazare plina de "atmosfera". O casa veche, care mirosea a igrasie, cu mobila grea de lemn, cu incaperi slab luminate si foarte spartan echipate. Cu paturi cu cuverturi groase si colorate. Cu doua babe imbracate in camasi de noapte tot timpul. Cu o multime de flori inghesuite in toate cotloanele.

Cazarile in Spania sunt scumpe. Cel putin pentru ceea ce eram obisnuit noi. Mi s-a parut aberant sa dau uneori si 50 de euro pe cazare. Nu pot sa zic ca la final ma impacasem cu ideea - dar o sa recuperez in Filipine...

Andaluzia e bine in sudul continentului si asta se simte si daca te uiti la vegetatie. Am incercat portocalele de pe strada - Sunt comestibile, dar amare si mici. Probabil pentru ca sunt naturale si netratate cu ceva. Le prefer pe cele chimice.

Oul cu picioare  :). Alo,  Ana e acasa ?! Iti place?

Activitatea in Cordoba a constat in plimbarea recurenta pe aceleasi stradute. Am ajuns sa stim pe dinafara fiecare alee. Nu ne-am plictisit nici la a 10-a trecere prin piata centrala. De fiecare data era ceva nou de vazut, cu fiecare ora se schimba si peisajul uman.

Dupa experiente esuate in tinerete cand vanam muzeu dupa muzeu, acuma am ajuns sa "sorbim" orasul altfel: nu are rost sa fugi prin muzee daca in prealabil nu ai o pregatire culturala si stii ce vezi. Altfel, se cheama snobism. Si prostie. Si risti sa pari si penibil daca te apuci sa discuti despre subiecte de care habar n-ai doar ca sa se vada ca ai fost si tu undeva.

Asa ca ne acceptam conditia umila intelectual si ne bucuram de lucrurile colorate.

Totusi nu puteam rata muzeul torturii. Istoria inca ma pasioneaza chiar daca nu am timp sa ma mai tin la curent. In stanga e vestita centura de castitate. Asta era cu protectie pentru ambele gauri. Ma intreb cand si cum  au realizat ca trebuie si cealalta protectie...

Mai interesant e obiectul ala mic din dreapta. Se cheama ceva cu "Trandafirul...". Se introduce in anumite orificii dupa care se invarte si capatul i se deschide ca o floare in interiorul organismului.

Imaginatia predecesorilor nostri nu a cunoscut limite. Si a se lua aminte ca au trait la nici 500 de ani departare....

Mic dejun andaluz. Daca romanii mananca gras si nesanatos... Atunci ar trebui sa vedeti ce e acolo. Andaluzia e tara jambonului. Jambonul de porc e peste tot si cred ca este si o religie a jambonului. La micul dejun am primit o farfurie de cubulete de jambon udat din belsug cu ulei de masline si cu paine. Pe la pranz ficatul inca prelucra micul dejun.

A doua seara am fost la un concert de flamenco. "Muzica" nu se compara cu nimic din ce auzisem pana acuma. Cel mai bine as asimila-o cu : se ia imamul care te-a trezit din somn la 5 dimineata si se strange de coaie in timp ce cheama credinciosii la rugaciune. Ce rezulta e muzica flamenco.

Am avut parte si de dans. Am inteles acuma de ce in telenovele zbiara si se tanguie si urla si striga. Oamenii astia traiesc totul intens. Inclusiv (sau mai ales) flamenco. Dansatorii se transfigurau in momentul in care erau pe scena si traiau efectiv muzica si actul dansului.

A treia zi  inainte de plecare am mai dat o tura prin oras.

Poza e din cea mai vestita atractie turistica a orasului: catedrala moschee.  Nu e o greseala - docuemntati-va sa vedeti despre ce e vorba. Oare aici Allah se intelege cu Isus? Sau se porcaiesc toata ziua?

Pentru ruta prin Andaluzia am ales exclusiv drumuri cat de cat pitoresti si tot timpul in afara autostrazilor. Ca de obicei cea mai buna investitie a fost harta zonei dupa care ne-am ghidat in cele peste 2 saptamani. Harta respectiva a fost la fel de importanta ca masina in sine.

In mijloc de pustiu.

Andaluzia e o zona semidesertica pe alocuri. Zic pe alocuri fiindca in general e o zona complet desertica. Chiar daca lipsesc dunele, lipseste si vegetatia. Zone intinse stancoase si in cel mai bun caz cu o vegetatie pipernicita de tufisuri sunt peisajul clasic aici.

A urmat la rand Sevila cu a ei renumita catedrala.

Dar nu asta a constituit atractia principala in acest oras.  Aici am tinut mortis (eu, Elena n-a fost foarte atrasa de idee) sa merg la o corida.

Initial al crezut ca e un spectacol cu tauri. Si ca au interzis coridele intre timp.Ei bine, nu!

Acolo se omorau tauri pe bune. Se jucau cu ei pana ii omorau. Ii chinuiau si dupa aceea ii omorau. Ba mai faceau si misto de ei. De exemplu unul dintre tauri a cedat si tot cadea in genuchi din cauza ranilor. In huiduielile intregii arene a intrat o turma de vaci si taurul a fost dus afara. L-au facut astfel de ras ca nu a vrut sa moara demn.

Initial scria ca va fii o lupta cu 6 tauri . Pe parcurs am realizat ca de fapt trebuiau omorati 6 tauri. Cum unii erau "lasi" s-a ajuns la vreo 8 tauri chinuiti.

Parerea mea? Eu nu-i judec nici pe toreadori, nici pe spectatori. Am umblat deja mult prin lumea asta incat sa nu mai judec cu repeziciune. Si mai ales sa inteleg ca notiunile de "bine" si "rau" de acasa au cu totul alte conotatii in alte parti ale lumii.

Interesant mi s-a parut un aspect: arena era arhiplina. Erau oameni de toate varstele acolo. Batrani si babute de moda veche venite cu evantaiul si cu perna de pus sub cur. Acolo era o multime de 6-8 mii de oameni.

Si trebuia sa auzi cum vuia multimea respectiva si cum reactiona la fiecare miscare a toreadorului. Mii de oameni ovationau fiecare miscare din arena. Si ei ovationau totodata dibacia toreadorului cat si puterea taurului.

Privind din mijlocul unei natiunii care se strange in decembrie la badea Ion in curte, hacuie unu-doi-trei porci si incinge o betie pe masura, mai poti sa zici la fel de hotarat ca astia sunt niste barbari si ca ar trebui interzise coridele?

Din Sevilla mai tin minte o inghesuiala infernala si o plimbare cu Elena pe malul fluviului Guadalquivir.

Hai ca va mai povestesc si maine....