2Be 2016 - compendiu de invataturi

Data: 29.07.2016 - 31.07.2016
Locatie: Slatina Timis

Media:
Mircea Gherase
https://get.google.com/albumarchive/pwa/103672472083426815246/album/6313949353576207761?source=pwa

Alex:
https://get.google.com/albumarchive/103672472083426815246/album/AF1QipNyrDE-s4LKEwC8EzhNNbgwAB-cSab-chyxBecQ?source=pwa

Bogdan Ionescu
https://www.facebook.com/bogdan.ionescu.3517/media_set?set=a.10155039761495744.1073741901.785835743&type=3&pnref=story

Nico:
https://get.google.com/albumarchive/103672472083426815246/album/AF1QipMhg2DazzFgyuIJm6dygyROo6-Pk-_YeGg7XWGF

Mihaela:
http://amintiridinmunti.blogspot.ro/2016/08/2-be-cernei.html
http://amintiridinmunti.blogspot.ro/2016/08/2-be-semenic.html

Petru Cristescu:
http://petrucristescu.domasnea.com/sus-pe-creasta/
http://petrucristescu.domasnea.com/2be2/

https://www.youtube.com/watch?v=creDCU0aj1k

Vasi:
https://www.facebook.com/nordevant/media_set?set=a.1207103232668234.1073741917.100001057054163&type=3&pnref=story
https://www.facebook.com/nordevant/media_set?set=a.1207066709338553.1073741915.100001057054163&type=3

Bogdan Horje
https://www.facebook.com/bogdan.horje/videos/1024699184279445/?pnref=story.unseen-section

Asta nu se vrea neaparat un blog, ci mai degraba un depozit de poze unde sa va regasiti voi ca si concurenti si voluntarii.

Si de asemenea un compendiu de ce nu trebuie facut la urmatoarea editie - asta ca sa nu uit peste lunga iarna ce ne paste.

O sa incep cu multumirile adresate voluntarilor. Si nu sunt de complezenta, chiar au fost la inaltime.

O parte din ei au fost si anii trecuti, o parte din colegii mei de lucru, o alta parte de oameni noi. Treaba cu voluntarii a mers clar mai bine ca anul trecut. Mai lipsit de stres, oamenii stiau ce trebuie facut, au facut ce trebuie. Au luat singuri decizii, au gestionat bine punctele de control.

Au avut voie buna, au incurajat oamenii.

Multumim ca ati fost alaturi de noi si o sa va "exploatam" si pe viitor.

Cu marcarea am invatat multe anul acesta:

- nu are nici un sens sa mazgalesti copacii si stancile cu 3 saptamani inainte. Vopseaua se degradeaza foarte repede. Sau e spalata de ploi. Sau acoperita de praf/noroi.

De acuma o sa imi iau 2-3 zile de concediu inainte de concurs si il marchez atunci. Combinatie de benzi si de faimosul deja punct roz.

- clar au fost probleme la marcajul in intersectii inainte de intrarea in acestea. Aveam multe confirmari dupa, dar prea putine sau deloc inainte.

- sigur o sa ramana la stadiul de "GPS-ul e necesar".Si nu neaparat fiindca nu suntem in stare sa il marcam. Cel putin ziua a 2-a o putem marca perfect. Dar nu o sa o facem. Tin sa ramana la la stadiul in care sa fie necesar sa te orientezi. Trebuie asigurat ca track-ul GPS bate exact cu ce marchez inainte de concurs.

- de preferat sa scot orice portiune de traseu comun. Asta ca sa nu mai existe confuziile de anul acesta cand unii concurenti au mers in sens invers pe traseu.

- faza cu startul din alt loc decat din tabara de baza nu pare ca a deranjat pe multi. Aproape sigur ca o sa fie la fel pentru prima zi de anul viitor.

De asemeena e clar ca trebuie sa schimbam data evenimentului. Aici mi-am dat singur cu bata in coaie: perioada de concedii, imediat dupa Geiger.

In linii mari anul viitor vom face concrusul la mijlocul lui septembrie, dupa ce coboara oile din munte.

De asemenea imi dau seama ca nebuniile mele nu sunt neaparat la indemana tuturor. Traseul din ziua a 2-a este general laudat. Cel din ziua 1 este considerqat criminal.

Si asta in conditiile in care ce am pus la bataie la concurs a fost varianta super simplificata a ideii initiale.

Asa ca probabil o sa raman pentru 2017 la formula de pana in maxim 70km cu pana in 4000m pentru prima zi.

Ziua a 2-a e clar ca ramane identica.

Sponsorii: am pierdut exclusiv pe mana mea. Nu am mai avut motivatia la un moment dat sa mai fac concursul, asa ca nu m-am interesat de sponsori. Sunt convins ca la cat dau din gura era suficient sa dau "acele" telefoane si rezolvam treaba.

Clar la anul revenim la formula cu premii in bani. Si substantiale.

Si treaba cu sponsorii o rezolvam pana prin martie. Asta o pun aici asa, ca reminder.

50-60 ramane numarul maxim de concurenti. Ceva ce tin neaparat e sa se pastreze acea atmosfera de prietenie din tabara de baza. 50-60 de concurenti, plus vreo 30 de voluntari.

E maximul pe care il pot mamele noastre suporta din punct de vedere a gatitului. E cam limita sa mai apuc sa vorbesc cu oamenii.

Si o sa dispara complet orice varianta scurta. Va exista doar 2 Be - 2 etape. Fara scurtaturi, fara ture scurte.

In linii mari avem traseul in minte - in septembrie si octombrie o sa fim la treaba prin munti pentru a-l definitiva.

2017 va aduce un traseu nou in prima zi - e "filosofia" evenimentului de a despoeri tot timpul locuri noi.

Veti ajunge din nou pe Tarcu, dar de data aceasta trecand probabil prin Godeanu. Si fac o promisiune: coborarile o sa fie decente. E cumva o ironie ciudata  - la 2 editii am ales coborari impracticabile pentru majoritatea concurentilor, in conditiile in care eu sunt un coborator mediocru.

Traseul de anul viitor promit va fi placut. Dar doar la vale :).

Cam asta ar fi. In afara de imbunatatirea marcarii traseului si a gasirii unui traseu frumos - nu vreau sa schimb multe.

Noi va multumim ca ati participat la editia 2BE 2016 si va asteptam cu drag anul viitor.

Retezat Maraton

Data: 06.08.16
Participanti: Elena, Alex, Ana
Locatie: Retezat
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Asa il loveste pe om uneori nebunia. Si m-am hotarat sa merg la Retezat Maraton.

Au fost 2 motive pana la urma.

Primul a fost ca e vorba de Retezat. Pentru mine muntele acela are o semnificatie aparte. Tatal meu m-a dus acolo cand eram doar un pic mai mare ca Ana. M-a dus la cabane, m-a dus pe varfuri, mi-a povestit despre munti, a avut rabdare si probabil atunci a insuflat acea dragoste pentru munte in mine.

Retezat a fost destinatia turelor de liceu. Atunci cand mergeam cate o noapte cu personalul pana in Simeria, de acolo in Ohaba de sub Piatra, de acolo ne lua un nene cu masina si ne ducea la Carnic. Insasi atingerea cabanei Pietrele era o aventura in sine.

A fost destinatia primelor ture de iarna.

A fost locul unde am facut prima tura de munte impreuna cu Elena - la lacul Zanoga. Atunci am inceput sa mergem impreuna pe munte.

Retezat e locul a sute de povesti memorabile. Acolo am fost cel mai aproape sa o mierlim.

Retezat e special. Pentru mine nu are egal.

Al doilea motiv a fost ca de fapt Retezat Maraton nu e un traseu alergabil. Sau foarte putin alergabil. Si avand in vedere ca nu am mai alergat de 2 ani de zile, alegerea a fost fireasca.

Aveam iarasi chef sa vad muntii mari si frumosi la picior, in ritm alert.

Aveam chef de o nebunie.

Dar chiar daca imi place sa nu cred asta, timpul si-a pus amprenta chiar si pe mine :). Sunt 38km cu 3300m diferenta de nivel. Aveam nevoie de un plan si de o strategie.

Cunosc traseul acela mult mai bine decat imi cunosc drumul spre servici. Stiam ca alimentatia e esentiala si de asemenea tactica cu care abordez cursa.

Pe de alta parte mai era un factor: vanitatea. OK, vin dupa 2 ani in care nu am alergat. Dar eu nu ma duc acolo sa termin cursa. Aia stiu ca o sa o termin si peste 30 de ani de acuma inainte. Ma duc acolo sa lupt pentru un loc cat mai bun.

Vineri suntem pe drum in formatie de 3: Ana nu mai lipseste niciunde.

Tabara de baza e in Rausor. Nu mai cunosc oamenii de la alergat. Sunt un pic stingher aici.

Dar ma intalnesc cu Luci Clinciu si Pepi si pentru prima data dupa mult timp avem vreme de povesti, nu doar de un simplu salut.

Am zis ca alimentatia era vitala in planul meu: Asa ca seara am consumat ceafa de porc (cruda, ca omul n-a mai avut rabdare sa o prajeasca. Si rece) cu ceva cartofi si mult mujdei.

Mujdei care a cerut 4 beri.

Dupa care am mai mancat ceva  gulas. Beri n-am mai baut ca m-am gandit ca poate fac astia control anti doping dimineata.

Partea cu alimentatia fiind rezolvata ne-am retras la culcare. Ideea era ca dormim undeva intr-o sala de mese, pe jos. Luci si cu Pepi ne-au luat la ei in camera cand ne-au vazut.

Dimineata mi-am pregatit meticulos bagajul. Mi-era clar ca nu rezist fara chimie. Asa ca am luat tot tabelul lui Mendelev la mine. Eram baricadat cu produse Sponser (si doua pungi de jeleuri Power Bar, dar aia nu i-am mai zis lui Luci).

Am reusit sa sar peste micul dejun si am baut doar o cafea. Pe stomacul gol, asa ca sa faca gaura cat mai adanca.

Vitale in echipament erau 3 piese:

- jambierele de compresie. Nu le-am mai folosit de 2 ani si nu le folosesc la nimic ce e sub 5 ore de cursa. Dar aici erau vitale. Stiam din experienta ca o sa "omoare" crampele in fasa.

- bidonul de bicicleta cu care invariabil alerg in mana.

- muzica. Imi trebuia neaparat ceva sa imi tina mintea ocupata. Sa nu am timp sa gandesc - nu ca as face asta foarte des.

La start s-au strans la maraton 97 de concurenti.

Si la ora 8, am pornit intr-o usoara alergare in primul concurs de trail running dupa un amar de timp.

Primii 2.5km sunt alergabili. Adica cumpliti. Asa ca aici am incercat sa imi amintesc cum se face pasul de alergare. La finalul lor m-am bucurat ca cel putin nu ma doare splina sau ficatul.

Urcarea pe Retezat. Prima si cea mai lunga urcare din traseu. Mainile pe genunchi ca in "tinerete", capul in piept, un picior in fata celuilalt.

...Si aici mi-am amintit de Balanescu. A castigat o editie de MPC, dar omul nu alergase la deal. Mi-a zis ca el si-a imaginat ca merge cu bicicleta. Pe bune!

A fost simplu dupa aceea. Mi-am imaginat ca am pus pe foaia mica, pinion mare. Si ca trebuie sa dau la deal.

Urcarea a fost placere pura. Un fel de descatusare. A fost un moment (de care mi-e rusine acuma) in care am zis ca e mai fain decat la bicicleta.

Stiam perfect fiecare curba, fiecare tronson. Si doar ma bucuram. Si urcam.

... Cand se schimbau melodiile auzeam ca horcai ca ultimul muribund, dar am preferat sa ignor asta.

Concurent dupa concurent. Ca pe vemuri.

Sus in Prelucele realizez ca am ajuns intr-un grup care are cam aceeasi viteza de urcare cu mine. Nu ma fortez sa ii depasesc si ma pun cuminte in spate sa ma odihnesc.

Pe Retezat, dupa 1200m de catatare ajung cu grupul de 3 concurenti. Aici eram pe locul 5 la general - impreuna cu acel grup.

Vanitatea ... :).

Aveam deja un gel si vreo 6 jeleuri mancate. Aici a venit randul magneziului.

Si incepe coborarea. Brusc am ramas ultimul din grup. Dar nu asa. Adica eu parca stateam pe loc si restul zburau. Stiam de acasa ca pe coborari o sa fie problema, dar parca nu ma asteptams sa fiu asa handicapat.

Tehnica ma ajuta - si cine a fost in Retezat stie ca nevoie de foarte multa tehnica in relieful specific din zona. Viteza de deplasare insa e catastrofala.

Pe portiunile de scurta catarare catre varful Bucura ma apropi de grupul meu, dar dupa aceea vin coborarile unde ei zboara.

Apar primele semne de crampe. E km 8 si nu e chiar incurajator. Dar crampele "mor" inainte de a se declansa. M-am obisnuit cu ele pana la sfarsit si le-am ignorat.

Coborarea din Portita Bucurei catre lac. De aici vad concurenti care deja urca spre Peleaga.

Adica, da-o ba incolo, mie de ce nu mi-au dat dispozitivul de teleportare?! Cat de repede merg ei? Sau mai bine zis, cat de incet eu?

Luci Clinciu trece pe langa mine asa de repede ca ma deprima. Primul concurent care ma ajunge din urma. Si asta nu e bine. E km 10. Vanitatea :)

In punctul de alimentare de la Bucura bag un gel si imi fac ceva zeama magica cu praful Ultra Pro de la Sponser.

Incepe urcarea spre Peleaga. Am "mancat" urcarea aia. Am prins 2 concurenti, m-am aporpiat de Luci.

Bai, sunt bun!!!!!!!

Coborarea pe langa Coltii Pelegii e orice numai nu buna pentru muschii de ciclist. Sincer, la un moment dat am avut impresia ca Luci s-a ratacit. Dupa care l-am vazut jos in sa. Cum cacat a ajuns acolo?! Ceilalti erau la mijlocul urcarii spre Papusa deja.

Ai zice ca e cel putin impertinenta sa gandesti asa venind fara nici un dram de antrenament si ofticandu-te ca altii te intrec. Poate. Pentru altii.

In orice concurs intru, eu chiar cred ca pot sa il castig. Ca nu se prea intampla asta, e alta poveste. Dar pana la linia de finish, eu chiar cred asta si lupt pentru asta oricat de imposibil pare. Si daca nu il castig, lupt pentru orice loc in fata si pentru orice secunda.

Urmeaza urcarea pe Papusa, coborarea tehnica in acul Papusii, creasta infect de alergabila spre Custura Mare.

Sub Custura Mare, la vreo 400m in fata vad un grup de 4 concurenti care se apropie de varf.

Daca ii prind pe astia sunt pe podium...

Nu aveam sa ii mai vad pana la finish.

Cam de pe Custura Mare incepe porcaria. Adica se poate alerga. Cale de 6km pana in Poiana Pelegii. In fata mea cat cuprinzi cu ochii - nimeni. Mi-e clar acuma ca cei 4 s-au teleportat. Cam la fel de clar ca aici ar fi perfecta o bicicleta. Chiar si de ciclocross. Mama, ce i-as mai da la vale...

Surprinzator, reusesc sa alerg toata portiunea. Daca ala se poate numi alergat. Dar macar nu ma mai prinde nimeni.

Cam tot pe aici imi dau seama ca nu imi ajunge chimia. Am luat deja 5 geluri, 3 tuburi de magneziu, aproape am terminat jeleurile, am mancat 2 batoane.

In Poiana Pelegii aflu ca sunt pe 7. Si ca am 4 concurenti chiar in fata.

Vanitatea...

Mananc bine aici. Mult, incet, bine. Beau apa. Dupa care imi torn un bidon in cap. Si pe telefon. Pe care il ia dracu si acuma nu mai am muzica si aud cum horcai.

Traseul e plin de turisti. Foarte multi dintre ei cu copii. Foarte multi dintre ei se dau la o parte, aplauda, incurajeaza. Se schimba lucrurile. Si se schimba in bine.

Sunt cam ciufut totusi. Merge bine la deal, dar stiu ca va urma o coborare infernal de lunga catre Cabana Pietrele. Am urat tot timpul coborarea aceea.

Un baietel de vreo 3 ani se chinuie sa urce. Ma opresc, il bat pe spate si il incurajez. Taica-su se aude din spate:

- Peste 10 ani te intrece!

Eram deja cam capsat de la efort. Singura replica care mi-a dat prin cap a fost:

- Pe mine poate, dar sigur nu pe fiica-mea.

A inceput sa murmure ceva, dar nu l-am auzit. Telefonul dadea din nou muzica.

La Bucura am o surpriza neplacuta. Sunt ajuns si intrecut pe urcare. Am o foarte mica urma de luciditate si ma gandesc ca pana la urma sunt chiar stupid. E probabil aceeasi uimire pe care o are blonda cand da de .....

Revenind. La Bucura termin cu toata chimia care o am la mine si ma apuc sa mananc lamai.

Il urmaresc repede pe "nesimtitul" care a avut tupeul sa ma intreaca la deal si ajungem deodata in Curmatura Bucurei. De unde el evident ca zboara si eu ma tarai.

Cei 6km de coborare pe lunga vale glaciara Pietrele sunt exact la fel de lungi si de infecti pe cum ii stiam.

Am o selectie interesanta de muzica. E axata pe soundtrack-ul din Pirates of Carribean pe care il ascult obsesiv. Si inca 2 melodii pe care as pune pariu ca le-am auzit de vreo 1000000 de ori in cursa, desi mai erau inca vreo 20 pe langa ele: Ozzy Osbourne cu "I just want you" si "Mama I'm coming home".

La cabana Pietrele au Sfanta Cola. Era sa o ratez. Dar am vazut-o in cele din urma asa ca acolo meniul a constat exclusiv din lamai si Cola. Si cubulete de zahar.

Urcarea spre saua Ciurila. Merge. Merge de parca ar fi prima urcare. Exista avantaje certe sa ai 65kg pe care sa le cari la deal. Urcarile au fost un deliciu. Au fost portiunile in care ma odihneam si ma apropiam de cei din fata.

Sus in Ciurila ma astepata Elena cu Ana. Un boom de energie.

Si ultimii 6km de alergare. Sa zicem simplu ca aici am ajuns instant de pe locul 8 pe locul 12.

Ca in ultimi 2km au pocnit picioarele.

Si l-am terminat. A fost superb.

Am fost din nou in muntele meu preferat. Am luptat - si pentru mine asta a insemnat foarte mult. Am avut un plan si o strategie de cursa. In final totul a iesit bine.

Da, ma hotarasem deja de vreo luna sa ma reapuc de alergat. Cu siguranta o sa aplic strategia de la bicicleta si o sa merg la acele concursuri care au trasee deosebite. Si cat mai putin alergabile.

Pana atunci insa ramane amintirea unei zile de vis. Si planuri pentru...bicicleta, evident.

"Viaţa este o tragedie atunci când e privită în prim-plan şi o comedie când o priveşti în plan larg."

Data: 17.06.16-20.06.16
Participanti: Elena, Alex, Mircea
Locatie: Romania
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

4Munti - 4 etape de MTB, pe echipe. E un concurs emblematic. Este despre ceea ce este cu adevarat MTB-ul.

Un concurs elitist, la care se inhama foarte putini. 4 zile am fost alaturi de cei mai buni ciclisti din tara.

Am mai fost de 3 ori pana acuma la el. Dar anul acesta este prima data cand fac echipa cu Elena. In ultimul timp am scazut numarul concursurilor la care participam. Am crescut in schimb numarul turelor si a kilometrilor pedalati.

Nu ne mai intereseaza sa facem act de prezenta pe la tot felul de concursuri. Am devenit mai sihastrii.

Una din putinele dati in care am lasat-o pe Ana acasa. Impreuna cu Mircea gonim prin noapte catre Campulung. Am ajuns undeva pe langa ceva sat pe la 3 dimineata si acolo am aruncat cortul.

Joi dimineata mancam micul dejun pe bordura de la Billa din Campulung. Mai avem o zi intreaga la dispozitie asa ca mergem sa ne dezmortim picioarele pe prima urcare de la concurs.

E frumos aici. Nu pot sa scap de mania comparatiilor. E cam la fel cu Tarcu a nostru, dar parca muntii care strajuiesc Iezerul sunt mai maiestuosi.

O tura buna de incalzire, urmata de un pranz copios. La concursurile pe etape cel mai important lucru e cum reusesti sa te recuperezi intre etape. Asa ca ne incarcam constiinciosi bateriile.

Incep incet-incet sa apara echipele, ne inscriem, ne luam pachetul de start dupa care ne retragem la periferia orasului si aruncam din nou cortul.

Ziua1 - Iezer

Dimineata se strang toate echipele. E prima data cand apucam sa socializam putin. La mixt sunt multe echipe foarte bune.

Am venit sa castigam. De terminat stim ca il putem termina.

Avem si o strategie azi: "Incepem tare si o tinem asa pana la sfarsit".

Da, sunt stresat.

Start 4M 2016.

Avem in fata 33km de urcare continua.

Elena a dus tot greul echipei. Pe ea a fost presiunea, ea a fost cea care a mers la limita tot timpul. Rolul meu era sa fiu acolo daca are nevoie de ajutor, fizic sau tehnic. Dar greul l-a dus ea singura.

Suzi si Justin, Emese si Joe Indianul, Eszti si Tibi. Pe ei ii vedeam principalii adversari. Dar avea sa apara si Patricia cu Nicusor.

Au fost cateva momente cheie in prima zi: cele de push bike. Suficient de lungi si de grele cat sa faca diferenta.

Pe ele mergeam eu inainte si ma intorceam sa iau dupa aceea bicicleta Elenei. N-am mai alergat de peste 1 an. Dar amintirile sunt inca acolo bine bagate in gambe.

Au fost 3 push bik-euri care au facut diferenta. Brusc am ajuns pe locul 2. Eram in grafic.

Am ajuns odata cu Suzi in punctul de control. Sincer, nu am observat ca am plecat de acolo primii. Am trait cu ideea ca suntem pe 2 si nu intelegeam cum naiba s-au deparat asa de repede Suzi si Justin.

Urcarea se termina cu un ultim push bike.

Coborarile erau calcaiul lui Achile. Elena a avut cateva accidente in saptamanile trecute, accidente in urma carora si-a pierdut increderea.

Dar lucrurile s-au schimbat radical la concurs. A coborat ca in trecut, repede, fara ezitari. In ziua 2 si 3 mai repede ca mine...

Concursul este organizat de Lucian Clinciu si echipa sa. Oamenii au construit la propriu un drum la peste 2000m pentru acest concurs. 60 de zile cu lopata in mana, indiferent de vreme, au sapat o poteca suspendata in neant.

Nu exista cuvinte de apreciere pentru ce au facut oamenii aceia.

Un traverseu uluitor, urmat de o coborare pe o culme innierbata. Si asta tot timpul cu zidul Pietrei Craiului in fata pe post de panorama.

O tura ireala de MTB, pe un traseu care a meritat sa fie inventat.

Urmeaza la capatul coborarii tehnice, 8km de forestier la vale pe care am pedalat la limita pentru a castiga timp.

Si surpriza din punctul de control cand aflam ca suntem pe locul 1.

A fost o zi perfecta.

12km de traseu neutralizat pe sosea, urmati de inca un sprint de 5km.

Incheiem ziua pe locul 1.

A urmat after party-ul. De aceea sunt asa de faine cursele pe etape. Pentru aceste "after". Nu trebuie sa pleci acasa: ai timp sa stai sa povestesti cu prietenii.

Azi suntem in Stoenesti. Eu mai bag un cooldown de 15km ca sa imi recuperez masina din Campulung.

Ziua2 - Leaota

Ziua asta o stim. Elenei nu ii place urcarea de 22km care urmeaza.

Si azi avem aceeasi strategie tragem tare de la inceput pana la sfarsit.

Eu stateam in spatele Elenei tot timpul. Mi s-a cerut sa tac din gura si asa am facut 4 zile. Va dati seama ce greu mi-a fost?!

Pe la km 17, Elena apasa pe pedala. Suficient de tare incat sa ajungem impreuna cu Patricia in punctul de control. Eram pe 2, dar stateam la adapostul avantajului din prima zi.

A urmat traverseul de sub Leaota. Si aici Elena a mers imperial. E un single trail adanc, in care iti trebuie destula tehnica si forta ca sa stai pe bicicleta. Traversarea e suficient de lunga ca sa iti ajunga de single trail pe tot restul sezonului.

Un forestier de viteza, fara nici o provocare...

Si Elena ma striga ca s-a intamplat ceva. Prinsese o craca la schimbator pe coborare. Schimbatorul era complet stramb si inutilizabil.

Si visele se naruie.

Aveam forta, aveam echipa, aveam toate atuu-rile sa castigam. Primul si cel mai puternic instinct a fost sa fut una bicicletei si sa urlu cat pot.

Elena a zis sa stau calm si sa gandesc. Tot ce am putut sa fac a fost sa ii zic sa o stearga de acolo cat mai repede cu bicicleta mea. Si vad eu ce fac.

M-am calmat. Mai facusem asta o data. Tot la 4 Munti. Cu Balan. Asa ca am dat jos schimbatorul si am scurtat lantul. Nu mi-a iesit din prima. L-am mai scurtat o data. In proces am pierdut 2 quick link-uri (nu ma intrebati de ce aveam 3 la mine).

Dar am reusit sa o transform in bicicleta fixa. Si dupa aceea ca ursul de la circ, am inceput sa merg cu bicicleta Elenei. Nu puteam pedala decat in picicoare, fiindca bicicleta e mult prea mica pentru mine.

M-am chinuit, dar ideea era sa pierdem cat mai putin timp.

Si in conditiile astea am reusit sa prindem locul 3 pe etapa si 3 la general.

Acuma a intervenit Mircea in scena. Si Emese. Emese ne-a vandut un schimbator nou nout, Mircea a reparat ce era de reparat.

Seara aveam o bicicleta functionala si moralul ridicat.

Ziua3 - Piatra Craiului

Azi trebuia sa recuperam.  Sa dam tot ce putem. Nu vroiam sa pierdem din motive tehnice.

Dupa start se face o tura de Complex - ultimele doua zile au startul si finish-ul la Cheile Gradistei.
A plouat mult peste noapte, drumul e desfundat si plin de noroi.

Am inceput tare. Trebuia sa castigam minute. Rotile sunt acuma pline de noroi. Se aude un sunet metalic dur si rece si Elena strigand. Initial a zis ca s-a blocat schimbatorul. Dupa inca 10m, era langa bicicleta, cu urechea rupta.

In momentul acela am realizat ca totul e gata. Nu aveam alta ureche asa ca jocul se terminase pentru noi.

Ne-am pus in cur de partea cealalta a drumului si ne plangeam de mila.

Apare si Mircea. Il strigam. Vine inapoi. Mircea are la el o ureche generica. Adica se potriveste si la cadrul Elenei.

Si se apuca sa ii faca bicicleta. O termina repede.

Cand observam ca Elena are si pana. Folosim un cartus de C02, dar aerul iese. Cand observam ca este si o spita rupta.

Da jos spita, da jos cauciucul plin de noroi, pune camera, umfla....

38 de minute de stat pe margine. Suntem ultimii din cursa. Dar putem continua din nou.

Aici a fost nevoie de toata vointa din lume pentru a continua. Am fost primii. E greu sa pierzi absolut tot. E si mai greu sa te motivezi sa lupti cu morile de vant.

Cumva am facut-o. Cu un ecart de 38 de minute am inceput sa luptam iarasi. Metru cu metru, echipa depasita, cu echipa depasita.

Elena nu poate sa urce pe ultimul pinion, asa ca "distractia" e si mai mare. A fost o tura de manual. De cum sa te motivezi si sa lupti cand totul e impotriva ta.

Am terminat-o. La final eram pe 4 la general cu 12 minute in urma podiumului.

Asa ca ne vom recupera, vom lupta si in ultima zi vom castiga.

....Mircea reface din nou bicicleta Elenei.

Ziua4 - Bucegi

Moralul e ridicat. Suntem pregatiti sa tragem pana la rupere azi. Sa dam totul.

.... Elena rupe pedala la incalzire.

Ii dau pedala mea si eu iau una de rezerva (nu ma intrebati de ce aveam pedale de rezerva la mine...).

A trecut si asta, o sa fie bine. Ne punem la start.

Azi e prima zi in care mi-e greu fizic si ma "agat" cu greu de Elena. O pierd la o trecere pe langa un gard.

....Si mi se rupe mie pedala.

Elena e departe in fata, asa ca nu ma aude.

Nu am avut putere sa ma enervez.

Am pus pedala pe ax si am incercat sa pedalez. Era cam greu. Imi tot iesea piciorul in lateral si nu erau sanse sa stau pe ea pe portiunile inguste.

Dupa 10km o ajung pe Elena care ma astepta. Se resemnase si mi-a cerut sa stau.

Am PowerTape. Incerc sa o repar cu banda adeziva. Dar pedala tot iese din ax.

Incerc cu soricei (am si din astia la mine). Dar tot iese. Imping la ea. Incerc sa mai stau in sa. Elena vine cu mine din inertie si doar de dragul meu.

....Dar vine un moment in care iti bagi pula in ea de treaba si ajungi la limita.

Am ajuns pana in Bucsa. Dar aici am renuntat.

Puteam termina. Eram la mijlocul cursei si de acolo era la vale.

Dar nu venisem sa terminam cursa. Venisem sa o castigam. Si oricat de vanitos suna, prefer sa apara acolo DNF, decat ca am terminat pe locul 4.

Cu siguranta nu putem fi acuzati ca nu ne-am agatat de fiecare strop de speranta. Si daca pana acuma puteam da vina pe impotenta tehnica, de data aceasta am avut cea mai incredibila serie de ghinioane pe care mi-o pot imagina.

Elena e acuma dezamagita si suparata. Eu sunt mandru. Mandru ca am avut ocazia sa pedalez alaturi de ea patru zile. Impresionat de vointa pe care a aratat-o si de puterea fizica de care a dat dovada.

A fost o lectie pentru mine sa stau acolo in spatele ei si sa vad ce inseamna de fapt vointa si puterea de lupta.

Multumesc pentru 4 zile minunate!

----------------------------------------

Nu exista cuvinte sa descrie ce au facut acei oameni in frunte cu Lucian Clinciu. Epitetele, elogiile, multumirile nu pot acoperi scara efortului depus de acei oameni pentru a organiza 4Munti.

O obsesie dusa la paroxism pentru a gasi traseele perfecte de MTB.

4Munti e o lectie de MTB. Si mai mult, o lectie de viata.

Nu gasesc alte cuvinte decat un simplu: Multumim. La fel de simplu ca felul oamneilor care stau in spatele acestui eveniment unic.

-----------------------------------
Da, are dreptate Charlie Chaplin:

"Viaţa este o tragedie atunci când e privită în prim-plan şi o comedie când o priveşti în plan larg."

Nu sunt suparat. 4Munti 2016 mi-a dat mult mai multe motive de bucurie si satisfactie decat amaraciunea data de problemele tehnice.

Dar vreau sa uit cat mai repede. Asta e....bere, trabuc. Maine la tura pe sosea.

Si duminica la nationale.

Shawrma cu de toate

Data: 16.04.16-17.04.16
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Lipova, Oradea
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

A venit si  primul weekend competitional. Am strans ceva kilometri din octombrie pana acuma. Mai multi decat in multi alti ani la un loc. Au fost luni frumoase, in care ne-am bucurat sincer ca se schimba clima si ca ne putem da cu bicicleta. Nu a mai fost nimic fortat, a fost doar placerea de a ne da.

Planul e ca Elena sa se dea sambata la Lipova si eu duminica la Oradea. E important sa avem un concurs in picioare inainte de Cluj. Sa ne aducem aminte cu ce se mananca asa ceva, incepand de la stres, concurenti, pregatiri, cursa in sine. etc.

La Lipova e a 2-a editie de la ROCAA. Un concurs care a reusit sa stranga la start peste 200 de concurenti, intr-o atmosfera faina. Traseul e orice, dar nu ceva sa ne atraga: 26km cu 300m diferenta de nivel.

Dar am insistat sa venim aici. E important sa gusti dintr-un concurs mai mic inainte de a sari la cele mari.

Eu am fost pe post de dadaca - lucru de care de fapt nu a trebuit sa ma achit: Ana s-a jucat cu Mihnea si Stefan,

Am povestit cu Aurel si Stefan (celalalt Stefan).

Elena "si-a facut datoria" si a luat locul 1. Concursul s-a mai dovedit util si la altceva: din povestile ei am dedus ca nu ai ce cauta cu un cauciuc cu balonaj de 2.4 la un concurs eminamente de fuga.

Ana e peste tot cu noi. O gramada de oameni fac afirmatii:"O sa ajunga o campioana". Asta e o ineptie crasa. In primul rand noi nu crestem campioni, noi crestem un copil. In al doilea rand, daca ma uit in jur, diferenta intre un campion si restul lumii e data pe langa talent, de o vointa uriasa de a face acel ceva si de o mentalitate de fier.

Asa ca cel mai important e ca Ana sa alega ea ce vrea sa faca. Singura. OK, dupa ce alege, n-are decat sa munceasca si sa fie cea mai buna in domeniul respectiv. Da, cand o sa vrea sa faca ceva, o sa o indemn sa fie cea mai buna in ceea ce face. Asta am invatat, asta dau mai departe.

Tot sambata, SLR-ul "a luat gulas". Adica Ana a reusit sa rastoarne un castron de gulas fix pe el. Acuma miroase a ranced si butoanele au capatat o anumita remanenta. Uluitor, inca functioneaza.

Sambata seara am ajuns sa schimb un cauciuc Continental de clasa, cu un BTWIN, doar ca sa ingustez roata fata. Si am mai dedus ca pe asa traseu bagi macar un 2.2-2.3 presiune in roti ca sa ai fuga, indiferent cat de tare te zdruncina...

In ultimele saptamani am mai bifat ceva: am inceput sa ma interesez de partea mecanica a bicicletei. Mi-am scos tot felul de foi de pe net si am inceput pentru prima data sa bazai la bicicleta. Am reusit in timp scurt sa inteleg macar cum se regleaza vitezele.

Aici e o poveste de sine statatoare. Am avut o saptamana in care realmente am distrus complet o bicicleta, desfacand-o aproape complet si incercand sa o reasamblez. Dupa vreo 10 zile de jucat de-a mecanicul imi place sa cred ca pe viitor voi mai apela doar la Mircea si doar pentru service-ul de furca. Ironia sortii avea sa fie duminica totusi, cand exact ceva mecanic avea sa cedeze.

Oricum nu am de gand sa transform mecanica in hobby. Ma intereseaza doar sa pierd de acuma pe mana mea pentru chestiile mecanice. Si pana la urma bicicleta e un sistem mecanic a naibii de simplu si rudimentar, nu ai nevoie de facultati ca sa fii in stare sa o depanezi...

La capitolul realizari putem trece faptul ca am gasit sponsori. Bine, Elena i-a gasit. Daca vineri eram cu palma-n cur, acuma sunt sperante destul de bune ca ne putem prezenta si noi cu fruntea sus la concursurile pe care le vom organiza.

Duminica e randul meu sa concurez la Oradea la Probikers Maraton. Am mai fost aici, e un concurs bun de inceput de sezon. E de fuga - nu aduce cu MTB-ul, dar....e bun de inceput de sezon.

Eram destul de stresat la start, e adevarat.

Cand am inceput sa scriu bloguri, obiectivul meu era sa termin cursele. Recunosc ca erau mult mai savuroase acele povesti. Cursele reprezentau o provocare, o lupta de de supravietuire, o batalie cu tine insati.

As putea zice ca toate acele scrieri aveau o tenta inspirationala. Poate ca m-ar fi prins rolul de motivational speaker. Desi cred ca m-as fi plictisit repede...

Ma rog. Acuma stiu ca pot termina cam orice cursa. Asa ca nu mai e nimic inspirational acolo. De fapt mai nou am decazut la stadiul: nu ma intereseaza daca merg prost, daca scot un timp aiurea, important e sa ii intrec pe altii.

Am inca nevoie de adrenalina data de curse. Am nevoie sa intrec concurenti. Am nevoie de lupta aceea. Micul moment de glorie cand depasesti pe cineva. Chiar daca e vorba de un concurs uitat de lume si tu esti pe la mijlocul clasamanentului. Ai intrecut pe cineva, ai fost mai bun ca altul.

Meschin, primitiv, rudimentar - mi-e total egal cum suna asta - educatia asta a fost sadita probabil undeva in frageda pruncie si e un nonsens total sa incerc sa o estompez sau sa o ascund sub pres. Apropo, nu i-am inteles niciodata pe cei care undeva pe la 25-30 de ani incep sa se regaseasca sau sa stearga cu buretele juma' din viata trecuta. Cam aceeasi care umplu mediile virtuale cu ce minunata e noua viata pe care brusc au descoperit-o...Hai sa fim seriosi - o minima documentare arata ca ai cam terminat cu definitivarea personalitatii cam in primii 7 ani. Fix-pix incerci la mijlocul vietii sa scapi de tarele copilariei - eventual devii un frustrat.

E mai etic si civilizat sa fii solidar, sa nu vezi totul ca pe o intrecere sau competitie? Posibil. La fel de etic si civilizat in viziunea mea e ca ma doare-n pula de ce cred altii...

Traseul de la Oradea e o "fuga" continua de 83km. Se preteaza la antrenamentele cu care am iesit din iarna si primavara.

Dar nu cred ca acela e MTB. Din acest motiv am si "inventat" 2BE. Nu cred ca toate cursele ar trebui sa fie orientate spre popularizare si spre ciclismul de masa. Cred ca MTB vine de la Mountain Bike. Chiar cred ca locul acestei ramuri a ciclismului e pe munte. Cred ca trebuie sa iti fie frig, sa impingi bicicleta, sa ajungi la epuizare, ca trebuie sa te chinui. Ca sa poti sa te bucuri de ce vezi din varful muntelui urcat cu greu. Cred ca trebuie sa fii in stare sa te orientezi. Sa te descurci singur. Sa gestionezi resursele, sa ai echipamentul corespunzator pe care sa stii sa il folosesti. Cred ca trebuie sa inveti sa lucrezi in echipa, sa fii om si sa ajuti cand e nevoie. Chiar cred ca MTB-ul e mult mai mult decat a te da ca bezmeticul prin paduri de campie 30 de km. Mult mai mult.

Am pornit.... ciudat. Nu prea vroia bicicleta sa schimbe viteza pe foaia mare. Cam tare inceputul, dupa aceea am reglat ritmul si am inceput sa imi intru in cursa.

Am mers bine. Am mers tare. Pe primii 20km cu 400m diferenta de nivel am scos o medie de 26km. Aveam plamani, antrenamentul de sosea se simtea aici. Eram in fata si tineam aproape de plutonul de elite. Fara aroganta, nu eram  nici mirat, nici extaziat - totusi am muncit mult in ultimele luni.

Povestea e destul de scurta - la km 20 m-am trezit ca imi pica pedala stanga.

Si ce era sa fac?!

Sa injur ca in trecut? Sa dau cu picioarele in bicicleta si s-o distrug mai rau? Sa fac scene dramatice? Oricum nu aveam spectatori pentru asa ceva.

M-am calmat destul de repede. Cu ce aveam in dotare as fi putut strange pedala la loc cat sa continui. Probabil cam la vreo 10km trebuia sa o strang iarasi, dar as fi terminat cursa.

Doar ca obiectivul meu nu era sa termin cursa. Si era total imposibil sa recuperez minutele pierdute fata de plutonul fruntas.

N-as zice ca a fost ghinion - Mircea ma avertizase ca mai trebuie stransa pedala fiindca facuse joc in filet. Am uitat, am platit pretul, asta e. Cand scriu blog-ul am deja un pedalier nou (ajuta la ceva si munca de corporatist - poti sa iti sponsorizezi destul de usor esecurile...), am sters amintirea cu buretele, mi-am reglat singur bicicleta. De acuma sunt hotarat sa pierd mecanic pe mana mea si sa nu mai dau prin service-uri.

Na, cam asta a fost week-end-ul...

La final am aflat ca un concurent a murit. Nu ti se intampla chiar toata ziua sa mergi la un concurs la care un tovaras de-al tau de pedala moare. Te afecteaza. Poate pe mine si mai mult. Si in calitate de concurent si in calitate de organizator si mai ales in calitate de partener a Elenei care se da ca vijelia la vale. E si un vesnic memento - MTB-ul e un sport periculos, eventual mortal de periculos.

Iar 2BE e un concurs infernal de greu....

A trecut mult timp de cand nu mai stim sa facem altceva decat sa pedalam. A devenit de mult o a doua natura. Asa ca asta vom face mai departe. Cu zambetul pe buze, cu transpiratia siroind de sub casca, cu ochii mari si plini de bucuria de a face ce ne place.

Habemus traseu

Data: 02.04.16-03.04.16
Participanti: Elena, Alex, Ana
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Week-end-ul ne gaseste pe Valea Cernei la cort. Aprilie a venit la pachet cu o vreme calda, numai buna de dormit afara.

Stabilim tabara de baza in poina Dumbrava. Mara si Misha sunt si ei prezenti. Am asteptat ceva dejunul acesta afara, in poiana. In prealabil am facut cumparaturile de la piata din Herculane asa ca acuma avem o tona de cas proaspat. Pentru legume cu gust se pare ca mai avem totusi de asteptat cateva saptamani...

Mai mare e mai bine. Asta a fost principiul pe care am achizitionat cortul acesta. Imi place sa am loc si sa nu stau inghesuit si ingramadit. Plus ca daca vremea se strica, statul in cort nu mai devine o corvoada. Avem acuma o gama completa de corturi - de la cel de altitudine la gigantul acesta.

Dupa dejun plecam in tura. Obiectivul este bisericuta din Dobraia. Vremea e perfecta de plimbat. Ii fain sa ii vezi cum merg. Venim in fiecare an, refacem cam aceleasi ture. Cand avea 3 saptamani Ana a mai fost pe aici - daca imi amintesc bine, chiar a alergat pe traseul de semimaraton atunci... A venit dupa aceea recurent in zona.

Acuma copiii se descurca sa urce pe picioarele lor.

 "- Dupa cum  va ziceam dragii mei, aceasta este bicicleta lui tata. Tata are o obsesie cu bicicletele."

- Tanara Padawan, maestrul tau trebuie sa plece de aici mai departe in cautarea traseului. Sa fii cuminte si sa exersezi pana ma intorc!

E plecat de  mult.... Sigur iar a facut o tampenie.

La partea asta eu am lipsit. Pare fi un fel de dans ritual.

Cum vremea era tarzie, am lasat copiii si am plecat mai repede in fata. Pana aici am carat bicicleta dupa mine.

Bisericuta din Dobraia e pe traseul de la 2BE. Punct emblematic in majoritatea turelor din zona, biserica e si locul unde eu ma intersectez cu traseul.

Vremea ar permite poze mai bune. Dar nu mai car SLR-ul dupa mine - e mult prea incomod la MTB, asa ca ne multumim cu ce ne da telefonul.

Cand am alergat la maraton la Hercules, de fiecare data pe portiunea asta imi doream sa am o bicicleta. Drumul e perfect, zona e superba, drumul serpuieste usor printre casele izolate.

Foarte putini oameni, suficienti caini, verde crud, noroi lipsa.

Am plecat azi la drum cu vechea mea dragoste: bicicleta de 26". De la inceput am realizat ca nu m-as mai intoarce la ea dupa ce am dat de bine. Poate ca acuma ar fi fost momentul oportun sa fac o comparatie intre 26"' si 29".  Fara discutie 29 se descurca mai bine pe urcari. M-am obisnuit cu rapoartele lui, m-am obisnuit sa nu ma intereseze denivelarile peste care trece ca tancul.

Pe o coborare imi pierd frana spate. Adica, o pierd la propriu. A fost destul de nasol ca in mijlocul coborarii sa descopar ca nu mai am decat frana fata.

E o poveste lunga si are si o explicatie. De ce s-a desurubat singur surubul de siguranta care tinea placutele. De ce au picat placutele din etrier.

Ideea e ca am ramas cu o singura frana acuma. Situatia e trasa la indigo cu cea din Thassos de acum un an. Cand exact asa mi-am rupt piciorul.

Cum orice om normal invata din greseli, continui tura. Nu are cum sa mi se intample de doua ori acelasi lucru. Si in cel mai rau caz, fac iara rost de un medical...

Drumul este uscat in proprtie de 90%. Eu am gasit fasia de noroi in care sa se blocheze roata fata si asta a rezultat. Daca asa arata ghidonul, va dati seama cum aratam eu.

Asa ca m-am pus pe indelete langa o balta unde am spalat GPS-ul (cu ocazia asta am testat ca e chiar rezistent la apa), dupa care inceput sa dau jos pumni de noroi de pe mine si sa ma spal cu apa din aceeasi balta. Dupa care am spalat si bicicleta.

Varianta de coborare din zona Biliana-Arjana. Pentru o alta editie de 2BE.

Foarte placuta portiunea asta de drum. Asa o sa vi se para si voua, mai ales ca pentru multi o sa fie singura portiune ciclabila din bucla de Hercules...

Acolo in departare se vad Pietrele Elisoavei si creasta Canicei. Ultima reduta inaitne de finish-ul primei zile de la 2BE.

Am marcat foarte putin. Cumulat, pe 22km probabil am pus 40 de puncte. Ideea e ca bucla aceasta se desfasoara aproape exclusiv pe trasee turistice marcate corespunzator.

E vorba de traseul de la Hercules marcat de fam. Tanase si subsemnatul acuma cativa ani. Dupa aceea e vorba de un vechi marcaj turistic in zona saua Prislop, urmat de un nou traseu marcat de curand.

Asa ca nu avea rost sa dublez marcajele deja existente.

Punctul de alimentare 2 si 3 vor fi in fata bisericii din Bogaltin.  O aveti in vizor o buna parte din coborarea catre sat. Coborarea e faina , de viteza. Asta daca aveti ambele frane. Daca aveti numai frana de fata e cu sufletul la gura, crispata si interminabila.

De aici de fapt o sa dati piept cu bucla herculiana de la 2BE. Treceti de punctul de alimentare si imediat incepeti o urcare sustinuta  prin satul Bogaltin.

Urcarea nu se domoleste nici o clipa, dimpotriva. De la iesirea din sat devine si foarte bolovanoasa. Capatul urcarii e sus la Fantana Babii. Se vede acolo in fata - saua aceea.

Am zis ca nu va mai bat la cap cu denumiri. Pe de alta parte o sa pun denumirile acestea pe profilul de altitudine. Daca cumva va rataciti sau ramaneti fara GPS, sa stiti ce sa intrebati pe localnici sau pe ciobani.

Urcarea aceasta o vom numi simplu : "Zidul". O sa fie infernala la concurs. Nu e la inceput cand esti odihnit, nu e la sfarsit sa zici ca mai e asta si gata.

Nu am reusit niciodata sa o fac integral pe bicicleta. Dar foarte mare parte se poate face (desi nu cred ca e varianta optima).

Finalul "Zidului". De aici  traseul devine iarasi ciclabil.

Locul numit Fantana Babii. E bine sa va alimentati si hidratati ca lumea in Bogaltin. Urcarea asta o veti prinde in mijlocul amiezii de sfarsit de iulie. Si e departe de a fi gata. Astea 3 serpentine din fata m-au zgandarit  - intr-un final am reusit sa le urc fara sa pun piciorul jos.

In departare se vede nimeni altul decat masivul Tarcu. Am fost acolo la editia trecuta.  Frumusetea la 2BE e de a incerca tot timpul ceva nou, de a-ti testa limitele. Poate peste ani vom readuce traseul pe acolo.

M-a obosit bicicleta, m-a obosit traseul, n-am avut nici o zi foarte buna. Sunt obosit.

Urmeaza o portiune lunga de creasta, perfect ciclabila si foarte frumoasa. In locul asta acuma multi ani am pierdut-o pe Elena. La propriu. A fost destul de nasol cateva ore bune pana cand ne-am reintalnit jos in vale. De atunci nu prea mai reusesc sa scap de ea pe trasee, asa ca mergem grupati.

 

 Din locul ala pe care l-am marcat bine cu puncte roz, parasiti marcajul bulina rosie si intrati pe marcaj turistic triunghi rosu, care va va duce pana in Saua Prislop. Dar pana acolo, mai aveti o scurta portiune de push bike, cat sa va bucurati dupa aceea de coborare.

Saua Prislop. In zare se vad Mehedintii cu ale lor corvuri. De mult timp ma bate gandul de biciclit acolo. Asteptam sa vina octombrie cu ale sale epice pentru a deschide noi trasee.

 Marcajul de sa.

"Never stop exploring".

Aia a pus Elena pe bratarile de finisher de la 2BE. Initial mi s-a parut o sintagma preluata si lipsita de vreun sens.

De fapt e exact lucrul care caracterizeaza 2BE si ceea ce facem noi. Daca ar fi pana la urma sa rezum mare parte din aventurile noastre, pana la urma s-ar transpune in "Never stop exploring".

Traseul il desenasem cu coborare catre Prisacina si tanti Maria. Il si facusem in toamna - o coborare criminala, ciclabila si plina de adrenalina.

Dar in ultimele zile, vazusem o noua "linie". Un traseu ce pare a fi marcat coboara din saua Prislop direct catre Dobraia.

Asa ca renunt la coborarea catre Prisacina, gasesc traseul si incep sa cobor pe el.

Coborarea e criminala. Si fara frana spate, am alunecat de destule ori. Poteca e foarte ingusta, pietrutia,  panta e foarte abrupta.

Dar esti rasplatit cu peisaje pe masura efortului depus.

Poteca pare a fi un drum de acces de oi dinspre Dobraia.

Ar fi degeaba traseul daca nu am avea si putin single trail.

Marcajul bulina galbena este proaspat, des pus si intuitiv. Foarte rar am mai pus o bulina roz, doar acolo unde mi se parea ca se pierde linia evidenta a potecii.

 A doua poiana de pe coborare.

Sincer, WF si WB am inteles. WH m-a derutat complet. Toaleta de la scoala primara din Dobraia, unde ne reintalnim cu traseul de maraton de la Hercules

Bucla herculiana are 22km si 1200m diferenta de nivel. Este o bucla grea, unde invariabil se va face push-bike, fiecare in functie de cat e de obosit. E o bucla deosebit de frumoasa ca peisaj. E partea din traseu care face diferenta intre MTB si aventura pe doua roti.

Mi-ar fi foarte usor sa scot aceasta bucla. Bucla e un "apendice" la traseul normal. Ar ramane un traseu de drumuri forestiere exclusiv ciclabile. Dar acela n-ar mai fi 2BE...

Pe coborare schimb frana d epe fata pe spate. Si daca pana acuma picam in cap, acuma derapez continuu. Plus ca pe spate nu am atata putere de franare, asa ca nici macar nu ma mai pot opri. Dar mi-e lene sa o mut inapoi pe fata sa ca derapand ca naiba reusesc sa ajung nevatamat inapoi la corturi.

Urmeaza o seara foarte faina la foc. A venit si Coco cu Anne, Kitty si Andrei. Avem ce povesti. E foarte placut.

Crouching tiger, hiddent dragon in varianta Coco. Adevaru-i ca Coco stie sa se joace cu copiii si sa-i faca sa se simta bine. Asta e indiscutabil.

Amazoanale.

A doua zi trebuie sa ma duc inapoi. M-a pus naiba sa marchez intrrarea pe bulina galbena inainte sa incerc coborarea. Si am doua variante: fie ma duc sa curat traseul, fie ma duc sterg marcajele si il remarchez pe la tanti Maria prin Prisacina.

Fiindca asa cum arata acuma poteca aceea - e impracticabila.

Raman iarasi singur - copiii merg la o tura din Coronini catre Pestera cu aburi. Week-end-ul acesta m-am intersectat doar seara si dimineata cu fetele, in rest am fost singur prin munti.

Pe langa ca nu gasesc absolut nici o placere si nu imi trezeste nici un fel de trairi bantuitul singur pe coclauri, mai e si destul de riscant. Semnal n-ai la telefon aproape niciunde si te intalnesti din an in Pasti cu alt om.

Plus ca e degeaba daca nu sunt si eu alaturi de Ana in aceste ture. Asa ca urmatoarele marcari o sa le fac probabil in timpul saptamanii, dimineata, cu plecare pe la 3, 4 din Timisoara.

Am inteles ca au facut un traseu de aproape 5 ore si s-au simtit foarte bine.

Intre timp  eu plec in alergare catre Saua Prislop. Ma misc mult mai repede aici pe jos decat cu bicicleta. Prima parte de alergat - pana la biserica din Dobraia, merge chiar bine si imi place. Scot un timp mai bun decat pe vremea cand participam la maratoane.

Tot acuma descopar ca cel mai nasol sa te caci in natura e la inceputul primaverii sau la sfarsitul toamnei. Cand nu exista vegetatie de nici un fel...

De la Dobraia mi se taie tot elanul. Probabil cam atata mai sunt in stare sa alerg. Plus ca e foarte cald si eu continui sa plec in ture fara neam de apa la mine. Asa ca acuma sunt uscat si destul de ametit de oboseala.

Si am trecut la facut fapte bune.

M-am pus sa curat traseul pe masura ce urcam. Lemn, dupa leman le inlaturam din poteca. Copaci cazuti  pietre, bolovani. Cred ca am inlaturat un camion de lemne si cativa metri cubi de piatra.

Am inaintat incet, metodic, eliminand tot ce intrezaream ca sta in calea unei coborari pe bicicleta.

A fost o munca grea, fizicul nu ma ajuta la asa ceva. M-am zgariat peste tot, am injurat destul de mult.

Dupa 2 ore de curatat traseul eram inapoi in Saua Prislop. Eu zic ca am marcat destul de bine acolo directia care trebuie urmata din sa pentru a gasi intrarea in traseul de coborare.

Nu am zabovit prea mult aici si am refacut traseul - de data aceasta in coborare. Si am continuat sa scot pietrele de pe el. Astea sunt cele mai nasoale. Nu sunt stabile si te arunca ca naiba de pe bicicleta.

Ma bazez foarte mult ca o mare parte din munca va fi refacuta de ciobani cand vor urca cu turmele si mai ales cand vor umbla zilnic intre stana si catune ca sa duca mancare - respectiv sa aduca branza de la stani.

Ideea e ca dupa 4 ore de curatat traseul, am lasa in urma un singur copac pe care nu am putut sa-l urnesc din loc.

Si din punctul meu de vedere o coborare dementiala.

La aceasta editie nu vor mai face diferenta doar cei care urca bine. Sunt 2 coborari lungi, foarte tehnice si foarte frumoase, care pot schimba mult lucrurile in clasament.

Inapoi la scoala primara din Dobraia. Fix pe langa ea trece traseul. Nu poti sa nu te gandesti ca pentru majoritatea copiilor e un lucru de la sine inteles ca pot sa mearga la scoala. Altii trebuie sa inoate prin noroiae  si sa mearga prin paduri kilometri, pentru a avea acest privilegiu.

Am lasat in spate o poteca curatata, o varianta noua de coborare. Si satisfactia ca am facut si ceva util.

Ma reintalnesc cu fetele in platoul Coronini si de acolo plecam spre casa cu o ultima oprire la o pizza in Caransebes.

Pe drumul de intoarcere povestesc cu Elena despre traseu. Punem la punct amplasarea punctelor de control si de alimentare.

Traseul va fi mai scurt decat am anuntat oficial. Bucla herculiana este suficient de solicitanta ca sa nu il mai lungim. Avem un traseu. Cumva pentru mine ce a contat a luat sfarsit. Restul le consider detalii - important era sa gasim "acel" traseu. Si acuma il avem.

Urmeaza un week-end in care vom merge in zona Garana si unde am chef sa ma duc cu Goana mea si sa ne dam cu bicicletele impreuna pe pajistile de deasupra satelor.