Data: 12.07.08
Participanti: Elena, Isvan, Captain, Alex
Locatie: Tarcu-Godeanu.
Intro:
.........................
Trebuie ca aratam ciudat: 4 fantome galopand in noapte cu frontalele stinse, fara sa scoatem nici un cuvant. E punctul in care atingi limita. Odata trecut de punctul asta - nimic nu te mai poate opri. Treci pe "auto pilot" cum ii place lui Isvan sa zica.
Si incet si agonizant pilotul preia controlul. Fiecare fibra urla dupa somn si odihna. Fiecare nerv cere sa te opresti macar un pic. Ca doar nu-i graba. In subconstient gasesti 1001 de motive pentru a sta si 1001 de motive pentru care poate e mai bine sa nu mai mergi.
Capul in pamant, capul gol si mergi mai departe. Si valul se ridica - trecem de punctul critic. Paradoxal acuma e bine. Sunt in fata. Ii aud pe Captain si Elena vorbind. Ce a fost mai greu a trecut: am trecut "dincolo". "Dincolo" e starea de leguma in care resurse de care nu esti constient te imping inainte. "Dincolo" e starea in care organismul lupta pentru supravietuire - stie ca trebuie sa traga ca sa traiasca.
"Dincolo" e foarte greu de atins din propie initiativa: iti trebuie un efort de vointa urias. Nu e ceva natural. Toate sistemele de aparare se ridica ca niste scuturi si organismul lupta ca sa primeasca odihna bine meritata. Trebuie sa fi a naibii de capos ca sa-i refuzi asta...
In punctul asta, daca ne-ar spune cineva ca trebuie sa mai facem inca o data tura, am face-o. Sau daca cinva ne-ar zice ca acuma urmeaza inca 120km de push-bike si pedalat din greu - nici n-am carcoti.
Asa am terminat anii trecuti concursurile - trecand "dincolo" si mergand pe pilot automat. Doar ca efortul de vointa pentru asta e urias de fiecare data...
...........................
Dupa cum stabilisem de saptamana trecuta in week-end urma o noua tura de trekking - pentru a vedea daca tura din Retezat a fost o greseala sau chiar asta e conditia fizica actuala. Vineri seara Isvan ne anunta ca vine si Captain cu noi. Excelent! O sa fim toata echipa. Ca altadata. A crescut simtitor cheful pentru tura de maine.
4.45 - trezirea. Il pescuim pe Captain, Isvan a venit la noi. Plecam la 6.00. Lasam masina in curba de dupa telescaun, de unde incepe traseul catre Cuntu.
Pregatiri: 5 batoane de persoana; am luat si acuma aceleasi camel bag-uri, dar de data asta am luat si izotonicele pentru apa. Colantii lungi, tricoul dry, gleznierele, genunchiera si betele telescopice. Mai avem la noi suprapantalonii si gecile de ploaie. Si doua harti + descrierea traseului.
Elena doarme inca si nu are chef de mers. Chair si asa, dupa 1 ora si un sfert ne oprim la Cuntu pentru micul dejun. Vegetarianul Isvan are la el niste snitel de la parinti. Singura mancare "adevarata" din tura. Mancam si pornim in sus la fel de lipsiti de chef. Dupa inca o ora suntem sus la statie de unde culegem informatii de la George despre traseul pe care vrem sa-l urmam.
Urmatorul punct: saua Mlacile. De acuma sunt singurul care a mai fost vreodata pe-aici. Nu cred ca asta le inspira in credere celorlalti, dar asta e...Traseul merge pe curba de nivel pana in sa. Facem 2 ore fata de cele 4 preconizate de George. In continuare suntem cam lancezi si fara chef.
Nici peisajul nu are rolul sa ne insufle energie. Fara exagerare a fost cel mai anost, demoralizant, deprimant si "lipsit de ceva" peisaj prin care am fost in ultimii ani. Dealuri de 2000m, acoperite cu iarba galbena - si asta cat vedeai cu ochii. Captain reuseste cumva sa gaseasca si un termen apreciativ - "misterios". Probabil ca asa a fost pentru ceilalti 3 - eu sunt a 3-a oara pe-aici asa ca mie nici macar misterios nu mi se mai pare.
Suntem toti de-acord ca daca aici te prinde ceata, briceagul e singura varianta de scapare. Si o vena groasa pentru briceag ca sa nu trebuiasca sa te chinui...
Saua Mlacile. Urmeaza coborarea pana in Valea raului Ses. Aici ne oprim din nou pentru re-alimentare. Captain se culca. Elena ia un Red Bull. Isvan se relaxeaza si el. Mancam si pornim catre Godeanu.
De data asta reusesc sa gasessc "traseul" din Rau Ses pana catre vf. Godeanu - cel care trece peste Tucila. Si din punctul asta lucrurile s-au schimbat radical. Desi au trecut deja peste 7 ore de la masina - abia acuma ne "turam". La Elena isi face efectul Red Bull-ul. Captain e in forma. Isvan la fel. Eu ma bucur ca nu trebuie sa cobor.
Acceleram - ajungem repede pe Godeanu, trecand pe linia de granita a fostului Imperiu Austro-Ungar. Godeanu-Saua Matului intr-un foc si cu chef de vorba. Undeva in portiunea asta estimeaza baietii ca am fi la jumatatea traseului. Din saua Matului urcam pe ceva varf blegit si prindem linia culmii Moraru-Gugu. Dupa 11 ore de la plecarea de la masina suntem pe vf. Gugu. Nici urma de Zamolxe sau de pestera lui. N-am simtit nici un gadilat de energie in partea dorsala. Realimentare.
Daca pana aici nu a existat nici un fel de marcaj, macar am avut potecile ciobanilor si amintirile mele pe post de ghidaj. De aici: nimic. Creasta se continua mai departe pana la fost cabana Gura Apei si de-acolo poate ca am reusi sa gasim traseul catre saua Iepii. "Poate", plus ca asta ar insemna un ocol urias. Asa ca ne ramane cealalta varianta - coboram pe unde vedem cu ochii pana la Rau Ses. De acolo prindem un picior si o luam direct in sus inapoi in creasta. Stim toti ce interesant o sa fie sa cobori 800 de metri prin padurea de brad fara nici o urma de poteca, dar nici de ocolit pe culmile mioritice nu mai avem chef.
La vale - si aici incepe sa se simta samanta dezastrului de mai tarziu. De la experienta nu prea placuta de acum 2 saptamani din Retezat sunt foarte precaut cu coborarea. Prea precaut - fac niste miscari fortate, ca de saltimbanc. Pe de alta parte incaltarile nu sunt tocmai potrivite pentru galmele de iarba. La fiecare pas calc stramb pe cate una - si daca gleznele sunt din titan -nu acelasi lucru e valabil si pentru genunchi. Sunt mult in spate si ma chinui. Ajungem la liziera padurii. De aici incepe chinul. Sau nu - fiindca Captain prinde o poteca de ciobani. Toata e acoperita de trunchiuri de brazi cazuti, dar e totusi o poteca. O urmam bucurosi si ajungem pe firul unui afluent al Rau Ses mult mai repede decat am sperat. Continuam pe firul apei. Suntem parca intr-o lume pierduta. Pe cat de infect a fost pe creasta pe atat de frumos si magic e pe-aici. Te astepti sa para Tyranosaurus Rex de dupa urmatorul palc de brazi.
Ajungem pe valea principala. Pe malul celalalt ne dam seama ca nu mai avem norocul de la coborare, asa ca va urma o urcare directa. Nu stam mult pe ganduri -vrem sa ajungem inapoi in creasta inainte de apus. Printr-o padure deasa pe unde pot sa pun pariu ca nu a mai fost cineva vreodata ne croim cu greu drum in sus. Panta e inuman de abrupta. Cand si cand ne intersectam cu poteci de mistreti - asta concluzionam dupa urmele de fecale. Mai incolo si cu balega de animale mai mari. Captain concluzioneaza ca ar trebui sa vorbim intre noi pentru mai multa siguranta.
Crengi care taie in piele, tufe de afine, panta abrupta, iarba inalta. Suntem din nou la liziera padurii - nu ne oprim. Urcam fara oprire si suntem din nou pe poteca care face legatura intre saua Mlaci si Vf. Tarcu. Portiunea intre Gugu si zona asta a fost extraordinara - atat ca efort fizic cat si ca peisaj.
Intram in noapte - nu aprindem insa frontalele. Stelele si luna ne dau suficienta lumina pentru a putea inainta. Atingem momentul in care mi-e ciuda ca nu am camera...
Elena e prima - Red Bull-ul i-a dat aripi. In spate e Isvan, eu si Captain. Mergem de ore bune fara a scoate un cuvant. Iti vin cuvintele in cap dar nu le poti pronunta. Dupa care apare cate un vers dintr-o melodie la moda sau din ceva cantec obsedant. Si il repeti intruna. Merg vazand doar adidasii albi ai lui Isvan. El vede doar bocancii lui Elena.
Suntem "dincolo"...
Ajungem chiar bine dispusi inapoi pe Tarcu. Ne luam gecile - s-a racorit intre timp si pornim catre masina.
Si samanata care incoltea la coborarea de pe Gugu a incoltit si a dat acuma in parg: genunchiul stang cedeaza. Tocmai cele 2 lucruri care ar fi trebuit sa ma protejeze, m-au daramat. Genunchiera de neopren a facut sa-mi transpire genunchiul - orele de mers si frecare constanta au produs rani deschise in spatele genunchiului. Grija exagerata pe care am aratat-o la coborare m-a facut sa merg ciudat si sa fac miscari pe care nu le fac in mod normal: alte grupe de muschi si tendoane au fost supra solicitate si au cedat.
Situatia e departe de a fi roza: nu mai pot nici macar sa calc pe stangul: mii de ace ma impung la fiecare pas. Nimeni nu are ce sa-mi faca: nu au cum sa ma care de-aici. Trebuie sa ma tarai cumva. Si ma tarai efectiv. Pe portiunea relativ plata dintre Sadovanu si momaia lui Vali o iau aproape la fuga cu Isvan dupa mine. Dar dupa aia urmeaza din nou coborare. Nu mai pot continua. Hotarasc sa renunt la glezniere si genunchiera. Dar fara simt cum toata rotula danseaza sub piele. O pun la loc peste ranile care ustura ca naiba de la transpiratie.
Ajungem in Cuntu. Tragedia personala continua. Elena si Captain ma flancheaza pe rand. Cand raman ultimul ma asteapta cuminti. Nu scoatem nici un cuvant. Ei stiu ca n-au cum sa ma ajute - eu stiu ca trebuie sa uit de durere. Jumatate din drum mi-e gandul doar la Ketonal. O pastila si totul trece. O pastila alba si mica cu putina apa si durerea va dispare. Trebuie doar sa ma opresc un pic sa iau pastila si totul va fi bine. Dar...daca o iau, nu voi mai simti tocmai durerea care ma face acum sa protejez cat pot piciorul. As trage de mine, mintindu-ma ca nu ma mai doare nimic. Incerc sa uit de Ketonal si sa am grija de picior.
Pas dupa pas dupa 3 ore si 16 minute de coborare de pe Tarcu ajungem la masina. Urcarea o facusem in 2 ore si un sfert...
Au trecut 18.46.02 de la pornire. Am strabatut ca distanta traseul de concurs. Nu si ca diferenta de nivel.
In urma remarcii lui Alin, trebuie sa aduc o rectificare:
Oricum o iau nu am facut 85-90km cat o sa aiba distanta de concurs. Oboseala si entuziasmul si-au spus cuvantul. Este vorba de o apreciere ochiometrica nicidecum de una dublata de niste masuratori exacte (pe harta sau cu GPS-ul). La un calcul mai la rece nu cred sa fi depasit 65 de km. Asta pentru a nu induce in eroare pe cei care eventual vor sa refaca traseul.
Parti bune:
- suntem o echipa superba.
- cea mai buna tura de trekking (ca si efort fizic) pe care am facut-o. Parerea mea. Am mers ca ceasu'. De data asta am dat dovada ca putem trage de noi cum faceam alta data si ca episodul Retezat a fost un accident.
- izotonicele chiar ajuta. Insa trebuie luat si ceva care seamana cu mancarea: gen snitelul lui Isvan.
Parti rele:
- am ramas fara un picior....
- lui Elena chiar trebuie sa-i schimb camel bag-ul.
- genunchiera m-a lasta balta. Azi ar trebuis sa soseasca noile orteze. Multe sperante se leaga de ele.
- poate ca ar trebui sa schimb incaltarile cu ceva care tin si glezna cat de cat.
Urcam in masina. Captain conduce precaut pana in Caransebes. Am cele mai ciudate discutii cu el doar pentru a-l tine treaz. Uneori nu pot vorbi articulat asa ca scot numai ceva interjectii. Inchid ochii pentru cateva secunde si ii deschid disperat: inca suntem pe drum. Asta se repta pana in Caransebes de unde conduce Elena. Eu ma mut in spate si adorm. Ma trezesc in Sinersig. Tragem pe margine drumului si dormim toti jumatate de ora. Pornim mai departe - Elena conduce inca 10km. Preiau eu si in sfarsit pe la 6.00 dimineata suntem acasa.
Saptamana care urmeaza o sa renunt la fotbal si tenis - o sa raman numai cu inotul si scarile. Si cu degetele incrucisate ca genunchiul isi revine. Nici nu pot sa-mi imaginez alfel. Cum zicea Konstantin "We should not talk about it. It never happen to us".
Ne vedem sambata la Baia Mare. La o noua tura de "dincolo".
Participanti: Elena, Isvan, Captain, Alex
Locatie: Tarcu-Godeanu.
Intro:
.........................
Trebuie ca aratam ciudat: 4 fantome galopand in noapte cu frontalele stinse, fara sa scoatem nici un cuvant. E punctul in care atingi limita. Odata trecut de punctul asta - nimic nu te mai poate opri. Treci pe "auto pilot" cum ii place lui Isvan sa zica.
Si incet si agonizant pilotul preia controlul. Fiecare fibra urla dupa somn si odihna. Fiecare nerv cere sa te opresti macar un pic. Ca doar nu-i graba. In subconstient gasesti 1001 de motive pentru a sta si 1001 de motive pentru care poate e mai bine sa nu mai mergi.
Capul in pamant, capul gol si mergi mai departe. Si valul se ridica - trecem de punctul critic. Paradoxal acuma e bine. Sunt in fata. Ii aud pe Captain si Elena vorbind. Ce a fost mai greu a trecut: am trecut "dincolo". "Dincolo" e starea de leguma in care resurse de care nu esti constient te imping inainte. "Dincolo" e starea in care organismul lupta pentru supravietuire - stie ca trebuie sa traga ca sa traiasca.
"Dincolo" e foarte greu de atins din propie initiativa: iti trebuie un efort de vointa urias. Nu e ceva natural. Toate sistemele de aparare se ridica ca niste scuturi si organismul lupta ca sa primeasca odihna bine meritata. Trebuie sa fi a naibii de capos ca sa-i refuzi asta...
In punctul asta, daca ne-ar spune cineva ca trebuie sa mai facem inca o data tura, am face-o. Sau daca cinva ne-ar zice ca acuma urmeaza inca 120km de push-bike si pedalat din greu - nici n-am carcoti.
Asa am terminat anii trecuti concursurile - trecand "dincolo" si mergand pe pilot automat. Doar ca efortul de vointa pentru asta e urias de fiecare data...
...........................
Dupa cum stabilisem de saptamana trecuta in week-end urma o noua tura de trekking - pentru a vedea daca tura din Retezat a fost o greseala sau chiar asta e conditia fizica actuala. Vineri seara Isvan ne anunta ca vine si Captain cu noi. Excelent! O sa fim toata echipa. Ca altadata. A crescut simtitor cheful pentru tura de maine.
4.45 - trezirea. Il pescuim pe Captain, Isvan a venit la noi. Plecam la 6.00. Lasam masina in curba de dupa telescaun, de unde incepe traseul catre Cuntu.
Pregatiri: 5 batoane de persoana; am luat si acuma aceleasi camel bag-uri, dar de data asta am luat si izotonicele pentru apa. Colantii lungi, tricoul dry, gleznierele, genunchiera si betele telescopice. Mai avem la noi suprapantalonii si gecile de ploaie. Si doua harti + descrierea traseului.
Elena doarme inca si nu are chef de mers. Chair si asa, dupa 1 ora si un sfert ne oprim la Cuntu pentru micul dejun. Vegetarianul Isvan are la el niste snitel de la parinti. Singura mancare "adevarata" din tura. Mancam si pornim in sus la fel de lipsiti de chef. Dupa inca o ora suntem sus la statie de unde culegem informatii de la George despre traseul pe care vrem sa-l urmam.
Urmatorul punct: saua Mlacile. De acuma sunt singurul care a mai fost vreodata pe-aici. Nu cred ca asta le inspira in credere celorlalti, dar asta e...Traseul merge pe curba de nivel pana in sa. Facem 2 ore fata de cele 4 preconizate de George. In continuare suntem cam lancezi si fara chef.
Nici peisajul nu are rolul sa ne insufle energie. Fara exagerare a fost cel mai anost, demoralizant, deprimant si "lipsit de ceva" peisaj prin care am fost in ultimii ani. Dealuri de 2000m, acoperite cu iarba galbena - si asta cat vedeai cu ochii. Captain reuseste cumva sa gaseasca si un termen apreciativ - "misterios". Probabil ca asa a fost pentru ceilalti 3 - eu sunt a 3-a oara pe-aici asa ca mie nici macar misterios nu mi se mai pare.
Suntem toti de-acord ca daca aici te prinde ceata, briceagul e singura varianta de scapare. Si o vena groasa pentru briceag ca sa nu trebuiasca sa te chinui...
Saua Mlacile. Urmeaza coborarea pana in Valea raului Ses. Aici ne oprim din nou pentru re-alimentare. Captain se culca. Elena ia un Red Bull. Isvan se relaxeaza si el. Mancam si pornim catre Godeanu.
De data asta reusesc sa gasessc "traseul" din Rau Ses pana catre vf. Godeanu - cel care trece peste Tucila. Si din punctul asta lucrurile s-au schimbat radical. Desi au trecut deja peste 7 ore de la masina - abia acuma ne "turam". La Elena isi face efectul Red Bull-ul. Captain e in forma. Isvan la fel. Eu ma bucur ca nu trebuie sa cobor.
Acceleram - ajungem repede pe Godeanu, trecand pe linia de granita a fostului Imperiu Austro-Ungar. Godeanu-Saua Matului intr-un foc si cu chef de vorba. Undeva in portiunea asta estimeaza baietii ca am fi la jumatatea traseului. Din saua Matului urcam pe ceva varf blegit si prindem linia culmii Moraru-Gugu. Dupa 11 ore de la plecarea de la masina suntem pe vf. Gugu. Nici urma de Zamolxe sau de pestera lui. N-am simtit nici un gadilat de energie in partea dorsala. Realimentare.
Daca pana aici nu a existat nici un fel de marcaj, macar am avut potecile ciobanilor si amintirile mele pe post de ghidaj. De aici: nimic. Creasta se continua mai departe pana la fost cabana Gura Apei si de-acolo poate ca am reusi sa gasim traseul catre saua Iepii. "Poate", plus ca asta ar insemna un ocol urias. Asa ca ne ramane cealalta varianta - coboram pe unde vedem cu ochii pana la Rau Ses. De acolo prindem un picior si o luam direct in sus inapoi in creasta. Stim toti ce interesant o sa fie sa cobori 800 de metri prin padurea de brad fara nici o urma de poteca, dar nici de ocolit pe culmile mioritice nu mai avem chef.
La vale - si aici incepe sa se simta samanta dezastrului de mai tarziu. De la experienta nu prea placuta de acum 2 saptamani din Retezat sunt foarte precaut cu coborarea. Prea precaut - fac niste miscari fortate, ca de saltimbanc. Pe de alta parte incaltarile nu sunt tocmai potrivite pentru galmele de iarba. La fiecare pas calc stramb pe cate una - si daca gleznele sunt din titan -nu acelasi lucru e valabil si pentru genunchi. Sunt mult in spate si ma chinui. Ajungem la liziera padurii. De aici incepe chinul. Sau nu - fiindca Captain prinde o poteca de ciobani. Toata e acoperita de trunchiuri de brazi cazuti, dar e totusi o poteca. O urmam bucurosi si ajungem pe firul unui afluent al Rau Ses mult mai repede decat am sperat. Continuam pe firul apei. Suntem parca intr-o lume pierduta. Pe cat de infect a fost pe creasta pe atat de frumos si magic e pe-aici. Te astepti sa para Tyranosaurus Rex de dupa urmatorul palc de brazi.
Ajungem pe valea principala. Pe malul celalalt ne dam seama ca nu mai avem norocul de la coborare, asa ca va urma o urcare directa. Nu stam mult pe ganduri -vrem sa ajungem inapoi in creasta inainte de apus. Printr-o padure deasa pe unde pot sa pun pariu ca nu a mai fost cineva vreodata ne croim cu greu drum in sus. Panta e inuman de abrupta. Cand si cand ne intersectam cu poteci de mistreti - asta concluzionam dupa urmele de fecale. Mai incolo si cu balega de animale mai mari. Captain concluzioneaza ca ar trebui sa vorbim intre noi pentru mai multa siguranta.
Crengi care taie in piele, tufe de afine, panta abrupta, iarba inalta. Suntem din nou la liziera padurii - nu ne oprim. Urcam fara oprire si suntem din nou pe poteca care face legatura intre saua Mlaci si Vf. Tarcu. Portiunea intre Gugu si zona asta a fost extraordinara - atat ca efort fizic cat si ca peisaj.
Intram in noapte - nu aprindem insa frontalele. Stelele si luna ne dau suficienta lumina pentru a putea inainta. Atingem momentul in care mi-e ciuda ca nu am camera...
Elena e prima - Red Bull-ul i-a dat aripi. In spate e Isvan, eu si Captain. Mergem de ore bune fara a scoate un cuvant. Iti vin cuvintele in cap dar nu le poti pronunta. Dupa care apare cate un vers dintr-o melodie la moda sau din ceva cantec obsedant. Si il repeti intruna. Merg vazand doar adidasii albi ai lui Isvan. El vede doar bocancii lui Elena.
Suntem "dincolo"...
Ajungem chiar bine dispusi inapoi pe Tarcu. Ne luam gecile - s-a racorit intre timp si pornim catre masina.
Si samanata care incoltea la coborarea de pe Gugu a incoltit si a dat acuma in parg: genunchiul stang cedeaza. Tocmai cele 2 lucruri care ar fi trebuit sa ma protejeze, m-au daramat. Genunchiera de neopren a facut sa-mi transpire genunchiul - orele de mers si frecare constanta au produs rani deschise in spatele genunchiului. Grija exagerata pe care am aratat-o la coborare m-a facut sa merg ciudat si sa fac miscari pe care nu le fac in mod normal: alte grupe de muschi si tendoane au fost supra solicitate si au cedat.
Situatia e departe de a fi roza: nu mai pot nici macar sa calc pe stangul: mii de ace ma impung la fiecare pas. Nimeni nu are ce sa-mi faca: nu au cum sa ma care de-aici. Trebuie sa ma tarai cumva. Si ma tarai efectiv. Pe portiunea relativ plata dintre Sadovanu si momaia lui Vali o iau aproape la fuga cu Isvan dupa mine. Dar dupa aia urmeaza din nou coborare. Nu mai pot continua. Hotarasc sa renunt la glezniere si genunchiera. Dar fara simt cum toata rotula danseaza sub piele. O pun la loc peste ranile care ustura ca naiba de la transpiratie.
Ajungem in Cuntu. Tragedia personala continua. Elena si Captain ma flancheaza pe rand. Cand raman ultimul ma asteapta cuminti. Nu scoatem nici un cuvant. Ei stiu ca n-au cum sa ma ajute - eu stiu ca trebuie sa uit de durere. Jumatate din drum mi-e gandul doar la Ketonal. O pastila si totul trece. O pastila alba si mica cu putina apa si durerea va dispare. Trebuie doar sa ma opresc un pic sa iau pastila si totul va fi bine. Dar...daca o iau, nu voi mai simti tocmai durerea care ma face acum sa protejez cat pot piciorul. As trage de mine, mintindu-ma ca nu ma mai doare nimic. Incerc sa uit de Ketonal si sa am grija de picior.
Pas dupa pas dupa 3 ore si 16 minute de coborare de pe Tarcu ajungem la masina. Urcarea o facusem in 2 ore si un sfert...
Au trecut 18.46.02 de la pornire. Am strabatut ca distanta traseul de concurs. Nu si ca diferenta de nivel.
In urma remarcii lui Alin, trebuie sa aduc o rectificare:
Oricum o iau nu am facut 85-90km cat o sa aiba distanta de concurs. Oboseala si entuziasmul si-au spus cuvantul. Este vorba de o apreciere ochiometrica nicidecum de una dublata de niste masuratori exacte (pe harta sau cu GPS-ul). La un calcul mai la rece nu cred sa fi depasit 65 de km. Asta pentru a nu induce in eroare pe cei care eventual vor sa refaca traseul.
Parti bune:
- suntem o echipa superba.
- cea mai buna tura de trekking (ca si efort fizic) pe care am facut-o. Parerea mea. Am mers ca ceasu'. De data asta am dat dovada ca putem trage de noi cum faceam alta data si ca episodul Retezat a fost un accident.
- izotonicele chiar ajuta. Insa trebuie luat si ceva care seamana cu mancarea: gen snitelul lui Isvan.
Parti rele:
- am ramas fara un picior....
- lui Elena chiar trebuie sa-i schimb camel bag-ul.
- genunchiera m-a lasta balta. Azi ar trebuis sa soseasca noile orteze. Multe sperante se leaga de ele.
- poate ca ar trebui sa schimb incaltarile cu ceva care tin si glezna cat de cat.
Urcam in masina. Captain conduce precaut pana in Caransebes. Am cele mai ciudate discutii cu el doar pentru a-l tine treaz. Uneori nu pot vorbi articulat asa ca scot numai ceva interjectii. Inchid ochii pentru cateva secunde si ii deschid disperat: inca suntem pe drum. Asta se repta pana in Caransebes de unde conduce Elena. Eu ma mut in spate si adorm. Ma trezesc in Sinersig. Tragem pe margine drumului si dormim toti jumatate de ora. Pornim mai departe - Elena conduce inca 10km. Preiau eu si in sfarsit pe la 6.00 dimineata suntem acasa.
Saptamana care urmeaza o sa renunt la fotbal si tenis - o sa raman numai cu inotul si scarile. Si cu degetele incrucisate ca genunchiul isi revine. Nici nu pot sa-mi imaginez alfel. Cum zicea Konstantin "We should not talk about it. It never happen to us".
Ne vedem sambata la Baia Mare. La o noua tura de "dincolo".
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu