Social Icons

Fear and loathing in Vang Vieng

Data: 21.10.11-22.11.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Vang Vieng, Laos
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/


Batran esti doar atunci cand te simti batran. Cand iti pierzi pofta de viata, cand esti blazat, cand devii serios. Batran esti atunci cand uiti sa te joci. Batran mai esti atunci cand exista lucruri mai importante decat distractia. Doar atunci esti batran. Si Vang Vieng-ul cu siguranta nu e un loc pentru oameni batrani.

Vang Vieng... orasul asta n-are nici un sens. A aparut aici din neant. Probabil istoria lui turistica a fost una foarte simpla: un backpacker acuma ceva ani a poposit aici in drumul spre Vientiane.

Venea din Luang Prabang si era obosit. S-a oprit intr-un sat uitat de timp si necunoscut de lume. In hamacul lui de pe malul raului si-a aprins un joint si a visat cu ochii deschisi. Vorba s-a dus. Vang Vieng-ul a devenit un magnet. Doar ca aici nu o sa gasesti picior de turist. Aici vine alta categorie de oameni - exclusiv backpacker-i.

Nu o sa gasesti tanti de 60 de ani cu troliul dupa ele, nu o sa gasesti neni cu burta si cu palarii mari de soare. Nu o sa gasesti turisti simandicosi si nici servicii turistice de inalta clasa.

Atunci de ce ai veni aici? Hmmm... Realitatea are o multime de fatete. Poti jura ca realitatea ta e cea buna? Vang Vieng  e locul unde poti sa fii ce vrei tu sa fii. E o poarta in trecut, o poarta in viitor. E locul unde poti sa petreci de dimineata pana seara. Si mai ales de seara pana dimineata. Si e singurul lucru care se intampla aici.

In Luang Prabang ne-am intalnit cu niste romani care veneau din Vang Vieng. cand au auzit ca noi mergem acolo, ne-au zis ca e un fel de Vama Veche, dar mai altfel...


Dar sa pornim la drum. Autobuzele de zi sunt mult inferioare celor care te transporta noaptea. A fost una din putinele dati in care am circulat ziua. Drumul pana in Vang Vieng a fost destul de lung si ne-a hurducait serios. Elena nu se joaca acolo de Dark Vader, doar incearca sa filtreze aerul incarcat de praf.  Am ajuns la destinatie undeva dupa pranz.

Tuk-tuk-ul ne-a lasat pe o strada plina de pensiuni construite la gramada. Aici nu mai exista nimic din romantismul din Vientiane sau Luang Prabang.

Nota autorului: m-am contrazis mai sus. Am zis mai demult ca tuk-tuk-ul e pentru turisti. Aici insa aveam de facut vreo 4 km prin soare asa ca am gasit o varianta de compromis. Soferii au zis un pret. Noi am zis jumatate. Au inceput sa zica cat e de mult de mers si ne-au refuzat. Intre timp ceilalti turisti se urcasera deja in tuk-tuk la pretul cerut initial.

Hotarati, am luat rucsacii in spate si am pornit cu pas apasat pe jos. Au inceput sa strige dupa noi. Cheia e sa nu cedezi in punctul asta. Mergi la fel de hotarat mai departe. Am iesit din "autogara". Habar n-aveam nici macar in ce directie sa mergem. Am luat-o la fel de hotarat la stanga - nu trebuie sa le dai impresia ca eziti; nu trebuie sa te uiti in spate.

Dupa vreo 300m eram deja lac de sudoare si ne durea spatele. Incepusem sa ne intrebam daca nu am dat-o in bara. Tocmai cand incepeam sa ne ingrijoram a aparut tuk-tuk-ul din autogara si am plecat mai departe cu pretul nostru. Strategia nu a dat apoape niciodata gres - si cand da gres inseamna ca totusi tu oferi mult prea putin si e loc de negociere...

Pensiunea la care am incercat prima data nu arata cine stie ce. Pe prima o refuzam si mergem pe o strada mai laturalnica. Nici aici nu sunt nu stiu ce conditii, dar pretul e bun si e relativ curat.


Am uitat sa va zic ca pe langa facilitatile mentionate in blog-ul trecut, fiecare pensiune sau restaurant avea propriul "Free WiFi". GRATUIT. Cand te cazai, primeai cheia de la camera si parola de la Internet. Asta se intampla in Laos-ul comunist care inca nu are drumuri asfaltate si magazine. Unde salariul mediu este sub un dolar pe zi. In Regensburg unde stau acuma, WiFi-ul costa 4.95 euro pe ora. Si nu cred ca am vazut restaurante care sa aiba WiFi. Sigur nu gratis...


Cum ziua e pe sfarsite, restul orelor de lumina le folosim pentru a inspecta imprejurimile. Primul lucru pe care l-am observat a fost ca orasul e pustiu. Peste tot o sumedenie de restaurante. dar nici urma de picior de turist.

Ne-am asezat la un pranz lalait - in sensul ca am tras de el pana spre dupa-amiaza. Pe la 16.00, brusc a inceput sa fie miscare pe aici. Apareau tuk-tuk-urile pline de oameni. Oameni desculti, numai in slip, aproape toti manjiti pe corp cu ceva vopsea - banuiesc ca se vroia a fi un fel de body painting - si absolut toti rupti in gura de beti si drogati.

Orasul prindea brusc culoare odata cu lasarea serii. Circul care peste zi parea un loc trist, prafuit si anost, devenea noaptea o lumea magica (la propriu si figurat).

Acuma o sa ziceti ca ce poate fi de apreciat la o gloata beata si drogata care se manifesta zgomotos. Pai eu n-am zis niciodata ca apreciez turistul serios cu monoclu pe nas, care se plimba cu un carnetel in mana bifand obiective istorice; sau pe cei care au venit pana aici ca sa mai bifeze ceva si sa aiba cu ce sa se laude acasa.

Cu drogurile: in Laos sunt "tolerate". Adica drogurile usoare sunt acceptate ca un status quo. De exemplu marijuana face parte din anumite mancaruri traditionale si este cam imposibil sa o interzici. Hasisul s-a fumat aici din cele mai vechi timpuri si chiar daca guvernul a luat diferite masuri pentru a eradica culturile de mac din nordul tarii, asta nu inseamna ca si taie capete printre cei care inca practica acest obicei.

De asemenea laosienii au mai observat ca asta le aduce bani. Asa ca au "inchis ochii" la ce se intampla in Vang Vieng, deoarece la convine.


Am uitat sa va zic ca Vieng-ul trebuie sa fie cel mai fericit loc de pe suprafata pamantului. Nu de alta, dar uita-ti-va si voi in meniul de mai sus: totul este "happy" - pizza, supa, friptura - totul. In spatele unui meniu happy se poate ascunde orice: peste mancarea de baza, bucatarul sau barmanul iti adauga ingrediente magice de care crede el de cuvinta si mai ales in ce cantitate vrea el.

Asa ca daca ajungeti din greseala pe aici nu va comandati meniuri "fericite" decat daca stiti la ce sa va asteptati (desi nu cred ca poti ajunge din greseala in Vang Vieng).

Seara ne-am dus la un resturant din zona centrala. Aici, ca in absolut orice alt resturant din oras, ai niste televizoare pe care ruleaza la infinit, 24h din 24h episoade din Friends sau Family Guy. O sa va intrebati de ce? Nici noi, nici cei care au scris ghidul n-au inteles. Nimeni treaz nu poate intelege. Dar dupa aceea vezi multimea de oameni cu privirile pierdute, tolaniti pe saltele din restaurant care se uita fascinati la televizor.

Adevaru-i ca puteau sa ruleze orice altceva. Oricum nu conta. Intamplator, odata mai demult cineva probabil a adus o caseta cu Friends. Si proprietarul localului o fi sesizat cat de fascinati sunt clientii de ceea ce vad la televizor dupa ce au consumat un meniu magic. Omul a facut legatura ca o fi din cauza serialului. Si astfel acuma, toate, dar absolut toate restaurantele, ruleaza in continuu episoade din Friends si Family Guy.


Dedicatie pentru prietenul nostru Andrei!

Azi am chef de: Party! Party! Ca de altfel tot timpul. Nu ne atrage nimic magic din meniu. In schimb ceva totusi imi face cu ochiul: shisha magica! Wooow, pai asta trebuie incercata! Le comandam o shisha. Am vazut ca au tot venit pe rand de la chelner pana la patron sa ne intrebe ce dorim, cum ne simtim, daca ne place si ne tot supravegheau.

Abia la hotel am inteles care era motivul - fumatul (de chestii magice) in locurile publice se pedepsea cu amenda de pana la 5000000 kip (asta e moneda nationala), ceea ce s-ar traduce undeva la 600 de dolari. Upsss - aia or fi zis ca fie suntem cei mai inconstienti clienti pe care i-au avut, fie suntem cei mai tupeisti...

Shisha magica n-a avut nici un efect magic notabil, asa ca am plecat (personal destul de dezamagit) sa ne plimbam. Daca tot e orasul petrecerilor, e cazul sa mergem si noi la una. La capitolul cluburi nu stau stralucit: de fapt cluburi este mult prea mult spus. Era vorba de fapt de un spatiu acoperit cu tabla unde urla muzica.

In mijlocul apei care strabate orasul, este o insula. Acolo sunt numai cluburi in aer liber. Ajunsi acolo, liniste mormantala. Nimeni. Intram totusi intr-unul si povestim cu cei de la bar. Se pare ca aici se muta cheful abia dupa ce se termina pe uscat. Adica pe la ora 1 noaptea. Barul e intretinut de ceva europeni ajutati de o corcitura de jamaican cu ceva localnica. (Mi se pare normal sa gasesti aici sange jamaican - pana la urma este vorba de schimb de experienta...).


Na, pai daca tot suntem aici - hai la party. Tineri din toate natiile pamantului erau aici. Noi am ajuns sa fim "agatati" de niste irlandezi si de un sloven mai in varsta. Asta venea in fiecare an in Asia de Sud-Est - il trimitea nevasta ca sa mai cunoasca si alta lume. Ea se ducea prin Thailanda ca sa mai schimbe si ea peisajul, dupa care se reintalneau si petreceau restul concediului impreuna in Myanmar...

Peste tot am vazut de cand am venit aici afise cu diferite oferte de "bucket-uri". Asta inseamna galeti. Galeti cu whisky, cu cocktail-uri si tot felul de alte amestecuri. M-am tot intrebat despre ce poate fi vorba.

Siti galetusele acelea cu care se joaca copiii in nisip ? Se ia una dintre acelea, se pune o cantitate insemnata de whisky (se uita barmanul la tine, te citeste si cam atata whisky pune), peste se adauga 2 doze de Cola. Deasupra (dupa ce te mai studiaza un pic) se adauga una sau doua doze de Red Bull. Asta e de exemplu un whiscky bucket. Ai o galeata plina ochi cu bautura.

Chestia asta e tare - amestecul respectiv e o bomba. Cantitatea uriasa de cofeina in combinatie cu alcoolul iti cresc pulsul si simti ca iti pocneste inima. Dupa ce am baut trei galeti cred ca am reusit sa ating un nivel al pulsului pe care nu l-am avut la nici un concurs...

Pe la 1 noaptea se inchide brusc cheful aici. Majoritatea abia mai reusesc sa se tarasca afara - restul plecam in coloana spre insula sa continuam cheful. Ca a fost de la shisha magica, de la galetile de whisky sau doar de la atmsofera "magica" - nu o sa stiu nicioata. Stiu doar ca a fost o noapte superba pe care am incheiat-o cu Elena in jurul unui foc de tabara. Magic.


Dimineata ne trezim mai proaspeti decat daca am fi dormit 12 ore dupa o repriza de antrenamente. Activitatea principala aici in zona peste zi este tubbing-ul. Adica se ia una bucata camera de tractor sau camion, se umfla, se urca in tuk-tuk, te deplasezi in amonte pe rau dupa care iti dai drumul la vale pe apa. Toata lumea face asta. Ce nu am inteles e cum de puteau sa apara toti asa de daramati seara de la tubbing... Trebuie sa mai fi fost si altceva...


Lao coffee e ceea ce ii zice numele. Evident ca localnicii n-au fost in stare singuri sa cultive cafeaua... Au venit francezii si i-au invatat (din nou evident, nu din deosebita marinimie, ci pentru ca avea cu ce face comert...). Clima specifica asigura o cafea de o calitate buna. Ce o face deosebita este faptul ca este natural dulce. Initial am crezut ca ei o tot indulcesc, dar e fapt asa era ea de la mama natura. Mini sobele respective sunt potabile si le gaseai dimineata peste tot pe marginea strazii. Doar ca, evident, nu stiau sa faca zeama numita cafea, desi aveau ingredientul principal la indemana...


Noi avem alte planuri. Prima data ne schimbam cazarea. In ziua precedenta Elena ochise un hostel mai retras si mai cochet situat exact pe malul raului.


Si care era dotat cu hamace. Acesta fiind un argument decisiv - ne-am mutat aici.


 

Dupa aceea, inchiriem biciclete si pornim sa exploram imprejurimile.


Vang Vieng este situat intr-o zona carstica foarte interesanta si pitoreasca. Peste tot coloane de calcar acoperite de vegetatie se ridica din mijlocul campurilor de orez.


De obicei cand ajungeam intr-o zona noua apelam la urmatoarea strategie: ne uitam ce tururi ofera sumedenia de "companii turistice". Intram sa ii descoasem despre traseu, zona, obiective si alte detalii. Faceam rost de o harta a zonei si treaba era gata. Doar n-o sa le dau bani, cand putem sa ne descurcam de capul nosru. In general iesea ceva mai ieftin, dar nu cu mult. Avantajul era ca faceam ce vroiam noi si ne imparteam timpul cum aveam noi chef. Si aveam satisfactia ca am facut noi tura respectiva.


Ziua s-a desfasurat dupa un tipar foarte simplu: pedalam cativa kilometrii, dupa care Elena gasea o scaldatoare si ne opream sa ne racorim.


Ne urcam iarasi pe biciclete, mai mergeam cativa kilometrii si o luam de la capat. Tura este un circuit in jurul unei aglomerari calcaroase.


O sa va rog sa cititi afisul de mai sus pana la capat. Pe indelete si fara graba. E doar o mostra despre engleza din zona... Foarte putini vorbesc engleza aici si cei care o fac, o fac deosebit de stalcit. In afara de cei care lucreaza in domeniul turistic (si aici ma refer exclusiv la companiile care ofera servicii, nicidecum la personalul de la pensiuni sau restaurante) si care au cea mai ciudata engleza, n-ai cum sa te intelegi pe aici.

Ei vorbeau in laosiana, noi vorbeam in engleza si intr-un final ajungeam la un numitor comun. Faptul ca n-am cunoscut limba si n-am putut comunica cu ei a reprezentat un handicap destul de serios - cu siguranta am fi aflat mult mai multe lucruri interesante daca am fi putut vorbi vu ei.

Pe de alta parte limba respectiva este imposibil de vorbit. Ei n-au inventat inca vorbirea articulata. Suna de parca ti-ar fi taiat cineva laringele si te chinui sa vorbesti. Cuvintele sunt monosilabice si incep si se termina brusc. De fapt (si asta constituie bariera cea mai mare in invatarea limbii) totul sta in pronuntie. In cat de mult lungesti sau scurtezi silaba respectiva, la modul cum pui accentul. Aceeasi silaba (ca le-a fost lene sa inventeze cuvinte intregi, asa ca s-au oprit la silabe...) poate insemna nu una, doua, dar pana la 5 lucruri complet diferite.

Ii ascultai cum schimbau brusc tonalitatea, cum treceau de la un registru gros la unul subtire de parca i-ar fi strans cineva de coaie. Silabele incepeau si se terminau brusc, neasteptat. Limba respectiva era mai degraba un avort verbal decat ceva coerent. Cu siguranta nu inteligibil.

De cateva ori (de fapt de multe ori) am incercat sa comunicam cu ei pentru a afla directia spre un anumit obiectiv. Niciodata nu am reusit sa ii facem sa inteleaga unde vrem noi sa ajungem. Le aratam pe harta, dar fie erau analfabeti (desi au paradoxal un procent deosebit de redus de analfabeti), fie cel mai probabil nu cunosteau alfabetul latin. Intr-un final, dupa ce realizau unde vrem noi sa mergem incepeau sa repete entuziasti cuvantul respectiv. Pe care ma puteti crede ca nu diferea decat asa de insesizabil de ceea ce le zisesem noi initial, incat primele dati am crezut ca fac misto de noi.

Invariabil imi alegeam parteneri de dialog masculi. La felul cum se mataie ele, iti venea sa le iei de par si sa le dai cu capul de drum... Zi ma cu toata gura, fara sa scartai din toate incheieturile!


Nici bivolii nu erau fraieri. Peste zi, cand temperatura devenea insuportabila, se retrageau in baltoacele de noroi.


Am continuat tura dupa tiparul de mai sus: pedalat, baie, pedalat. Fiind o zona carstica, pe traseul nostru era plin de pesteri. Dar nu asa! Una langa alta. Elena este "o fiinta a soarelui", asa ca in afara de tura anuala de revelion, nu o atrage sa se tarasca pe sub pamant. Invariabil scaldatorile Elenei erau de fapt pe raul care sapa pesterile respective, asa ca ne opream de fapt la intrarea in respectivele caverne.


Intr-una din dati am lasat-o pe Elena in balta ei si m-am aventurat pe sub pamant. A fost vorba de o pestera activa destul de spatioasa si pe care am mers pana m-am plictisit si de fapt pana m-a cuprins frica. Inedit era faptul ca din loc in loc pestera mai comunica cu exteriorul prin ferestre minuscule prin care se proiectau coloane de lumina care se reflectau straniu in apa linistita a pesterii.


Trecuti de mijlocul turei am mai facut un popas - evident pentru scaldat. Doar ca aici balta era deja ocupata de localnici, respectiv localnice.


Peste tot pe marginea drumului, copii la joaca. De mici ii infofolesc bine...

Avantul nostru ciclist a fost oprit brusc de "omul cu sfoara". Inca sunt uimit de cate activitati au descoperit cei din zona... De exemplu, omul cu sfoara statea pe marginea unui drum prafuit pe care nu trecea nici naiba peste zi in afara probabil de 2 turisti rataciti. Si statea intr-o zona ca oricare alta, adica nu poti sa zici ca era la intrarea pe un drum principal sau ca punctul unde isi intinsese el sfoara era diferit cumva de ce era cu 100 de metrii mai sus sau mai jos.

Omul avea efectiv o sfoara intinsa de-a lungul drumului si iti cerea bani ca sa treci mai departe. Daca nu am fi stiut de existenta lui din harta primita in oras, am fi zis ca vrea sa ne jecmaneasca pe noi. Dar nu, asta era meseria lui. Ne costa undeva la 1RON ca sa trecem. Mi s-a parut asa de tampita doar ideea in sine incat ne-am hotarat sa ne intoarcem exact pe unde am venit si sa renuntam astfel la circuit. Evident ca puteam sa mergem 100m mai sus unde el nu ne vedea, sa il ocolim frumos si cu asta basta...

Asta e doar un exemplu de munci care noua ni se par complet inutile prestate in partea aceea de lume. Mai ai oamenii care colecteaza pet-uri de exemplu. Ai si aici oamenii care se ocupa cu scosul masinilor din parcare. Adica daca vrei sa iesi din parcare, vine respectivul si se posteaza in  mijlocul drumului dirijand cu de la sine putere circulatia ca sa poti tu pleca mai departe. Cam asta e toata munca lui. Sau ce am remarcat peste tot, e ca fiecare munca este dublata de cel putin o persoana, de regula 2 sau 3. Adica nu ajunge omul cu sfoara, trebuie sa mai fie unul care sa ii tina de urat (de obicei a doua persoana se ocupa cu trezitul omului cu sfoara care covarsit de munca lui dormea pe marginea drumului).

Orice activitate e acolo dublata sau triplata. In spatele unui chelner care chiar serveste si face ceva, mai este un bagator de seama al carui rol inca nu l-am dibuit - probabil merge in spatele lui tot timpul ca sa nu-i strice cineva karma...


Pe drumul de intoarcere ne-a prins si prima ploaie din concediu. Nu a fost mai mult decat o rapaiala (serioasa) de vara, dar a constiutit un prilej bun pentru o pauza de bere la o taraba dintr-un sat.


Ploaia a umplut de balti si noroi drumul, asa ca acuma Elena are un motiv in plus sa viziteze baltoacele si pentru a se imbaia.

In Laos, spre diferenta de Indonesia, am remarcat ca oamenii lucreaza impreuna la campurile de orez. Habar n-am daca la ei exista corolarele CAP-urilor de la noi, dar oricum campurile de orez nu par a fi ingradite si de asemenea ocupa supraferte insemnate, ceea ce ma face sa ma gandesc ca sunt a unei comunitati sau a statului si nicidecum a unei singure familii.


In particular, cei din poza se ocupau cu recolta anuala de orez.


Am ajuns inapoi in Vang Vieng odata cu lasarea serii. Elena are o obsesie dupa atatea zile de alergatura - sa se legene linistita in  hamacul de la pensiune. O las acolo si plec sa organizez tura de maine. O alta atractie zonala pe langa tubbing, este kayak-ul. Daca datul cu camera la vale nu ne atrage, macar la kayak sa ii dam o sansa. Dupa ce prospectez piata ofertelor aranjez o tura care sa ne ocupe toata ziua urmatoare. Macar cu ocazia asta o sa aflam si noi misterul a ce se intampla acolo, de apar astia asa de daramati la sfarsitul zilei.

O pescuiesc pe Elena din hamacul ei si ne indreptam spre cina. Cum shisha magica pare a fi prea riscanta, azi am incercat un happy shake. Pot sa jur ca i-am zis la ala ca il vreau mediu...

Dupa ce ne-am uitat o perioada la ceva episoade din Family Guy, am experimentat concentrarea selectiva asupra surselor de zgomot din jur si am meditat intens si indelung asupra a diferite teme, am vrut sa plecam de acolo. Eram destul de obositi de tura de peste zi si de chefurile din ziua precedenta asa ca am zis sa facem asta-seara o pauza.

Si... a dream in dream in a dream in a dream...

Tot timpul m-a fascinat (de fapt m-a obsedat) modul in care lucreaza corpul uman. Si in special creierul. Chimie pura ghidata de impulsuri electrice. Reactii chimice care pana la urma definesc notiunile de bine, rau, stocheaza si depoziteaza informatiile, amintirile. Extrag informatiile atunci cand e nevoie de ele. Reactii chimice si electrice care pot fi alterate pentru a a obtine comportamente diferite.

Dar pe scurt: a fost un cacat mare. Care m-a lecuit definitiv si irevocabil referitor la experienta cu iarba...

Ce a urmat n-a fost deloc simpatic. Pentru inceput m-am simtit ca Mars PathFinder cautandu-si drumul printr-o lume total necunoscuta. Dupa care am levitat. Dupa care cineva a avut proasta inspiratie sa lungeeeeeeeeeeasca aleea care ducea la pensiune. A lungit-o asa de mult incat pe parcurs ma impacasem deja cu ideea ca nu mai avem cum sa ajungem acolo.

Dupa aia nici tunelele de timp in care oamenii dispareau si timpul incremenea, urmate de acceleratiile rapide ale unei realitati super zgomotoase si mult prea populate nu au fost simpatice.

Bun. Am ajuns. Nani si maine plecam la kayak. Si o taiem de aici spre orizonturi mai clare si luminoase!

Telefonul a sunat cuminte la ora 7.00. Am sarit din pat sa pregatesc ce era necesar pentru tura. Am sarit...si am ramas in aer! Cacat! Ceva nu e bine aici. N-am reusit sa ajung inapoi pe sol decat dupa foarte mult timp si am realizat ca toata treaba a luat o intorsatura nu foare "happy".

A fost o zi de cacat de la cap la coada. Evident ca nu am mai ajuns la nici un kayak. Undeva pe parcurs am dezvoltat o obsesie uriasa: trebuie s-o taiem repede de aici cu primul autobuz pana nu ne inghite Vang Vieng-ul cu totul. Biletele sunt deja cumparate, dar din pacate trebuie sa asteptam seara pentru a putea pleca.

De fapt nici nu mai stiu exact daca aveam autobuz in seara respectiva sau abia a doua zi dimineata. Oricum timpul isi pierduse de mult orice semnificatie si ratiune. Ar mai fi multe de zis, dar ma opresc ca poate va fac pofta... A fost o zi foarte lunga uneori si ingorzitor de scurta atunci cand ne grabeam undeva...

Gata! Suntem in autobuz spre Si Phan Do! Am scapat! Usurat si eliberat de povara, am tras puternic aer in piept. Si am mai avut un trip...


Cu toate cele bune si rele, Elena a trecut Vang Vieng-ul la locurile in care ar fi trebuit sa mai stam macar o zi. Cat macar sa recuperam ziua aceea pierduta (si poate pana la urma si-ar if refacut si ei stocul de ciuperci si evoluam si eu de la canepa...). Daca stii sa nu faci excese, este unul din locurile in care ne-am intoarce amandoi cu placere.

Dar pentru a stii sa nu faci excese, fie ii asculti pe altii, inveti din greselile lor si te intrebi tot timpul : "Oare cum o fi? Dar e chiar asa cum zice lumea? ". Fie faci greselile respective, regreti, dar macar iei deciziile ulterioare in deplina cunostinta de cauza. Tot timpul am optat pentru cea de-a doua varianta.

La final: iarba e pentru Emo. Mie imi place sa vorbesc, sa traiesc din plin. Sa dau din gura, sa ma aud vorbind, sa jubilez, sa debordez de energie. Nu mi se pare nimic simpatic in a te inchide intr-o cochilie in care avansezi idei filosofice de 2 lei fara posibilitatea de a mai iesi de acolo. Sa stai acolo mirandu-te de inutilitatea lucrurilor din jurul tau. Si fara a mai avea nici macar pofta de a vorbi cu cei de langa tine.


...Decat o iarba netratata, mai bine-o ciuperca colorata...

2 comentarii:

Viorel Crisan spunea...

Dupa assclimbing you will be laxing. :))

Robert spunea...

Salut,
Am si eu o intrebare va rog mult. Ati luat cumva, in Laos sau in alta parte, pastile contra malariei, gen Malarone sau altceva ?
Multumesc mult,