Social Icons

Cozia

Data: 08.05.12-09.05.12
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Cozia
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/


Peste saptamana Elena a fost acasa la Slatina. In week-end ma voi duce dupa ea si daca tot sunt in zona m-am gandit sa alerg si la Cozia Mountain Run.

Mana nu s-a vindecat inca asa ca o sa mint in continuare: o sa alerg si week-end-ul acesta.

Tatal meu vine cu mine. Mergem din Petrosani catre Obarsia Lotrului si dupa aia iesim prin Brezoi in Valea Oltului. Peste 150km de drum prin munti.

Noaptea ne prinde in Calimanesti unde Elena ne facuse deja rost de cazare. Imi place mult zona aceasta. In Cozia am mai urcat de doua ori cu Elena - de fiecare data iarna.

Dimineata merg cu tata si luam micul dejun, dupa care ne prezentam la zona de start. Aici ne intalnim cu zarnestenii : Luci, Silviu & co.

Inca de dimineata se anunta o zi caniculara asa ca am grija sa beau cat mai multe lichide.

Start... Hai sa mai bifam inca unu...

Stiu ca voi alerga bine. Stiu ca iara ma voi plictisi. Bla, bla... Si cand scriu blog-ul sunt a naibii de plictisit.


De divertisment imi propun sa stau azi cu Luci sa vad daca pot tine ritmul lui. Dupa nenumarate concursuri impreuna stiu ca are un stil total aparte: ia startul de zici ca nu vrea sa porneasca. Asa si acuma. Venea molcom pe portiunea de plat de parca era la plimbare.


M-am pus in spatele lui de cum a inceput urcarea si am zis ca stau acolo. Pe la mijlocul primei urcari am inceput sa gafai groaznic. El parea ca nici nu respira. Mi-am dat seama ca daca mai tin ritmul lui inca vreo 10 minute, colapsez. Asa ca Luci s-a tot dus si am ramas singur.

Traseul este ideal pentru o zi torida de varfa: aproape integral la umbra copacilor.


Dupa o bucla prin padure iesim din nou aproape de zona de start unde sunt intampinat si incurajat de Elena.


Urmeaza 6km de forestier. Astia paradoxal mi-au placut. Pe masura ce inaintam panta devenea tot mai abrupta si era o provocare sa nu te opresti din alergat.

Cam pe aici estimam ca se va termina concursul si asa a si fost: adica toti pe care ii puteam depasi, i-am depasit pana acuma si pe cei din fata nu mai am cum sa-i ajung decat daca patesc ei ceva.  Si mai am vreo 21 de km de facut...


Cum la  surprize (referitoare la clasament) nu ma mai asteptam... era cat pe ce sa zic ca m-am bucurat de traseu. Dar as minti. Era prea cald, trebuia in continuu sa ma hidratez, faceam ca motorul cand porneste termocupla.


Am avut si masina tehnica pana in Stanisoara, in sensul ca Elena a urcat cu parintii ei si cu tata pe langa mine.

De la Stanisoara incepe adevarata urcare si portiunea grea a acestui maraton: 800m de "catarare" pana pe varful Cozia.

Astia m-au cam "derutat". Oboseala ? Lipsa de chef? Lipsa antrenamentelor de peste saptamana? Habar n-am. Dar sigur n-a fost usor.

Si oricat de egocentric suna, am inceput sa ma ingrizorez ca s-ar putea sa ma ajunga cineva pe portiunea asta. Asa ca priveam ca animalul haitut in spate. Nu m-a ajuns nimeni, dar a fost una din putinele dati in care m-am bucurat ca urcarea se termina si incepe coborarea.

Sus la punctul de control din Cozia, Oana ma incurajeaza si imi face un masaj pentru care ii multumesc din suflet. De asemenea imi zice ca sunt pe locul 6. Asta nu are deloc darul sa ma motiveze.

E o contradictie intre faptul ca ma vait in continuu ca eu nu mai alerg si dupa aceea fac pe nis naiul ca sunt "numai" pe locul 6. Si 5 la categorie. Dar la fel de egocentric: stiu cat de bine alerg, am ajuns sa imi estimez cu destula acuratete timpul si pozitia in clasament cu mult inaintea startului. Si azi ma asteptam sa prind podiumul la categorie.


Continuand cu sirul contradictiilor (mentionate in ultimele cateva blog-uri in care afirmam ca ajunsesem sa alerg de placere), de aici nu am mai alergat cu nici o placere. Numai cu frustrare si nervi.

Ii stiu pe cei 5 din fata - n-am cum sa prind pe nici unul dintre ei. Din spate, teoretic, nu ma mai poate prinde nimeni. De ce dracu mai alerg?! Vreau acasa...

De la Balan am invatat o chestie foarte utila: folosirea Activator-ului. Ala e ce "trebuie", daca stii cand sa-l iei.

Cu echivalentul a 10 cafele gonind acuma prin vene, lucrurile incep sa para mai frumoase. Si maresc ritmul. Suficient de mult incat sa imi apara sperantele ca poate mai prind pe cineva. Acum am tras destul de tare.


N-am mai prins pe nimeni pana la finish. Gata si asta.

A urmat o dupa amiaza placuta cu famila in Calimanesti dupa care ne-am retras la Slatina, iar duminica inapoi acasa.

Un comentariu:

Tudor spunea...

Felicitari!