Social Icons

Vienna Shitty Marathon

Ideea cu maratonul i-a venit Elenei in Noiembrie. Ca sa aiba un scop de antrenament peste iarna. Viena l-a ales pe principiul : sa mai aiba locuri libere, sa fie aproape si sa fie devreme in an ca dupa aceea sa poata pedala in voie.

Initial mi s-a parut o idee buna. Initial insemnand pana la prima alergare. Nu am psihicul distrus in asa hal incat sa ma inhamez in a urma un program de antrenament. Mi se pare lipsa totala de imaginatie. Imi ajunge corporatia - nu mai simt nevoia ca si in timpul liber sa imi ingradesc libertatea cu reguli si programe.

Strava - cea mai mare inventie a omenirii dupa GPS incoace - e cruda si rece in afirmatii: 370km alergati in 5 luni de zile.

Asta a fost tot antrenamentul nostru pentru maraton. A...da, si cateva mii de km de bicicleta.

Media da undeva la 30km pe saptamana. Cartile zic ca la media asta sa fim multumiti daca eventual o sa terminam maratonul. Cartile sunt de cacat.

Sictirul, de fapt ura, fata de alergare am dezvoltat-o dupa alergarea de 30km din februarie.

Atunci am clacat psihic. Si de atunci urasc chestia asta. Am zis-o si o repet : trebuie sa fi tare limitat mental incat sa ajungi sa te invarti kilometrii, eventual zeci de kilometrii in cerc.

Dupa alegarea aia nu m-am mai antrenat.

Vineri seara deschid site-ul cu maratonul sa citesc regulile si sa vad unde trebuie sa ajungem. Aflu ca pe langa cei 80 de euro platiti deja, mai trebuie sa dau 5 euro pentru cip. Pe care nu ii primesc inapoi. Mi se pare o ineptie colosala.
Sambata plecam la drum. Ca sa nu fie un esec total, oprim la IKEA in Budapesta si umplem masina cu mobila si jucarii pentru Ana. Na, macar s-a rentat drumul.


Ajungem in Viena, gasim si hala unde au loc inscrierile.

In jurul maratonului s-a dezvoltat o adevarata industie.

Cacatul de bibilica fara pene iti mareste capacitatea pulmonara. Toata lumea cumpara cacat de bibilica fara pene.
Tifonul ala pus pe gambe iti da aripi. Toti se infasoara ca mumiile in tifoane.

Nici macar nu mi se pare distractiva treaba asta. Ba!!! E un cacat de alergare! Trebuie sa pui un picior in fata altuia. Atat! Nu e o stiinta.

Elena vrea sa isi cumpere un elastic din ala de tinut numarul. 20 de euro. I-am trimis la origini cu tot cu elasticul lor.

Ajunsi aici aflam ca li s-au terminat hartile. De parca nu ar fi stiut ca au 42035 de participanti. Cum cacat esti luat prin surprindere?!

Vrei tricou?
Platesti

Vrei cip?
Platesti

Dupa aia mai erau tot felul de pachete:
-vrei mancare la inscriere?
- vrei intalnire cu Sf. Petru?
- poate chiar si o felatie ?

Se rezolva!
Platesti

Plecam destul de repede de aici si mergem in camping-ul unde suntem cazati.

Aici am avut o supriza - placuta. Nu mai era nimeni la receptie, dar omul ne lasase casuta si cheia. Noi i-am lasat banii in posta, ca dimineata el nu era acolo. Ne-am inteles de minune.

Seara am zis sa fiu romantic. Ca doar e Viena. Am scos-o pe Elena la o cina in oras. Ce poate fi mai reprezentativ pentru Viena decat Schonbrunn-ul? Asa ca am ajuns acolo si am cautat cel mai apropiat restaurant.

Ne cinstim si noi macar odata. Mi s-a parut suspect inca de la inceput. Arata prea ...darapanat chiar si daca ar fi vrut sa reproduca  atmosfera decadenta a habsurgilor.

Dupa 5 minute lamurim misterul: cel mai apropiat restaurant de Schonbrunn e a unui turc care are angjati romani si romance de langa Faget.

E si o parte buna....putem comanda in romaneste.

Asa ca snitelul vienez  (tipic vienez) e o parodie. E servit cu cartofi prajiti in uleiul in care s-a facut totata mancarea acolo timp de luni de zile. Si ca sa fie totul sublim, i se adauga si o tona de ketchup Tomi.

Aveau Weissbier in schimb...

De cu seara am investigat unde ne putem lasa masina - eventual gratis - si cum putem ajunge cel mai usor la start.

Nota: Viena e departe de a fi cel mai curat oras pe care l-am vazut.
Si circulatia acolo e destul de haotica. Din cauza ca au inventat reguli pentru orice: peste tot exista semafoare. Benzile de circulatie sunt naucitoare: se intretaie si se despart in continuu.

Dimineata lasam masina langa metrou si purcedem catre start.

De obicei am emotii. Emotiile sunt bune. Schimba chimia organismului. Te fac sa traiesti. E bine sa ai emotii. Trebuie sa ai emotii.

Acuma imi doresc doar sa se termine si sa ajung cat mai repede acasa la Ana si sa montam impreuna patutul.

Si in utilmele minute inainte de start ii zic Elenei ca mi-am facut si o strategie: o sa alerg cat pot de tare la inceput. Pe primii 21km. Si dupa aceea pana la 30km o sa trag tare.

Atata stiu, atata fac. Dupa km30, vad eu ce se intampla.

Nota (a doua) : nu mi-am pus o secunda problema ca nu termin maratonul. Am terminat concursuri infinit mai grele decat rahatul asta. Asa ca strategia mea nu e chiar gresita, desi cartile recomanda exact opusul. Din nou, ma cac pe carti.

Sunt antrenat sa alerg 21km. Birui si 30km. Asa ca mi se pare normal sa fac bine ceea ce stiu sa fac. Dupa aia...incropesc eu ceva.

N-am avut nici un sentiment inaltator, nici o reveleatie cand s-a dat startul. Care de fapt nu s-a dat , ci toata masa aia de oameni s-a pus la un moment dat in miscare.

Si am alergat! Asa cum imi facusem planul. De fapt mint. Am alergat mai bine. Puteam si mai bine, dar sincer n-am avut curaj. Acuma parca imi pare rau.

Stiu ca o sa se intample ceva dupa km30. Asa ca sunt baricadat cu geluri Sponser. Stiu cand sa le iau. Stiu cand sa beau apa.

km 10, km 21 si aproape ca mi-a iesit de un Personal Best la semi maraton.

Nu mi-a venit neaparat cheful de alergare. Fac mecanic ceea ce corpul stie sa faca. Nu inseamna ca imi si place.

Nu m-a impresionat nimic. Nici spectatorii de pe margine, nici formatiile care cantau pe-acolo. Orasul nici atat. Cum zicea si Elena am vazut mult mai mult din Viena in ziua precedenta cand eram blcoat in trafic decat acuma cand alerg.

Dupa 21 simt ca incepe sa se scruga energia ca nisipul din clepsidra.

E foarte greu sa realizezi ceva cand lipseste motivatia. E imposibil.

Sa zicem ca a fost primul concurs in care am simtit asta. Nu am putut lupta cu inutilitatea si stupiditatea pe care mi le inspira maratonul. De ce as alerga mai repede? Pot? Da, pot! Dar de ce? Pentru 5-10 secunde pe kilometru in minus?

De ce? Pentru locul 700 in loc de 800? De ce? E de o inutilitate si o stupizenie dezarmanta.

Se ridica intrebarea ca pana la urma daca tot sunt asa de pornit impotriva, de ce m-am mai dus? Ca doar nu m-a obligat nimeni. E clar ca eu am plecat de la start (de fapt de undeva de prin decembrie) cu ideea preconceputa ca alergatul e de cacat. Ala de sosea si de plat. De ala vorbim.

Raspunsul:
Vanity, definetly my favorite sin...

Daca nu mi-a iesit la 21km, imi iese la 30km. Personal Best!

Vanity... O vad cand ma uit in oglinda, dar mai ales o vad la altii.

Pe Facebook, pe blog-uri, in jurul meu. Cand realizeaza ceva (si acuma nu vorbesc numai sportiv), omul are tendinta de a deveni vanitos. Cu cat era mai slab inainte, cu atat vanitatea e mai mare...

Ma gandesc ca poate eu mai am sanse de scapare. Macar recunosc. Cunosc multi pentru care nu mai pare sa fie cale de intoarcere...

La km30 m-a lovit iara. Vanitatea.

La cum am alergat pana aici, nu se mai poate cobora sub 3 ore. Dar pot sa stau foarte aproape de zona aia. Aii! Si sa vezi atunci cum imi pun eu pene colorate in cur si defilez prin oras! Cu antrenament aproape 0 am scos super timpul.

Si brusc lucrurile se schimba... Acuma ma intereseaza timpul. Incep sa fac calcule. Trebuie sa birui pana la km32. Ultimii 10km simt ca am puterea sa accelerez. Si poate, poate...

Si fiindca cuvantul cacat a fost omniprezent in povestire... Dupa borna cu 32km m-am cacat pe mine. Literalmente. Adica se presupunea a fi doar o biata basina. Dar nu.

Chestia asta nu prea m-a deranjat. O fi de la Weiss-ul de aseara.

Dar brusc si fara sa ma anunte au cedat picioarele. Foarte ciudat. Nu mai am partea superioara.  Gambele le simt perfect. Ca dupa 10km de pedalat - abia daca s-au incalzit.

Respiratia? Pai as putea sa imi iau acuma pulsul de repaos. Parca n-as face efort.

Doar ca nu mai am pulpe... O durere ingorzitoare ma loveste in muschi.

Si pana la urma nu e nici un mister: gambele au in ele mii de km de pedalat. Plamanii au horcait dupa prietenii mei de club la cursiera.  E normal sa nu cedeze. In schimb pulpele nu au mai fost folosite...

Km33 si vanitatea a disparut complet. A aparut un Toi Toi pe care il folosesc cu incredere pentru a scapa de problema de cacat.

Ies din buda si pulpele au plumb in ele.

Incep sa fiu depasit de babe, veterani de razboi, cadavre vii, oameni mutilati, etc. Nu ma deranjeaza mai deloc. La fel cum acuma 2km vanitatea ma facea sa visez lauri si glorie, acuma neputinta ma face sa ignor orice ma inconjoara.

Mai am totusi 9km de biruit. Pana la urma uite ca am dus cu 3km mai mult decat imi propusesem initial. Viteza a scazut vertiginos si trec in regim de avarie.

As putea sa fortez? Da, usor. Nu as castiga foarte mult in termeni de timp, dar as putea forta. Dar, de ce as face asta? Marti am antenament de cursiera cu baietii, n-are rost sa ne distrugem...

Dupa km38 situatia a devenit similara cu penibilul. Adica am ajuns sa merg. Alergam cateva sute de metri, dupa care mergeam. Si tot asa. Nu mi se parea deloc magulitor ca sunt incurajat de pe margine. Mi se parea chiar umilitor.

E foarte ciudat. Sa simti ca poti si totusi...sa nu poti. Adica am plamani sa mai alerg 3 maratoane. Am gambe sa il fac si in catarare. Doar ca pulpele nu ma lasa...

Ultimii km au fost agonizanti din cauza durerilor musculare.

Finish. Un mare gol. Nu am simtit nimic nici cand am trecut linia aia. Cumva nici macar usurarea ca s-a terminat. Am trecut pe sub poarta si gata. Nu mi-am implinit un vis, nu am castigat un pariu, nu mi-am demonstrat nimic.

Elena are povestea ei si e normal sa o spuna ea.

Cu siguranta a fost primul si singurul maraton de sosea la care am participat.

Soseaua e pentru cursiera, forestierele pentru MTB si potecile pentru alergat. Orice alta combinatie e de-ampulea. Desi pe poteci poti merge destul de bine cu MTB-ul...

Nu mi-a disparut scarba fata de alergat. Ba chiar s-a accentuat. Alergand inconjurat de 10.000 de oameni mi-am dat seama de ce atatia fac asa ceva. E la indemana. E singurul motiv. Poti sa alergi oriunde, echipamentul e minimal, poti oricand sa faci asta.

Evident, n-am avut acum revelatia asta. Dar consider ca e cumva mai romantic ca pentru hobby-ul tau sa trebuiasca sa faci un minim de efort. Si financiar si de logistica.

Alergatul (repet, de plat) e complet lipsit de imaginatie : pui un picior in fata celuilalt. Pentru asta nu-ti trebuie creier. De fapt e de preferat sa nici nu ai. Ca sa nu o iei razna.

Paradoxal, nu suntem dezamagiti. Am incercat si asta. Sigur am fi incercat-o la un moment dat. E normal ca la unii sa placa, la altii nu.

A, da....vanitatea :)

Am terminat maratonul la prima incercare in 3.18. Mergand ultimii 4km. Cu doar 30km de alergat pe saptamana.  Chestie pe care majoritatea nu o sa o realizeze dupa ani rigurosi de antrenament.

Vanity, definetly my favorite sin...

Ne vedem in Thassos la alergat. Aia e cu totul si cu totul altceva.... 

Un comentariu:

Alin spunea...

Te-am intrecut: am alergat (doar) 60 de km intr-un an! :P