Hoinariii

La Cabana Curmatura

Data: 03.01.2023

Participanti: Elena, Alex, Ana, Radu, Mihai

Autor: Ana Fodor

Poze: Diaconescu Radu

Locatie: Piatra Craiului, Curmatura

Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii

Astazi am fost la cabana Curmatura din Piatra Craiului. In aceasta drumetie am fost eu cu familia mea, Radu Diaconescu, Marius Diaconescu si verisoara mea Eliza. Am plecat de la Fantana lui Botorog si am inceput urcarea spre cabana.Ritmul nu era intocmai unul rapid, pentru ca cei mici erau distrasi de diverse obiecte intalnite in drumul lor precum:lemne groase , pietre deosebite sau plante nemaivazute.

Drumul a fost foarte frumos, dar spre dezamagirea tuturor-in afara de tata-nu era nici un petic de zapada.Prima pauza care a avut loc a fost la izvor. Acolo am baut ceai si am mancat ciocolata pentru a prinde energie. In scurt timp am ajuns in poiana. Erau multi oameni si soarele arzator ne incalzea cu razele sale.Ne-am jucat cu o masinuta cu telecomanda timp de cateva minute,iar apoi am reluat traseul.

Am ajuns din nou in padure. De aici mai aveam 45 de minute pana la destinatia finala. Am inceput sa crestem ritmul si sa spunem ghicitori. Am ajuns la cabana mai repede decat ne-am fi asteptat.De obicei coada la mancare erta foarte lunga dar de aceasta data erau doar doua persoane la coada.Dupa ce am terminat de mancat supa cu taitei care de fapt era o ciorba cu taitei m-am jucat si eu cu masinuta cu telecomanda.Muchi,catelul de la cabana in varsta de 10 ani , a fost si el prezent ca intodeauna .

A urmat sa plecam dar apoi s-a intamplat ceva cu totul neasteptat. Tatal meu, mare fan al berii a vrut sa mai ia una pentru a o savura pe drumul de intoarcere. Acesta mai luase doua inainte la pretul de 7 lei dar acum cand a dat 12 lei asteptand sa primeasca 5 rest acesta a primit doar 2. S-a uitat uimit la vanzatoare si a spus:

- Dar o bere nu costa doar 7 lei?

- Ba da dar s-a schimbat lotul.

- Cand?!

- Acum. a raspuns ea calma

Acesta si-a luat bere cea scumpa si a venit la mine alergand si spunand: Ana sunt special! Dupa cateva minute Radu Diaconescu a venit la tata aratandu-i cei trei lei pe care ii avea in mana . Tata l-a intrebat ce e cu ei iar acesta a raspuns:

-Vanzatoarea mi i-a dat pentru ca de fapt a aparut noul lot la Coca Cola.

Tata a inceput sa rada ca nu mai era el cel mai special iar noi am continuat sa mergem. La intoarcere am mers foarte repede incat tata nu si-a mai putut savura berea. Drumul mi s-a parut acum farte scurt. Am ajuns din nou la masina in aproximativ o ora si jumatate. Pe drum am facut un grup cu copiii si am facut concursuri.

Aceasta tura e foarte frumoasa si abia astept sa mai vin.

SFARSIT!

Cleantul Ilovei

Data: 05.12.20

Participanti: Elena, Alex, toti copiii, Alin, Gabi

Locatie: Ilova

Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Week-end-urile sunt impartite in perioada asta cam asa: o zi cu copiii si o zi pe trainer.

Oricat de dezastruos pare, amandoi (adica Elena si cu mine) ne-am obisnuit repede cu anomalia asta. Daca eu imi petrec o buna parte din timp pierdut intre lumea online, a jocurilor pe calculator si realitate si era de asteptat sa nu ma afecteze mai deloc semi blocajul in casa si lipsa interactiunii sociale, surpriza a fost Elena.

Omu' se obisnuieste pana la urma cu orice si intr-un timp suficient de lung ajunge sa faca abstractie de absurditatea situatiei si chiar sa fie multumit cu ea. Cei care nu reusesc se cheama ca-s nefericiti sau o iau pe aratura.

Ziua din week-end dedicata copiilor a fost pe cleantul Ilovei.

Tot din motive de relativa sanatate mintala incercam ca in ture sa mai vina si alti copii - asta de dragul Anei. Week-end-ul acesta este randul lui Alin si a lui Robi si Ana Maria.

Cleantul Ilovei e un bolovan cocotat pe un deal la intrarea pe Valea Timisului.

In mod normal nu i-ai acorda nici o atentie. Dar treburile se schimba cand mergi cu copiii dintre care 2 sunt teroristii de gemeni. Cu "aia" trebuie sa alegi cu foarte mare grija traseele si sa iei in calcul o infinitate de parametrii.

Asa ca la propunerea lui Alin, ramane cleantul Ilovei. Pe aici am mai trecut de cel putin 2 ori, dar cu bicicletele cand cautam traseele pentru 2 BE. La picior nu am considerat niciodata ca merita efortul.

Turele cu gemenii au un ritual care se repeta invariabil. Elena pregateste de cu seara bagajele. Eu beau bere si nu o deranjez. Trezirea devreme, epopeea convingeri gemenilor sa faca ochi si sa manance. Eu stau pe net si nu o deranjez. Imbracatul gemenilor. Eu plec repede sa duc bagajele la masina fiindca altfel as intra la pruncucidere.

In doar aproape 2 ore de cand am facut ochi suntem gata de plecare.

Turele au si ele cam acelasi ritual.

Ajungi la destinatie, ii dai jos pe gemeni. E minunat daca vor sa manance si sa se pise. De obicei nu vor asta. Uzual unul vrea, celalalt nu. Dupa ce termina primul, vrea al doilea.

Imbracatul gemenilor (ca in masina au fost dezbracati sa nu se coaca).

Pregatit rucsacii. Aici iara nu o deranjez pe Elena din motive de supravietuire. A mea si a copiilor. Oricum habar n-am ce indeasa in rucsaci si nu vreau sa ma risc sa uit ceva.

Dupa ce ajungem cu masina la destinatie, cam intr-o ora suntem gata de tura.

Cam pana acuma unul din gemeni s-a suparat si nu mai are chef de nimic. In general se supara cu randul - e clar ca sunt vorbiti intre ei - asa ca nu prea ai momente in care sa fie amandoi fericiti.

Plecam in tura.

O sa ii ignoram pe Ana, Ana Maria, Raul si fata lui Gabi (nu reusesc sub nici o forma sa imi amintesc numele). Cu Ana e simplu tot timpul. O plasezi in compania altor copii si iti aduci aminte de ea la intoarcere la masina.

Ne vom concentra atentia asupra gemenilor. Foarte rar au chef sa mearga. Si mai rar merg in directia in care trebuie. Niciodata nu fac asta simultan.

Cand nu se pun in cur si urla, se pun doar in cur si numara pietre, frunze, fire de iarba.

E totutsi un paradox: atunci cand foarte rar au chef de mers este evident ca sunt la alt nivel ca Ana la varsta lor. Bine, doar din punct de vedere al disponibilitattii fizice, dar acolo e clar ca sunt peste.

Chestia asta nu ne ajuta mai deloc. Chiar daca Ana mergea ceva mai incet, macar ea mergea si tinea o directie. Astia degeaba o iau la goana, daca de obicei o iau intr-o directie gresita sau mai rau catre prapastie. Plus ca momentele astea de efuziune fizica sunt destul de rare.

Asa ca in general lait motivul turelor este:"Hai, mergi!"

Cum nu se obosesc sa comunice articulat e total imposibil sa determini atunci cand incep sa urle de ce o fac: foame, oboseala, plictiseala, durere. Asa ca n-ai ce sa faci decat sa ii lasi sa urle si sa speri ca la un moment dat vor incepe sa se deplaseze prin mijloace proprii.

Evident si speranta asta moare la un moment dat, asa ca invariabil ajung sa fie carati in spate.

Copil gras - 16kg. Rucsac, haine, termos cu mancare, termos cu ceai, mancare parinti, haine copii, haine parinti. Si asa te trezesti cu un cinstit de 25kg in spate.

Cu asta in spate pana si amaratul ala de bolovan e o provocare. Bine, de fapt sunt vreo 400m din Ilova pana pe bolovan, nu e chiar la o aruncatura de bat.

Si daca urcatul merge cum merge si zici ca e numai bun de antrenament, "placerea" maxima e sa ii dai la vale cu 25kg in spate. Toate componentele mecanice din picioarele tale iti mulltumesc.

Revenind la tura, chiar nu prea ai ce povesti despre ea. In cazul in care mai exista cazuri sociale disperate ca si noi:

Iei masina, te duci pana in Ilova (asta e un sat dupa Caransebes), lasi masina la iesirea din sat unde se termina asfaltul. O iei fix inainte pe forestier. Dupa aia tot fix inainte catre bolovan. Sigur exista si un drum, dar noi nu ne-am obosit sa il gasim. La intoarcere gasesti drumul ala asa ca pana la urma iese de o bucla frumoasa.

In tura ne-am intalnit si cu Coco si cu Adi Negru asa ca pana la urma in acea zi de sambata probabil cleantul Ilovei a fost unul din cele mai vizitate locuri din judetul Caras.

Deliciul turei pentru gemeni a fost zona de grohotis. Bine, dupa ce s-a terminat a venit si iadul. Ca s-a terminat si vroiau inapoi. Si dupa aia sub nici o forma nu i-ai mai convins sa mearga.

Chiar daca am ingorat-o pana acum, e o zona faina cu o deschidere si priveliste frumoase. Bun, acuma e cum am scris si la inceputul blog-ului: pentru a-ti pastra sanatatea mintala si a nu da in depresie te multumesti si te bucuri de ce ai. Asa ca realist vorbind eu sper ca data viitoare cand revin aici fie vom fi toti 5 pe biciclete, fie bag un trail running cu gemenii pana sus...

La capitolul plusuri notam ca gemenii sunt total insensibili la vant sau alte fenomene meteo. Ana inca are traume din ture cu vant. Dupa vreo 5 ani... Astia n-au traume, n-au trairi. Ei urla.

- Radu, ti se pare ca e in pragul unei caderi nervoase?

- Yep!

- Bun! hai sa numaram noi bolovanii de pe aici. Unul cate unul. Si daca cumva ne intrerupe, o luam de la capat

Unul din momentele fericite a zilei. Mancatul. In general aceasta activitate are darul sa ii linisteasca pe moment pe monstrii.

Una peste alta a fost o tura faina pentru copii. Si noi stim cel mai bine ca un sportiv de anduranta lucreaza si se pregateste cu cap si cu strategie: fiecare tura din asta in care iti vine sa te cateri pe pereti si sa o iei la fuga are rolul ei. Fiecare amarat de pas facut acuma singuri de catre monstrii are rolul lui.

Ca daca nu il faci acuma, daca nu strangi din dinti si suferi acuma, la 5 ani sau mai incolo cand o sa-ti vina ideea sa mergi cu el la munte poti sa uiti. Ai pierdut trenul de mult. Si atunci o sa zici: "Dar ce sa fac, ca uite nu vrea si nici nu poate". Mda, asa e...

Asa ca strangem din dinti, ne chinuim si cautam un traseu si sambata asta unde sa ii ducem.

Transylvania 100k

Succesul consta in incapatanarea de a nu renunta.

Asa o fi.

Ma uit peste umar si imi amintesc cum saptamana de saptamana mergeam pe la concursuri.

Mi-era cumva dor de concursuri din nou.

Clanul pe Retezat

Data: 03.11.18
Participanti: multi
Locatie: Retezat
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Ceasul suna la 6. Azi e zi de tura la munte. Intial am zis ca mergem pe Gugu. Dupa aia pe Tarcu. Dupa aia iarasi pe Gugu. Dar intre timp am observat ca lumea se distruge si fara aportul nostru - drumurile forestiere dispar si nu mai sunt reparate in veci, iar ca sa ajungi la refugiu la Gugu trebuie sa bantui la picior de iti vine acru.

Asa ca Retezat sa fie.

In caz ca nu ati remarcat de la ultimele postari, mai nou suntem 5. Tot in cazul in care nu ati remarcat - ca nu am prea mai avut chef de scris - in formatia asta de 5 e departe de a fi prima iesire mai serioasa undeva.

De fapt azi e ziua gemenilor - fac 4 luni. Si pana acuma au reusit sa adune doar 3 week-end-uri de stat acasa. Asa ca sunt antrenati si pregatiti de tura. In sensul ca au scutecele schimbate si Elena ii alimenteaza cat sa fie bine ghiftuiti inainte de a pleca.

Ana e deja aproape autosuficienta. In majoritatea timpului oricum mai putin dependenta de Elena decat mine. Asa ca ea se trezeste, mananca, se imbraca si face ce chestii o mai face ea - singura.
Ceva ma face sa cred ca nu o sa ajungem foarte repede la acelasi rezultat cu "astia doi".

Vesnica intrebare pe care o aud e: "Cum va descurcati ? ". Ca de obicei, aici Elena ar trebui sa raspunda, ca eu nu ma descurcam nici inainte. Oricum, dupa 4 luni cu gemenii imi vine sa ma cac pe mine de ras cand aud:

" - Nu am timp nici sa respir"
" - Copilul asta imi mananca tot timpul"

Da' cati ai? Unu' ? Pai ba, aia e vacanta...

Primul aspect intr-o tura in noua formatie care ma afecteaza direct e transportul familiei si a acareturilor necesare unei ture la si de la masina. Na, aici deja se simte ca suntem mai multi.

Fara bus eram morti. N-ai nici o sansa intr-o orice alta masina sa tii sub control 2 bebelusi simultan. Deci daca faceti gemeni, luati-va gandul la orice alta varianta sub microbuz.

Pe drum ii mai luam pe Lucian si Emilia. Bine, in tura suntem vreo 13-15.

Lipsa rutinei naste rataciri. Asa ca incurc drumurile spre Rausor.

Alt aspect de remarcat atunci cand esti in 5 e pregatirea turei odata ajuns cu masina la destinatie. Ai zice ca e simplu, dar nu e:

Unul se caca si trebuie schimbat. Celalalt vomita si se uita satisfacut la tine - acuma trebuie schimbat si el. Desi au mancat acuma 10 minute, unul isi aminteste ca inca ii e foame. Pana unu mananca, celalalt mai vomita o data.

Na, dupa un timp sensibil comparabil cu cat ne-a luat sa ajungem din Timisoara la Rausor, suntem gata de plecare pe traseu. Deocamdata, mersul pe munte e de departe cea mai usoara parte a unei ture la munte cu gemenii.

Traseul ales e o bucla pe la lacul Stevia, peste varful Retezat si cu intoarcere pe culmea Prelucele.

E un traseu destul de lung si sincer aveam mari incoieli ca Ana il va putea parurge singura. Ca acuma nu are decat sa faca traseele singura. Ca nu o mai poate cara nimeni in spate.

Vremea e perfecta. Bine, e perfecta de vreo luna si ceva. Iubesc incalzirea globala.

Ca Ana sa mearga e nevoie de un singur ingredient: entertainment. Trebuie sa ii zici povesti. Trebuie sa fii a naibii de naiv sa crezi ca la copii le place sa mearga pe munte pentru ca... munte si peisaj.

Lor le place sa mearga pe munte daca mai sunt copii, daca e rost de joaca, daca sunt povesti. Altfel se plictisec instant.

Asa ca incep iarasi sa inventez povesti. Ana e indulgenta. Povestile mele sunt deja puerile. Ma asculta atenta si nu ma intrerupe, dar se vede clar ca a trecut vremea cand era entuziasmata de ce puteam eu sa inventez.

Cu rucsac in spate si cu Mihai in fata simt panta.

Am plecat destul de tarziu de la masina si chiar daca am mers foarte bine, urcarea pe Retezat e sub semnul intrebarii.

La lac la Stevia ma duc doar eu sa iau apa - ceilalti o iau pe traseu direct catre varf.

Eu gasesc o verticala frumoasa de la lac care duce direct catre varf. Ca de obicei, nu sunt eu cel care a inventat gaura la macaroana - linia respectiva e marcata cu momai - pe vremuri se pare ca era destul de folosita aceasta varianta.

La gemeni cea mai mare provocare este sincronizarea. De fapt, lipsa ei. Unul vrea sa manance. Evident ca nu si celalalt. Te pui jos, desfaci bagajele, ii dai tzatza, te strangi, pleci. Dupa 5 minute celalalt vrea sa manance...

Odata iesiti in creasta apare o alta problema: vantul. Lui Ana nu-i place, lui tata nu-i place. Cu siguranta la gemeni nu le place.

Elena e destul de hotarata sa continue pe creasta, sa urcam pe varf si sa facem toata tura. Asa ca ii mai alimenteaza o data.

Apropo... gemenii sunt alimentati exact acolo unde li se face foame. Nimeni nu s-a uitat vreodata stramb la Elena, nici la noi, nici in celelalte tari pe unde am fost. Dimpotriva.

Asta te face sa te intrebi ce e cu descreieratele alea cu propaganda pentru alaptat. Probabil ca daca te pui in mjilocul centrului, iti scoti tztatzele si eventual si gemi in timp ce alaptezi ca sa te vada lumea, s-ar putea sa ai parte de reactii nedorite.

Ultima portiune de sub Retezat e destul de abrupta. Categoric aici Ana s-a descurcat mai bine ca mine. Chiar daca mi-s dragi si inca vreo 3 ani o sa-i car in fata sau in spate, cu siguranta nu e placerea mea suprema sa fiu incarcat ca un pom de Craciun cand merg pe munte.

Ajungem si pe varf. Dar aici se potriveste cel mai bine sintagma ca "varful e doar jumatatea drumului". Avand in vedere specificul Retezatului - cu lespezile lui uriase - coborarea e o provocare mult mai mare pentru picioarele mici ale Anei decat urcarea.

Daca stai si citesti sau asculti povestile mele e normal sa te intrebi : "bai da' de ce sa te chinui atata? Mai ales ca la 4 luni copiii aia nu inteleg nimic. Se coc si transpira, dupa care ingheata. Si nici nu vad nimic de acolo".

Corect. Da' ce te face sa crezi ca o facem pentru ei? O facem pentru noi...

Uite, vezi tu... daca nu i-am chinui asa cand sunt mici si am prefera sa facem doar ce le place lor, atunci cand sunt mai mari si pot sa faca si altceva, noi nu am mai avea nici cheful si nici putinta de a mai face lucrurile alea cu ei...

Nu stam forate mult pe varf - e tarziu si bate vantul. Incepe lunga coborare pe Prelucele. Si asta e una cu zonele cele mai pietroase din tot Retezatul.

La inceput Ana nu e deloc incantata de suprafata de deplasare. Treptat insa incepe sa se imprieteneasca cu lespezile si bolovanii. La sfarsit dansa si sarea din piatra in piatra.

Tot din cugetarile profunde ale ganditorului Suca: eu nu sunt neaparat mandru si entuziasmat de asta. Eu am niste trairi mult mai primare si banale: mie mi-e ciuda.

Tin minte cand mergeam acuma 30 de ani pe aici cu tatal meu. Si pentru mine - ca si pentru Ana acuma - cea mai mare bucurie era sa alerg si sa sar pe bolovanii uriasi. In curand nu o sa mai pot face asta - asa ca mie mi-e simplu ciuda.

Despre traseu nu sunt prea multe de spus: mi-a placut sa fiu cu tot clanul in Retezat. Peisajul e totusi trist in perioada asta a anului. Pe langa griul stancilor se mai adauga acuma si maroul deprimant al ierbii.

O tura serioasa incepe pe intuneric si se termina la frontala. Ne prinde si pe noi seara - dar jos, in padure unde e cald si nu mai exista riscuri. O ultima pauza de alimentare si ajungem inapoi la masina.

Marea mea bucurie este ca Ana a facut integral, singura, acest traseu. E un traseu greu, tehnic si lung pentru un copil de 6 ani.

Cam orice lucru are nevoie de rutina pentru a deveni "simplu". De exercitiu si multe repetari. Asa ca am vazut cam ce trebuie carat intr-o tura. Cam de cand incep sa inghete gemenii...

Urmatoarele ture o sa fie mult mai scurte, pe masura ce vremea se raceste. Dar o sa fie - si asta e singurul lucru important.

Fiindca un lucru e cert: noi am fost si vom ramane Hoinariiiii.

Hoinarii 5.0

Pana cand imi iau action camera si il transform in vlog, mai stau o perioada in lumea blog-ului, desi nimeni nu mai are timp sa citeasca asa ceva.

S-o dam pe repede inainte ca a trecut peste un an.

In anul asta s-au intamplat o gramada de chestii, mai bune sau mai rele dar care cu siguranta ne-au schimbat cursul bland si molcom al ultimilor ani.

Acuma un an ajungeam de urgenta la spital. Trombofilie pulmonara. Cauza: mutatii genetice.

Ca de obicei, n-am murit. Experienta insa m-a cam futut psihic. Invers de cum s-ar crede: nu m-a speriat, dar am devenit total dezinteresat cam de orice. In conditiile in care am concluzionat ca nu pot sa mor. Probabil m-a futut psihic si altfel, dar asta vad ceilalti, nu eu...

Cam pe cand imi revenea respiratia cat de cat si puteam sa urc pana la etajul 2, am aflat ca Elena e gravida.

Respiratia s-a taiat iara cand a zis ca sunt "gemeni". Acuma sa zic ca am sarit 100 de m in aer de bucurie si entuziasm ar fi cel putin exagerat.

Na, o biruim si pe asta cumva.

Dupa care viata de Hoinarii si-a urmat cursul firesc. Venise toamna. si de fapt sus pe munti iarna.

Tarcu, Retezat.

si iar Retezat...

Cred ca Elena a povestit in blog-ul anterior cum sta treaba cu a fi gravida. Cum eu n-am prea fost gravid nu imi dau cu parerea. Dar sunt convins ca turele si sportul au dus la nasterea naturala. De gemeni. La aproape 40 de ani.

Recurent revenim in Brasov. Daca partea cu plecatul din tara devenise din ce in ce mai utopica, mai nou si partea cu mutatul din Timisoara e o discutie cam fara sens. Si oricum daca ar fi sa plec sigur n-as pleca din Timisaora altundeva in Romania.

Slatina, si de sarbatori ne-am dus iara la Saalbach la ski.

Si dupa aia la Beleanu la Baisoara de revelion.

2018 a inceput la fel cum s-a sfarsit 2017: Tarcu, Retezat. Si asa iti dai seama cat de limitati suntem in optiuni. Partea faina e ca de fiecare data am fost tura mare si cu multi copii. Asa ca Ana s-a distrat.

Yep, dupa care am fost iara ion Brasov. Inca am mai9 reusit sa o car pe Ana, claparii, toalele si rucsacul pana la cabana. Cica imi trebuia antrenament pentru gemenii ce stateau sa vina.

Am vizitat si Straja. Sa facem poza asta la ceva ani distanta de cand am facut-o prima data.

Avand in vedere ca 5 oameni incap cam greu intr-o Dacie, am facut si un upgrade la masina prin februarie. De atunci folosim aproape exclusiv bus-ul.

2018 nu s-a prea aratat un an propice pentru concursuri. Din simplul motiv ca mi-a lipsit orice urma de motivatie si chef. Intre timp vad ca povestea noastra a iesit din iarna si a intrat adanc in promavara.

Au urmat 2 week-end-uri consecutive in zona Fagaras. Intr-unul din ele am concurat la un XC ,

...in altul am fost cu copiii la trekking.

Poze cenzurate pana dupa nastere. La nici o luna dupa nastere Elena revenise la greutatea dinainte de a ramane gravida. Probabil ajuta sportul la ceva...

La Eco marathon n-am mai participat, in schimb am dat 2 ture faine de MTB cu golanii.

na, ca s-a facut si luna mai. Elena nu mai era "deplasabila" pe distante mari. Am mai bagat o tura in Parang

dupa care si turele mele s-au limitat la maxim o zi si dupa aceea pe raza orasului.

3 week-end-uri, 3 concursuri de organizat. Si imediat dupa unul din ele am fost la RTR.

Si repejor ajungem la la momentul in care am devenit Hoinarii 5.0. Faceti cunostinta cu Radu si Mihai.

Nu s-au implinit bine 2 saptamani si am fost in formatie completa la Herculane.

Si iata-ne la finalul periplului printr-un an nebun. A urmat o tura prin Balcani in formatie de 5. Prima tura serioasa in familie largita. Dar asta merita deja un blog separat.

Twins story - a step closer to the nature

Data: 03.07.2018
Participanti: Mihai, Radu, Elena si Echipa Premiere (special thanks to dr. Bogdan Cioata)
Sustinatori: Ana, Alex si familia.

"Pentru ca amintirile se estompeaza si noi suntem doar ceea ce ne aducem aminte despre noi"

Au trecut fix 3 saptamani de cand echipa noastra a devenit Hoinariiiii. Azi Ana e plecata, asa ca mi-am gasit timp sa scriu intr-un final despe frumoasa poveste a venirii pe lume a noilor membri Mihai si Radu.

Au trecut 6 ani de cand Ana ne-a umplut viata, frumoasa si pana atunci dar minunata de atunci incoace.

Tata-su era mai inspirat pe vremea aia, asa ca ne-a scris povestea venirii ei pe lume.
http://hoinarii.blogspot.com/2012/08/ana.html

In acesti 6 ani ne convinseseram ca formatia de 3 este tot ceea ce ne putem dori si ne simteam impliniti.
In toamna trecuta aceasta parere a fost zduncinata de apartitia a doua puncte mici pe ecograful de la ginecolog.

Ar fi fals sa zic ca nu am fost debusolata. "Ana e deja mare, va fi prea mare diferenta de varsta intre ei". "Sunt prea batrana sa mai fac copii". "Oare o sa mai am rabdare cu ei", etc.etc....o gramada de intrebari si nesigurante, niciuna suficient de puternica totusi incat sa nu acceptam provocarea celor doua puncte mici de pe ecograf.
So challenge accepted. Si ca orice provocare acceptata ideea a fost "I'll do my very best for it".

De la inceput am auzit doar ca sarcina gemelara e sarcina cu risc, ca dupa saptamana 26 de abia o sa ma pot misca, ca nu am cum sa ajung cu sarcina la termen, ca vor fi mici, si multe alte pareri din astea experte venite de la cadre non-medicale in general.

Daca le-am crezut? Nu, nu in totalitate dar o samanta de temere a incoltit totusi in sufletul meu. Si nu am avut chiar aceeasi liniste la ca la sarcina cu Ana.

Cu toate astea, viata mea, viata noastra a decurs normal pana la venirea gemenilor.
Da, mai grele un mic noptile din ultimele saptamani, mai greu de stat la birou pe scaun in ultimele luni si un pic mai irascibila. Dar per total o viata normala, in care sarcina a adus o limitare a activitatilor dar nu le-a taiat complet, ne-am plimbat, am schiat si ne-am bucurat de timpul petrecut impreuna. N-am vomitat, nu am avut pofte si nu am zacut in pat nici macar la final.

Foto:. Saptamana 37

Planul de nastere? Cu sarcina urmarita de dr. Bacila , am convenit ca modul in care vor fi livrati il vom discuta aproape de final in functie de situatia medicala, dar gemenii se vor naste atunci cand vor Ei sa se nasca si nu cand decide medicul.

Am ignorat cat am putut parerile pesimiste din jur cu sutinerea Anei si a lui Alex si gemenii au crescut frumos pana in saptamana 38.2 cand au hotarat ca sunt pregatiti sa vina pe lume.

Dar vorba ca "socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ" s-a dovedit adevarata , ca atare medicul curant a plecat in concediu cu o saptamana inainte. Am gasit sustinere si foarte multe bunavointa la dr. Ciupa, care m-a incurajat si s-a oferit sa ma asiste la nastere si a fost foarte deschisa la ideea unei nasteri naturale.

Dar din nou socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ. La 3 a.m in 3 iulie am stiut ca a venit vremea. Am pierdut vreo 2 ore pe acasa dupa care am decis ca e cazul sa ma indrept usor catre spital.

L-am convins pe Alex sa nu o trezeasca pe Ana sa ma duca ei, asa ca iau un taxi catre Premiere. La 5 a.m. sunt internata la dilatatie 4-5 si contractii regulate.

La spital surpriza a fost ca dr. Ciupa nu este disponibila (din motive neplanificate) sa ma asiste, asa ca imi propune sa ma asiste dr. Bogdan Cioata. Pe care nu il cunosteam, dar viata e plina de surprize. Si daca ceva nu e in plan nu inseamna ca e rau. Si chiar daca ea nu a fost acolo incurajarile ei la telefon m-au ajutat foarte mult.
Omit totusi sa il anunt pe Alex din prima de aceasta schimbare pana nu vad ca noul dr. a venit la mine :) . Deh, cine sa arde cu ciorba sufla si in iaurt. Si cred ca stresul e si mai mare cand esti "spectator".

La Premiere tatii pot asista la nastere, dar noi am ales din mai multe motive ca nu e ceva pentru tati. Eu pot duce in gand incurajarile lui Alex, asa cum le duc si la concursurile noastre de anduranta pe echipe, Nu am nevoie sa imi spuna ca e bine, nu am nevoie sa ma incurajeze in cuvinte, chiar ma enerveaza cand o face. Eu stiu ca el e acolo si ma sustine, eu stiu ca o data ce am inceput ceva imi gasesc resursele in mine sa duc la bun sfarsit provocarea. E suficient sa stiu ca el exista si ma sustine, indiferent daca e sau nu e langa mine. Si nu cred de altfel ca e o ipostaza in care vreau sa fiu vazuta.
Durerea te face urat si din afara, durerea ta creeaza panica inutila celor ce te iubesc. Hormonii pe care noi, la nastere, ii avem ne ajuta sa suportam durerea, la ei nu exista. Si ei, tatii , nu au nici un ajutor inconstient, sau sub-constient care sa ii ajute.

In mai putin de o ora, dr. Cioata apare la spital, cu un zambet larg care imi aduce mult optimism si curaj.
Ca are mai putini ani decat mine? Ca moasa are si mai putini ani decat el si mult mai putini decat mine? Well, decid sa nu ma cramponez in prejudecati...

Echipa Premiere (multumesc lui Cornel Cornea aka Buji ca m-a convins in ultima clipa sa schimb spitalul Odobesc cu spitalul Premiere in ciuda pretului destul de mare) este minunata. Zambete peste tot, incurajari si mult optimism. Nu inseamna ca nu am suferit la fel, dar tot timpul am stiut ca exista luminita de la capatul tunelului, mare si luminoasa, cat sa ma ghideze sa duc totul la bun sfarsit.

Nu sunt verificata la fiecare ora, nu se agita nimeni in jurul meu ca travaliul dureaza prea mult. Doar din cand in cand vin sa vada ce mai fac, cum ma simt, cum bat inimioarele baietilor.

Discutam despe anestezie: sa fie sau sa nu fie. Eu nu am nimic impotiva chimiei, nu plecasem de acasa cu un gand ferm sa nu fac epidurala, dar din nou atitudinea increzatoare a celor din jur ma fac sa decid ca voi merge fara: 100% natural. Si nu e o reclama la iaurtul bio. :)

La ora 8 a.m dilatatia e maxima, cu toate astea Mihai nu pare sa se grabesca sa iasa, mai are el ceva de facut acolo. Aflu la final ca era cu capul in jos (prezentatie craniana), dar cu fata in sus. Asa ca ii ia ceva vreme sa se puna in "block starter". "Rabdare, lasa-l sa vina cand vrea" sunt incurajarile pe care le aud.
Him, nici o graba? Nici o panica? Nici o occitocina bagata cu forta in vena? Nici o aluzie la stres fetal? Ce-i drept inimioarele bat linistite in ritmul in care trebuie sa bata.

Si pentru ca undeva stiam ca va veni la fel ca Ana, Mihai se naste la ora 11.20 a.m (n.a. Ana s-a nascut la 11.25 a.m).

O nastere care a inceput atunci cand am zis eu ca trebuie sa inceapa, o moasa care nici macar o data nu m-a impins ci doar m-a mangaiat, o sala de nasteri unde canta muzica si o echipa de medici care glumea in timpul asta si povestea. Muzica? Pai era ceva ca in Tom&Jerry.

Radu, ca si frate-su privea viata in sus, doar ca el nu a mai apucat sa se intoarca. Asa ca drumul lui a fost lent. Din nou am auzit" Lasa-l sa vina cum vrea el". Si aceeasi echipa de medici rabdatori.

O doza de glucoza, sa prind putere si multa rabdare.

Glumeam la un moment dat, atunci cand puteam sa respir, zicandu-le " Nu-l trage cineva de par afara?" . Raspunsul nu a fost incurajator: " Nu se poate, ca asta nu are par" :) :).

Dupa 45 de min, Radu isi face si el aparitia in lume cu un plans puternic pe care l-a pastrat si acum.

O nastere lunga, dar cu doi copii de nota 10 (scor APGAR). Doi copii care mi-au fost pusi pe piept imediat dupa nastere, doi copii pe care am putut sa ii mangai de la inceput si sa stiu ca a meritat tot efortul celor 7.5h de travaliu si 1.5 h de nastere efectiva.

O nastere de care, in ciuda durerii, o sa imi aduc aminte cu placere, pentru ca a urmarit cursul normal al naturii. Si sistemul asta al nostru e dus la perfectiune.

Baietii in parametri, ca doar suntem sportivi suna cam asa:
Nastere 38.2 saptamani
Greutate la nastere: 2750g (Mihai) si 3060g (Radu). + 15kg (Elena)
Greutate la externare: 2600g (Mihai) si 2800g (Radu). + 4kg (Elena)
Greutate la 3 saptamani: 3420g (Mihai) si 3450g (Radu). + 2kg (Elena). Alimentati exclusiv la san.

Acum suntem acasa 5, e casa plina de omuleti si multa bucurie. Am o Ana care i-a primit cu bucurie, care la canta "un elefant se legana" si care ma ajuta cu de toate. O Ana care (deocamdata ) nu simte ca a pierdut ceva, ci ca a castigat ceva. O Ana care mi-a spus ca eu "o inteleg" cand e suparata si geloasa. Si care se bucura de aceeasi dragoste ca inainte.