Data: 01.06.13-02.06.13
Participanti: Elena, Alex, Ana
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Primul concurs de alergare din 2013. Relatia mea cu alergarea e ca intr-o telenovela lalaita: azi imi place sa alerg, maine urasc alergatul, poimaine o iau de la capat.
Anul acesta am zacut mai mult in perioada in care mi se luase de alergat. Cu bicicleta n-am avut niciodata oscilatiile astea. Acolo relatia e stabila. Monotona si fara nici o exaltare majora la vreun concurs, dar stabila.
La alergat in schimb am fost tot timpul "aproape" . Niciodata "acolo", dar tot timpul "aproape". Locul 4 de cateva ori, constant in primii 10. Dar niciodata sus. Probabil asa se si explica frustrarile mele legate de alergare.
Dar la Hercules nu se poate sa nu particip. Ar fi lipsa de respect fata de Tansasi in primul rand.
Asa ca o sa merg. Imi lipsesc turele lungi de alergare, imi lipsesc antrenamentele specifice. Dar stiu ca acolo undeva, inca mocneste o flacara.
Aleg semimaratonul. Din mai multe motive: in primul rand cel enuntat mai sus - lipsa de antrenament. Puteam sa termin si anul acesta maratonul. Mediu, poate multumitor. Dar m-as fi chinuit cumplit. Si probabil relatia mea cu alergatul s-ar fi itnrerupt atunci pentru o perioada lunga.
Al doilea motiv, a fost si o eroare de calcul. Am zis ca merg sa atac podiumul. O ambitie infumurata tinand cont de antrenamentul meu. Dar m-am bazat - total eronat - pe lista de participanti de la un moment dat. Dupa zeci de concursuri inca nu am invatat ca nu se face asa. Dar ma rog, zarurile au fost aruncate, chiar daca la start am vrut sa vorbesc cu Alin si sa schimb la maraton.
Ultimul antrenament pe care l-am facut acolo cu o saptamana inainte mi-a dat sperante. Am scos un timp foarte bun. "La carte" scrie ca in concurs scoti intre 5% si 10% mai bine decat la antrenamente. Asta, chiar daca nu ma ducea in primii 3, mi-ar fi asigurat un timp foarte bun.
Eu nu stiu sa fac curse scurte, n-am experienta. Liman a fost o incercare care mi-a dus inima la limita. Nu sunt pregatit nici pentru stresul unei curse scurte.
La maraton e simplu: sunt singur peste 90% din traseu. Nu ma streseaza nimeni, fac ce vreau, imi scriu blog-ul in cap, mai bolborosesc ceva, mai trag o injuratura. Timpul trece incet, pe placul meu. Cu anduranta sunt obisnuit, cu sprintul nu. Si eu vad semimaratonul asta ca pe o cursa de sprint.
Multi prieteni. Toti. E o gasca mare din care ma bucur ca fac parte si mai mult decat atat ma bucur ca Ana va fi inconjurata de astfel de oameni pe masura ce va creste.
Startul ma gaseste fara emotii, un pic (mai mult) resemnat. Lupta e deschisa si nu acolo sus de tot unde din puncutl meu de vedere cartile sunt deja jucate. Acolo in plutonul meu.
Imi trebuie o strategie. Asta e pentru Bobi - partea cu ganditul si strategiile. Pe mine ma oboseste.
5.5km de asfalt. Un cosmar. Cand traiesti din amintirile din alti ani, trebuie sa fii constient ca pe un sfert din distanta de concurs daca pierzi contactul cu liderii, esti mancat. Poti dupa aceea sa urci cat de bine vrei ca nu mai ai cum sa recuperezi.
Start. M-am asezat in fata. O iau prin dreapta, sprintez si sunt printre primii.
Adica chiar printre primii. Cat de bou poti sa fii sa faci asa ceva? Greu de raspuns mai ales cand te lauzi cu n participari la concursuri.
Primul km medie orara 16.3 km/h (eu ca de obicei sunt special - nu socotesc in minute pe km ci in km pe ora - metehne de ciclist, ce sa-i faci)
Inca nu ma prind ca sunt bou.
Ma ajunge Adi Bostan. Acuma m-am prins ca sunt bou. Alerg cu el vreo 500m si cam atat. Si acuma ma gandesc cum ii blestem de fiecare data pe ciumpalii care alearga ca bezmeticii 3 km ca dupa aia sa ma impiedic de ei pe prima panta.
Viteza mea scade vertiginos. Macar ma desptept suficient cat sa realizez ca daca continui asa o sa abandonez la iesirea de pe sosea.
Ma "opresc". Start gresit - asta e. Acuma trebuie sa ne odihnim neaparat. Sunt inca intre primii - o sa scad viteza suficient de mult cat sa ma pot odihni si sa atac acolo unde ma cred bun.
Sfarsitul soselei vine ca o mantuire. In ultimii 3 km am reusit sa imi readuc respiratia la normal, mi-am relaxat picioarele si nu am pierdut foarte mult.
Razvan si Jean sunt inca in vizor. Aurel a trecut ca acceleratul si mi-a fost clar ca nu-l mai ajung. Au mai fost inca vreo 10 concurenti care m-au depasit aici, dar sper sa ii prind pe "terenul meu".
Alerg cu un strain. Imi e de un ajutor enorm asta. Sunt aproape convins ca el se straduia sa tina ritmul meu. Adevarul e ca eu il luasem de iepure si m-a ajutat nespus. Multumesc.
Se trece podul. Incepe urcarea. Asta trebuie alergata. Oricat de incet, dar trebuie alergata. E vital sa nu cumva sa trec in ritm de mers, chiar si daca numai simulez alergatul. Efectul asupra picioarelor daca schimb de la alergat la mers e devastator. Si asupra psihicului.
Un bun prieten (ciclist) a zis ca nu poti sa te dai jos de pe bicicleta - ca dupa aia cine te mai urca acolo?!
Asa-i - odata ce stii ca se poate mai usor este infernal de greu psihic sa treci la aergare. Asa ca alerg. Foarte incet, dar alerg.
Aici m-am odihnit. M-am odihnit enorm. A fost singura portiune de concurs in care nu am fost cu inima in gat. Urcarea a fost efectiv o pauza pentru mine.
As fi vrut sa continue pana in Ciumerna, pana pe Moldoveanu, pana pe Everst. La asta pot sa ii fac fata bine si numai din amintiri.
Depasesc. Recuperez in cateva serpentine tot ce am pierdut pe sosea. Jean si dupa aia Razvan. Razvan e bun - din ce in ce mai bun. Merge aproape in ritmul in care alerg eu. Si asta nu e bine. Sper doar ca urcarea in mers sa ii "ucida" gambele.
Pe finalul urcarii il am la 30m in fata pe Florin Totalca. Asta nu ma asteptam. Calculez si ma gandesc ca poate nici Miclaus nu e departe. Ma inselam amarnic...
Nu opresc in punct decat 5 secunde - n-am timp de joaca.
Florin se duce de cum se indulceste panta si mi-e clar ca e un meci pierdut.
Portiunea intre Inelet si Dobraia e nasoala rau. E de viteza. E pentru cei care n-au stat sa comenteze pe facebook, ci pentru aia care au muncit si au strans kilometrii.
Singurele portiuni in care pot castiga sunt cele de coborare. Aici ma tot depasesc cu un baiat inalt care ma naruia pe portiunile de alergat, dar pe care il intreceam pe coborari si pe cele cateva pante mai accentuate.
Tot aici am reusit sa il vad iarsi pe Arnold de la Alergotura. Omu' a fost o supriza totala. Nu inseamna ca ii stiu eu pe toti alergatorii, dar pe el, mai ales fiind din Timisoara, ma asteptam sa il stiu.
Are aceeasi tactica la deal: orice numai sa alerge, nu conteaza ca daca ar merge ar fi mai rapid. Important e sa alerge. Asa ca nu pot sa il prind pe urcari - pe plat nici praful din calcaie nu i-l mai vad.
Norocul meu sunt coborarile. Cam ca la bicicleta, intr-o dimineta m-am trezit ca eu alerg bine la vale. Si de atunci (cam de prin toamna trecuta) alerg foarte bine la vale. Ba mai sunt si tehnic.
Multumesc iarasi baiatului inalt si lui Arnold care efectiv m-au tarat dupa ei pana in Prisacina. O portiune cumplita in care ma uitam la Activatorul din mana si stiam ca nu o sa ma pot folosi de el. As pierde cateva secunde vitale.
A dracului ironie... sa alegi 21km cu un Activator in mana si sa termini cursa cu el intact...SA nu am timp sa il deschid si sa il beau...
Spre Prisacina inima mea a inceput sa zica pas. Arnold s-a dus si nu mai sunt sperante sa il prind.
In spate nu m-am uitat nici o secunda. Asa a zis tot omul ala cu bicicleta (Maus, daca tot sunteti curiosi): Nu te uita in spate, cineva iti poate lua locul. Asa ca nu ma uit, dar stiu ca acolo e Razvan.
Nu ma opresc nici in punctul din Prisacina - secundele conteaza. Aici vine inca o urcare pentru care o sa aprind si lumanari la biserica.
In mai putin de 2km de urcus il ajung iarsi pe Arnold si ma pun cuminte acolo. Nu trebuie depasit: unu la mana ca e mai bun ca mine si ar fi un gest gratuit de bravada si un consum inutil de energie. Si doi, ca de acolo din spate, poti pune cel mai bine presiune si sa "distrugi" adversarul.
Dobraia - si aici arat ca o stafie deja. Iara e o portiune de alergat pe plat si Arnold se duce.
Ma bazez pe coborarea asta ca un naufragiat pe ultimul colac de salvare. La Cracul Teiului il depasesc si stiu ca nu mai pot fi ajuns - mai ales ca ultimul km e foarte tehnic.
Ce nu am calculat e ca din spate venea Razvan...Dar cum nu m-am uitat niciodata in spate am stat linistit si mi-am vazut de treaba crezand ca sunt singur.
Trec finish-ul dupa 2.04 pe locul 9 la general. Sunt foarte multunit de loc, nemultumit de timp. Vroiam orice secunda sub 2 ore.
Dar: pentru asta trebuie munca si nu doar vise. Si pentru asta nu trebuie sa alergi ca bou 2km cand tu habar nu mai ai sa alergi...
Hercules mi-a redeschis pofta de alergat. O sa am iarasi o aventura tumultoasa cu el care o sa culmineze cu MPC-ul. De asemenea m-a invatat ca eu sunt prea ardelean si prea batran pentru semimaratoane.
A fost mult prea stresant si greu semimaratonul. Ma reintorc la maraton acolo unde e liniste si pace. Si sunt a naibii de singur, ceea ce ma lasa sa imi fac cursa cum vreau eu.
Multumesc (deja e ca la Oscar asta) echipei de la Alternatice in frunte cu Gianina si Alin pentru ca au facut posibila inca o editie de Hercules si pentru ca mi-au redat pofta de alergat.
Elena a fost o surpriza totala. Asta pare ca nu suna magulitor, dar asa e: si nu prin prisma locului ocupat neaparat(2 la general) ci prin prisma timpului scos: 2.18.
Daca eu nu am mai alergat, Elena se poate lauda cu vreo 3 (poate chiar 2...) ture de parcul Botanic. Respect! Sincer.
Povestea ei si a lui Teo e mult mai savuroasa decat a mea.
O sa vina maratoanele "abrupte" - cu putine portiuni alergabile. Si deja reincep sa imi fac planuri.
Pana atunci, inca odata de Hercules o sa ma lege doar amintiri frumoase. Si da...felicitari Elena!
Participanti: Elena, Alex, Ana
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Primul concurs de alergare din 2013. Relatia mea cu alergarea e ca intr-o telenovela lalaita: azi imi place sa alerg, maine urasc alergatul, poimaine o iau de la capat.
Anul acesta am zacut mai mult in perioada in care mi se luase de alergat. Cu bicicleta n-am avut niciodata oscilatiile astea. Acolo relatia e stabila. Monotona si fara nici o exaltare majora la vreun concurs, dar stabila.
La alergat in schimb am fost tot timpul "aproape" . Niciodata "acolo", dar tot timpul "aproape". Locul 4 de cateva ori, constant in primii 10. Dar niciodata sus. Probabil asa se si explica frustrarile mele legate de alergare.
Dar la Hercules nu se poate sa nu particip. Ar fi lipsa de respect fata de Tansasi in primul rand.
Asa ca o sa merg. Imi lipsesc turele lungi de alergare, imi lipsesc antrenamentele specifice. Dar stiu ca acolo undeva, inca mocneste o flacara.
Aleg semimaratonul. Din mai multe motive: in primul rand cel enuntat mai sus - lipsa de antrenament. Puteam sa termin si anul acesta maratonul. Mediu, poate multumitor. Dar m-as fi chinuit cumplit. Si probabil relatia mea cu alergatul s-ar fi itnrerupt atunci pentru o perioada lunga.
Al doilea motiv, a fost si o eroare de calcul. Am zis ca merg sa atac podiumul. O ambitie infumurata tinand cont de antrenamentul meu. Dar m-am bazat - total eronat - pe lista de participanti de la un moment dat. Dupa zeci de concursuri inca nu am invatat ca nu se face asa. Dar ma rog, zarurile au fost aruncate, chiar daca la start am vrut sa vorbesc cu Alin si sa schimb la maraton.
Ultimul antrenament pe care l-am facut acolo cu o saptamana inainte mi-a dat sperante. Am scos un timp foarte bun. "La carte" scrie ca in concurs scoti intre 5% si 10% mai bine decat la antrenamente. Asta, chiar daca nu ma ducea in primii 3, mi-ar fi asigurat un timp foarte bun.
Eu nu stiu sa fac curse scurte, n-am experienta. Liman a fost o incercare care mi-a dus inima la limita. Nu sunt pregatit nici pentru stresul unei curse scurte.
La maraton e simplu: sunt singur peste 90% din traseu. Nu ma streseaza nimeni, fac ce vreau, imi scriu blog-ul in cap, mai bolborosesc ceva, mai trag o injuratura. Timpul trece incet, pe placul meu. Cu anduranta sunt obisnuit, cu sprintul nu. Si eu vad semimaratonul asta ca pe o cursa de sprint.
Multi prieteni. Toti. E o gasca mare din care ma bucur ca fac parte si mai mult decat atat ma bucur ca Ana va fi inconjurata de astfel de oameni pe masura ce va creste.
Startul ma gaseste fara emotii, un pic (mai mult) resemnat. Lupta e deschisa si nu acolo sus de tot unde din puncutl meu de vedere cartile sunt deja jucate. Acolo in plutonul meu.
Imi trebuie o strategie. Asta e pentru Bobi - partea cu ganditul si strategiile. Pe mine ma oboseste.
5.5km de asfalt. Un cosmar. Cand traiesti din amintirile din alti ani, trebuie sa fii constient ca pe un sfert din distanta de concurs daca pierzi contactul cu liderii, esti mancat. Poti dupa aceea sa urci cat de bine vrei ca nu mai ai cum sa recuperezi.
Start. M-am asezat in fata. O iau prin dreapta, sprintez si sunt printre primii.
Adica chiar printre primii. Cat de bou poti sa fii sa faci asa ceva? Greu de raspuns mai ales cand te lauzi cu n participari la concursuri.
Primul km medie orara 16.3 km/h (eu ca de obicei sunt special - nu socotesc in minute pe km ci in km pe ora - metehne de ciclist, ce sa-i faci)
Inca nu ma prind ca sunt bou.
Ma ajunge Adi Bostan. Acuma m-am prins ca sunt bou. Alerg cu el vreo 500m si cam atat. Si acuma ma gandesc cum ii blestem de fiecare data pe ciumpalii care alearga ca bezmeticii 3 km ca dupa aia sa ma impiedic de ei pe prima panta.
Viteza mea scade vertiginos. Macar ma desptept suficient cat sa realizez ca daca continui asa o sa abandonez la iesirea de pe sosea.
Ma "opresc". Start gresit - asta e. Acuma trebuie sa ne odihnim neaparat. Sunt inca intre primii - o sa scad viteza suficient de mult cat sa ma pot odihni si sa atac acolo unde ma cred bun.
Sfarsitul soselei vine ca o mantuire. In ultimii 3 km am reusit sa imi readuc respiratia la normal, mi-am relaxat picioarele si nu am pierdut foarte mult.
Razvan si Jean sunt inca in vizor. Aurel a trecut ca acceleratul si mi-a fost clar ca nu-l mai ajung. Au mai fost inca vreo 10 concurenti care m-au depasit aici, dar sper sa ii prind pe "terenul meu".
Alerg cu un strain. Imi e de un ajutor enorm asta. Sunt aproape convins ca el se straduia sa tina ritmul meu. Adevarul e ca eu il luasem de iepure si m-a ajutat nespus. Multumesc.
Se trece podul. Incepe urcarea. Asta trebuie alergata. Oricat de incet, dar trebuie alergata. E vital sa nu cumva sa trec in ritm de mers, chiar si daca numai simulez alergatul. Efectul asupra picioarelor daca schimb de la alergat la mers e devastator. Si asupra psihicului.
Un bun prieten (ciclist) a zis ca nu poti sa te dai jos de pe bicicleta - ca dupa aia cine te mai urca acolo?!
Asa-i - odata ce stii ca se poate mai usor este infernal de greu psihic sa treci la aergare. Asa ca alerg. Foarte incet, dar alerg.
Aici m-am odihnit. M-am odihnit enorm. A fost singura portiune de concurs in care nu am fost cu inima in gat. Urcarea a fost efectiv o pauza pentru mine.
As fi vrut sa continue pana in Ciumerna, pana pe Moldoveanu, pana pe Everst. La asta pot sa ii fac fata bine si numai din amintiri.
Depasesc. Recuperez in cateva serpentine tot ce am pierdut pe sosea. Jean si dupa aia Razvan. Razvan e bun - din ce in ce mai bun. Merge aproape in ritmul in care alerg eu. Si asta nu e bine. Sper doar ca urcarea in mers sa ii "ucida" gambele.
Pe finalul urcarii il am la 30m in fata pe Florin Totalca. Asta nu ma asteptam. Calculez si ma gandesc ca poate nici Miclaus nu e departe. Ma inselam amarnic...
Nu opresc in punct decat 5 secunde - n-am timp de joaca.
Florin se duce de cum se indulceste panta si mi-e clar ca e un meci pierdut.
Portiunea intre Inelet si Dobraia e nasoala rau. E de viteza. E pentru cei care n-au stat sa comenteze pe facebook, ci pentru aia care au muncit si au strans kilometrii.
Singurele portiuni in care pot castiga sunt cele de coborare. Aici ma tot depasesc cu un baiat inalt care ma naruia pe portiunile de alergat, dar pe care il intreceam pe coborari si pe cele cateva pante mai accentuate.
Tot aici am reusit sa il vad iarsi pe Arnold de la Alergotura. Omu' a fost o supriza totala. Nu inseamna ca ii stiu eu pe toti alergatorii, dar pe el, mai ales fiind din Timisoara, ma asteptam sa il stiu.
Are aceeasi tactica la deal: orice numai sa alerge, nu conteaza ca daca ar merge ar fi mai rapid. Important e sa alerge. Asa ca nu pot sa il prind pe urcari - pe plat nici praful din calcaie nu i-l mai vad.
Norocul meu sunt coborarile. Cam ca la bicicleta, intr-o dimineta m-am trezit ca eu alerg bine la vale. Si de atunci (cam de prin toamna trecuta) alerg foarte bine la vale. Ba mai sunt si tehnic.
Multumesc iarasi baiatului inalt si lui Arnold care efectiv m-au tarat dupa ei pana in Prisacina. O portiune cumplita in care ma uitam la Activatorul din mana si stiam ca nu o sa ma pot folosi de el. As pierde cateva secunde vitale.
A dracului ironie... sa alegi 21km cu un Activator in mana si sa termini cursa cu el intact...SA nu am timp sa il deschid si sa il beau...
Spre Prisacina inima mea a inceput sa zica pas. Arnold s-a dus si nu mai sunt sperante sa il prind.
In spate nu m-am uitat nici o secunda. Asa a zis tot omul ala cu bicicleta (Maus, daca tot sunteti curiosi): Nu te uita in spate, cineva iti poate lua locul. Asa ca nu ma uit, dar stiu ca acolo e Razvan.
Nu ma opresc nici in punctul din Prisacina - secundele conteaza. Aici vine inca o urcare pentru care o sa aprind si lumanari la biserica.
In mai putin de 2km de urcus il ajung iarsi pe Arnold si ma pun cuminte acolo. Nu trebuie depasit: unu la mana ca e mai bun ca mine si ar fi un gest gratuit de bravada si un consum inutil de energie. Si doi, ca de acolo din spate, poti pune cel mai bine presiune si sa "distrugi" adversarul.
Dobraia - si aici arat ca o stafie deja. Iara e o portiune de alergat pe plat si Arnold se duce.
Ma bazez pe coborarea asta ca un naufragiat pe ultimul colac de salvare. La Cracul Teiului il depasesc si stiu ca nu mai pot fi ajuns - mai ales ca ultimul km e foarte tehnic.
Ce nu am calculat e ca din spate venea Razvan...Dar cum nu m-am uitat niciodata in spate am stat linistit si mi-am vazut de treaba crezand ca sunt singur.
Trec finish-ul dupa 2.04 pe locul 9 la general. Sunt foarte multunit de loc, nemultumit de timp. Vroiam orice secunda sub 2 ore.
Dar: pentru asta trebuie munca si nu doar vise. Si pentru asta nu trebuie sa alergi ca bou 2km cand tu habar nu mai ai sa alergi...
Hercules mi-a redeschis pofta de alergat. O sa am iarasi o aventura tumultoasa cu el care o sa culmineze cu MPC-ul. De asemenea m-a invatat ca eu sunt prea ardelean si prea batran pentru semimaratoane.
A fost mult prea stresant si greu semimaratonul. Ma reintorc la maraton acolo unde e liniste si pace. Si sunt a naibii de singur, ceea ce ma lasa sa imi fac cursa cum vreau eu.
Multumesc (deja e ca la Oscar asta) echipei de la Alternatice in frunte cu Gianina si Alin pentru ca au facut posibila inca o editie de Hercules si pentru ca mi-au redat pofta de alergat.
Elena a fost o surpriza totala. Asta pare ca nu suna magulitor, dar asa e: si nu prin prisma locului ocupat neaparat(2 la general) ci prin prisma timpului scos: 2.18.
Daca eu nu am mai alergat, Elena se poate lauda cu vreo 3 (poate chiar 2...) ture de parcul Botanic. Respect! Sincer.
Povestea ei si a lui Teo e mult mai savuroasa decat a mea.
O sa vina maratoanele "abrupte" - cu putine portiuni alergabile. Si deja reincep sa imi fac planuri.
Pana atunci, inca odata de Hercules o sa ma lege doar amintiri frumoase. Si da...felicitari Elena!
Postări
Un comentariu:
Felicitari Suca si mai ales Elena! Elena m-a depasit la 1km de finish, si pe bucata ramasa mi-a dat 2 min pana la sosire :)
Trimiteți un comentariu