Serenity

Data: 21.10.11-12.11.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Si Phan Don, Laos
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Drumul din Vang Vieng pana la Si Phan Do strabate aproape intreg Laos-ul pe axa nord-sud. Pentru prima parte a lui vom merge ziua - este considerat unul din cele mai pitoresti drumuri din aceasta tara.

Zona este muntoasa, dar mai mult decat atat este foarte fragmentata. Drumul se chinuia sa se mentina cumva pe creasta lantului muntos. In vale, undeva la peste 1000 de metrii mai jos, jungla inghitea totul. Laos a fost buna din cele mai bombardate tari din istorie tocmai din cauza reliefului sau. Trupele nord-vietnamese si-au gasit refugiul aici in timpul razboiului cu Vietnamul de Sud. Asa ca americanii au aruncat aici o cantiate mai mare de bombe decat a cazut in orice tara implicata in cel de-a doilea razboi mondial de exemplu.

Revenind la drum - o fasie partial asfaltata se cocota pana in nori (uneori la propriu) dupa care cobora pana in cele mai adanci abisuri doar pentru ca imediat s-o ia de la capat.

Despre condusul in Asia sigur ati auzit tot felul de povesti. In Laos n-am avut probleme cu circulatia excesiva din simplul motiv ca masinile sunt la fel de rare ca toaletele si nici motocicletele nu sunt ceva la indemana oricui.

In schimb aici am intalnit tot felul de soferi de autobuz ciudati. Cel de acuma fie vroia sa se sinucida, fie avea telefon direct cu Budha si ala ii zicea ce se afla dupa curba, fie era total inconstient. Imaginati-va o rabla de autobuz care abia isi tragea sufletul pe teren plat ca incepea sa depasesca cate un camion, in curba, pe panta.

Avea undeva la maxim 10km pe ora si se zdruncina din toate incheieturile. Aveai tot timpul din lume sa iti imaginezi cum va veni o masina din sensul opus si va intra in noi.

Si evident ca a venit. Dar exista si un avantaj sa umbli cu rable. Ai viteza asa de mica incat apuci sa ai si ceva reactii. Au tras amandoi de volan, au franat cat au putut si s-au oprit oglinda in oglinda. Unu' n-a claxonat sau nu a gesticulat nervos. Au pornit la fel de impasibili mai departe. A nostru evident continuand sa depaseasca in curbe...

Am auzit de la turisti de soferi care au trecut impasibili peste gaini, au dat cu nonsalanta in vaci...

Alt sofer de care am avut parte era seful manelistilor. Cel mai mare manelist pe care l-am vazut. Muci de Laos il chema probabil. Asta considera ca e singur pe sosea. Si claxona intruna. A reusit sa claxoneze cale de 400km in continuu. Nu conta ca nu avea nici un motiv - el claxona. Dupa aia m-am prins ca de fapt claxona ca sa il remarce lumea. Sa vada ca vine basta cu masina mare. Asta avea 3 ajutoare pe care sefu' le privea cu indulgenta superioara a omului care s-a ajuns in viata. Iar cei din jurul lui pot sa fie recunoscatori si numai ca au privilegiul sa respire acelasi aer cu el. Asta imi aduce aminte de cateva personaje de acasa...

S-a vehiculat ideea despre cat sunt de talentati la condus. Despre cat de natural e totul. Eu sunt aici sa daram miturile despre Asia. Sunt pe dracu talentati. Au invatat sa invarta de volanul ala dupa ureche. Pana acuma cativa ani pot sa bag mana in foc ca nu exista nici urma de scoala de soferi in Asia. Daca esti atent si urmaresti cum schimba vitezele (asta daca isi amintesc sa o faca - fiindca in general raman in aceeasi viteza) iti dai seama ca habar n-au sa conduca. In schimb au tot felul de leduri luminoase pe bord, snururi colorate, poze cu gagici si tot felul de accesorii similare.

Pana la urma am reusit sa ne concentram la peisaj si nu la supravietuire si drumul pana in Vientiane a fost intr-adevar cum a fost descris in ghid: pitoresc.

In autogara din Vientiane trebuie sa schimbam autobuzul.

"Unde e autobuzul spre Si phan Do?"
"Da!"
"Nu, unde e el?"
"Da!"
"De unde luam autobuzul spre Si Phan Do?"
"Da!"
"Asta e autobuzul spre Si Phan Do?"
"Da!"
...Mergeam la urmatorul autobuz
"Asta e autobuzul spre Si Phan Do?"
"Da!"

In Indonesia am clacat in primele saptamani. Faceam spume de nervi. Si aici m-am enervat destul de tare primele dati. Ma, daca habar n-ai ce intreb, nu-i bai. Nu-i o rusine. Eu ar fi trebuit sa vorbesc limba ta, nu tu sa inveti engleza. Corect, ai dreptate.

Da' in pizda matii, daca habar n-ai despre ce vorbesc, de ce dracu tot zici: "Yes! Yes! Yes!" la orice te intreb?! Nu de alta, dar poate ma urc in autobuzul gresit cu Yes! Yes-ul tau si atunci pe bune ca o sa te urmaresc mai ceva decat bombele cu napalm ale americanilor.

Elena a fost toata tura asta neobisnuit de calma. Mai ales comparativ cu Indonesia unde era pe punctul sa hacuie copiii care ne inganau. Asa ca de data asta ea ma calma, in timp ce eu bolboroseam lucruri simpatice la adresa intelectului acestor cercopiteci.

Odata n-ar fi recunoscut ca habar n-au sau ca nu inteleg nimic. Odata macar.

Spre dimineata, cu doar vreo 3 ore de intarziere, ajungem pana in locul de unde vom lua barca spre Don Det.

Si Phan Do...4000 de insule. Ar trebui sa existe  regula cum ca cu cat te deplasezi mai spre sud in Laos cu atata viata devine mai linistita, mai lenesa. Asta daca si-ar putea cineva imagina asa ceva in Laos. Si totusi exista locul acesta.

Aici pana si Mekong-ului i se face lene. Dupa ce a coborat din inaltul podis tibetan si a strabatut cale de peste 3000 de kilometrii pana aici, fluviul s-a contaminat cu spiritul laosian si aici pana si el da dovada de lene. Asa ca se intinde in unele locuri pana la 14km in latime - cea mai mare latime pe care o are inainte de a ajunge in zona de delta.

O intindere nesfarsita de apa din mijlocul careia se ivesc o sumedenie de insule si insulite. Mai exact aproape 4000 in anotimpul secetos, cand nivelul apei scade drastic. Mult mai putine in anotimpul ploios. Cateva din aceste insule sunt permanent la suprafata si dintre acestea cateva sunt permanent locuite.

Mult prea multe sinonime pentru lene si relaxare insotesc descrierea acestui loc ca sa le mai repet si eu.

Daca in Vang Vieng mergeai doar pentru distractie si petreceri - fiindca in afara de aia, Vang Vieng-ul devenea un banal satuc ca oricare altul, in Si Phan  Do vii sa duci relaxarea la limite extreme.

Nici aici nu poti sa spui ca ai ceva special de vizitat. Sunt insulele in sine, Mekong-ul care le inconjoara, viata satelor de pescari pastrata inca traditionala - oricum mult mai autentica decat majoritatea satelor din restul Laos-ului. Dar de fapt aici vii pentru a duce lenea la limita. Pentru a te legana molcom in hamacul de pe malul fluviului fara absolut nici o grija.

Lipseste ceva din peisaj? Va dau un indiciu: Vang Vieng-ul si Si Phan Do au ceva in comun. Oare ce? :)

Daca Vang Vieng-ul e un loc al exceselor si asta merge mana in mana cu substantele "magice", Si Phan Do-ul este locul unde te scufunzi in cea mai adanca relaxare si uitare. Asa ca si aici e plin de "magie".

Cum si cainele lui Pavlov a capatat destul de repede reflexe conditionate si noi am invatat ca "magia" nu e tot timpul asa cum ni-o imaginam din afara. Asa ca nici vorba sa mai incercam experiente extrasenzoriale. (Oricum n-au ciuperci, asa ca nu prezinta interes...).

Pentru inceput traversam cu barca un brat al Mekong-ului si acostam la cheiul de pe Don Det ("don" inseamna insula in limba lor). De la inceput am indragit locul acesta. De la inceput Elenei i-a displacut. Sau ma rog - nu i-a placut asa de mult.

Aici am fost cel mai aproape in Laos de  - sa o numim viata traditionala. Totul era rudimentar aici: cazarile, restaurantele, serviciile, totul. Nu ca ne-ar fi deranjat, doar mentinez ca sa stiti la ce sa va asteptati daca veniti pe aici. Mie mi s-a parut cel putin fain.

Elena a ales o cazare decenta - pretul era de-a dreptul derizoriu. Aici am platit cel mai putin din tot concediul pentru dormit - undeva sub 3 dolari de camera.

Zona de sat in care stateam noi era constituita dintr-o ulita de-a lungul careia erau vreo 4-5 posibilitati de cazare si cam tot atatea localuri unde puteai manca - de fapt terasele oamenilor cu cateva mese inghesuite.

Asa arata o casa. Daca in majoritatea locurilor am vazut ca oamenii renuntasera la geam, aici renuntasera si la pereti si usi. Viata poate fi si simpla, nu? Nu trebuie sa iti faci griji ca vine iarna si mori de frig - aici ai tot anul aceeasi temperatura tropicala. De mancare nu trebuie sa iti faci probleme. La cativa metrii de tine e Mekong-ul, iar langa o gramada de ierburi aromate si pomi fructiferi cresc fara sa aiba nevoie de interventia umana. Haine nu-ti trebuie... de fapt ca sa supravietuiesti nu iti trebuie aici mai nimic.

Si nu ma pot abtine sa nu fiu malitios -  ca sa supravietuiesti, aici nu trebuie sa gandesti. Punct. Nu trebuie sa te scremi sa gasesti solutii pentru a iesi din iarna sau pentru a face rost de recolta ca altfel mori de foame... Poti sa supravietuiesti si nefacand absolut nimic. Si cu siguranta asta poate fi o explicatie oentru dezvoltarea inegala a civilizatiilor din diferite locuri ale Terrei.

Acuma, adevarul e ca finalul e tot ala si in cazul celui care toata viata s-a agitat si s-a stresat si in cazul celui care nu a facut absolut nimic si doar s-a leganat intr-un hamac cat e ziua de lunga...

Asta e o scoala, una din multele pe care le-am vazut prin tara. Desi laosienii nu pun pret pe educatie (din punct de vedere religios considera ca este un efort prea mare ca sa inveti atatea chestii), comunistii le-au construi scoli in aproape fiecare sat.

Si dupa cum am citit, numarul de analfabeti este foarte mic procentual (probabil cu mult mai mic decat in America).

Rutina e deja cea clasica - dupa ce ne-am cazat, am inchiriat bicicletele si am pornit sa facem turul insulei. Punctul principal de atractie sunt cataractele de pe Mekong, punct care constituie si granita de sud cu Cambogia.

Caderea de apa nu e mare, dar e impresionant sa vezi cum atata cantitate de apa se pravale cu repeziciune la vale.

Mai la vale de cataracte era o plaja, dar nici eu nici Elena nu am avut curajul sa intram in Mekong. Mancam viermi daca trebuie dar piciorul in Mekong nu il punem - aici ma indoiesc ca se aplica vorba "apa care trece peste sapte pietre e curata". Am vazut de-a lungul calatoriei noastre cam ce se scurge in Mekong asa ca nu mi-as da mari sanse sa ies din el.

Daca eu nu ma incumetam sa imi bag picioarele in cacatul, pardon - ciocolata, respectiva - baiatul din poza folosea malul de pe fundul apei pentru a se spala pe dinti. Si era foarte sarguincios in ceea ce facea. De fapt am vazut multi laosieni care dimineata primul lucru se spalau pe dinti - doar ca n-aveau periuta si pasta d edinti la indemana. Foloseau degetul si ce mai gaseau la indemana pentru a duce treaba la bun sfarsit.

M-a mirat cat sunt de curati. De asemenea m-a uimit la culme faptul ca nu miros din cauza transpiratiei. De fapt nu par sa transpire. Cu siguranta organismul s-a adaptat la conditiile de clima. Nici nu ai nevoie de atatea lichide daca nu transpiri abundent.

Ce am mai observat e ca majoritatea sunt spani pe fata. Elena cauta cu interes sa vada daca gaseste un barbat cu barba. Cei care aveau ceva par pe fata, il aveau foarte rar. Dar ca tot am pomenit de adaptare, ceva a iesit totusi gresit: ei nu au par in nas. Si asta in cea mai prafuita tara pe care am vazut-o vreodata. Si nu e prafuita de ieri, de azi - asa a fost probabil de cand a fost populata.

Este si motivul pentru care o multime de oameni merg tot timpul cu masca pe gura si pe nas. Initial am zis ca sunt niste fitosi, dar de fapt ei doar se protejau de praf. Adica te obosesti sa le modifici glandele sudoripare ca sa nu transpire aiurea, dar le smulgi si parul din nas ca sa se inece cu praf ?! O fi fost beat designer-ul...

Astea sunt nucile de cocos. Nu ne-a placut laptele, nu ne-a placut nici fructul in sine. Cocosul e unul din fructele care este mai bun in forma din Europa, decat natural la el acasa.

Tura pe insula continua catre extremitatea sudica a ei. Aici se zice ca se pot vedea delfinii irrawaddy. Este vorba despre o specie de delfini de apa dulce pe cale de disparitie. Pe vremuri erau destul de multi, dar cambogienii i-au vant pentru...untura. Pe care o foloseau ca sa lumineze prin casa. Asa ca acuma au mai ramas undeva la 200 de exemplare.


Nu suntem foarte curiosi sa plecam la "vanatoare" de delfini - ne limitam la a face poze de pe ponton.

Pe drumul de intoarcere ne-a prins si inserarea. La tropice nu poti face poze peste zi. Adica poti, ca nimeni nu te opreste, dar din cauza luminii deosebit de intense iti ies toate arse. In schimb exista "orele magice" - intre 15.00 si 17.00 cand soarele coboara la orizont si lumina devine calda si prietenoasa.

Asta e un pod construit de francezi pentru a ajunge de pe o insula pe alta - de pe Don Det pe Don Khon. Tot francezii au construit aici si o cale ferata. Nimeni n-a inteles de ce - nici chiar ei.

Incheiem turul insulei in partea mai turistica a ei - partea care se ocupa cu "magia". Turistii sunt in numar foarte redus aici, iar cei pe care i-am vazut erau asa de cufundati in reverie incat nu puteam sa apreciez daca e de la spiritul locului sau de la meniurile cu aditivi "happy".

E incredibil aici. Timpul efectiv se opreste pe aceste insule. Tiiiiiiiiic..............Taaaaaaaaaaac. O leganare de hamac; o pisica plictisita tolanita la umbra; un batran fumand incet dintr-o tigara; o mama dand tata unui bebelus care e mult prea lenes ca sa si planga; o canoe condusa molcom pe fluviu; 2 turisti prafuiti ascunsi la umbra si sugand dintr-o bere; o tanti care iti zambeste larg cand iti ia comanda si dupa aia apare peste o ora cu mancarea; un soare dogoritor care te obliga sa cauti refugiu cat mai degraba; o neclintire palpabila in tot ce te inconjoara; o stare de "je m'en fiche" suprema.

Seara am luat cina la un local care era efectiv suspendat pe niste pari deasupra apei. In surdina se auzea o muzica reggae, in departare apusul se zarea deasupra Mekong-ului. Vreo sase turisti in tot localul lancezeau la lumina crepusculara a unor becuri slabe. A fost frumos. Foarte frumos.

Elena a hotarat sa plecam a doua zi - adevaru-i ca daca nu treci pe chestii magice, obisnuit cu ritmul vietii de acasa, aici ai toate sansele sa o iei razna. Fie vii aici la tratament, fie esti in cautarea eului launtric sau mai stiu eu ce alte chestii psihedelice. Fie vii, te bucuri de loc si atmosfera, dar o tai repede de aici pana nu te scrantesti la cap.

Asa ca dimineata ne urcam in barca si ajungem iarasi la debarcaderul de unde vom lua autobuzul. Urmatoarea destinatie e Cambogia - autobuzul ne va duce de aici direct pana in Phnom Penh.

Pe rand "scapam" de pasapoarte, dupa aceea de bani si dupa aceea de bagaje. Bagajele si pasapoartele au plecat cu doua masini separate. Banii de drum i-am platit si noi inca nu plecasem niciunde. Si pe cuvantul meu daca am avut cea mai mica ingrijorare - stateam si faceam impasibil cuvinte incrucisate. Si din nou sincer, o parte din mine isi dorea ca pasapoartele alea sa dispara. Ce se intampla ? Trebuia sa mai ramanem o perioada de timp aici - ce e rau in asta ?

Lenea era nativa in mine. Nu pot sa zic ca dupa concediul asta am devenit mai lenes. Dar cu siguranta am devenit mult mai relaxat: nu ajung la timp nu stiu unde; se prabuseste proiectul la lucru; nu am reusit sa fac ce mi-am propus. Aha... Si? Rezolv ceva daca ma stresez? Si daca chiar rezolv ceva, oricum o sa urmeze alte situatii similare. Si tot asa... Pentru asta ii multumesc din suflet Asiei - chiar m-a ajutat sa vad lucrurile altfel.

N-aveam nevoie de odihna - eu sunt vesnic odihnit. Nici stresat nu eram. Dar dupa tura prin Asia modul de a trata lucrurile s-a schimbat si mai mult. E timp. De fapt e foarte mult timp. Am tot timpul din lume. Depinde doar de mine daca stiu sa il folosesc sau daca imi bat joc de el.

Din reverie m-a trezit soferul - pare-se ca asa e sa fie, vom merge mai departe. Ajungem destul de repede in vama - aici ne dau jos din autobuz si ne pun sa trecem pe jos vama. Acuma nu am pasaport, nici bagaje si suntem pe jos intr-o tara comunista uitata de Dumnezeu.

La trecerea granitei un vames indreapta ceva ca un pistol catre frunte: ne ia temperatura.

Poate va intrebati ce vaccinuri va trebuie daca vreti sa veniti aici. Sau ce boli puteti contacta in zona. Na, pai asta e o lectura de o zi inteaga. Hepatite de toate felurile, viermi intestinali de toate culorile si dimensiunile, malarie, meningita de nu stiu care, febra tifoida. E o lista intermninabila. Daca citesti din ghid doar lista minima pentru trusa medicala iti dai seama ca iti trebuie o roaba, nu un rucsac. Aici sunt toate bolile pamantului concentrate.

Asta e pe de o parte. Pe de alta parte, anual milioane de turisti trec pe aici. Nu s-a facut o statistica sa se vada procentul celor care se imbolnavesc in zona, ca atunci n-ar mai avea caracterul de senzational capitolul cu sanatatea din ghid...

Da, exista o lista de vaccinuri recomandate. Pe care noi nu le-am facut. Da, exista o lista de medicamente recomandate. Elena a luat ce a crezut ea de cuviinta (si s-a dovedit ca a luat exact ce trebuia cel putin in cazul accidentului de motocicleta). Da, exista o gramada de reguli elementare de igiena care trebuie respectate.

Dar dupa aceea mai e si o mare doza de paranoia. Nu dorm acolo ca au capuse, ca ma manca tantarii, ca au sobolani pe sub pat sau gecko pe pereti. Nu mananc de acolo ca arata scarbos, ca nu stiu de unde provine mancarea, ca sunt muste.

Stai dracului acasa atunci ca n-are nici un sens sa vii pana aici...

Am dormit in general pe palierul mediu al ofertei. Am dormit in camere cu gauri cat pumnul in pereti, cu igrasie, cu toaleta in camera, cu broaste in baie, fara aer conditionat, cu gecko pe pereti, rudimentare, cu mobila mancata de carii.

Am mancat pe strada, am mancat viermi, am mancat tot ce mancau si ei si de unde mancau ei. Si n-am avut nici macar o basina puturoasa.

Dar un lucru l-am respectat cu sfintenie: nu am baut nimic altceva decat bauturi imbuteliate - fie ca era vorba de apa sau de sucuri. Am mancat de nenumarate ori supa, dar acolo tineam degetele incrucisate si speram ca a fost fiarta apa. Ne-am tinut de data asta departe si de sucurile naturale indoite cu apa.

Dar, din nou, poate ca noi nu suntem un model de urmat...

Uite asa arata un spital de la tara - doctorul tocmai prepara acolo niste medicamente. Asta a avut darul sa ma convinga ca daca ajungeam in situatia de exmplu sa imi trebuiasca o operatie, sterilizam Victorinox-ul la bricheta si ma deschideam singur...

Ajunsi de cealalta parte a granitei in Cambogia, au revenit si pasapoartele si bagajele. Si ultimul moment de sinceritate din blog: mi-a parut rau. Mi-a parut foarte rau ca nu s-a intamplat ceva, orice, ca sa trebuiasca sa ramanem in Laos. Nu vroiam sa plec din tara asta. Mi-a fost si cumplit de ciuda - ciuda ca n-am avut puterea sa imi bag picioarele si sa zic ca mai stam inca o saptamana. Sau o luna. Sau jumatate de an daca ne face placere.

Stateam amandoi intr-un soare cumplit si ne uitam catre Laos. Stim ca nu o sa mai ajungem niciodata aici. Lumea e prea mare si timpul prea scurt ca sa ne repetam. O sa ramana numai amintirile. Si ce e cel mai frumos e ca din Laos nu o sa ne amintim ceva anume, ci o sa ni-l amintim ca pe un intreg. Simplu: Laos.

Avem tot timpul din lume - daca nu ne batem joc de el. Asa ca ideea aia de a pleca pentru minim sase luni de zile undeva departe incepe sa prinda radacini tot mai adanci...

Cu noi o sa va reintalniti peste cateva ore de condus alaturi de nebunul care claxona intruna. In Phnom Penh.

Fear and loathing in Vang Vieng

Data: 21.10.11-22.11.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Vang Vieng, Laos
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Batran esti doar atunci cand te simti batran. Cand iti pierzi pofta de viata, cand esti blazat, cand devii serios. Batran esti atunci cand uiti sa te joci. Batran mai esti atunci cand exista lucruri mai importante decat distractia. Doar atunci esti batran. Si Vang Vieng-ul cu siguranta nu e un loc pentru oameni batrani.

Vang Vieng... orasul asta n-are nici un sens. A aparut aici din neant. Probabil istoria lui turistica a fost una foarte simpla: un backpacker acuma ceva ani a poposit aici in drumul spre Vientiane.

Venea din Luang Prabang si era obosit. S-a oprit intr-un sat uitat de timp si necunoscut de lume. In hamacul lui de pe malul raului si-a aprins un joint si a visat cu ochii deschisi. Vorba s-a dus. Vang Vieng-ul a devenit un magnet. Doar ca aici nu o sa gasesti picior de turist. Aici vine alta categorie de oameni - exclusiv backpacker-i.

Nu o sa gasesti tanti de 60 de ani cu troliul dupa ele, nu o sa gasesti neni cu burta si cu palarii mari de soare. Nu o sa gasesti turisti simandicosi si nici servicii turistice de inalta clasa.

Atunci de ce ai veni aici? Hmmm... Realitatea are o multime de fatete. Poti jura ca realitatea ta e cea buna? Vang Vieng  e locul unde poti sa fii ce vrei tu sa fii. E o poarta in trecut, o poarta in viitor. E locul unde poti sa petreci de dimineata pana seara. Si mai ales de seara pana dimineata. Si e singurul lucru care se intampla aici.

In Luang Prabang ne-am intalnit cu niste romani care veneau din Vang Vieng. cand au auzit ca noi mergem acolo, ne-au zis ca e un fel de Vama Veche, dar mai altfel...

Dar sa pornim la drum. Autobuzele de zi sunt mult inferioare celor care te transporta noaptea. A fost una din putinele dati in care am circulat ziua. Drumul pana in Vang Vieng a fost destul de lung si ne-a hurducait serios. Elena nu se joaca acolo de Dark Vader, doar incearca sa filtreze aerul incarcat de praf.  Am ajuns la destinatie undeva dupa pranz.

Tuk-tuk-ul ne-a lasat pe o strada plina de pensiuni construite la gramada. Aici nu mai exista nimic din romantismul din Vientiane sau Luang Prabang.

Nota autorului: m-am contrazis mai sus. Am zis mai demult ca tuk-tuk-ul e pentru turisti. Aici insa aveam de facut vreo 4 km prin soare asa ca am gasit o varianta de compromis. Soferii au zis un pret. Noi am zis jumatate. Au inceput sa zica cat e de mult de mers si ne-au refuzat. Intre timp ceilalti turisti se urcasera deja in tuk-tuk la pretul cerut initial.

Hotarati, am luat rucsacii in spate si am pornit cu pas apasat pe jos. Au inceput sa strige dupa noi. Cheia e sa nu cedezi in punctul asta. Mergi la fel de hotarat mai departe. Am iesit din "autogara". Habar n-aveam nici macar in ce directie sa mergem. Am luat-o la fel de hotarat la stanga - nu trebuie sa le dai impresia ca eziti; nu trebuie sa te uiti in spate.

Dupa vreo 300m eram deja lac de sudoare si ne durea spatele. Incepusem sa ne intrebam daca nu am dat-o in bara. Tocmai cand incepeam sa ne ingrijoram a aparut tuk-tuk-ul din autogara si am plecat mai departe cu pretul nostru. Strategia nu a dat apoape niciodata gres - si cand da gres inseamna ca totusi tu oferi mult prea putin si e loc de negociere...

Pensiunea la care am incercat prima data nu arata cine stie ce. Pe prima o refuzam si mergem pe o strada mai laturalnica. Nici aici nu sunt nu stiu ce conditii, dar pretul e bun si e relativ curat.

Am uitat sa va zic ca pe langa facilitatile mentionate in blog-ul trecut, fiecare pensiune sau restaurant avea propriul "Free WiFi". GRATUIT. Cand te cazai, primeai cheia de la camera si parola de la Internet. Asta se intampla in Laos-ul comunist care inca nu are drumuri asfaltate si magazine. Unde salariul mediu este sub un dolar pe zi. In Regensburg unde stau acuma, WiFi-ul costa 4.95 euro pe ora. Si nu cred ca am vazut restaurante care sa aiba WiFi. Sigur nu gratis...

Cum ziua e pe sfarsite, restul orelor de lumina le folosim pentru a inspecta imprejurimile. Primul lucru pe care l-am observat a fost ca orasul e pustiu. Peste tot o sumedenie de restaurante. dar nici urma de picior de turist.

Ne-am asezat la un pranz lalait - in sensul ca am tras de el pana spre dupa-amiaza. Pe la 16.00, brusc a inceput sa fie miscare pe aici. Apareau tuk-tuk-urile pline de oameni. Oameni desculti, numai in slip, aproape toti manjiti pe corp cu ceva vopsea - banuiesc ca se vroia a fi un fel de body painting - si absolut toti rupti in gura de beti si drogati.

Orasul prindea brusc culoare odata cu lasarea serii. Circul care peste zi parea un loc trist, prafuit si anost, devenea noaptea o lumea magica (la propriu si figurat).

Acuma o sa ziceti ca ce poate fi de apreciat la o gloata beata si drogata care se manifesta zgomotos. Pai eu n-am zis niciodata ca apreciez turistul serios cu monoclu pe nas, care se plimba cu un carnetel in mana bifand obiective istorice; sau pe cei care au venit pana aici ca sa mai bifeze ceva si sa aiba cu ce sa se laude acasa.

Cu drogurile: in Laos sunt "tolerate". Adica drogurile usoare sunt acceptate ca un status quo. De exemplu marijuana face parte din anumite mancaruri traditionale si este cam imposibil sa o interzici. Hasisul s-a fumat aici din cele mai vechi timpuri si chiar daca guvernul a luat diferite masuri pentru a eradica culturile de mac din nordul tarii, asta nu inseamna ca si taie capete printre cei care inca practica acest obicei.

De asemenea laosienii au mai observat ca asta le aduce bani. Asa ca au "inchis ochii" la ce se intampla in Vang Vieng, deoarece la convine.

Am uitat sa va zic ca Vieng-ul trebuie sa fie cel mai fericit loc de pe suprafata pamantului. Nu de alta, dar uita-ti-va si voi in meniul de mai sus: totul este "happy" - pizza, supa, friptura - totul. In spatele unui meniu happy se poate ascunde orice: peste mancarea de baza, bucatarul sau barmanul iti adauga ingrediente magice de care crede el de cuvinta si mai ales in ce cantitate vrea el.

Asa ca daca ajungeti din greseala pe aici nu va comandati meniuri "fericite" decat daca stiti la ce sa va asteptati (desi nu cred ca poti ajunge din greseala in Vang Vieng).

Seara ne-am dus la un resturant din zona centrala. Aici, ca in absolut orice alt resturant din oras, ai niste televizoare pe care ruleaza la infinit, 24h din 24h episoade din Friends sau Family Guy. O sa va intrebati de ce? Nici noi, nici cei care au scris ghidul n-au inteles. Nimeni treaz nu poate intelege. Dar dupa aceea vezi multimea de oameni cu privirile pierdute, tolaniti pe saltele din restaurant care se uita fascinati la televizor.

Adevaru-i ca puteau sa ruleze orice altceva. Oricum nu conta. Intamplator, odata mai demult cineva probabil a adus o caseta cu Friends. Si proprietarul localului o fi sesizat cat de fascinati sunt clientii de ceea ce vad la televizor dupa ce au consumat un meniu magic. Omul a facut legatura ca o fi din cauza serialului. Si astfel acuma, toate, dar absolut toate restaurantele, ruleaza in continuu episoade din Friends si Family Guy.

Dedicatie pentru prietenul nostru Andrei!

Azi am chef de: Party! Party! Ca de altfel tot timpul. Nu ne atrage nimic magic din meniu. In schimb ceva totusi imi face cu ochiul: shisha magica! Wooow, pai asta trebuie incercata! Le comandam o shisha. Am vazut ca au tot venit pe rand de la chelner pana la patron sa ne intrebe ce dorim, cum ne simtim, daca ne place si ne tot supravegheau.

Abia la hotel am inteles care era motivul - fumatul (de chestii magice) in locurile publice se pedepsea cu amenda de pana la 5000000 kip (asta e moneda nationala), ceea ce s-ar traduce undeva la 600 de dolari. Upsss - aia or fi zis ca fie suntem cei mai inconstienti clienti pe care i-au avut, fie suntem cei mai tupeisti...

Shisha magica n-a avut nici un efect magic notabil, asa ca am plecat (personal destul de dezamagit) sa ne plimbam. Daca tot e orasul petrecerilor, e cazul sa mergem si noi la una. La capitolul cluburi nu stau stralucit: de fapt cluburi este mult prea mult spus. Era vorba de fapt de un spatiu acoperit cu tabla unde urla muzica.

In mijlocul apei care strabate orasul, este o insula. Acolo sunt numai cluburi in aer liber. Ajunsi acolo, liniste mormantala. Nimeni. Intram totusi intr-unul si povestim cu cei de la bar. Se pare ca aici se muta cheful abia dupa ce se termina pe uscat. Adica pe la ora 1 noaptea. Barul e intretinut de ceva europeni ajutati de o corcitura de jamaican cu ceva localnica. (Mi se pare normal sa gasesti aici sange jamaican - pana la urma este vorba de schimb de experienta...).

Na, pai daca tot suntem aici - hai la party. Tineri din toate natiile pamantului erau aici. Noi am ajuns sa fim "agatati" de niste irlandezi si de un sloven mai in varsta. Asta venea in fiecare an in Asia de Sud-Est - il trimitea nevasta ca sa mai cunoasca si alta lume. Ea se ducea prin Thailanda ca sa mai schimbe si ea peisajul, dupa care se reintalneau si petreceau restul concediului impreuna in Myanmar...

Peste tot am vazut de cand am venit aici afise cu diferite oferte de "bucket-uri". Asta inseamna galeti. Galeti cu whisky, cu cocktail-uri si tot felul de alte amestecuri. M-am tot intrebat despre ce poate fi vorba.

Siti galetusele acelea cu care se joaca copiii in nisip ? Se ia una dintre acelea, se pune o cantitate insemnata de whisky (se uita barmanul la tine, te citeste si cam atata whisky pune), peste se adauga 2 doze de Cola. Deasupra (dupa ce te mai studiaza un pic) se adauga una sau doua doze de Red Bull. Asta e de exemplu un whiscky bucket. Ai o galeata plina ochi cu bautura.

Chestia asta e tare - amestecul respectiv e o bomba. Cantitatea uriasa de cofeina in combinatie cu alcoolul iti cresc pulsul si simti ca iti pocneste inima. Dupa ce am baut trei galeti cred ca am reusit sa ating un nivel al pulsului pe care nu l-am avut la nici un concurs...

Pe la 1 noaptea se inchide brusc cheful aici. Majoritatea abia mai reusesc sa se tarasca afara - restul plecam in coloana spre insula sa continuam cheful. Ca a fost de la shisha magica, de la galetile de whisky sau doar de la atmsofera "magica" - nu o sa stiu nicioata. Stiu doar ca a fost o noapte superba pe care am incheiat-o cu Elena in jurul unui foc de tabara. Magic.

Dimineata ne trezim mai proaspeti decat daca am fi dormit 12 ore dupa o repriza de antrenamente. Activitatea principala aici in zona peste zi este tubbing-ul. Adica se ia una bucata camera de tractor sau camion, se umfla, se urca in tuk-tuk, te deplasezi in amonte pe rau dupa care iti dai drumul la vale pe apa. Toata lumea face asta. Ce nu am inteles e cum de puteau sa apara toti asa de daramati seara de la tubbing... Trebuie sa mai fi fost si altceva...

Lao coffee e ceea ce ii zice numele. Evident ca localnicii n-au fost in stare singuri sa cultive cafeaua... Au venit francezii si i-au invatat (din nou evident, nu din deosebita marinimie, ci pentru ca avea cu ce face comert...). Clima specifica asigura o cafea de o calitate buna. Ce o face deosebita este faptul ca este natural dulce. Initial am crezut ca ei o tot indulcesc, dar e fapt asa era ea de la mama natura. Mini sobele respective sunt potabile si le gaseai dimineata peste tot pe marginea strazii. Doar ca, evident, nu stiau sa faca zeama numita cafea, desi aveau ingredientul principal la indemana...

Noi avem alte planuri. Prima data ne schimbam cazarea. In ziua precedenta Elena ochise un hostel mai retras si mai cochet situat exact pe malul raului.

Si care era dotat cu hamace. Acesta fiind un argument decisiv - ne-am mutat aici.

 

Dupa aceea, inchiriem biciclete si pornim sa exploram imprejurimile.

Vang Vieng este situat intr-o zona carstica foarte interesanta si pitoreasca. Peste tot coloane de calcar acoperite de vegetatie se ridica din mijlocul campurilor de orez.

De obicei cand ajungeam intr-o zona noua apelam la urmatoarea strategie: ne uitam ce tururi ofera sumedenia de "companii turistice". Intram sa ii descoasem despre traseu, zona, obiective si alte detalii. Faceam rost de o harta a zonei si treaba era gata. Doar n-o sa le dau bani, cand putem sa ne descurcam de capul nosru. In general iesea ceva mai ieftin, dar nu cu mult. Avantajul era ca faceam ce vroiam noi si ne imparteam timpul cum aveam noi chef. Si aveam satisfactia ca am facut noi tura respectiva.

Ziua s-a desfasurat dupa un tipar foarte simplu: pedalam cativa kilometrii, dupa care Elena gasea o scaldatoare si ne opream sa ne racorim.

Ne urcam iarasi pe biciclete, mai mergeam cativa kilometrii si o luam de la capat. Tura este un circuit in jurul unei aglomerari calcaroase.

O sa va rog sa cititi afisul de mai sus pana la capat. Pe indelete si fara graba. E doar o mostra despre engleza din zona... Foarte putini vorbesc engleza aici si cei care o fac, o fac deosebit de stalcit. In afara de cei care lucreaza in domeniul turistic (si aici ma refer exclusiv la companiile care ofera servicii, nicidecum la personalul de la pensiuni sau restaurante) si care au cea mai ciudata engleza, n-ai cum sa te intelegi pe aici.

Ei vorbeau in laosiana, noi vorbeam in engleza si intr-un final ajungeam la un numitor comun. Faptul ca n-am cunoscut limba si n-am putut comunica cu ei a reprezentat un handicap destul de serios - cu siguranta am fi aflat mult mai multe lucruri interesante daca am fi putut vorbi vu ei.

Pe de alta parte limba respectiva este imposibil de vorbit. Ei n-au inventat inca vorbirea articulata. Suna de parca ti-ar fi taiat cineva laringele si te chinui sa vorbesti. Cuvintele sunt monosilabice si incep si se termina brusc. De fapt (si asta constituie bariera cea mai mare in invatarea limbii) totul sta in pronuntie. In cat de mult lungesti sau scurtezi silaba respectiva, la modul cum pui accentul. Aceeasi silaba (ca le-a fost lene sa inventeze cuvinte intregi, asa ca s-au oprit la silabe...) poate insemna nu una, doua, dar pana la 5 lucruri complet diferite.

Ii ascultai cum schimbau brusc tonalitatea, cum treceau de la un registru gros la unul subtire de parca i-ar fi strans cineva de coaie. Silabele incepeau si se terminau brusc, neasteptat. Limba respectiva era mai degraba un avort verbal decat ceva coerent. Cu siguranta nu inteligibil.

De cateva ori (de fapt de multe ori) am incercat sa comunicam cu ei pentru a afla directia spre un anumit obiectiv. Niciodata nu am reusit sa ii facem sa inteleaga unde vrem noi sa ajungem. Le aratam pe harta, dar fie erau analfabeti (desi au paradoxal un procent deosebit de redus de analfabeti), fie cel mai probabil nu cunosteau alfabetul latin. Intr-un final, dupa ce realizau unde vrem noi sa mergem incepeau sa repete entuziasti cuvantul respectiv. Pe care ma puteti crede ca nu diferea decat asa de insesizabil de ceea ce le zisesem noi initial, incat primele dati am crezut ca fac misto de noi.

Invariabil imi alegeam parteneri de dialog masculi. La felul cum se mataie ele, iti venea sa le iei de par si sa le dai cu capul de drum... Zi ma cu toata gura, fara sa scartai din toate incheieturile!

Nici bivolii nu erau fraieri. Peste zi, cand temperatura devenea insuportabila, se retrageau in baltoacele de noroi.

Am continuat tura dupa tiparul de mai sus: pedalat, baie, pedalat. Fiind o zona carstica, pe traseul nostru era plin de pesteri. Dar nu asa! Una langa alta. Elena este "o fiinta a soarelui", asa ca in afara de tura anuala de revelion, nu o atrage sa se tarasca pe sub pamant. Invariabil scaldatorile Elenei erau de fapt pe raul care sapa pesterile respective, asa ca ne opream de fapt la intrarea in respectivele caverne.

Intr-una din dati am lasat-o pe Elena in balta ei si m-am aventurat pe sub pamant. A fost vorba de o pestera activa destul de spatioasa si pe care am mers pana m-am plictisit si de fapt pana m-a cuprins frica. Inedit era faptul ca din loc in loc pestera mai comunica cu exteriorul prin ferestre minuscule prin care se proiectau coloane de lumina care se reflectau straniu in apa linistita a pesterii.

Trecuti de mijlocul turei am mai facut un popas - evident pentru scaldat. Doar ca aici balta era deja ocupata de localnici, respectiv localnice.

Peste tot pe marginea drumului, copii la joaca. De mici ii infofolesc bine...

Avantul nostru ciclist a fost oprit brusc de "omul cu sfoara". Inca sunt uimit de cate activitati au descoperit cei din zona... De exemplu, omul cu sfoara statea pe marginea unui drum prafuit pe care nu trecea nici naiba peste zi in afara probabil de 2 turisti rataciti. Si statea intr-o zona ca oricare alta, adica nu poti sa zici ca era la intrarea pe un drum principal sau ca punctul unde isi intinsese el sfoara era diferit cumva de ce era cu 100 de metrii mai sus sau mai jos.

Omul avea efectiv o sfoara intinsa de-a lungul drumului si iti cerea bani ca sa treci mai departe. Daca nu am fi stiut de existenta lui din harta primita in oras, am fi zis ca vrea sa ne jecmaneasca pe noi. Dar nu, asta era meseria lui. Ne costa undeva la 1RON ca sa trecem. Mi s-a parut asa de tampita doar ideea in sine incat ne-am hotarat sa ne intoarcem exact pe unde am venit si sa renuntam astfel la circuit. Evident ca puteam sa mergem 100m mai sus unde el nu ne vedea, sa il ocolim frumos si cu asta basta...

Asta e doar un exemplu de munci care noua ni se par complet inutile prestate in partea aceea de lume. Mai ai oamenii care colecteaza pet-uri de exemplu. Ai si aici oamenii care se ocupa cu scosul masinilor din parcare. Adica daca vrei sa iesi din parcare, vine respectivul si se posteaza in  mijlocul drumului dirijand cu de la sine putere circulatia ca sa poti tu pleca mai departe. Cam asta e toata munca lui. Sau ce am remarcat peste tot, e ca fiecare munca este dublata de cel putin o persoana, de regula 2 sau 3. Adica nu ajunge omul cu sfoara, trebuie sa mai fie unul care sa ii tina de urat (de obicei a doua persoana se ocupa cu trezitul omului cu sfoara care covarsit de munca lui dormea pe marginea drumului).

Orice activitate e acolo dublata sau triplata. In spatele unui chelner care chiar serveste si face ceva, mai este un bagator de seama al carui rol inca nu l-am dibuit - probabil merge in spatele lui tot timpul ca sa nu-i strice cineva karma...

Pe drumul de intoarcere ne-a prins si prima ploaie din concediu. Nu a fost mai mult decat o rapaiala (serioasa) de vara, dar a constiutit un prilej bun pentru o pauza de bere la o taraba dintr-un sat.

Ploaia a umplut de balti si noroi drumul, asa ca acuma Elena are un motiv in plus sa viziteze baltoacele si pentru a se imbaia.

In Laos, spre diferenta de Indonesia, am remarcat ca oamenii lucreaza impreuna la campurile de orez. Habar n-am daca la ei exista corolarele CAP-urilor de la noi, dar oricum campurile de orez nu par a fi ingradite si de asemenea ocupa supraferte insemnate, ceea ce ma face sa ma gandesc ca sunt a unei comunitati sau a statului si nicidecum a unei singure familii.

In particular, cei din poza se ocupau cu recolta anuala de orez.

Am ajuns inapoi in Vang Vieng odata cu lasarea serii. Elena are o obsesie dupa atatea zile de alergatura - sa se legene linistita in  hamacul de la pensiune. O las acolo si plec sa organizez tura de maine. O alta atractie zonala pe langa tubbing, este kayak-ul. Daca datul cu camera la vale nu ne atrage, macar la kayak sa ii dam o sansa. Dupa ce prospectez piata ofertelor aranjez o tura care sa ne ocupe toata ziua urmatoare. Macar cu ocazia asta o sa aflam si noi misterul a ce se intampla acolo, de apar astia asa de daramati la sfarsitul zilei.

O pescuiesc pe Elena din hamacul ei si ne indreptam spre cina. Cum shisha magica pare a fi prea riscanta, azi am incercat un happy shake. Pot sa jur ca i-am zis la ala ca il vreau mediu...

Dupa ce ne-am uitat o perioada la ceva episoade din Family Guy, am experimentat concentrarea selectiva asupra surselor de zgomot din jur si am meditat intens si indelung asupra a diferite teme, am vrut sa plecam de acolo. Eram destul de obositi de tura de peste zi si de chefurile din ziua precedenta asa ca am zis sa facem asta-seara o pauza.

Si... a dream in dream in a dream in a dream...

Tot timpul m-a fascinat (de fapt m-a obsedat) modul in care lucreaza corpul uman. Si in special creierul. Chimie pura ghidata de impulsuri electrice. Reactii chimice care pana la urma definesc notiunile de bine, rau, stocheaza si depoziteaza informatiile, amintirile. Extrag informatiile atunci cand e nevoie de ele. Reactii chimice si electrice care pot fi alterate pentru a a obtine comportamente diferite.

Dar pe scurt: a fost un cacat mare. Care m-a lecuit definitiv si irevocabil referitor la experienta cu iarba...

Ce a urmat n-a fost deloc simpatic. Pentru inceput m-am simtit ca Mars PathFinder cautandu-si drumul printr-o lume total necunoscuta. Dupa care am levitat. Dupa care cineva a avut proasta inspiratie sa lungeeeeeeeeeeasca aleea care ducea la pensiune. A lungit-o asa de mult incat pe parcurs ma impacasem deja cu ideea ca nu mai avem cum sa ajungem acolo.

Dupa aia nici tunelele de timp in care oamenii dispareau si timpul incremenea, urmate de acceleratiile rapide ale unei realitati super zgomotoase si mult prea populate nu au fost simpatice.

Bun. Am ajuns. Nani si maine plecam la kayak. Si o taiem de aici spre orizonturi mai clare si luminoase!

Telefonul a sunat cuminte la ora 7.00. Am sarit din pat sa pregatesc ce era necesar pentru tura. Am sarit...si am ramas in aer! Cacat! Ceva nu e bine aici. N-am reusit sa ajung inapoi pe sol decat dupa foarte mult timp si am realizat ca toata treaba a luat o intorsatura nu foare "happy".

A fost o zi de cacat de la cap la coada. Evident ca nu am mai ajuns la nici un kayak. Undeva pe parcurs am dezvoltat o obsesie uriasa: trebuie s-o taiem repede de aici cu primul autobuz pana nu ne inghite Vang Vieng-ul cu totul. Biletele sunt deja cumparate, dar din pacate trebuie sa asteptam seara pentru a putea pleca.

De fapt nici nu mai stiu exact daca aveam autobuz in seara respectiva sau abia a doua zi dimineata. Oricum timpul isi pierduse de mult orice semnificatie si ratiune. Ar mai fi multe de zis, dar ma opresc ca poate va fac pofta... A fost o zi foarte lunga uneori si ingorzitor de scurta atunci cand ne grabeam undeva...

Gata! Suntem in autobuz spre Si Phan Do! Am scapat! Usurat si eliberat de povara, am tras puternic aer in piept. Si am mai avut un trip...

Cu toate cele bune si rele, Elena a trecut Vang Vieng-ul la locurile in care ar fi trebuit sa mai stam macar o zi. Cat macar sa recuperam ziua aceea pierduta (si poate pana la urma si-ar if refacut si ei stocul de ciuperci si evoluam si eu de la canepa...). Daca stii sa nu faci excese, este unul din locurile in care ne-am intoarce amandoi cu placere.

Dar pentru a stii sa nu faci excese, fie ii asculti pe altii, inveti din greselile lor si te intrebi tot timpul : "Oare cum o fi? Dar e chiar asa cum zice lumea? ". Fie faci greselile respective, regreti, dar macar iei deciziile ulterioare in deplina cunostinta de cauza. Tot timpul am optat pentru cea de-a doua varianta.

La final: iarba e pentru Emo. Mie imi place sa vorbesc, sa traiesc din plin. Sa dau din gura, sa ma aud vorbind, sa jubilez, sa debordez de energie. Nu mi se pare nimic simpatic in a te inchide intr-o cochilie in care avansezi idei filosofice de 2 lei fara posibilitatea de a mai iesi de acolo. Sa stai acolo mirandu-te de inutilitatea lucrurilor din jurul tau. Si fara a mai avea nici macar pofta de a vorbi cu cei de langa tine.

...Decat o iarba netratata, mai bine-o ciuperca colorata...