Social Icons

Clanul pe Retezat

Data: 03.11.18
Participanti: multi
Locatie: Retezat
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Ceasul suna la 6. Azi e zi de tura la munte. Intial am zis ca mergem pe Gugu. Dupa aia pe Tarcu. Dupa aia iarasi pe Gugu. Dar intre timp am observat ca lumea se distruge si fara aportul nostru - drumurile forestiere dispar si nu mai sunt reparate in veci, iar ca sa ajungi la refugiu la Gugu trebuie sa bantui la picior de iti vine acru.

Asa ca Retezat sa fie.

In caz ca nu ati remarcat de la ultimele postari, mai nou suntem 5. Tot in cazul in care nu ati remarcat - ca nu am prea mai avut chef de scris - in formatia asta de 5 e departe de a fi prima iesire mai serioasa undeva.

De fapt azi e ziua gemenilor - fac 4 luni. Si pana acuma au reusit sa adune doar 3 week-end-uri de stat acasa.  Asa ca sunt antrenati si pregatiti de tura. In sensul ca au scutecele schimbate si Elena ii alimenteaza cat sa fie bine ghiftuiti inainte de a pleca.

Ana e deja aproape autosuficienta. In majoritatea timpului oricum mai putin dependenta de Elena decat mine. Asa ca ea se trezeste, mananca, se imbraca si face ce chestii o mai face ea  - singura.
Ceva ma face sa cred ca nu o sa ajungem foarte repede la acelasi rezultat cu "astia doi".

Vesnica intrebare pe care o aud e: "Cum va descurcati ? ". Ca de obicei, aici Elena ar trebui sa raspunda, ca eu nu ma descurcam nici inainte. Oricum, dupa 4 luni cu gemenii imi vine sa ma cac pe mine de ras cand aud:

" - Nu am timp nici sa respir"
" - Copilul asta imi mananca tot timpul"

Da' cati ai? Unu' ? Pai ba, aia e vacanta...

Primul aspect intr-o tura in noua formatie care ma afecteaza direct e transportul familiei si a acareturilor necesare unei ture la si de la masina. Na, aici deja se simte ca suntem mai multi.

Fara bus eram morti. N-ai nici o sansa intr-o orice alta masina sa tii sub control 2 bebelusi simultan. Deci daca faceti gemeni, luati-va gandul la orice alta varianta sub microbuz.



Pe drum ii mai luam pe Lucian si Emilia. Bine, in tura suntem vreo 13-15.

Lipsa rutinei naste rataciri. Asa ca incurc drumurile spre Rausor.

Alt aspect de remarcat atunci cand esti in 5 e pregatirea turei odata ajuns cu masina la destinatie. Ai zice ca e simplu, dar nu e:

Unul se caca si trebuie schimbat. Celalalt vomita si se uita satisfacut la tine - acuma trebuie schimbat si el. Desi au mancat acuma 10 minute, unul isi aminteste ca inca ii e foame. Pana unu mananca, celalalt mai vomita o data.

Na, dupa un timp sensibil comparabil cu cat ne-a luat sa ajungem din Timisoara la Rausor, suntem gata de plecare pe traseu. Deocamdata, mersul pe munte e de departe cea mai usoara parte a unei ture la munte cu gemenii.

Traseul ales e o bucla pe la lacul Stevia, peste varful Retezat si cu intoarcere pe culmea Prelucele.

E un traseu destul de lung si sincer aveam mari incoieli ca Ana il va putea parurge singura. Ca acuma nu are decat sa faca traseele singura. Ca nu o mai poate cara nimeni in spate.

Vremea e perfecta. Bine, e perfecta de vreo luna si ceva. Iubesc incalzirea globala.



Ca Ana sa mearga e nevoie de un singur ingredient: entertainment. Trebuie sa ii zici povesti. Trebuie sa fii a naibii de naiv sa crezi ca la copii le place sa mearga pe munte pentru ca... munte si peisaj.

Lor le place sa mearga pe munte daca mai sunt copii, daca e rost de joaca, daca sunt povesti. Altfel se plictisec instant.


Asa ca incep iarasi sa inventez povesti. Ana e indulgenta. Povestile mele sunt deja puerile. Ma asculta atenta si nu ma intrerupe, dar se vede clar ca a trecut vremea cand era entuziasmata de ce puteam eu sa inventez.

Cu rucsac in spate si cu Mihai in fata simt panta.

Am plecat destul de tarziu de la masina si chiar daca am mers foarte bine, urcarea pe Retezat e sub semnul intrebarii.


La lac la Stevia ma duc doar eu sa iau apa  - ceilalti o iau pe traseu direct catre varf.


Eu gasesc o verticala frumoasa de la lac care duce direct catre varf. Ca de obicei, nu sunt eu cel care a inventat gaura la macaroana - linia respectiva e marcata cu momai - pe vremuri se pare ca era destul de folosita aceasta varianta.


La gemeni cea mai mare provocare este sincronizarea. De fapt, lipsa ei. Unul vrea sa manance. Evident ca nu si celalalt. Te pui jos, desfaci bagajele, ii dai tzatza, te strangi, pleci. Dupa 5 minute celalalt vrea sa manance...


Odata iesiti in creasta apare o alta problema: vantul. Lui Ana nu-i place, lui tata nu-i place. Cu siguranta la gemeni nu le place.

Elena e destul de hotarata sa continue pe creasta, sa urcam pe varf si sa facem toata tura. Asa ca ii mai alimenteaza o data.

Apropo... gemenii sunt alimentati exact acolo unde li se face foame. Nimeni nu s-a uitat vreodata stramb la Elena, nici la noi, nici in celelalte tari pe unde am fost. Dimpotriva.

Asta te face sa te intrebi ce e cu descreieratele alea cu propaganda pentru alaptat. Probabil ca daca te pui in mjilocul centrului, iti scoti tztatzele si eventual si gemi in timp ce alaptezi ca sa te vada lumea, s-ar putea sa ai parte de reactii nedorite.


Ultima portiune de sub Retezat e destul de abrupta. Categoric aici Ana s-a descurcat mai bine ca mine. Chiar daca mi-s dragi si inca vreo 3 ani o sa-i car in fata sau in spate, cu siguranta nu e placerea mea suprema sa fiu incarcat ca un pom de Craciun cand merg pe munte.



Ajungem si pe varf. Dar aici se potriveste cel mai bine sintagma ca "varful e doar jumatatea drumului". Avand in vedere specificul Retezatului - cu lespezile lui uriase - coborarea e o provocare mult mai mare pentru picioarele mici ale Anei decat urcarea.

Daca stai si citesti sau asculti povestile mele e normal sa te intrebi : "bai da' de ce sa te chinui atata? Mai ales ca la 4 luni copiii aia nu inteleg nimic. Se coc si transpira, dupa care ingheata. Si nici nu vad nimic de acolo".

Corect. Da' ce te face sa crezi ca o facem pentru ei? O facem pentru noi...

Uite, vezi tu... daca nu i-am chinui asa cand sunt mici si am prefera sa facem doar ce le place lor, atunci cand sunt mai mari si pot sa faca si altceva, noi nu am mai avea nici cheful si nici putinta de a mai face lucrurile alea cu ei...

Nu stam forate mult pe varf - e tarziu si bate vantul. Incepe lunga coborare pe Prelucele. Si asta e una cu zonele cele mai pietroase din tot Retezatul.


La inceput Ana nu e deloc incantata de suprafata de deplasare. Treptat insa incepe sa se imprieteneasca cu lespezile si bolovanii. La sfarsit dansa si sarea din piatra in piatra.

Tot din cugetarile profunde ale ganditorului Suca: eu nu sunt neaparat mandru si entuziasmat de asta. Eu am niste trairi mult mai primare si banale: mie mi-e ciuda.


Tin minte cand mergeam acuma 30 de ani pe aici cu tatal meu. Si pentru mine - ca si pentru Ana acuma - cea mai mare bucurie era sa alerg si sa sar pe bolovanii uriasi. In curand nu o sa mai pot face asta - asa ca mie mi-e simplu ciuda.

Despre traseu nu sunt prea multe de spus: mi-a placut sa fiu cu tot clanul in Retezat. Peisajul e totusi trist in perioada asta a anului. Pe langa griul stancilor se mai adauga acuma si maroul deprimant al ierbii.


O tura serioasa incepe pe intuneric si se termina la frontala. Ne prinde si pe noi seara - dar jos, in padure unde e cald si nu mai exista riscuri. O ultima pauza de alimentare si ajungem inapoi la masina.

Marea mea bucurie este ca Ana a facut integral, singura, acest traseu. E un traseu greu, tehnic si lung pentru un copil de 6 ani.


Cam orice lucru are nevoie de rutina pentru a deveni "simplu". De exercitiu si multe repetari. Asa ca am vazut cam ce trebuie carat intr-o tura. Cam de cand incep sa inghete gemenii...

Urmatoarele ture o sa fie mult mai scurte, pe masura ce vremea se raceste. Dar o sa fie - si asta e singurul lucru important.

Fiindca un lucru e cert: noi am fost si vom ramane Hoinariiiii.

Hoinarii 5.0

Pana cand imi iau action camera si il transform in vlog, mai stau o perioada in lumea blog-ului, desi nimeni nu mai are timp sa citeasca asa ceva.

S-o dam pe repede inainte ca a trecut peste un an.

In anul asta s-au intamplat o gramada de chestii, mai bune sau mai rele dar care cu siguranta ne-au schimbat cursul bland si molcom al ultimilor ani.


Acuma un an ajungeam de urgenta la spital. Trombofilie pulmonara. Cauza: mutatii genetice.

Ca de obicei, n-am murit. Experienta insa m-a cam futut psihic. Invers de cum s-ar crede: nu m-a speriat, dar am devenit total dezinteresat cam de orice. In conditiile in care am concluzionat ca nu pot sa mor. Probabil m-a futut psihic si altfel, dar asta vad ceilalti, nu eu...

Cam pe cand imi revenea respiratia cat de cat si puteam sa urc pana la etajul 2, am aflat ca Elena e gravida.

Respiratia s-a taiat iara cand a zis ca sunt "gemeni". Acuma sa zic ca am sarit 100 de m in aer de bucurie si entuziasm ar fi cel putin exagerat.

Na, o biruim si pe asta cumva.

Dupa care viata de Hoinarii si-a urmat cursul firesc. Venise toamna. si de fapt sus pe munti iarna. 


Tarcu, Retezat.


si iar Retezat...


Cred ca Elena a povestit in blog-ul anterior cum sta treaba cu a fi gravida. Cum eu n-am prea fost gravid nu imi dau cu parerea. Dar sunt convins ca turele si sportul au dus la nasterea naturala. De gemeni. La aproape 40 de ani.


Recurent revenim in Brasov. Daca partea cu plecatul din tara devenise din ce in ce mai utopica, mai nou si partea cu mutatul din Timisoara e o discutie cam fara sens. Si oricum daca ar fi sa plec sigur n-as pleca din Timisaora altundeva in Romania.

Slatina, si de sarbatori ne-am dus iara la Saalbach la ski.


Si dupa aia la Beleanu la Baisoara de revelion.

2018 a inceput la fel cum s-a sfarsit 2017: Tarcu, Retezat. Si asa iti dai seama cat de limitati suntem in optiuni. Partea faina e ca de fiecare data am fost tura mare si cu multi copii. Asa ca Ana s-a distrat.

Yep, dupa care am fost iara ion Brasov. Inca am mai9 reusit sa o car pe Ana, claparii, toalele si rucsacul pana la cabana. Cica imi trebuia antrenament pentru gemenii ce stateau sa vina.


Am vizitat si Straja. Sa facem poza asta la ceva ani distanta de cand am facut-o prima data.

Avand in vedere ca 5 oameni incap cam greu intr-o Dacie, am facut si un upgrade la masina prin februarie. De atunci folosim aproape exclusiv bus-ul.



2018 nu s-a prea aratat un an propice pentru concursuri. Din simplul motiv ca mi-a lipsit orice urma de motivatie si chef. Intre timp vad ca povestea noastra a iesit din iarna si a intrat adanc in promavara.



Au urmat 2 week-end-uri consecutive in zona Fagaras. Intr-unul din ele am concurat la un XC ,


...in altul am fost cu copiii la trekking.

Poze cenzurate pana dupa nastere. La nici o luna dupa nastere Elena revenise la greutatea dinainte de a ramane gravida. Probabil ajuta sportul la ceva...

La Eco marathon n-am mai participat, in schimb am dat 2 ture faine de MTB cu golanii.

na, ca s-a facut si luna mai. Elena nu mai era "deplasabila" pe distante mari. Am mai bagat o tura in Parang


dupa care si turele mele s-au limitat la maxim o zi si dupa aceea pe raza orasului.

3 week-end-uri, 3 concursuri de organizat. Si imediat dupa unul din ele am fost la RTR.


Si repejor ajungem la la momentul in care am devenit Hoinarii 5.0. Faceti cunostinta cu Radu si Mihai.



Nu s-au implinit bine 2 saptamani si am fost in formatie completa la Herculane.


Si iata-ne la finalul periplului printr-un an nebun. A urmat o tura prin Balcani in formatie de 5. Prima tura serioasa in familie largita. Dar asta merita deja un blog separat.

Twins story - a step closer to the nature

Data: 03.07.2018
Participanti: Mihai, Radu, Elena si Echipa Premiere (special thanks to dr.  Bogdan Cioata)
Sustinatori: Ana, Alex si familia.

"Pentru ca amintirile se estompeaza si noi suntem doar ceea ce ne aducem aminte despre noi"

Au trecut fix 3 saptamani de cand echipa noastra a devenit Hoinariiiii. Azi Ana e plecata, asa ca mi-am gasit timp sa scriu intr-un final despe frumoasa poveste a venirii pe lume a noilor membri Mihai si Radu.

Au trecut 6 ani de cand Ana ne-a umplut viata, frumoasa si pana atunci dar minunata de atunci incoace.

Tata-su era mai inspirat pe vremea aia, asa ca ne-a scris povestea venirii ei pe lume.
http://hoinarii.blogspot.com/2012/08/ana.html

In acesti 6 ani ne convinseseram ca formatia de 3 este tot ceea ce ne putem dori si ne simteam impliniti.
In toamna trecuta aceasta parere a fost zduncinata de apartitia a doua puncte mici pe ecograful de la ginecolog.

Ar fi fals sa zic ca nu am fost debusolata. "Ana e deja mare, va fi prea mare diferenta de varsta intre ei". "Sunt prea batrana sa mai fac copii". "Oare o sa mai am rabdare cu ei", etc.etc....o gramada de intrebari si nesigurante, niciuna suficient de puternica totusi incat sa nu acceptam provocarea celor doua puncte mici de pe ecograf. 
So challenge accepted. Si ca orice provocare acceptata ideea a fost "I'll do my very best for it".

De la inceput am auzit doar ca sarcina gemelara e sarcina cu risc, ca dupa saptamana 26 de abia o sa ma pot misca, ca nu am cum sa ajung cu sarcina la termen, ca vor fi mici, si multe alte pareri din astea experte venite de la cadre non-medicale in general.

Daca le-am crezut? Nu, nu in totalitate dar o samanta de temere a incoltit totusi in sufletul meu. Si nu am avut chiar aceeasi liniste la ca la sarcina cu Ana.

Cu toate astea, viata mea, viata noastra a decurs normal pana la venirea gemenilor.
Da, mai grele un mic noptile din ultimele saptamani, mai greu de stat la birou pe scaun in ultimele luni si un pic mai irascibila. Dar per total o viata normala, in care sarcina a adus o limitare a activitatilor dar nu le-a taiat complet, ne-am plimbat, am schiat si ne-am bucurat de timpul petrecut impreuna. N-am vomitat, nu am avut pofte si nu am zacut in pat nici macar la final.
                                                Foto:. Saptamana 37

Planul de nastere? Cu sarcina urmarita de dr. Bacila , am convenit ca modul in care vor fi livrati il vom discuta aproape de final in functie de situatia medicala,  dar gemenii se vor naste atunci cand vor Ei sa se nasca si nu cand decide medicul.

Am ignorat cat am putut parerile pesimiste din jur cu sutinerea Anei si a lui Alex si gemenii au crescut frumos pana in saptamana 38.2 cand au hotarat ca sunt pregatiti sa vina pe lume.

Dar vorba ca "socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ" s-a dovedit adevarata , ca atare medicul curant a plecat in concediu cu o saptamana inainte. Am gasit sustinere si foarte multe bunavointa la dr. Ciupa, care m-a incurajat si s-a oferit sa ma asiste la nastere si a fost foarte deschisa la ideea unei nasteri naturale.


Dar din nou socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ. La 3 a.m in 3 iulie am stiut ca a venit vremea. Am pierdut vreo 2 ore pe acasa dupa care am decis ca e cazul sa ma indrept usor catre spital.

L-am convins pe Alex sa nu o trezeasca pe Ana sa ma duca ei, asa ca iau un taxi catre Premiere. La 5 a.m. sunt internata la dilatatie 4-5 si contractii regulate.

La spital surpriza a fost ca dr. Ciupa nu este disponibila (din motive neplanificate) sa ma asiste, asa ca imi propune sa ma asiste dr. Bogdan Cioata. Pe care nu il cunosteam, dar viata e plina de surprize. Si daca ceva nu e in plan nu inseamna ca e rau. Si chiar daca ea nu a fost acolo incurajarile ei la telefon m-au ajutat foarte mult.
Omit totusi sa il anunt pe Alex din prima de aceasta schimbare pana nu vad ca noul dr. a venit la mine :) . Deh, cine sa arde cu ciorba sufla si in iaurt. Si cred ca stresul e si mai mare cand esti "spectator".

La Premiere tatii pot asista la nastere, dar noi am ales din mai multe motive ca nu e ceva pentru tati. Eu pot duce in gand incurajarile lui Alex, asa cum le duc si la concursurile noastre de anduranta pe echipe, Nu am nevoie sa imi spuna ca e bine, nu am nevoie sa ma incurajeze in cuvinte, chiar ma enerveaza cand o face. Eu stiu ca el e acolo si ma sustine, eu stiu ca o data ce am inceput ceva imi gasesc resursele in mine sa duc la bun sfarsit provocarea. E suficient sa stiu ca el exista si ma sustine, indiferent daca e sau nu e langa mine. Si nu cred de altfel ca e o ipostaza in care vreau sa fiu vazuta.
Durerea te face urat si din afara, durerea ta creeaza panica inutila celor ce te iubesc. Hormonii  pe care noi, la nastere, ii avem ne ajuta sa suportam durerea, la ei nu exista. Si ei, tatii , nu au nici un ajutor inconstient, sau sub-constient care sa ii ajute.


In mai putin de o ora, dr. Cioata apare la spital, cu un zambet larg care imi aduce mult optimism si curaj.
Ca are mai putini ani decat mine? Ca moasa are si mai putini ani decat el si mult mai putini decat mine? Well, decid sa nu ma cramponez in prejudecati...

Echipa Premiere (multumesc lui Cornel Cornea aka Buji ca m-a convins in ultima clipa sa schimb spitalul Odobesc cu spitalul Premiere in ciuda pretului destul de mare) este minunata. Zambete peste tot, incurajari si mult optimism. Nu inseamna ca nu am suferit la fel, dar tot timpul am stiut ca exista luminita de la capatul tunelului, mare si luminoasa, cat sa ma ghideze sa duc totul la bun sfarsit.

Nu sunt verificata la fiecare ora, nu se agita nimeni in jurul meu ca travaliul dureaza prea mult. Doar din cand in cand vin sa vada ce mai fac, cum ma simt, cum bat inimioarele baietilor.

Discutam despe anestezie: sa fie sau sa nu fie. Eu nu am nimic impotiva chimiei, nu plecasem de acasa cu un gand ferm sa nu fac epidurala, dar din nou atitudinea increzatoare a celor din jur ma fac sa decid ca voi merge fara: 100% natural. Si nu e o reclama la iaurtul bio. :)

La ora 8 a.m dilatatia e maxima, cu toate astea Mihai nu pare sa se grabesca sa iasa, mai are el ceva de facut acolo. Aflu la final ca era cu capul in jos (prezentatie craniana), dar cu fata in sus. Asa ca ii ia ceva vreme sa se puna in "block starter".  "Rabdare, lasa-l sa vina cand vrea" sunt incurajarile pe care le aud.
Him, nici o graba? Nici o panica? Nici o occitocina bagata cu forta in vena? Nici o aluzie la stres fetal? Ce-i drept inimioarele bat linistite in ritmul in care trebuie sa bata.

Si pentru ca undeva stiam ca va veni la fel ca Ana, Mihai se naste la ora 11.20  a.m  (n.a. Ana s-a nascut la 11.25 a.m).

O nastere care a inceput atunci cand am zis eu ca trebuie sa inceapa, o moasa care nici macar o data nu m-a impins ci doar m-a mangaiat, o sala de nasteri unde canta muzica si o echipa de medici care glumea in timpul asta si povestea. Muzica? Pai era ceva ca in Tom&Jerry.

Radu, ca si frate-su privea viata in sus, doar ca el nu a mai apucat sa se intoarca. Asa ca drumul lui a fost lent. Din nou am auzit" Lasa-l sa vina cum vrea el". Si aceeasi echipa de medici rabdatori.

O doza de glucoza, sa prind putere si multa rabdare.

Glumeam la un moment dat, atunci cand puteam sa respir, zicandu-le " Nu-l trage cineva de par afara?" . Raspunsul nu a fost incurajator: " Nu se poate, ca asta nu are par" :) :).

Dupa 45 de min, Radu isi face si el aparitia in lume cu un plans puternic pe care l-a pastrat si acum.

O nastere lunga, dar cu doi copii de nota 10 (scor APGAR). Doi copii care mi-au fost pusi pe piept imediat dupa nastere, doi copii pe care am putut sa ii mangai de la inceput si sa stiu ca a meritat tot efortul celor  7.5h de travaliu si 1.5 h de nastere efectiva.

O nastere de care, in ciuda durerii, o sa imi aduc aminte cu placere, pentru ca a urmarit cursul normal al naturii. Si sistemul asta al nostru e dus la perfectiune.

Baietii in parametri, ca doar suntem sportivi suna cam asa:
  Nastere 38.2 saptamani
  Greutate la nastere: 2750g (Mihai) si 3060g (Radu). + 15kg (Elena)
  Greutate la externare: 2600g (Mihai) si 2800g (Radu). + 4kg (Elena)
  Greutate la 3 saptamani: 3420g (Mihai) si 3450g (Radu). + 2kg (Elena). Alimentati exclusiv la san.


Acum suntem acasa 5, e casa plina de omuleti si multa bucurie. Am o Ana care i-a primit cu bucurie, care la canta "un elefant se legana" si care ma ajuta cu de toate. O Ana care (deocamdata ) nu simte ca a pierdut ceva, ci ca a castigat ceva. O Ana care mi-a spus ca eu "o inteleg" cand e suparata si geloasa. Si care se bucura de aceeasi dragoste ca inainte.

Foto: my 3 angels




Foto: My 4 angels

Si acum, sanatate sa fie caci aventura merge mai departe. Mai multi pasi pe carari de munte si o lume mare care ne asteapta.

Am inceput asa......caci e bine sa incepi devreme sa ai timp sa vezi si sa te bucuri....

Foto: Prima tura Valea Cernei 13 iunie (~ 2 weeks old)
Foto: Prima tura Cascada Vanturatoarea 13 iunie (~ 2 weeks old)
Foto: Prima tura Cascada Vanturatoarea 13 iunie (~ 2 weeks old)

Foto: A doua iesire Valiug 20 iunie (~ 3 weeks old)

Hai Hoinariiiii! de abia astept un ProPark adventure in echipa cu ei.....

Data: 08.05.12-09.05.12 Participanti: Elena, Alex Locatie: Herculane Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/ Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii Track-uri: bike: http://www.bikemap.net/user/Hoinarii/routes running: http://www.runmap.net/user/Hoinarii/routes