Social Icons

Voi

Data:2009
Participanti: voi
Locatie:
Poze: aici

Final de 2009. A fost un an cum nici nu mi-am imaginat in 2008 ca o sa fie. Asa mi-as fi dorit. A fost mai frumos decat am sperat.

Nu-mi plac bilanturile de sfarsit de an si nu ma uit niciodata inapoi: doar inainte. De aceea blogul acesta nu o sa faca o recenzie a turelor noastre din anul ce sta sa treaca - pentru asta puteti citi blogurile precedente.

In schimb o sa fie un blog in care o sa incerc sa introduc in scena pe cativa din cei cu care am facut ture sau ne-am intersectat de-a lungul acestui an.

Este un blog pentru voi. Si daca Elena cu mine oricum am fi facut toate aceste ture, ele nu ar fi avut savoarea si dramatismul lor daca n-ati fi fost voi.

Florenzo



Florin pe numele lui, e o mare figura. A aparut in peisaj in a doua jumatate a lui 2009. Are o pregatire fizica de exceptie si o incapatanare (in sensul bun) pe masura. In ultimul timp apare cu noi in toate turele.
Pe langa rezerva de disponibilitate fizica sigur o sa acumuleze in viitorul apropiat si experienta necesara. Pentru asta e nevoie doar de timp ca nimeni nu s-a nascut destept. Doar pentru asta suntem noi acolo...
Are de partea lui ceva ce restul grupului lipseste si pe care nimeni nu poate compensa: tineretea. Pariul meu pentru concursurile de munte, daca o tine tot asa, merge pe mana lui. Peste un an sau poate chiar mai repede.

Bitza


E vecinul nostru, dar asta n-am aflat decat dupa ce am iesit impreuna la turele de bicicleta. Un prieten adevarat care sare sa te ajute cand ai nevoie si cu care ma pot distra si in ture si in afara lor.
Am facut niste ture frumoase impreuna. Anul viitor sigur o sa avem multe ture de bike impreuna si o sa ne racaim la MTB. Ca sa putem bea dupa aia berea in voie si sa chefuim pana dimineata.
Bitza e gata sa te ajute chiar daca si lui ii este greu. Si asta e o calitate pe care putini oameni o au.


Clubul Tibiscus
Aici am ajuns intamplator si nu prea aveam chef de cluburi. Tibiscus a fost altceva si aici ne-am gasit locul - cel putin pentru bicicleta. Multumim Marius, Carla si celorlati membrii care ne-au ajutat pe parcursul anului atat logistic la concursuri cat si cu simpla prezenta si atmosfera creata. Aici i-am cunoscut si pe Alex, Vladimir si restul trupei.

Isvan


De la el am furat tot ce stim despre munte. Am combinat asta cu incapatanarea noastra. Dar el a fost 3 ani motorul principal. Ani buni Hoinarii au insemnat 3 oameni: Isvan, Elena si Isvan. 2009 a insemnat un an de cotitura. Grupul s-a spart si noi ne-am tezit in aer. Am continuat in doi si dupa aceea ati aparut voi restul in scena. Dar Isvan a fost startul.

Si a stiut sa iasa din scena asa cum l-am stiut de la inceput: ca un luptator. CA 2009 este al lui.
Multumim Isvan pentru tot ce ne-ai invatat si pentru zecile de ture minunate impreuna.
Eu inca sper ca o sa te intorci.

Captain


Cand situatia e nasoala apare Captain. Deocamdata nu cunosc pe cineva asa de puternic ca si Captain al nostru. In 2009 am facut mai multe ture cu el decat atunci cand statea in Timisoara. Cea mai recenta imagine pe care o am cu el e pe creasta Cindrelului cand cara 2 biciclete si ne impingea pe toti la deal si catre podium.

Anul viitor alaturi de Captain as vrea sa incerc marea cu degetul in tari straine. Si stiu ca in echipa cu el o sa facem o figura frumoasa.

Grupul nostru a crescut si ne-am inconjurat de o multime de oameni faini cu care impartasim aceeasi pasiune. Dar nu putem uita inceputul alaturi de Isvan si Captain. O sa apara tot timpul in povestile spuse la umbra halbei de bere. A fost perioada romantica a mersului nostru pe munte.

Rares
Il stiam de anii trecuti dar acuma am reusit sa ne cunoastem mai bine. Dati un search pe Google dupa Manea Rares si o sa vedeti despre cine vorbesc. Mai mult decat rezultatele lui sportive pe noi ne-a impresionat omul. Si acuma tin minte cum ne astepta in creasta la 7500 si striga ca din gura de sarpe: "Hai Elena! Hai Alex!". Si a venit cu noi pana la Omu incurajandu-ne. Pe langa sportivul Rares exista si prietenul Rares cu care ne distram de minune dupa concursuri.
Succes la Mondiale Rares!

Zarnestenii
Luci, Andreea, Dan. Tot timpul i-am vazut ca niste simboluri, ca niste modele de urmat. Anul acesta am ajuns sa-i cunoastem mai bine si sunt si niste oameni deosebiti pe langa sportivii pe care ii stiam deja. La toate concursurile ne uitam dupa ei si incercam sa-i intrecem. Ei sunt imboldul la antrenamentele noastre.
Pe langa concursuri, sunt niste oameni cu care ai ce vorbi si de la care ai ce invata. La cat mai multe intalniri in 2010.

Maus


Nu e numai el, ci un grup de galateni pasionati de MTB care bat tara in lung si-n lat pentru a-si satisface hobby-ul.O persoana mucalita, alaturi de care am facut printre altele cea mai frumoasa tura de MTB de anul acesta in Hasmas. E o placere sa-l vezi cum catara si o si mai mare placere sa-l asculti la o bere.

Oco


Cu Oco facem ture de ceva ani. Nu e adeptul alergatului pe munte sau a concursurilor. Dar cand vine vorba de ture serioase, de anduranta poti fi sigur ca Oco duce mult si bine. E pasionat de descoperit trasee, motiv pentru care apoape niciodata nu sta pe poteci. Bicicleta, trekking sau ski - pe Oco il gasesti peste tot.

Nosu


Nu am apucat sa facem multe ture cu el anul acesta. Dar Nosu a insemnat un moment important in dezvoltarea maniei noastre leghate de munte si sport. Si eu cred ca o sa reusim sa convingem ursul sa iasa din hibernare.

Dorel & Pantani

 

I-am pus impreuna nu pentru ca n-ar merita fiecare un loc de sine statator ci pentru ca sunt ultimii 2 mohicani din grupul meu de prieteni din liceu care inca mai bantuie coclaurile alaturi de mine.

Dorel: mare om! mare caracter! Pacat ca e instabil si rar il prinzi la ture.

Pantani: participant constant la concursurile de MTB. Mai nou s-a apucat si de alergat si poate ca o sa-l vedem si pe la concursurile de profil

Amandoi niste prieteni de care ma leaga ani si ani de amintiri frumoase.


Alternative
Oana, Misu, Mardale. O companie excelenta. N-am facut multe ture impreuna, in schimb am chefuit de cateva ori la finalul turelor. Si au fost printre cele mai faine chefuri.


Alin si Gianina




Ei nu mai au nevoie de nici o prezentare. Cititi-le blog-ul. Vreti o tura serioasa? Sau bine organizata? Mergeti cu ei. Nu sunt multi in zona care sa agreeze alergatul pe munte asa ca drumurile noastre s-au intersectat destul de des in ultima perioada. Si pentru turele lungi sau de viteza probabil ca o sa ne mai tot intersectam.

Mai sunt foarte multi. Daca nu apar aici nu insemna ca i-am uitat sau ca nu ne-a facut placere compania lor. Apar toti in diferite ipostaze in blogurile de pana acuma.

2009 a reprezentat pentru noi acomodarea cu un alt mod de viata. Incepusem prin 2008, dar acuma nici nu stim ca se poate altfel. Mergem la servici si dupa aceea la sport. In fiecare zi. Nu exista chestii mai importante sau prioritare. Cred ca tine de obisnuinta. Cand nu merg e pentru ca mi-e lene, nu ca am ceva mai stringent de facut. Nu exista nimic mai imporant decat sportul. Am reusit sa ne inoculam ideea asta.

Regrete nu am. Niciodata n-am avut asa ceva. Imi pare rau de momentul de cadere de la Maros. Pana acolo am fost pe val. De acolo a inceput un picaj din care nu am reusit sa-mi revin pe deplin pana acuma cateva saptamani. Cred ca se cheama epuizare si trebuie sa-i gasesc antitodul in 2010 ca sa reusesc sa termin sezonul de concursuri.

Concursurile au fost o obsesie de la inceputul anului. Sa mergem la toate indiferent de locatie. Odata cu Geiger s-a produs o schimbare - a fost primul concurs la care am mers de placere. Si a fost fain. S-a schimbat si perspectiva: de la a termina concursurile spre aceea de a ocupa un loc cat mai bun. Anul viitor o sa participam probabil la mai multe competitii, dar pentru mine exista doar doua obsesii. Nu vi le spun acuma. Toate celelate concursuri o sa le privesc ca antrenamente pentru aceste obiective.


Una peste alta a fost un an excelent. Asa cum zic prietenii mei pe blog-uri am facut pe dracu'n patru si am reusit sa nu stam acasa aproape nici un week-end. Si asta e cel mai important pentru noi.

Promisiunea pe care vi-o fac pentru 2010: o sa continui sa va plictisesc cu povesti saptamana dupa saptamana. Si am niste idei pentru anul ce vine...

Am uitat sa prezint doua personaje:

Elena


Fara ea n-ar fi existat nici una din povestile de anul acesta. Sau din ultimii 4 ani. Multumesc mult Panda!

E un blog personal si eu sufar de cultul personalitatii. Asa ca la sfarsit, incheind lista, mi-s eu:

Sa zicem ca 2009 a fost doar inceputul :)

La Multi Ani!


Echipa (din ce in ce mai larga) a Hoinarilor va multumeste si va asteapta la anu' la noi aventuri impreuna!

Frustrare

Data: 19.12.09-20.12.09
Participanti: o sa apara toti mai departe in cursul blogului
Locatie: Tarcu

Acesta e un blog personal si parerile si concluziile emise mai departe trebuie tratate ca atare: sunt pur personale si nu sunt facute in numele unor terte persoane sau organizatii.

Dupa inceputul in forta de la mijlocul lunii octombrie iarna s-a retras rapid si s-a transformat intr-o toamna linistita si plictisitoare. Prognozele anunta ceva precipitatii pe week-end si mai ales primul ger din sezon.

Nu suntem foarte convinsi de cat de multa zapada vom avea parte asa ca ne limitam la terenul nostru de joaca: Tarcu. O sa luam cu noi si ski-urile de tura ca doar trebuie sa incepem candva si sezonul.

Ca de obicei de la trupa initiala de 2 hoinari se ajunge repede la 11 persoane. O sa fie fain.

Ne uitam pe termometrul din masina si pe masura ce gradele scad si zapada creste avem sentimentul ca asta o sa fie totusi deschiderea sezonului hivernal.

Parcam la telescaunul de la MMic si aici ne intalnim cu Iulius, Florin si Aurel. Nu avem un plan stabilit asa ca ne tot codim incotro sa mergem: Cuntu sau la o tura de ski pe MMic si dupa aceea pe Cuntu.

Gianina vrea la ski, Alin vrea pe Tarcu, noi nu vrem nimic. Castiga fetele - intre timp si Elena parca ar prefera ski-ul.

Florin, Irina, Duba si Raluca pornesc pe jos catre Cuntu. George cabanierul de pe Tarcu merge o perioada cu noi dupa care continua singur catre Cuntu.

Suntem pe ski-uri si mergem o bucata pe sosea dupa care pornim pe ceva drum pe care il stiau Gianina si Alin sa urcam. Vremea e buna: frig, dar soare. Zapada cade de pe copaci si ne acopera nu de putine ori.

Pe scurt: voie buna, zapada (putina), ski si efort fizic - o tura normala. Ar mai fi de adaugat ca nu am urcat niciodata pe aici asa ca drumul ni s-a parut interesant si probabil o sa-l mai folosim si cu alte ocazii.

Ajungem la MMic si ne dam seama ca nu e zapada de ski. Partia mare nu e practicabila, iar pe cea mica e plin de iarba. Fara tragere de inima facem vreo 3 coborari doar ca sa nu zicem ca am urcat degeaba pana aici.

Bem un ceai la Coco la cabana si mai povestim iar pe la 15.00 ne pregatim de plecare catre Cuntu si il tot bazai pe Alin daca n-are chef de o tura la frontala catre Cuntu pentru a ne consuma energia.

Plecam de pe MMic odata cu aparitia frontului de care tot pomenea Alin ca il vazuse pe net. In cateva minute a acoperit Tarcu si se indrepta catre noi.

Coborarea de la MMic spre Cuntu a fost cel mult seaca pana am dat de sosea. Nu e zapada. Un strat de vreo 25cm de pulver care nu are un pat pe care sa stea. Orice cristiana dezveleste pamantul sau mai rau, bolovanii. Macar pe sosea e batuta cu ratrack-ul si putem inainta repede.

Din Jigoria incepe urcarea si e mai bine - la deal nu simtim asa de acut lipsa zapezii. Pe drum ne intalnim cu Oco, Ioana, Dani si Ana care coboara la masini si ne anunta ca au urcat pana aproape de momania lui Vali si ca sus e vant puternic, Pe ultimele curbe catre Cuntu ne dam seama ca vremea s-a inrautatit simtitor, iar la iesirea din padure viscolul ne ia in primire.

Ajungem la Cuntu unde ne intalnim cu restul trupei. O zi normala la birou pe care nici nu m-as fi mai obosit s-o relatez daca nu ar fi fost preambulul la altceva.

Incep sa apara primele zvonuri despre familia de meteorologi care inca nu a ajuns sus la statie. Nu prea le dam atentie. Radem si ne distram. Suntem 8 inghesuiti intr-o camaruta mica si avem multe de povestit.

Florin zice ca a urcat pana pe Sadovanu si ca din cauza viscolului a decis ca e mai prudent sa se intoarca. Pe drum s-a intalnit cu o familie care urca catre statia meteo si nu pareau bine echipati. Fata mergea greu.

Oco se intlanise si el cu ei pe coborare si a observat si el ca nu erau echipati pentru vremea de afara.

Irina ne poveste ca Ionut a coborat dupa sotia sa la Cuntu si ca era nervos si se certa cu lumea. De ce nu o dusese nimeni pe sotia lui cu snowmobilul pana la Cuntu? Au plecat impreuna de la statia meteo in jurul orei 14.00-14.30. Ionut cara tot bagajul.

Alex cabanierul de la Cuntu e agitat si incet incet incepem sa ne ingrijoram si noi. George foloseste telefonul meu pentru a da de cei de la Tarcu. De acolo i se comunica ca inca nu au ajuns sus.

Afara e intuneric si viscolul bate puternic.

E ora 18.00 si am terminat de mancat. Deja discutiile in camera au ca subiect predilect pe cei doi. Eu cu Elena stiu a naibii de bine ce insemana sa ramai ratacit in muntele asta. Alex vine la noi in camera si incearca sa ne convinga sa pornim sa ii cautam.

In camera sunt cativa oameni care poate ca nu au scris in buletin salvamont dar se mai plimba si ei pe munte din cand in cand. Analizam situatia la rece (nu eu, ca pe mine ma doare capul daca gandesc - eu doar actionez). Alin cu Duba analizeaza foarte pragmatic situatia:

La cum e vremea afara nu are absolut nici un rost sa pornim sa ii cautam. Nu exista nici o sansa sa ii gasim. Nu pot sa fie nebuni sa fi ramas in creasta. Sigur s-au retras spre padure si atunci toata cautarea noastra nu ar mai avea rost. Noi nu putem in conditiile de afara sa facem altceva decat sa urma track-ul de pe GPS catre Tarcu. Nu se vede la 1m in fata asa ca daca nu cumva ne lovim din intamplare de ei nu avem nici o sansa sa ii gasim.

Hotarea pare luata asa ca dupa masa ma hotarasc sa imi fac siesta cu o tura de ski-uri. Mai am energie de consumat. Ies afara si incep sa urc panta din fata cabanei.

Pe scurt: afara e nasol. Nu e ceata, temperatura nu e foarte scazuta (-11, -12 grade), dar viscolul bate ingrozitor. Fara echipament e cam sinistra situatia. Imi fac damblaua si ma intorc la cabana.

Alex e in fata ei pregatit de plecare. E nemultumit ca cei de sus nu vor sa-l ajute si nu plecam sa ii cautam. Mai proasta mi se pare ideea sa plece singur.

Sus facem sedinta. Dam din nou telefon pe Tarcu de unde ni se spune ca inca nu au ajuns acolo. George anunta Salvamontul la ora 20.00.

Vreau sa se retina ca la ora 20.00 Salvamontul a fost anuntat si cu o ora inainte, Iulius, Aurel si Florin au urcat fara nici un fel de dificultate pana la Cuntu. In padure erai complet ferit de viscol.

O sa fac o paranteza: mi se s-au parut interesante discutiile din camera. Toti am concluzionat ca cei doi sunt intr-o situatie nasoala. Dar de asemenea toate discutiile erau morbido comice. Probabil ca dupa ce ajungi de multe ori in situatii mai delicate incepi sa o iei la misto pe aia mica cu coasa.

Reluam discutia si ajungem la aceeasi concluzie: inutilitatea cautarii. Dar mai presus de orice intervine factorul uman. Si aici nue vorba de bravada sau de aventura. Exista o sansa infima ca sa dam de ei exact pe unde am fi mers. Mai mica decat sansa de a prinde 6 numere la loto, dar totusi exista.

Si nu ne-am fi putut ierta sa stim ca cei doi au fost gasiti inghetati fix pe traseu.

Asa ca incepem pregatirile de plecare. Apa calda in termosuri, haine de schimb, trusa de prim ajutor, telefoanele si mai presus de orice GPS-ul. Mai degraba am fi iesit afara in curu gol decat sa plecam fara GPS. Alin are salvat track-ul pe el si asa vom putea merge pe traseu catre cabana Tarcu, dar mai ales ne vom putea intoarce la Cuntu.

Nu ne grabim acuma: e mai bine sa fim lucizi si sa luam tot ce trebuie decat sa ne trezim ca am uitat ceva.

Suntem 5: Alex, Alin, Duba, Florin si cum mine. Afara e iadul pe pamant din cauza viscolului.

Stiu ca o sa fie reactii de genul: prin ceea ce ati facut v-ati pus viata in pericol fara nici un rost si in loc sa ii ajutati pe cei doi ati fi putut ingreuna sarcina celor care au pornit sa ii caute.

Experienta trista de acuma 2 ani cand ne-am ratacit pe Tarcu m-a obisnuit sa ma bazez doar pe mine si pe coechipierii mei. Atunci am ratacit 24 de ore pana cand am iesit in Plopi. In momentul in care noi ieseam la drumul european la ora 9.00 dimineata, salvamontistii nu ajunsesera inca in Cuntu. No comment.

Atunci a fost numai vina noastra ca am ajuns in situatia aceea. Nimeni nu era responsabil pentru greselile noastre. Dar tot atunci am invatat ca 112 aduce mai repede televiziunea la mine decat Salvamontul.

Acuma afara vremea este similara cu cea de atunci. Nici un om normal nu ar fi ramas in creasta pe asa vreme. Dar daca totusi...

Un pic despre cei 5: poate ca nu avem habar despre salvarile prin munti (cel putin eu), dar ca nivel de pregatire fizica eu zic ca nu stam tocmai rau. Suntem pregatiti pentru asa vreme; am facut ture "de placere" pe asa timp. Asa ca noi (eu cel putin) n-am vazut iesirea din noaptea respectiva ca una care mi-a periclitat viata ci ca una care avea o sansa minima de a-i gasi pe cei doi.

In ciuda vremii inaintam repede. Ne oprim doar pentru a primi indicatii de directie de la Alin. De la un timp, Florin are probleme cu ochelarii de ski: i se aburesc. Ii zicem sa scuipe in ei si sa intinda saliva. Ajuta doar pe moment asa ca ne tot oprim pentru a astepta sa si-i curete.

Desi zapada e mica, in locul in care o transporta vantul s-au facut troieni serioase. De cateva ori, baietii au considerat ca e mai intelept sa ocolim anumite zone, nu de alta dar zapada se crapa in jurul nostru.

Iesim in creasta si aici vantul e suficient de puternic pentru ca sa iti trebuiasca un efort de vointa pentru a nu te dobora. Mie mi-e clar (si cred ca si la restul) ca oricine ar fi avut o situatie destul de sumbra daca ar fi ramas in creasta. Totusi continuam. Daca cumva ?

Florin are probleme tot mai mari cu ochelarii asa ca a ajuns sa nu-i mai poarte. Fata i-a cam inghetat. Tot scotand mana sa ii stearga i-au inghetat si acestea. Brusc nu mai putem inainta. Suntem putin deasupra momaii lui Vali. Am trecut chiar prin dreptul ei (traisca GPS-ul).

Florin incearca sa ne convinga sa ne intoarcem. Ceilalti patru ne simtim OK - el insa e inghetat. Nu ne putem imparti in mai multe echipe - avem un singur GPS de care depindem ca de aer. Mai parlamentam un pic in mijlocul viscolului - dar concluzia e simpla: trebuie sa ne intoarcem.

Situatia imi intareste convingerea ca nu puteau sa reziste in creasta: Florin e foarte bine pregatit fizic si bine echipat. Cateva esxpuneri la gerul de afara au fost suficiente ca sa-l scoata pe tusa.

Ne intoarcem toti la Cuntu. De sus de la Tarcu nici o veste. Incepem sa analizam situatia si sa facem diferite scenarii: toate converg la concluzia ca au coborat catre padure. Stim ca atata timp cat au vointa sa traiasca si nu se opresc din mers au toate sansele sa supravietuiasca. Asta in conditiile in care nu au patit ceva pe coborare.

Cuvantul "moarte" apare tot mai des in scenariile noastre. Dimineata pe lumina vom relua cautarile de la prima ora.

Zorii ne gasesc pregatiti de inceperea cautarilor. De data asta ni se alatura si Iulius, Aurel Florin si Elena.

Vremea afara e "normala". Mai bate vantul, dar nu asa de tare. Vizibilitatea e buna. Astazi optam sa mergem pe ski-uri pentru a inainta mai repede.

Plecam abia la ora 8.30. La ora asta inca nu a ajuns nimeni la Cuntu pentru a incepe cautarea.

Ne impartim repede in 4 echipe si ne imprastiem pe platoul de deasupra cabanei Cuntu pentru cauta in cat mai multe locuri. Mergem incet si ne uitam cu atentie in jur. Asa inaintam pana in creasta. Pe creasta, spre Olteana si pe parte dreapta catre Raul Lung si Raul Alb incercam sa acoperim o zona cat mai mare.

Daca nu am fi aici ca sa ii cautam pe cei 2 ar fi o zi chiar frumoasa de tura.

Tot ca o paranteza: as face orice este uman posibil ca sa ii gasesc. Totusi nu pot empatiza cu ei mai mult decat nivelul rece de judecata: e exclusiv vina lor. Cum a fost si a noastra acuma doi ani. Aici nu exista dubii. Nu aveau ce sa plece in halul ala de echipare si pe conditiile alea meteo. Un sir de decizii proaste care ar putea duce la o tragedie.

Dar la fel de adevarat este ca pentru astfel de situatii si astfel de oameni exista anumite servicii care trebuie sa faca tot ce se poate pentru a-i salva. Degeaba dupa 48 de ore o armata de oameni periaza perimetrul. Primele ore sunt vitale. Daca cei pe care ii cautati au resusit sa reziste doua zile in conditiile alea cu siguranta n-au nevoie de Salvamont decat eventual pentru a da declaratii de presa....

Ca de obicei in urma acestei povesti o sa apara atotstiutorii din spatele tastaturii care o sa-si verse neputinta sau incompetenta de a face ceva practic si or sa vina cu sfaturi: vezi? daca aveau aia la ei era altceva. Daca ar fi facut asa nu ajungeau in situatia asta. De obicei de specia asta mi-e doar scarba: mila imi era acuma ceva timp. Acuma mi-e doar scarba.

La fel de rece ca vremea de afara este si concluzia noastra: cautam aiurea. Dar totusi avem un scop: sa eliminam ca loc de cautare creasta si zona limitrofa pentru cand o sa apara echipele Salvamont. Aici se poate castiga timp pretios si de aceea trebuie sa fim meticulosi.

Asa ca ne continuam cautarea. Ajungem pe Sadovanu. Intre timp a aparut si elicopterul lui Romeo. Si acuma doi ani snowmobilele lui au ajuns primele la Cuntu pentru a ne cauta. Respect!

Nu ma pricep la elicoptere dar mi se pare ca Romeo cauta perfect. Zbura de o parte si de alta a crestei, se oprea si zbura la punct fix pentru a vedea urmele de eventuale cazaturi inspre caldare, cauta catre valea Raului Lung si a raului Alb. Si o ia de la inceput.

Devine clar ca noi ne-am terminat misiunea: daca era ceva pe creasta sigur se vedea din elicopter. Duba isi da seama de asta si zice ca pierdem timpul daca urcam pana la statie, in schimb am putea fi de ajutor daca am intra in stanile de pe valea Olteana. Asa ca majoritatea fac cale intoarsa catre stani.

Eu merg mai departe pana la statie. Aici stau vreo 5 minute de vorba cu baiatul de servici. Datele sunt ciudate...La ora 15.00 a vorbit cu Ionut si se aflau sub momaia lui Vali. La ora 17.00 Adriana si-a sunat parintii si le-a zis ca e aproape de cabana.
Mai ales ultimul amanunt imi da de gandit. Ce putea sa insemne "aproape de cabana". Ionut stia drumul bine si putea sa estimeze si pe vizibilitate redusa unde sunt. Parerea mea dupa atatea ture pe Tracu e ca "aproape de cabana" insemna undeva intre Sadovanu si statia meteo. Varful Sadovanu reprezinta un prag psihologic pe care daca il treci te consideri "aproape" de varf.

Parerea mea e ca ei au reusit sa treaca de Sadovanu si dupa aceea fortati de vreme au incercat sa iasa din creasta. Nu cred nici macar ca au incercat sa se intoarca catre Sadovanu si Cuntu. Undeva intre cele 2 varfuri au cotit intr-o directie. Intrebarea e pe unde.

Plec de la statia meteo si pe drum ma intalnesc cu Elena si Aurel si impreuna coboram. Pe drum Elena gaseste urmele de la niste rachete. Stiam ca ei erau echipati cu rachete. Mai tarziu am pus faptele cap la cap: erau urmele de la rachetel lui Ionut cand cobora s-o aduca pe Adriana.

Pe coborare ne intalnim cu trei persoane care urcau: Alex de la Cuntu, unchiul lui Ionut si inca o persona din Borlova. Alex ii ghida deoarce ceilalti nu mai fusesera iarna pe munte.

Si aici incepe sa apara samburele frustrarii: adica omu' ala din Borlova a reusit sa ajunga aici inaintea echipelor de salvare?!

Florin si Duba pleaca catre caldare sa caute prin stani; noi ne retragem catre Cuntu. Pe platoul catre cabana ne intalnim cu un grup de salvamontisti. Este ora 12.30.

Ma duc repede catre ei sa le zic sa nu mai caute pe creasta sau in zona limitrofa ca acolo a cautat Romeo din elicopter si noi de la sol. Imi zic ca ei erau in elicopter si ca acuma merg catre Valea Raului Alb si Valea Raului Lung.

O idee foarte buna. Ce nu inteleg e de ce daca erau in elicopter si au fost pana la obarsia vailor respective au trebuit sa se intoarca in Cuntu si sa inceapa sa urce de aici tot muntele pentru a cobora pe urma acolo. Puteau sa coboare acolo din elicopter si sa inceapa cautarea.

Pe drum catre Cuntu Alin primeste un telefon de la Duba. Florin cu el au gasit 2 randuri de urme proaspete cam la o treime din inaltimea crestei. Urmele coborau dinspre Sadovanu si mergeau pe curba de nivel. Nici vara nu prea au ce cauta oameni pe acolo, cu atat mai putin acum. Am intrebat mai tarziu la Cuntu si nimeni in afara de Ionut nu coborase de la Tarcu in ultimele zile. Concluzia ar fi ca urmele respective puteau fi ale lui Ionut si Adriana facute cand incercau sa se retraga din creasta.

Un alt amanunt care ar conduce la concluzia ca s-a fi indretat catre caldare ar fi faptul ca in noaptea respectiva vantul batea spre caldare (deci dinspre SV). S-ar putea totusi sa ma insel, dar eu asa tin minte de cand urcam. Daca e asa atunci ar fi fost normal sa nu se retraga contra vantului ci spre caldare.

Florin si Duba se intalnesc cu salvamontistii si le zic de urmele gasite in zapada. Li se raspunde ca ei au un plan pe care il urmeaza.

Intre timp ajungem si noi la Cuntu unde are loc un schimb de replici intre Iulius, Alin, Elena de o parte si un salvamontist de cealalta parte.

Ce nu am inteles noi este de ce abia acuma au ajuns aici. Atat.

Ne facem bagajele si pornim catre masini. Din cauza lipsei de zapada alegem sa mergem pe drumul de tractor pana in Jigoria pentru a putea profita pe urma de sosea. Coborarea pe sosea este placuta nu datorita vitezei ci datorita efortului fizic pe care il necesita - ski-urile abia aluneca pe zapada netasata asa ca trebuie sa facem un fel de ski fond.
Seara aterizam intr-o Timisoara asediata de nameti de zapada dupa care cei de pe MMic sigur tanjesc.

Cam asta a fost tura noastra de week-end. Si oricat de crud pare la finalul turei Iulius a concluzionat: "Asta e, viata merge mai departe". Si asa e.

Pot exista multe contraargumente la cele afirmate de mine aici.

Nimeni niciunde in lumea asta nu risca viata salvatorului. Este adevarat si am vazut asta cu ochii nostri in Alpi. Dar exista o diferenta majora intre pericolul de a pica in crevase sau a ramane spanzurat pe pereti verticali in incercarea de a salva viata cuiva si o "plimbare" fie ea chiar si in conditii de viscol pe campiile din Tarcu...Daca ai un GPS si echipament singurul pericol care te paste acolo este plictiseala.

Nu sunt fonduri si oamenii sunt prost platiti. Este mai mult o actiune de voluntariat. Cu atat mai mult, daca o faci din pasiune si nu din obligatie ma astept ca atitudinea sa fie pe masura. Pe noi nu ne-a incalzit ideea ca o sa murim inghetati pe valea Raului Lung fiindca unii nu si-au luat salariile. Si cred ca nici la Ionut si Adriana nu le tine de cald gandul asta.

Afara toate serviciile Salvamont sunt dotate cu snowmobile si elicopter si astfel pot interveni cu promtitudine. Corect. Dar totusi aici vorbim de Cuntu aflat la 1 ora si jumatate pentru cineva antrenat de capatul unei sosele accesibile cu Dacia lu' tata si nu de pustiurile din Alaska. Nu mi se pare normal ca taranul (in sens literar al cuvantului) din Borlova sa ajunga inaintea ta la locul faptei.

La fel cum nu mi se pare normal ca atunci cand prezinti cele mai sus mentionate sa ti se aduca ca si contraargument ca faci parte din nu stiu ce club si ca asa am fost invatati sa ii facem de cacat pe cei de la Salvamont.
Informatiile provenite (de unde?!, asta e marea mea nedumerire in toata povestea asta) erau contradictorii si trebuia gandit la rece inainte de a porni spre Cuntu. Informatiile se pot verifica, traim in era comunicatiei si o decizie poate fi luata in cateva minute.

Noi am ajuns in Timisoara si am citit frustrati ce scrie in presa. Frustarea nu vine din faptul ca nu eram noi pomentiti acolo. Ba dimpotriva eram pomeniti, dar intre timp deveniseram salvamontisti si alpinisti.
Vreau sa se stie clar ca pana la 12.30, adica la 16 ore de cand au fost contactati, in zona nu a fost urma de salvamontist.
Alin a facut un pariu: echipele Salvamont o sa urce pana la Tarcu si se opresc acolo pentru ca e deja tarziu si incheie cautarea. Citind mass media vad ca a catigat pariul. Ora 20.30 a insemnat sistarea cautarilor pe ziua de duminica.

Nu are nici un rost sa iti irosesti resursele cautand in conditiile respective cu sanse de reusita 0. Ete na, eu mai cred si in soarta si noroc si acuma depinde si ce resurse fizice ai la dispozitie.

Cunosc niste baieti de la Salvamont din Sibiu la care as apela in orice situatie si as sti ca ma scot din cacat. Ce vreau sa spun e ca aici nu arunc cu rahat in tot servicul Salvamont. Mai mult, nu arunc cu rahat in nimeni personal. Sunt doar frustrat si nervos, deoarece din punctul meu de vedere se putea face mai mult.

O sa existe si tabara mare a desteptilor care o sa se intrebe: "Da' ce cautau domne aia acolo?!". La stia e simplu de raspuns: mergeau la servici.

O sa existe si tabara oamenilor care o sa dea lectii de viata din povestea asta si o sa se erijeze in atotstiutori. Da, repet e vina lui Ionut si a Teodorei ca au plecat in conditiile respective, echipati necorespunzator si la ora aceea. Doar a lor. Dar ei sunt motivul pentru care exista serviciul Salvamont. Daca toata lumea ar fi asa de constienta si asa de instruita atunci nu si-ar mai justifica existenta.

Asa ca problema se pune cum se pot rezolva mai eficient (sau macar eficient) astfel de situatii pe viitor si nu de ce au pornit ei asa la drum.

Pana una alta o sa raman la convingerea ca daca situatia e putreda trebuie sa am incredere doar in mine si in coechipierii mei.

Ionut are 33 de ani, Adriana are 20 de ani. Si acuma pe masura ce trec orele sper din tot sufletul sa fi reusit sa iasa din creasta si sa ajunga intr-unul din satele limitrofe. Si mai sper ca urmele vazute de Duba si Florin nu duceau nicaieri.

Life and death are balanced on the edge of a razor. ~Homer, Iliad

Bikes on ice

Data: 05.12.09-06.12.09
Participanti: http://www.blogger.com/www.ciclism.ro
Locatie: Transfagarasan
Poze: aici

In week-end e intalnirea ciclism.ro. Nu putem lipsi. Nu neaparat fiindca suntem ahtiati dupa bicicleta, ci mai ales pentru ca multi dintre cei care participa acolo ne sunt prieteni buni de la concursurile de bike.

Ne respectam, de data aceasta si dormim la o pensiune mai mult decat civilizata: Casa Duse. Ajungem pe la miezul noptii si aici petrecerea e in toi. Maus, Bitza si Doctorul sunt in forma - intru repede in hora dar nu-i mai pot ajunge din urma - luasera un avans destul de mare la apa minerata de Tinca, bere, whisky si orice altceva contine alcool.

Ca o paranteza: in majoritatea blogurilor elogiez berea. Si cheful de distractie. Pentru ca dupa parerea mea exista multe alte chestii in afara de munte, bicileta, concursuri etc. Una dintre ele o reprezinta chefurile - si chiar imi place sa ma distrez. Unii ar afirma ca exista si alte metode de distractie decat sa te imbeti ca porcul, dar aia nu ma intereseaza.

Asa ca ne-am imbatat bine. De fapt, aveam sa concluzionam a doua zi ca nu bautura a fost de vina ci : iedul de la cina, Tuborg-ul stricat, presiunea atmosferica scazuta, etc... Je suis un bon vivant...

Filmele din seara aia o sa le distribui in retea restransa. Mai jos doar niste poze. Oricum nu reflecta realitatea: ochii sunt tulburi din cauza ca aparatul focusa prost.



MC la party - Bitza si Maus. In dreapta n-aveti cum sa nu-l recunoasteti pe Daniel Rosioru.



Greu...la fel de greu ca la Iron Bike



Asta maraton...

Dimineata cu regretele ei si vesnicele promisiuni ca nu mai bem niciodata. Pana la urma in jurul orei 11.00 reusim sa ne strangem cu totii si sa pornim catre Balea Cascada.

Eu sunt cu bicicleta mea nou nouta. Mi-am incalcat toate principiile si am renuntat la piata undergorund si mi-am cumparat o bicicleta noua. M-a durut sa dau bani pe ea si ca toate lucrurile pe care mi le cumpar nu sunt multumit de ea. Elena e pe vechea mea bicicleta si mi se pare ca aia era mai buna. Dar asa a fost si cu masina. Si cu multe altele - tine de obisnuinta. Am cumparat-o asa ca acuma e cea mai buna bicicleta.



Incercam sa risipim aburii de alcool


S-au strans multi ciclisti. Nimic de povestit despre o urcare pe sosea. Unii aveau de luptat cu monstrii din cap, altfel nimic deosebit pana la Balea


Pauza de dres la restaurantul de la Balea Cascada.


Iarna nu e deloc generoasa cu noi. La Cascada nici urma de zapda, asa ca marea parte a ciclistilor se hotaraste sa porneasca mai departe catre lac. Imediat dupa Cascada drumul e blocat pentru a nu se putea trece cu masinile. Numai asa ii poti convinge pe romani - degeaba incerci civilizat cu indicatoare de prevenire...



Cum la mine pe blog fac ce ma taie capul si scriu istoria asa cum mi-ar placea mie sa fie, mai departe sunt poze cu mine si Elena. Ok, pe Picasa o sa va regasiti cu totii...


Pana la borna care anunta ca mai sunt 5 km pana la lac nici urma de zapada. Dupa aceea a aparut brusc o pojghita inghetata pe care se putea inainta cu bicicleta daca aveai putina vointa.


Nu m-am putut abtine Bitza...

Am ajuns si la Balea Lac unde evident ne-am oprit pentru a ne incarca bateriile. Cabanierul de-acolo e un bou. Acuma cand scriu blog-ul sunt sub influenta berii, dar nici cand imi revin nu imi schimb parerea. Deci: e un bou care a pus mana pe cabana aia si acuma incearca sa faca bani din piatra seaca, mai mult crezandu-se miezul din p***a.


Coborarea s-a soldat cu cel putin o cadere pe cap de participant, dar fara nici un fel de efecte secundare. Si daca numai pentru partea asta cu mersul pe zapada si toata iesirea s-a meritat. My buddy Bitza. Aia de jos lucioasa e bitigla mea. Ni la ea ce mandra e.


Hoinarii

Ce-a urmat a fost crunt pentru mine. Am inghetat la propriu. Ciudat ca numai eu. Efectiv mi-au inghetat mainile, asa ca la Balea cascada am facut o criza urata. Bitza cu Elena au stat cu mine pana cand cu greu mi-am dezghetat mainile si am reusit sa pornesc mai departe. Nu inteleg exact ce s-a intamplat - asa de frig imi era incat mi s-a facut rau si imi venea sa vomit ca dupa o criza de epuizare. Cum m-am incalzit, cum n-am mai avut nimic. Interesanta masinarie organismul...

Am ajuns pe seara la pensiune. Se da startul la cheful numarul 2. Si am cel mai mare regret din tura asta: m-a doborat somnul si n u am putut sa stau cu baietii pana dimineata. Am abandonat !!! Rusine!!! Promit sa nu se mai repede niciodata.

Odihnit de peste noapte ma trezesc devreme si ne pregatim de tura. Elena cu mine. Afara vremea e de-a dreptul infecta. Miscura si nu-ti vine sa-ti muti curu din pat. Pana la urma ajungem pana la Balea Cascada cu masina (nu stiu nici acuma cum de n-am adormit la volan). Aici pic lat de somn in masina. Ma suna Florenzo si imi zice ca sus e vreme buna.

Lipsiti de chef si coplesitit de sentimentul vinovatiei pornim pe jos catre Balea lac.


Aici - ceata s-o tai cu cutitul. Ma enervez iara la cabana si dupa aceea lipsiti de chef ne hotaram sa punem planul in aplicare.

Planul consta in: orice numai sa apucam sa folosim echipamentul de iarna: coltarii, pioletul si coarda. Ceva tehnic, asa de incalziere. Initial am vrut sa facem Vartopelul, dupa aceea muchia Buteanului. Dar pentru ca viata este dinamica, pornim catre saua Doamnei si muchia Balii.

Ratam pana si cabana Salvamont de groasa ce era ceata asa ca urcam drept in sus pana dam de ceva perete. OK, hai acasa. Deodata se ridica patura de ceata si vedem unde suntem. Hotaram sa continuam.


Caldarea Balii


Saua Doamnei si muchia Balii

Din punctul acesta avem parte de un peisaj magnific si de a doua mare de nori din sezonul acesta.


Fara coltari erau putine sanse de inaintare. Un start si-asa subtire de zapada s-a petrificat in timp. In spate se vede culmea Balii - obiectivul nostru.


Eu am crezut ca asta se cheama saua Doamnei. Daca ea vrea sa se cheme Curmatura Balei - treaba ei.


Cu mult entuziasm intindem coarda si pornim la drum.


Dupa primii metri realizez ca numai entuziasmul nu e suficeint. Alergatul pe munti mi-a atrofiat reflexele si asa slab dezvoltate de tarat pe stanca. Inaintez greu.


Important e sa sti cand sa renunti. De obicei inainte s-o mierliesti. Inaintam mult prea incet si e deja tarziu. Asta e, ne retragem cu coada intre picioare. Elena propune sa mergem pe creasta pana in saua Capra si sa coboram pe-acolo.


Creasta pana-n Capra


Ma opresc destul de des sa imi trag rasuflarea chestie care ma enerveaza. Nu sunt obisnuit sa fiu asa incotosmanat, nu sunt obisnuit cu ritmul asta de melc. Dar e frumos acuma fara ceata. Merita.


Am lasat DSLR-ul la masina asa ca ne bazam pe sapuniera pentru a surprinde peisajul magnific.


Marea de nori inainteaza vertiginos catre noi


Pe creasta.


Am incercat sa mergem matematic pe linia crestei si asta pentru noi a reprezentat o provocare. Probabil ca pentru majoritatea alpinistilor este portiune de alergare, dar pana la urma conteaza la ce te relativezi - noua ni s-a parut solicitanta, numai buna de antrenament.


Aici ne-am intalni la Fagaras 24 cu o familie care nu intelegea de ce am face asa ceva...


Incet incet o sa ne inghita si pe noi


Grea sau nu , coarda nu am folosit-o decat pe ultima portiune


Adica aici.


Pe varful Capra.


Am mai zis si cu alte ocazii - nu-mi place Fagarasul. Vara. Iarna e alta poveste. Arata impunator.


De pe varful Capra incepem sa coboram rapid catre Balea. Si dupa aia mai departe tot pe picioare pana la Cascada. De pe sosea la un moment dat trebuie s-o cotesti brusc si sa intri pe un scoc care te coboara la baza cascadei. Portiunea asta a fost de departe cea mai dificila, datorita pantei, a terenului instabil si a zapezii subtiri care acoperea totul.


La baza ne asteapta 2 mini oameni de zapada.

De la Cascada mergem in Cartisoara sa votam si apoi catre casa.

Excelent week-end: o placere sa ne reintalnim cu prieteni din toate colturile tarii. Chef , bicicleta, zapada, adrenalinam acestea au fost ingredientele unui week-end reusit.

P.S.:
- Mandru de a fi banatean. Cand n-o sa mai fiu mandru nici de asta, o sa fiu mandru de a fi din diaspora. Rosu nu-mi place decat pe masina.
- Pozele si mai ales filmele (care povestesc mai mult ca zece bloguri) o sa apara pe Picasa.
If it's not fun, you're not doing it right.Bob Basso

Praha

Data: 28.11.09 - 01.12.09
Participanti: 14
Locatie: Praha
Poze: aici

Pentru week-end-ul prelungit de 1 decembrie am ales ca destinatie Praha. Noi si inca 12 prieteni si parinti. De ce am ales Praha? Pai pentru ca inca nu fusesem acolo. Si pentru ca am reusit sa strangem un grup mare de prieteni cu care sa mergem.



Am pornit de dimineata pe strazile aglomerate ale capitalei cehe. De faat pornisem de cu seara, cum am ajuns acolo. Inghesuiala mare, o multime de oameni pe strada - e sambata seara si oamenii au iesit la plimbare.

Ca sa termin repede cu prezentarea: Praga e un oras frumos. Foarte frumos. Partea veche s-a pastrat foarte bine si obiectivele turistice sunt concentrate aici. Un oras curat cu oameni care nu au nimic in comun cu ospitalitatea. Sau ma rog cu ospitalitatea cu care suntem noi obisnuiti acasa. Reci, seci, parca satui de turisti.

Preturile sunt pe masura unei capitale europene turistice: cei care ne-au zis ca preturile sunt aproximativ ca cele din Romania probabil sunt ceva nababi la noi acasa.

O multime de baruri si cafenele. Multa bere dar doar cateva sortimente. Si ca un deja fin cunoscator al sucului de hamei pot spune ca Pilsner Urquell - berea lor vestita nu e cine stie ce. Dar daca trebuie s-o bei, o bei, ca doar n-o sa mori de sete.

Una peste alta, Praga este un oras care merita vazut. Pentru Elena si mine a insemnat excursia culturala din 2009. Ne-a ajuns cu bisericile si betoanele asa ca urmatoarea iesire culturalo bahica pe alte meleaguri o sa fie pe la sfarsitul anului viitor.



Ceasul astronomic. La ora fixa apar niste papusi care se invart deasupra ceasului. Poate ar trebui sa faca o vizita la Sighisoara baietii...



Cartieul evreiesc. Ghetoul - apropo gheto reprezenta o metoda de prelucrare a metalului folosita de evreii care locuiau in acest cartier. De aici si etimologia cuvantului.



Vltava - chiar m-a impresionat cat de curat poate sa fie raul care strabate capitala.



Betoane



Daca nu ma facea Bobi atent nici n-as fi observat ca artistul ambulant canta din nas



Mama si tata. Sunt cateva valori (recunosc ca putine) pe care le respect. Ei sunt una dintre ele.



Podul Carol IV. Frumos si ziua si noaptea



Intrarea in orasul vechi.



Pauza in drum spre castel.



Catedrala St. Vitus. ASta mi-a placut cel mai mult din toata Praga. Tot au construit la ea din 925 pana in 1927. Imi plac gargoili.



Interiorul mi-a placut aproape la fel de mult ca si Notre Dame-ul. Francezii raman insa pe locul 1 la exterior.



In Praga exista un muzeu al torturii pe care nu am reusit sa-l vizitam. In schimb aveau ceva similar in castel. M-a uimit tot timpul imaginatia umana relativ la inventarea celor mai ingenioase metode de tortura a semenilor...



Am terminat cu castelul asa ca meritam si noi o pauza. Localul in care am ajuns era unul tipic medieval - il recomand. Bineintels ca nu mai stiu cum se cheama dar il gasiti chiar langa scarile care urca in castel. N-aveau curent, mancarea consta in munti de carne - iar ospatarul avea un mod inedit de a te convinge sa ii lasi bacsis...Nu intru in detalii aici



La lumina lumanrii



Praga e mai frumoasa noaptea. Punct.



Asta se vedea de la noi de pe terasa. Cazarea am avut-o la kilometru 0 intr-o cladire labirintica.



A doua zi am decis ca ne ajunge cu atata istorie si cultura si am aterizat la gradina zoologica. O idee excelenta. Este in primele 10 gradini Zoo din lume si dupa ce am vazut grija la detalii si conditiile in care sunt tinute animalele an si inteles de ce.



Fascinanti si obsceni. Macacii. Din nou fara detalii...



Pe asta il chema cainele cu urechi lungi. Pe bune. Asa se cheama specia.



Sase!!!!!!!!! Ii unu care agita aici un medalion. Toata lumea afara la atac!



The King



Ilie subjuga tigrul



Bobi concentrat



Pasarile astea sunt mai roz decat am crezut eu...



La Svejk acasa. Cine nu stie cine a fost Svejk a trait degeaba.Cel putin conform lui taica-meu. Va mai dau un indiciu: Jaroslav Hasjek: Aventurile bunului solkdat Svejk in timpul razboiului mondial



Taica-meu e fericit. Pelerinajul s-a terminat bine: Ierusalim, Vatican si bodega lui Svejk



Berile de aici sunt la 1l. Oameni seriosi. Bere proasta.



Raul cu Mada



Tata



Elena si un personaj din cartea lui Hasjek



Poza asta o sa i-o fac poster si i-o dau cadou de ziua lui.



Seara am inghetat pe cheiurile Vltavei, dar a meritat.



O parte din trupa s-a oprit aici pentru reincarcarea bateriilor



Casa dansanta. Bun, acuma inteleg ca reclama e sufletul comertului, dar nu inteleg de ce si asta e obiectiv turistic.



Am vizitat castelul si noaptea. Nici tipenie de om. Avea un aer misterios.



Poza mea favorita.


Adio Praga!

Un week-end relaxant cum e bine sa ai unu (dar cam atat) pe an. Daca aveti ocazia merita sa dati o raita pe-aici.