Social Icons

Ironmanii

Data: 21.06.13-24.06.13
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Oradea, Baisoara
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/


Dupa un an de pauza m-am intors la Oradea. Oradea e locul unde se "cresc" Ironmanii de Romania. E o pepiniera - singura de acest gen din Romania, care sub indrumarea echipei de "educatori" coordonata de Istvan Szokolsky, creste an de an oameni de fier.

Ironman e proba suprema in sport dupa parerea mea. Orice altceva paleste in umbra lui. Si ce e mai putin si ce e mai mult.

Este vorba despre 3.8km de inot, 180km de bicicleta si 42.2km de alergat. Este, poate, cel mai complet sport.

Este cumva neavenit sa compari sporturile si sa le esalonezi. Dar nu ai cum sa treci de aceasta pornire instinctiva atunci cand ii vezi la munca pe acesti sportivi.

Dar toate cifrele, distantele, timpii palesc atunci cand te uiti in ochii acestor oameni. Acolo este ceva special. E greu de inteles daca nu stai alaturi de ei si nu ii vezi in actiune.

Initial ai zice ca e cea mai goala privire pe care o poate avea o fiinta. E un nimic absolut acolo. Un vid, un pustiu la fel de mare ca cel mai arid desert. Sunt undeva la km 20-30 la tura de alergare. Fiecare celula din organism urla sa te opresti. E dincolo de orice ratiune sa continui. Si totusi ei alearga mai departe.

De ce?

Fiecare are motivul lui. Unul a facut un pariu. Altul vrea sa se laude ca a reusit. Pentru altul primeaza mandria de a fi un IronMan. Alcineva si-a gasit refularea aici.

Dar nu asta conteaza. Este ceva ce ii uneste pe toti: Vointa. Determinarea.

Si acest lucru este poate aspectul cel mai important pe care il transmite un asemenea concurs: daca vrei cu adevarat poti.

Ironman-ul de Oradea este special. Este singurul concurs de acest gen din Romania. In plus, Romania nu are traditie la asa ceva. Oamenii care se inscriu acolo (marea majoritate) nu au o experienta prealabila. Au auzit povesti, au vazut filmulete pe net, s-au entuziasmat si vor sa incerce si ei.

In acest context, performanta lor este cu atat mai remarcabila. Am vazut acolo tot felul de oameni - poate ca echipamentul multora ar fi starnit cel putin zambete la un concurs titrat de afara. Si totusi au terminat.

Au terminat manati de acea vointa pe care sincer nu am vazut-o nici unde altundeva. La nici un maraton montan, la nici un concurs de bicicleta.

Motivul e poate simplu: la cele mai sus enumerate mai ai puterea sa te enervezi, sa te infurii, sa strigi, sa blestemi.

Greul la un Ironman, incepe undeva dupa 8-9 ore. Atunci cand ai in fata maratonul. Pe care trebuie sa il alergi dupa ce ai inotat 4km si ai biciclit inca 180km.

Ironmanii nu mai au sentimente. Ei nu mai urasc, nu mai sunt inversunati, nu se mai entuziasmeaza. Ei pur si simplu sunt complet goi, dar manati de acea vointa incredibila care ii duce in final la linia de sosire.

Si de aceea acest concurs este asa de special. Te reduce la baza ca om. Acolo unde educatia, stapanirea de sine, regulile, antrenamentul, disciplina nu mai exista. Acolo unde ramai tu fata in fata cu tine fara nici o alta spoiala. Acolo unde exista doar vointa si determinarea.

Mi-ar fi placut ca acest blog sa fie despre mine. Despre cum am urcat alaturi de echipa pe locul 1. Cum am privit lumea de pe prima pozitie a podiumului.

Dar ar fi o nesimtire. Povestea aceasta este a lor, a celor care au participat la individual la acest concurs.

Am stat cateva ore alaturi de ei in parcul Bratianu, i-am aplaudat, i-am incurajat, am suferit alaturi de fiecare din ei. Si acolo am invatat, la fel ca in urma cu doi ani, mult mai mult decat din faptul ca am iesit pe locul 1.

Din forta si vointa lor m-am alimentat. Nimic, absolut nimic nu e imposibil. Ei au demonstrat asta.

Sincere felicitari. Si multumesc :)

------------------------------------------------------------

Cum am precizat mai sus, in spatele acestui eveniment sta o echipa intreaga condusa de Istvan. Concursul este organizat la superlativ din toate punctele de vedere. Intra in cercul foarte select al celor cateva concursuri din Romania organizate exemplar.

Istvan e un Ironman (unul chiar foarte bun). De fapt e un sportiv de anduranta exceptional. Si a organizat concursul din prisma aceasta. Si are alaturi o echipa de voluntari deja rulati la multe concursuri in zona.

Nu e reclama gratuita (desi Istvan e un foarte bun prieten). Concursurile organziate de el si de echipa lui ridica serios stacheta pentru competitiile din Romania. Sunt foarte multe de invatat din modul de pregatire a acestui concurs, din coordonarea voluntarilor si din atentia la detalii.

Foarte rar critic concursurile - deocamdata in Romania este important sa existe o baza de selectie. De obicei le laud. Din nou, nu se cade sa faci comparatii - dar IronMan Oradea, prin profesionalismul organizarii se detaseaza (alaturi de inca vreo 3 competitii) in pesiajul autohton.

Istvan, pentru a mia oara - jos palaria tie si intregii tale echipe.

------------------------------------------------------------

Nu ma pot abtine :)

Oradea nu era in plan. Almajan mi-a zis ca echipa de anul trecut s-a destramat. In 2 zile am incropit o alta echipa: Vali Maier la inot, Catalin Miclaus la alergat si eu la bicicleta.

E de prisos sa spun ca putinele mele rezultate le-am obtinut in echipa (carcotasii ar zice ca pe spatele Elenei). Imi place sa "joc" in echipa, imi place sa coordonez echipa. In echipa tot timpul dau randament mult mai bun decat la individual.

Desi pare un truism, la un concurs pe echipe cel mai important lucru e sa stii sa iti construiesti echipa...

Echipa noastra e buna. De departe eu sunt veriga slaba. Vali (desi nu recunoaste) inoata excelent, iar Catalin e unul din alergatorii de plat fruntasi din tara.

Pentru mine e o provocare. Nu sa fac cei 180km. Fara modestie, distanta respectiva o fac si dupa o noapte de chef, fara prea mult efort. Dar trebuie sa o fac bine. Si asta e cu totul alta poveste.

Nu pot sa imi bat joc de coechipieri. Niciodata n-am facut-o. Niciodata nu o s-o fac. Asta am invatat de la Istvan, Captain si Elena cu multi ani in urma. Alaturi de ei am invatat ce inseamna camaraderia si pentru mine a insemnat enorm de mult.

Asa ca am fost foarte stresat inaintea acestui concurs. Matematic, coechipierii mei nu pot castiga cat pot eu sa pierd. Proba de bicicleta este cea mai lunga si acolo se poate pierde sau castiga cel mai mult. Deci trebuie sa limitez daunele cat mai mult posibil.

Vineri seara suntem cu mic cu mare (Ana e cu noi, Vero, Arthur si Silvia si ei) in Paleu pentru inscriere si sedinta tehnica.

De la an la an tot mai multi concurenti se inscriu la aceasta competitie. Fabrica naste tot mai multi oameni de fier.

Am nimerit o cazare boiereasca de data aceasta  - undeva langa parcul Bratianu. Am trasat si o strategie pentru cursa de a doua zi: Elena va asigura asistenta tehnica pe traseu.

"Pfuiii!!! Ce de biciclete tati! Unde e a ta?"

Dimineata ne trezim devreme - vom merge impreuna cu Vali sa il sustinem la inot.

 
Ajungem in ultimul moment la locul de start. Vali pleaca sa incerce apa, noi ramanem sus pe dig la incurajari.

Balta de la Paleu e fierbinte in dimineata aceasta- 28 de grade, asa ca este exclusa folosirea neoprenului.


Start! De pe margine e greu sa distingi ceva in multimea de inotatori. La prima inroarcere il reperam pe Vali - e al patrulea din toti participanti. Excelent!

Turele se scurg incet (pentru mine). Stau pe margine cu Ana si pe masura ce timpul trece simt cum apar si emotiile.

Vali face matematic tura dupa tura mentinandu-se in aceeasi pozitie fruntasa. Nu ma gandesc cate secole mi-ar lua mie sa inot distanta asta. Acuma nu ma gandesc la nimic. Absolut nimic.

Primul iese din apa Nasalean - componentul echipei concurente CTT - adversarii nostri directi. A inotat singur, in alta lume, fara vreo legatura cu ceilalti sportivi.


Urmeaza 10 minute agonizante. Timpul a parut ca se opreste in loc. Iese si a doua echipa din apa si imediat dupa aceea Vali.

Vali la final avea sa scoata al 3-lea timp la general la proba de inot.

Pentru el concursul s-a incheiat. Si-a indeplinit perfect misiunea. Schimbam repede chip-ul si incep sa alerg pe langa bicicleta pri zona de tranzitie.

Elena e acolo impreuna cu Ana si fac poze. Ma incurajeaza. Face cat o mie de Activatoare.

Depasesc locul 2 la echipe si ma indrept catre drumul principal. Urmeaza o succesiune de 7 ture cu diferenta de nivel semnificativa. Distanta: 180km.

Jocul a inceput.

Afara e aproape canicula. Inca de dimineata transpiram copios. Stiu ca aici nu mai merge cu bravuri - voi fi cuminte si voi icnerca sa fac totul ca la carte.

La fiecare tura schimbam bidonul - Elena ma astepta pe traseu si se ocupa de treaba aceasta. Am consumat undeva intre 8 si 9 litrii de lichid (pe langa bidoanele cu izotonic, mai luam din mers si apa din punctele de revitalizare). De asemenea la fiecare tura am avut grija sa mananc. Nici prea mult, nici prea putin.

Timp de 180km prietenii mei de nadejde a fost "parametrii". Am pe bord prins cu PowerTape Garmin-ul. Un singur lucru conteaza din sumedenia de cifre in aceasta cursa: cadenta. Nu ma intereseaza timpul, km parcursi. Poate parea ciudat, dar nu ma intereseaza nici viteza.

Nu am apucat sa strang multe ture lungi pentru acest concurs (de fapt nu am nici o tura mai lunga de 100km facuta de peste un an. Absolut nici una. Multe ture de 90 facute la antrenamente, dar nimic peste).


In conditiile acestea strategia mea este sa fiu in stare sa rulez constant pe toata durata cursei. Nu sa trag la inceput si sa pierd dupa aceea fiindca sunt obosit.

De aceea cadenta era vitala. Am stabilit (nu chiar arbitrar) pragul de 80. Sub 80rpm nu cobor. Asta a insemnat de multe ori ca pe catarari ma taram cu un agonizant 16km/h. Dar sub nici o forma nu vroiam sa scad cadenta.


S-a dovedit o tactica excelenta. La final am terminat cu picioarele odihnite (poate un pic prea odihnite). De asemenea analiza parametrilor a aratat ca am mers aproape constant intreaga cursa.

Am revenit (dupa foarte mult timp) la MP3 si la muzica din urechi. A fost cuminte si a functionat de data aceasta.

Alta idee geniala pe care am avut-ö a fost... sa nu schimb absolut nimic.

M-am apucat sa analizez pozitia mea pe bicicleta si nu e chiar corecta. Dar cu asta sunt obisnuit de ani de zile. Ar fi o greseala colosala sa schimb ceva la pozitie exact inaintea cursei - am timp sa fac asta intregul sezon care urmeaza.

Am vrut sa schimb de exemplu playlist-ul. M-am razgandit: il stiu pe dinafara, dar daca a functionat de atatea ori, de ce sa il schimb acuma? (Am adaugat totusi 2 albume cu System of a Down - care in anumite momente pe catarari au fost viteza in plus de care era nevoie).


Cu aero bars nu m-am antrenat deloc anul acesta si am ezitat initial sa le iau. Sunt totusi vitale pentru conservarea energiei asa ca le-am montat pe bicicleta. Am avut noroc si nu m-au incurcat, dimpotriva. Pentru anul viitor o sa ma antrenez exclusiv cu ele.

A fost aceeasi cursa fara istoric ca toate celelalte din 2013. Nu mi s-a stricat bicicleta, nu mi-au picat meteoriti in cap, nu m-am ratacit, nu...nimic. Si nu ma plang deloc ca a fost asa.

Primele 2 ture am fost destul de singur in cursa. In fata era doar Andrea de la CTT. Rand pe rand soseaua a inceput sa se aglomereze pe masura ce apareau si ceilalti concurent, inclusiv de la Half IronMan.

Traseul fiind in circuit puteam sa evaluze de fiecare data cum mergeam fata de concurenta. Pe prima tura (jumatate de tura) aveam deja un handicap de 5-6 minute. Poate ca totusi ar trebui sa ma obisnuiesc sa ma incalzesc si eu inaintea curselor... Dar mi-e asa de lene...

Tura a doua am mai pierdut cateva minute. Turele 3,4 5 si 6 am castigat. Foarte putin, dar am mers bine.

Lipsa oricarei curse lungi si-a spus cuvantul in tura a 7-a. Dupa ce am intors ultima data sub incurajarile Elenei, a mai urmat o catarare. Aici am avut din plin suportul colegului meu Dani care m-a insotit la deal. Si care mi-a facut rost in cursa de 2 sticle de Cola.

Cola aia  a fost in tura a 5-a si a 6-a echivalentul No2 de la masini. In ultima tura in schimb cand am vazut-o mi-a venit apropae instantaneu sa vomit...

Ultima urcare a fost grea, eram deja obosit. Aici am pierdut multe minute, multe prea multe. Peste 3.

Din nou, ca de fiecare data, nu sunt in stare sa ma concentrez pentru finalul de cursa asa ca ultimii 2 km i-am pedalat nejustificat de relaxat fara a ma putea concentra si a intelege ca inca nu am terminat. De asta mi-e cel mai ciuda.


Dupa 5.47 ore de pedalat intru in parcul Bratianu si schimb stafeta cu Catalin.

Cata are de recuperat peste 20 de minute.

Dupa ce am zacut vreo jumatate de ora la umbra in parc, am revenit pe traseul de alergare din parc ca sa il sustin si sa-l incurajez. Asa se face in echipa.

Catalin a alergat alt concurs decat restul. La fiecare tura de parc ii dadeam apa sau ii turnam pe spate sa se racoreasca. Cu acealsi zambet tipic impietrit pe fata - nu stii niciodata daca se chinuie sau nu - Cata la mijlocul concursului redusese ecartul asa de mult incat era doar o chestiune de timp pana cand va aduce echipa noastra pe primul loc.

A alergat maratonul in 3.01 in conditii de canicula. Nu se poate compara cu timpii de la individual, baietii aceia au facut intregul concurs. Dar totusi...are cu 20 de minute mai putin decat urmatorul timp.

Nu mai sunt multe de spus. Cata a castigat cursa pentru noi. Asta e cert. Multumirile si felicitarile sunt de prisos.

Dar n-a fost singur acolo: Vali a iesit excelent din apa. Eu am scos al 4-lea timp la general la bicicleta. Chiar daca poate nu pare, a fost o munca de echipa.


Echipa Happy Three Friends a terminat cursa pe locul 1 cu timpul cumulat de 9.59 ore (minutul ala magic).

Dupa finish am ramas in parc sa ii sustin pe ceilalti participanti la Half sau Full.

Am stat pana tarziu in noapte alaturi de ei. L-am vazut pe Bogdan terminand cursa, am si alergat alaturi de el.

Am vazut oameni de mult la capatul puterilor fizice care continuau catre linia de finish. Pe masurta ce treceau orele Parcul Bratianu semana din ce in ce mai mult cu un spital de campanie din timpul razboiului.

De ce ai admira pe cineva care se chinuie? De ce te-ar impresiona cineva care trage de el pana dincolo de limitele normalului? De ce ai face pana la urma asa ceva?

Nu e vorba aici pur de aspectul sportiv. Asa cum ziceam si mai sus, ceea ce este de admirat si de apreciat la acesti oameni este vointa si determinarea.

Pot sa fac pariu cu oricine (si sa castig) ca orice IronMan ar castiga oricand concursul de stat in cur pe canapea, mancat shawrme viteza, belit ochii in televizor si curs bale, alergat prin Mall sau frecat menta.

De ce? Pentru ca ei fac cu pasiune ceea ce fac. Si nu renunta niciodata. Absolut niciodata.

Si asta e cea mai importanta lectie pe care o putem invata de la ei.

---------------------------------------------------------------------------

Duminica dupa premiere am plecat spre Muntele Baisorii. Acolo s-a tinut a 3-a editie a Maratonului Apuseni.

Si acest concurs are ceva in comun cu Ironman-ul de la Oradea - pasiunea pusa de organziatori in realizarea acestui eveniment. E un concurs facut cu suflet si asta se vede.

Aporpo, unul din organizatorii principali, Bodea Voichita, termina cu o seara inainte Half IronMan-ul la Oradea, dupa care a fugit la Baisoara pentru a se ocupa de ultimele detalii.

Felicitari organizatorilor si participantilor (da ma Balane, si tie).

Inca  nu mi-a venit pofta de alergat. Deloc. Am in schimb chef de 7500, am chef de UTF. Si mai ales am un chef nebun sa pedalez. Sa car bicicleta in spate. Sa ma umplu de noroi. Si iar sa pedalez.

------------------------------------------------------------------------------

Nu stiu ce imi rezerva anul viitor. Dar daca sunt sanatos, la Oradea o sa fiu cu siguranta participant la Half. Si cine stie pana atunci...poate nu doar atat.

3M

Data: 06.06.12-08.06.12
Participanti: Elena, Alex, Andrea, Silviu
Locatie: Leaota, Piatra Craiului, Bucegi
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

3M - prescurtarea de la 3Munti, concursul de MTB din seria CarpathianMan. Un concurs care isi merita blog-ul lui.

A treia participare, a doua in formatul actual. Aceeasi echipa - impreuna cu Silviu Balan.

Elena o sa faca anul acesta echipa cu Andreea Clinciu - este un cadou frumos pe care fetele si l-au oferit dupa 8 ani de concursuri impreuna.

A fost superb. O sa imi amintesc doar cu placere de aceasta aventura.

Nu a fost sange sau suferinta; a fost doar MTB si prieteni si o lista interminabila de amintiri:

- sa conduci 1200km "doar" ca sa te dai cu MTB-ul pe coclauri.

- sa ii intalnesti pe toti CPNT-isti si sa ei te adopte imediat. Prima seara am fost la Manu, unde ne-am simtit efectiv ca acasa. Multumim mult pentur cazare, masa, ospitalitate. Si mai ales pentur companie.

- sa il olbigi pe "pocaitul" de Balan sa bea bere pe principiul ca daca si-asa e cu mine in echipa face ce fac eu.

- sa stai la povesti pana seara tarziu asta fiind mai important decat concursul de a doua zi.

- sa ajungi in Stoenesti si sa te bucuri ca anul acesta mult mai multi au venit sa participe la concursul acesta unic.

- sa simti din nou emotiile startului.

- ...si sa il asculti anul acesta pe Balan si sa il lasi sa ia startul asa cum vrea el...

- si dupa aia sa incepi sa te intrebi de ce trebuie sa pedalezi prin sauna asta. Sa stai ud leoarca in spatele lui Balan neputand sa tii ritmul lui intrebandu-te daca asta micu' nu s-a antrenat in secret.

- sa dai pe la 1700m de prima gura de oxigen, sa deschizi ochii si sa vezi toata Muntenia la picioarele tale (si pe Balan tot in fata).

- sa iti faci primele strategii, calcule si lupte. Horatiu si Dani au fost "inamicii" nostri pe durata a 3 zile. Am fugit  (in general dupa ei, foarte rar de ei). Pe prima urcare m-am simtit stors de vlaga. Balan a fost mai mereu in fata si a impus ritmul, pe care nu m-am straduti sa-l mentin, din instinct de conservare. Balan m-a lasat in pace si n-a zis nimic.

- sa ajungi in golul alpin la munte. Munte, adica chestia aia mare, unde e frig, bate vantul, e ceata, ploua si e a naibii de fain. Nu prin paduri de campie si noroaie lipicioase.

- sa te intrebi daca ala de a zburat in fata ta din poteca si a aterizat 5 metri mai jos mai e intreg.

- sa il ajungi pe Dani si sa te bucuri din plin de single trail. Single trail - o portiune ingusta, ingusta din drumul forestier cu care esti obisnuit la celelate maratoane. Si cu margini abrupte. Si de pe care cazi, te duci dracului in fundul pamantului, nu doar intr-o balta plina de noroi.

- sa pedalezi printre tufele de rododendroni in floare. Unic. Epic. Pentru asta merita orice. Chiar si sa faci echipa cu Balan si sa trebuiasca sa fugi dupa el.

- sa il enervezi pe Balan si sa razi infundat cand vezi ca incearca sa caute replici cat de cat politicoase.

- sa pedalezi prin burnita, undeva la 5 grade si sa iti placa la culme.

- sa te intalnesti cu Carpathian Man alergand prin ceata si balizand zona de culme.

- sa inceapa coborarea si sa te gandesti cu regret ca dupa 26km poate ca mai incapeau inca cativa...

- sa ii dai ca dementul la vale (tot dupa Balan).

- sa realizezi ca cineva, undeva se distreaza facand misot de tine. I-am ajuns pe inamici, am apucat sa strig un "Bine Balan!" si sa ma bucur marsav. In secunda urmatoare eram cu capul afundat in cel mai adanc noroi. Mi-au trebuit vreo 3 minute sa dau jos noroiul pe pa manusi si de pe manete pentru a putea pedala din nou.

- sa ii prinzi din nou si sa gresesti tactica. La un concurs pe etape trebuie tras atunci cand ai ocazia. Nu sa lasi pe ultima zi.

- sa te intrebi cum dracu a reusit Balan sa pice in gardul cu sarma ghimpata pe drum drept si sa isi rupa toate hainele. Si rucsacul meu.

- sa treci finish-ul intr-o bucata - nu ca anul trecut.

- sa astepti cu emotie sa apara fetele. Au facu o prima etapa "la relaxare". Au castigat-o, dar n-au fortat.

- sa stai seara la povesti, la masa si sa dormi la inghesuiala, pe jos cu concurentii si voluntarii  - chiar daca ai la dispozitie o camera la un hotel fitos. Nepretuit.

- sa te uiti dimineta pe geam la cum ploua marunt si sa te intrebi de ce ai lua startul in conditiile astea?

- sa participi la cel mai frumos traseu de MTB. Am zis MTB - nu cross country, nu ciclocross,  nu altceva. MTB. M vine de la munte.

Si cum a tinut Luci sa ne aminteasca si seara la sedinta: la MTB pici, te lovesti (si cei mai buni au parte de asa ceva). Daca nu, inseamna ca nu te-ai dat cat ai putut. Nici macar n-ai incercat. La MTB iti distrugi bicicleta (intrebati-l pe Dani Rosioru, daca ziceti ca poate eu o distrug ca mi-s tolomac). La MTB o cari in spate, treci raurile cu ea, rupi lantul, faci chain suck, distrugi franele. Faci pene pe care le repari in noroi la 5 grade cu ploaia in cap. Si inca mai apuci sa te uiti peste vale si sa vezi creasta Pietrei Craiului fierband intr-un cazan de nori.

Era unu' la Oradea cu un 29er scos din tipla, care se ratoia la organizatori ca el vrea loc special pentru bicicleta. Cum e traseul, ca el a dat 6000 de euro pe bicicleta si nu vrea sa o strice. Frate...esti idiot. Din pacate sunt multi ca tine. Si sper, la fel ca si Luci, sa nu apareti vreodata la 3Munti.

- sa iei starul dupa un Balan care pare ca de la o zi la alta merge tot mai bun. Totusi din ziua a doua decalajul dintre noi a fost mult mai mic, chiar daca in continuare Silviu a avut un plus de energie aproape tot timpul.

- sa dansezi pe calcarul plin de noroi si sa te rogi la orice vrei tu sa nu cazi.

- sa pedalezi printre casele rasfirate pe dealuri la portile carora erau localnici incurajandu-te.

- sa reiei goana dupa adversarii directi. Astia ai nostri de acolo de la locurile 7-13. Chiar daca nu pare, concursurile nu se organizeaza doar pentru primele 3 locuri.

Luci a punctat si el lucrul acesta esential in a doua seara. Si asta e de retinut. Si noi, "pulimea" contam. Mult. Mult mai mult decat de fapt primele 3 locuri. Din randul "pulimii" apar varfurile. Aia e masa de selectie. Tot de acolo pot sa apara (si apar de fapt) sponsorii. Cei 3 n-ar exista daca in spate n-ar fi "amarastenii".

Si daca din afara poate ca suna foarte "emo" faza cu incurajarea si respectul aratat fata de absolut toti concurentii si implicit fata de organizatori, de fapt e un crud adevar: te porti respectuos cu "pulica" ala de pe locul 200 din 201, ala se duce acasa si mai zice la inca 10 prieteni ca "uite ce frumos a fost ca cel de pe locul 1 l-a bagat si pe el in seama. Hai si tu".

Si din asta castiga implicit cei de pe primele locuri.

Din pacate atitudinea asta nu e impartasita de toti cei din fruntea clasamentelor. Mai cu seama la concursurile de ciclism.

Acuma nu e vorba sa ne luam dupa finish cu toti de manute si sa facem o hora a fericirii si sa ne exaltam si magulim reciproc pana nu mai putem. Dar un concurs ar trebui sa fie mai mult decat condusul pana acolo, alergatul sau pedalatul si dupa aia condusul inapoi acasa.

Motivul ca unii mai au si de lucru si alte probleme e pe acelasi calapod cu argumentul lui ala ca nu vrea sa isi strice bicicleta de 6000 de euro la un concurs de MTB...

- sa te intrebi cum au reusit sa convinga asfaltul sa stea pe urcarea spre Ciocanul.

-  sa te bucuri ca ti-ai intrat in ritm si depasesti echipe ca dupa aia sa il tot injuri pe Balan - si el pare sa-si fi intrat in ritm, doar ca ala a lui care e mai alert ca a meu.

- sa te intrebi cum dracu poate Pepene sa pedaleze asa?! Uluitor. Totul se dezbina sub el, pe o bicicleta parca luata acuma din talcioc. Si totusi omul cu 0km de pedalat a terminat pe 3 intr-o companie foarte selecta (tura de o zi).

- sa savurezi fiecare trecere prin apa din Zbarcioara. Portiunea asta tebuie pusa in manuale in dreptul cuvantuluji MTB. Trebuie convins Dragos sa faca una din filmarile lui renumite acolo. Nu se poate descrie.

- sa fii depasit constant de Rosioru care a avut tot felul de probleme tehnice. Respect pentru determinare. (Bai cum pedala omul in picioare...Si eu fac la fel, dar ceva nu imi iese bine...)

- sa il enervezi iarasi pe Balan in Prapastii. Dupa care iara a trebuit sa sufar fiindca m-am luat de el.

- sa te saturi deja sa ii vezi numai din spate pe Horatiu si Dani.

- sa iti clanatane dintii in gura si pielea pe oase (in cazul meu) pe coborarea spre Sirnea. Si sa te rogi sa nu cedeze chiar acuma manetele de frana.

- sa fugi prin noroaie, pe single trail si dupa aceea sa iti pierzi complet suflul pe ultima urcare pe sosea catre Complexul Cheile Gradistei.

Fetele au turat motoarele in ziua a 2-a si au scos un timp foarte bun. Loucl 1 pe etapa, locul 1 general.

- sa aculti seara povestile altora. Si sa promiti ca naul asta mergi la Medias la 24h.

- sa o vezi pe Ana tarandu-se printre picioarele prietenilor. Ana a fost "adoptata" de gasca de prieteni, lucru de care ma bucur enorm. Tin mortis sa fie inconjurata tot timpul de astfel de oameni.

- sa iei startul in ziua a 3-a pentru cea mai scurta, dar si cea mai intensa etapa. O etapa care te duce sus la 1920m doar ca sa te "arunce" de acolo intr-o coborare halucinanta de 16km.

- sa urci prin padure pe poteca abia schitata. Epic. Sa stai aplecat pe roata din fata la limita aderentei si sa ii dai la deal.

- sa iei bicicleta in spate si sa o cari la deal.

- sa iti tii respiratia pe single trail-ul care taie culmea catre Strungulita.

- sa te intrebi cum poate sa ploua in continuu fara nici un moment de respiro.

- sa intalnesti toti voluntarii din traseu care nu conteneau sa te incurajeze in ploaia torentiala.

- sa intri pe (dupa parerea mea) cea mai frumoasa coborare - Strungulita-Strunga-Gutan-Moieciu de Jos.

- sa dai cu capul in bolovan cat poti de tare. Si sa te uiti dupa aia tamp la Dani si Balan si sa nu intelegi in primele momente cine ei sunt si ce cauti tu acolo.

Picajul nu m-a cumintit. Dar din Gutan am intalnit cel mai puternic inamic al meu: frigul. De aici am mers mult sub cum ar fii trebuit deoarece imi erau inghetate mainile si imi era frica ca nu mai pot frana.

- sa savurezi totusi portiunea Gutan-Moieciu de jos

- sa urci pentur ultima data asfaltul spre Chiele Gradistei, ca o echipa, regretand deja ca se termina.

Hoinarii Sponser (Silviu Balan si Fodor Alexandru) au terminat pe locul 10. Multumesc Balan inca odata. Am facut pentru a 3-a oara echipa cu Silviu - si din simplul motiv ca e un bun prieten si un coechipier de baza. Asta e destul de greu de gasit: cand mergea mai bine, nu ma stresa, nu o lua niciodata la fuga aiurea in fata. Cand il stresam eu, el nu raspundea.

Silviu a mers clar mai bine ca mine in toate zilele, pe multe portiuni. Nu mult mai bine, probabil insa acele minute care ar fi contat pentru 1-2 locuri in plus.

Hoinarii Sponser Girls (Andrea Clinciu si Fodor Elena) au castigat si etapa a 3-a. Au ocupat locul 1 la feminin general. Sigur au si ele o poveste de spus. Eu ma bucur in primul rand ca au facut echipa, in al doilea rand ca au terminat cursa fara evenimente si in al 3-lea rand ca Elena a parcurs traseele respective.

Multumirile se indreapta inca odata catre Luci si catre gasca de voluntari si prieteni care l-au ajutat ca acest concurs sa fie posibil.

Anii trecuti incercam sa conving cat mai multi oameni sa ia parte la acest concurs. Luci are si el dreptate insa: poate nu toti ar trebui sa participe. In primul rand iti trebuie un bagaj tehnic si fizic bine peste medie pentru acest concurs. Ar fi foarte periculos pentru participanti sa participe daca nu tin cont de acest aspect.

Si in al doilea rand, asta e un concurs pentru cei care seara au timp sa bea o bere, sa zica o poveste, sa rada, sa stea pana la sfarsit la premiere.

Bine fetele :) !!!!!

Si multam fain Silviu.

P.S.: totusi realizezi ca mergi in ritmul unui programator copt, nu? Asta nu inseamna ca la anu' trebuie sa ma omori pe-acolo. Zic si eu, doar asa...

Hercules 2013

Data: 01.06.13-02.06.13
Participanti: Elena, Alex, Ana
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Primul concurs de alergare din 2013. Relatia mea cu alergarea e ca intr-o telenovela lalaita: azi imi place sa alerg, maine urasc alergatul, poimaine o iau de la capat.

Anul acesta am zacut mai mult in perioada in care mi se luase de alergat. Cu bicicleta n-am avut niciodata oscilatiile astea. Acolo relatia e stabila. Monotona si fara nici o exaltare majora la vreun concurs, dar stabila.

La alergat in schimb am fost tot timpul "aproape" . Niciodata "acolo", dar tot timpul "aproape".  Locul 4 de cateva ori, constant in primii 10. Dar niciodata sus. Probabil asa se si explica frustrarile mele legate de alergare.

Dar la Hercules nu se poate sa nu particip. Ar fi lipsa de respect fata de Tansasi in primul rand.

Asa ca o sa merg. Imi lipsesc turele lungi de alergare, imi lipsesc antrenamentele specifice. Dar stiu ca acolo undeva, inca mocneste o flacara.

Aleg semimaratonul. Din mai multe motive: in primul rand cel enuntat mai sus - lipsa de antrenament. Puteam sa termin si anul acesta maratonul. Mediu, poate multumitor. Dar m-as fi chinuit cumplit. Si probabil relatia mea cu alergatul s-ar fi itnrerupt atunci pentru o perioada lunga.

Al doilea motiv, a fost si o eroare de calcul. Am zis ca merg sa atac podiumul. O ambitie infumurata tinand cont de antrenamentul meu. Dar m-am bazat - total eronat - pe lista de participanti de la un moment dat. Dupa zeci de concursuri inca nu am invatat ca nu se face asa. Dar ma rog, zarurile au fost aruncate, chiar daca la start am vrut sa vorbesc cu Alin si sa schimb la maraton.

Ultimul antrenament pe care l-am facut acolo cu o saptamana inainte mi-a dat sperante. Am scos un timp foarte bun. "La carte" scrie ca in concurs scoti intre 5% si 10% mai bine decat la antrenamente. Asta, chiar daca nu ma ducea in primii 3, mi-ar fi asigurat un timp foarte bun.

Eu nu stiu sa fac curse scurte, n-am experienta. Liman a fost o incercare care mi-a dus inima la limita. Nu sunt pregatit nici pentru stresul unei curse scurte.

La maraton e simplu: sunt singur peste 90% din traseu. Nu ma streseaza nimeni, fac ce vreau, imi scriu blog-ul in cap, mai bolborosesc ceva, mai trag o injuratura. Timpul trece incet, pe placul meu. Cu anduranta sunt obisnuit, cu sprintul nu. Si eu vad semimaratonul asta ca pe o cursa de sprint.

Multi prieteni. Toti. E o gasca mare din care ma bucur ca fac parte si mai mult decat atat ma bucur ca Ana va fi inconjurata de astfel de oameni pe masura ce va creste.

Startul ma gaseste fara emotii, un pic (mai mult) resemnat. Lupta e deschisa si nu acolo sus de tot unde din puncutl meu de vedere cartile sunt deja jucate. Acolo in plutonul meu.

Imi trebuie o strategie. Asta e pentru Bobi - partea cu ganditul si strategiile. Pe mine ma oboseste.

5.5km de asfalt. Un cosmar. Cand traiesti din amintirile din alti ani, trebuie sa fii constient ca pe un sfert din distanta de concurs daca pierzi contactul cu liderii, esti mancat. Poti dupa aceea sa urci cat de bine vrei ca nu mai ai cum sa recuperezi.

Start. M-am asezat in fata. O iau prin dreapta, sprintez si sunt printre primii.

Adica chiar printre primii. Cat de bou poti sa fii sa faci asa ceva? Greu de raspuns mai ales cand te lauzi cu n participari la concursuri.

Primul km medie orara 16.3 km/h (eu ca de obicei sunt special - nu socotesc in minute pe km ci in km pe ora - metehne de ciclist, ce sa-i faci)

Inca nu ma prind ca sunt bou.

Ma ajunge Adi Bostan. Acuma m-am prins ca sunt bou. Alerg cu el vreo 500m si cam atat. Si acuma ma gandesc cum ii blestem de fiecare data pe ciumpalii care alearga ca bezmeticii 3 km ca dupa aia sa ma impiedic de ei pe prima panta.

Viteza mea scade vertiginos. Macar ma desptept suficient cat sa realizez ca daca continui asa o sa abandonez la iesirea de pe sosea.

Ma "opresc". Start gresit - asta e. Acuma trebuie sa ne odihnim neaparat. Sunt inca intre primii - o sa scad viteza suficient de mult cat sa ma pot odihni si sa atac acolo unde ma cred bun.

Sfarsitul soselei vine ca o mantuire. In ultimii 3 km am reusit sa imi readuc respiratia la normal, mi-am relaxat picioarele si nu am pierdut foarte mult.

Razvan si Jean sunt inca in vizor. Aurel a trecut ca acceleratul si  mi-a fost clar ca nu-l  mai ajung. Au mai fost inca vreo 10 concurenti care m-au depasit aici, dar sper sa ii prind pe "terenul meu".

Alerg cu un strain. Imi e de un ajutor enorm asta. Sunt aproape convins ca el se straduia sa tina ritmul  meu. Adevarul e ca eu il luasem de iepure si m-a ajutat nespus. Multumesc.

Se trece podul. Incepe urcarea. Asta trebuie alergata. Oricat de incet, dar trebuie alergata. E vital sa nu cumva sa trec in ritm de mers, chiar si daca numai simulez alergatul. Efectul asupra picioarelor daca schimb de la alergat la mers e devastator. Si asupra psihicului.

Un bun prieten (ciclist) a zis ca nu poti sa te dai jos de pe bicicleta - ca dupa aia cine te mai urca acolo?!

Asa-i - odata ce stii ca se poate mai usor este infernal de greu psihic sa treci la aergare. Asa ca alerg. Foarte incet, dar alerg.

Aici m-am odihnit. M-am odihnit enorm. A fost singura portiune de concurs in care nu am fost cu inima in gat. Urcarea a fost efectiv o pauza pentru mine.

As fi vrut sa continue pana in Ciumerna, pana pe Moldoveanu, pana pe Everst. La asta pot sa ii fac fata bine si numai din amintiri.

Depasesc. Recuperez in cateva serpentine tot ce am pierdut pe sosea. Jean si dupa aia Razvan. Razvan e bun - din ce in ce mai bun. Merge aproape in ritmul in care alerg eu. Si asta nu e bine. Sper doar ca urcarea in mers sa ii "ucida" gambele.

Pe finalul urcarii il am la 30m in fata pe Florin Totalca. Asta nu ma asteptam. Calculez si ma gandesc ca poate nici Miclaus nu e departe. Ma inselam amarnic...

Nu opresc in punct decat 5 secunde - n-am timp de joaca.

Florin se duce de cum se indulceste panta si mi-e clar ca e un meci pierdut.

Portiunea intre Inelet si Dobraia e nasoala rau. E de viteza. E pentru cei care n-au stat sa comenteze pe facebook, ci pentru aia care au muncit si au strans kilometrii.

Singurele portiuni in care pot castiga sunt cele de coborare. Aici ma tot depasesc cu un baiat inalt care ma naruia pe portiunile de alergat, dar pe care il intreceam pe coborari si pe cele cateva pante mai accentuate.

Tot aici am reusit sa il vad iarsi pe Arnold de la Alergotura. Omu' a fost o supriza totala. Nu inseamna ca ii stiu eu pe toti alergatorii, dar pe el, mai ales fiind din Timisoara, ma asteptam sa il stiu.

Are aceeasi tactica la deal: orice numai sa alerge, nu conteaza ca daca ar merge ar fi mai rapid. Important e sa alerge. Asa ca nu pot sa il prind pe urcari - pe plat nici praful din calcaie nu i-l mai vad.

Norocul meu sunt coborarile. Cam ca la bicicleta, intr-o dimineta m-am trezit ca eu alerg bine la vale. Si de atunci (cam de prin toamna trecuta)  alerg foarte bine la vale. Ba mai sunt si tehnic.

Multumesc iarasi baiatului inalt si lui Arnold care efectiv m-au tarat dupa ei pana in Prisacina. O portiune cumplita in care ma uitam la Activatorul din mana si stiam ca nu o sa ma pot folosi de el. As pierde cateva secunde vitale.

A dracului ironie... sa alegi 21km cu un Activator in mana si sa termini cursa cu el intact...SA nu am timp sa il deschid si sa il beau...

Spre Prisacina inima mea a inceput sa zica pas. Arnold s-a dus si nu mai sunt sperante sa il prind.

In spate nu m-am uitat nici o secunda. Asa a zis tot omul ala cu bicicleta (Maus, daca tot sunteti curiosi): Nu te uita in spate, cineva iti poate lua locul. Asa ca nu ma uit, dar stiu ca acolo e Razvan.

Nu ma opresc nici in punctul din Prisacina - secundele conteaza. Aici vine inca o urcare pentru care o sa aprind si lumanari la biserica.

In mai putin de 2km de urcus il ajung iarsi pe Arnold si ma pun cuminte acolo. Nu trebuie depasit: unu la mana ca e mai bun ca mine si ar fi un gest gratuit de bravada si un consum inutil de energie. Si doi, ca de acolo din spate, poti pune cel mai bine presiune si sa "distrugi" adversarul.

Dobraia - si aici arat ca o stafie deja. Iara e o portiune de alergat pe plat si Arnold se duce.

Ma bazez pe coborarea asta ca un naufragiat pe ultimul colac de salvare. La Cracul Teiului il depasesc si stiu ca nu mai pot fi ajuns - mai ales ca ultimul km e foarte tehnic.

Ce nu am calculat e ca din spate venea Razvan...Dar cum nu m-am uitat niciodata in spate am stat linistit si mi-am vazut de treaba crezand ca sunt singur.

Trec finish-ul dupa 2.04 pe locul 9 la general. Sunt foarte multunit de loc, nemultumit de timp. Vroiam orice secunda sub 2 ore.

Dar: pentru asta trebuie munca si nu doar vise. Si pentru asta nu trebuie sa alergi ca bou 2km cand tu habar nu mai ai sa alergi...

Hercules mi-a redeschis pofta de alergat. O sa am iarasi o aventura tumultoasa cu el care o sa culmineze cu MPC-ul. De asemenea m-a invatat ca eu sunt prea ardelean si prea batran pentru semimaratoane.

A fost mult prea stresant si greu semimaratonul. Ma reintorc la maraton acolo unde e liniste si pace. Si sunt a naibii de singur, ceea ce ma lasa sa imi fac cursa cum vreau eu.

Multumesc (deja e ca la Oscar asta) echipei de la Alternatice in frunte cu Gianina si Alin pentru ca au facut posibila inca o editie de Hercules si pentru ca mi-au redat pofta de alergat.

Elena a fost o surpriza totala. Asta pare ca nu suna magulitor, dar asa e: si nu prin prisma locului ocupat neaparat(2 la general) ci prin prisma timpului scos: 2.18.

Daca eu nu am mai alergat, Elena se poate lauda cu vreo 3 (poate chiar 2...) ture de parcul Botanic. Respect! Sincer.

Povestea ei si a lui Teo e mult mai savuroasa decat a mea.

O sa vina maratoanele "abrupte" - cu putine portiuni alergabile. Si deja  reincep sa imi fac planuri.

Pana atunci, inca odata de Hercules o sa ma lege doar amintiri frumoase. Si da...felicitari Elena!