Social Icons

Ziua cand s-a nascut frica

Lucrurile au luat-o razna dupa tura de 2BE 2017.

La inceput a cedat spatele. Dar a cedat rau. Statul in picioare nu mai era o optiune. Am ajuns sa nu mai fiu in stare sa conduc din cauza durerilor.

RMN-ul a aratat ca as fi ipohondru in prima faza. La faza a doua nu am ajuns ca treburile au inceput sa se precipite.

Pe cand m-a lasat un pic spatele, a cedat cervicalul . Acuma nici macar dormitul nu mai era o optiune.

Am culminat cu niste crize abominabile in care faceam ture prin casa gemand sau stand in genunchi de durere.

Retrospectiv imi dau seama ce s-a mai "distrat" Elena cand ma vedea asa.

Pe masura ce faceam controale si nu ieasea nimic, durerile au cedat.

Am trecut si printr-o faza cu o prezumtiva intercostala, faza in care si mancatul devenise un efort.

Picatura care a umplut paharul a fost cand am observat ca nu mai pot sa fac nici un fel de efort fara a gafai ca un porc la taiere. Urcatul pana la etajul 2 devenise o aventura in sine. Cu greu si cu tabere intemediare la fiecare etaj ajungeam pana la servici.

In prima faza a fost acuzat astmul bronsic - am si antecedente in familie.

Norocul meu a fost in doctorita aia de la pneumo care a inceput sa "miroasa" altceva. Pana la urma ea m-a si salvat.

Eram cu Horia si am vrut sa dam o tura pana la Crucea Alba in Herculane. Am clacat in primele cateva sute de metri. Medicamentul de astm nu a avut nici un efect.

Pneumoloaga m-a trimis la Urgente.

Banuiesc ca si saptamanile de pana la Urgente m-au "ros". Adica devine destul de ciudat si frustrant sa te trezesti handicapat. Si prin asta inteleg sa nu mai pot sa fac ce faceam inainte - banuiesc ca exista milioane de cazuri mult mai grave. Dar pe mine sincer ma interesa strict persoana mea.

Dar nu in saptamanile alea s-a nascut frica. Nici cand am ajuns la Urgente.

Paradoxal frica nu s-a nascut nici cand m-au internat brusc.

"- Dar ce am?"
"- Infarct. La plamani. Ca sa intelegi si tu"

Aveam de fapt tromboza pulmonara - un cheag de sange imi bloca o artera de la plamani.

Frica nu s-a nascut nici cand mi s-a explicat de nenumarate ori cat am fost de norocos ca cheagurile alea au trecut prin inima fara sa se opreasca. Sau ca nu au ajuns la creier.

Nope. Frica nu s-a nascut atunci. Eu chiar cred ca mie nu mi se poate intampla nimic. Ca scap din orice. Oricand. De oricate ori.

Frica s-a nascut cand am realizat ca cei dragi din jurul meu sufera mai mult decat mine. Pentru mine.

Groaza a aparut cand am inceput sa inteleg ca poate nu toti cei dragi mie gandesc la fel cum gandesc eu. Teroarea a pus stapanire cand am inceput sa realizez ca si lor li se poate intampla ceva rau.

Abia aia a fost ziua in care intr-adevar s-a nascut frica...

Intre timp eu am scapat. Ca de obicei. Fara sechele. Fara restrictii. Cu o pilula pe zi pentru restul vietii ca sa tina mutantul din mine la linie de plutire - e vorba de o mutatie genetica pe linia de coagulare.

Dar in urma a ramas frica...

103.1km

Data: 09.09.17
Participanti: Alex
Locatie: Ciucas
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Acuma ceva ani am vrut sa particip la IronMan. Elena a zis simplu:

"- Esti in stare sa il termini alergand si fara sa te chinui?".
"- Nu"
"- Atunci e un nonsens total sa faci asta"

N-am inteles nimic din aia se pare din moment ce m-am inscris la Ultra Ciucas.

Au trecut fix 3 luni de atunci. Se zice ca timpul le rezolva pe toate. Ca nu as mai fi sub influenta sentimentelor de moment.

Asa si e. Timpul le-a rezolvat.

De cand m-am inscris la concurs m-am intrebat de ce fac asta.

Am imbatranit (de data asta e cu simplul sens ca am capatat suficienta experienta).

Rasfoiesc uneori blog-ul. Tot eu l-am scris. Tot eu am trait experientele acelea. A fost o perioada in care chiar credeam in treaba aia cu "depasit limite". Cand ma credeam unic si special ca faceam asta. Cand ma consideram un fel de Mesia a sportului si a miscarii in natura care aduce "cuvantul" in marea de puleti grasi de la oras.

A fost naivitate? Prostie? Nu, probabil a fost cea mai faina perioada din viata mea.

Doar ca acuma stiu ca daca vreau sa fac ceva ce in trecut era pentru mine similar cu cea mai herculiana activitate - urmez simplu un program strict de antrenament si gata.

Mai mult, acuma sunt in stare sa il surclasez pe naivul ala de Suca de acuma cativa ani la toate capitolele.

Diferenta e ca atunci totul era "WooooW". Acuma totul e inca o inregistrare pe Strava...

Revenind.

Mi-e de 100 de ori mai usor sa zic de ce nu m-as fi inscris la concursul ala decat sa aflu de ce am facut-o.

Dupa 3 luni mi-e destul de clar totusi: numai din hatereala si din sfidare. Cu siguranta e un caz de studiat de catre medicii specialisti, dar cam asta a fost singurul motiv.

Mie nu mai aveam cam ce sa-mi demonstrez. Am terminat distante similare de mai multe ori. Ba mai mult, am castigat concursurile repsective. Si nu o data. (bine, erau pe echipe si m-a scos Elena la liman, dar opricum...)

Asa ca acuma mi-a venit ideea sa arat lumii ca eu pot sa fac asta fara antrenament specific. Asa ca o palma pentru toti aia cu tot felul de trairi inaltatoare.

Sunt convins ca intreaga lume statea cu sufletul la gura si nu se mai putea nici macar caca daca nu afla raspunsul la aceasta intrebare esentiala: va reusi Suca sa termine un ultramaraton fara antrenament?

E greu sa imi amintesc ce am trait in concursul respectiv. Adica din nou, daca ma gandesc la cate un concurs imi amintesc de cate o faza faina. Ceva nasol. Ceva fain.

De fapt aici fain a fost:
- organizarea. Exemplara la toate capitolele.
- oamenii din punctele de alimentare. Chapeau!
- ungurul care efectiv m-a trecut peste ultima catarare si a stat dupa mine in ceata si m-a ajutat. Multumesc prietene!

Nasol:
- pai restul.

Nu mi-a facut nici o placere deosebita sa fac aia. Adica ma refer la cele 17:36 ore de mers/alergat. Nu am avut nici un fel de trairi sau revelatii. Am mers ca metronomul. Incet si constant.

Elena a fost alaturi de mine o buna perioada. Aia a fost perioada frumoasa.

Se zice (sau ma rog am inteles ca alergatorii de distante lungi zic) ca ramai singur cu gandurile tale. Ajungi sa te cunosti mai bine.

Singurul gand care mi-a trecut prin cap aproape tot concursul a fost asta:  "E o tampenie totala sa faci asa ceva".

Si asta in conditiile in care nu ma durea nimic, nu eram obosit si incet-incet ajungeam in prima parte a clasamentului.

Hai sa fim sinceri (si imi asum cele scrise chiar daca imi ridic in cap vreo cativa - nu ca m-ar interesa asta de fapt):

Vrei sa te bage lumea in seama in domeniul sportiv, dar tu pana acuma ai cam frecat-o pe la corporatie? In copilarie sportul a constat in carat ghiozdanul si ridicat penarul sau maxim fugitul dupa tramvai. Ai fost obez o viata intreaga si brusc ai descoperit sportul ? Deceptii existentiale?

Ce faci?

Nu te bagi la sporturile de masa. Nope. Acolo nu ai nici o sansa sa fii bagat in seama. Nu in viata asta.

O iei catre sporturile de nisa. Cu cat mai de nisa si mai absurd, cu atat mai bine. Aia se consuma, aia se cere.

Nu conteaza ca de fapt mai concurezi cu inca 3-10-maxim 20 de alti nebuni. Nu de alta, dar restul lumii a trecut cumva testele psiho si de personalitate...

Termini distante incomensurabile in conditii inimaginabile? Esti erou!

Cam toate astea mi-au trecut prin cap in timpul concursului. Si au ramas acolo si dupa ce au trecut 3 luni.

Da, l-am terminat. Da, l-am terminat fara antrenament specific. Da, am terminat inaintea unei gramezi intregi de "sportivi" care s-au pregatit pentru asta.

Nu, nu mi-a provocat nici o bucurie asta. Nu, nu concursul asta a fost cauza a ceea ce mi s-a intamplat dupa aceea.

In momentul cand scriu asta am reluat de ceva timp antrenamentele. Am aceeasi placere in a face sport. Nu o sa renunt la sport niciodata.

Doar ca acuma ma intereseza chestiile alea "de masa".  Vreau sa fac bine ce fac. Ma intereseaza sa fiu cat mai bun intr-o masa mare. Nu ma mai pasioneaza "nisele".

Stiu ca ce am scris mai sus se bate cap in cap cu 75% din blog-urile pe care le-am scris pana acuma.
Nu regret absolut nimic din ce am facut.

Dar pana la urma omul se mai si schimba. Evolueaza sau involueaza. Dar se schimba. Si poate pana la urma in asta consta frumusetea...

Pana la urma viata nu e un ultramaraton in care pui ca robotul un pas in fata altuia asteptand linia aia de sosire...