Social Icons

TATF

Data: 13.07.12-15.07.12
Participanti: Alex, Alin
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Trebuie sa vii tot timpul cu ceva nou. Altfel zice lumea ca te ramolesti...

Cam asta am avut in cap marti pe la pranz cand mi-a venit ideea sa fac TATF. Asta in traducere inseamna: TranAlpina - TransFagarasan.

E o idee veche, vehiculata initial de Horatiu Campian si Tibi Muntean si care a nascut lungi discutii pe forumuri.

Ce m-a atras la ea? De ce sa ne ascundem dupa degetul infipt in...

Un singur lucru: tura nu a fost facuta integral inca (sau cel care a realizat-o a fost mult mai modest si ne-orbit de mania faimei si nu s-a laudat cu asta).

Tura masoara 366km si o diferenta de nivel de 5300m. Nu imi dau seama daca asta suna intimidant sau nu. Cert e ca maxim am facut 260km dintr-una la IBO, deci e mai mult decat atunci. Pe de alta parte aceia erau pe MTB si aici este exclusiv sosea.

Tura porneste din Sebes, trece peste Parang pe Transalpina, coboara in sud in Novaci. De acolo merge prin Sub Carpati pana la Ramnicu Valcea, trece Oltul si se indreapta catre Curtea de Arges. De aici se urca la Vidrau si dupa aceea mai departe la Balea Lac. In final se coboara la Cartisoara.

Fara sa citesc nimic inainte, doar daca ma uit pe profil vad ca e mult, mult mai greu sa faci in sensul Sebes - Cartisoara decat invers.

O sa ziceti ca de ce? Ca doar e aceeasi distanta cu aceeasi diferenta de nivel. Mdaa... Dar una e sa urci 25km si dupa aia sa cobori 80km si cu totul si cu totul alta e sa urci 80km si dupa aia sa franezi ca bezmeticul pe cei 20km de coborare.

Urcarea dinstre Sebes spre Urdele e incredibil de lunga. La fel si cea dinspre Curtea de Arges spre Balea. E de preferat sa abordezi invers, deoarece scapi in cativa km de urcari si dupa aceea ii multumesti lui Newton si gravitatiei...

Odata dedusa asta, mi-e clar ca o sa o fac dinspre Sebes. Nu de alta dar asa suna provocarea. Si singurul lucru care ma intereseaza e provocarea!

Dupa aceea am inceput sa citesc tot ce s-a scris pe marginea acestui subiect. De un enorm ajutor mi-au fost sfaturile lui Tibi Munteanu. Tibi a punctat niste chestii esentiale pentru reusita turei.

De exemplu am bagat la tartacuta ca trebuie obligatoriu pedalat la vale ca sa nu iti faci vraiste picioarele. E unul din detaliile care pot sa iti distruga tura. E vital ca dupa 80km de urcare sa pedalezi pe coborare, pentru a nu lasa acidul lactic sa se acumuleze.

De asemenea sfatul cu udatul echipamentului a fost la fel de util.

Nu m-am antrenat special pentru tura aceasta. De fapt anul acesta nu am nici o tura mai lunga de 90km. Nu consider ca asta e o problema: am antrenament de anduranta suficient de la alergare. Si mai presus de orice am un psihic cladit de-a lungul anilor si a nenumarate ture de anduranta.

Pe masura ce am citit, am descoperit o multime de potentiale probleme. O gramada: vremea, ce angrenaj folosesti, masina de suport, echipament, recuperarea masinii, ora de plecare, alimentatie, hidratare.

Le-am rezolvat pe toate in stilul propriu: le-am ignorat. Asta nu e ceva de lauda sau un sfat de urmat. Dimpotriva.

Dar e modul in care abordez tot timpul acest gen de provocari - improvizez din mers si vad ce se intampla. Daca as fi analizat la rece fiecare aspect mi-ar fi trebuit cateva saptamani de planificare si probabil nu as mai fi facut tura.

Din punctul meu de vedere pentru aceasta provocare e nevoie de...psihic. Si cam atat.

Marti o anunt pe Elena ca vreau sa merg. Ea nu ma poate insoti deoarece nu poate sa stea atata timp in masina. Asa ca sunt singur. Nici asta nu ma prea ingrijoreaza.


Pe miercuri Alin imi zice ca si el coheteaza cu ideea. Joi seara se hotaraste. Intre timp vine si Florin cu noi - dar el va veni pe motocicleta.

Vineri dupa lucru il iau pe Alin si pornim spre Sebes. Totul e stabilit : vom dormi la cort la iesirea din Sebes.
Asa ca odata ajunsi acolo am inceput sa ne cautam cazare la o pensiune. Fiind de-a locului nu ne-a luat mai mult de o ora jumatate sa gasim o pensiune.


A fost oricum educativ: am perindat pe la toate supermarket-urile din oras si fiecare se inchidea cand ajungeam noi acolo. Dupa aceeea am ajuns la ceva pensiuni de 3 stele care costau cat tot bugetul excursiei. Dupa aia am ajuns in sfarsit la o pensiune de manelisti unde muzica urla la maxim. Aici e locul nostru, clar!

Ne putem sa pregatim bagajul pe maine. Totul fiind perfect pus la punct, observ acuma ca nici macar minimul necesar nu are cum sa-mi incapa in tricou. Asa ca ma trezesc cu un rucsac in spate.

De asemenea descopar ca nu am mai nimic de mancare pentru tura de maine. Alin e destul de ingrozit si imi da 3 batoane.


Intre timp ajunge si Florin. Asa ca ma duc sa ma hidratez pentru tura de maine. Pe la 12.30 e timpul sa merg la culcare in acordurile melodioase a manelistului ragusit. Dar care ragea destul de tare...

La 4 suna alarma. Abia au intrat in mine macaroanele. Cele 3 ore jumatate de somn si berea inca nedigerata imi dau o senzatie de ameteala nu tocmai placuta.

La 5 suntem gata de plecare. Masina va ramane aici si vedem noi dupa aceea cum o recuperam.


Echipament:
- bicicleta
- pompa lipita cu Power Tape si care mi-a futut cadrul...
- 2 pungi de Haribo cu gust de Cola
- o punga de bomboane cu dextroza si magneziu (astea sunt foarte faine doar ca aproape imposibil de desfacut din mers pe bicicleta)
- rucsac
- manecute, picioruse si o foita de ploaie.
- aparat foto aproape inutilizat in cursa - nu sunt inca obisnuit sa am sapuniera cu mine asa ca nu am inca instinctul de Piti si sa ma apuc sa apas pe butoane de fiecare data cand ma opresc. Probabil o sa mi-l cultiv in timp.
- GPS - asta e vital. Nu pentru orientare cat mai ales ca dovada ca am facut tura. Sa moara dusmanii de invidie (reminiscente din noaptea manelista din Sebes).
- 2 schimburi de baterii pentru GPS. Sa poata sa moara dusmanii de invidie.
- frontala.
- bani. Multi bani. Ca imi permit. Sa moara dusmanii mei....
- actele
- telefon
- cele 3 batoane de la Alin
- 2 grenade in care am diluat 6 geluri expirate. Ca mi-s zgarcit si nu folosesc geluri decat la concursuri. Si astea stateau acasa expirate si doar nu era sa le arunc. Poate si de aia am avut o stare acentuata de voma la un moment dat...
- 2 bidoane: unul de 1l si celalat de 800ml. Asta a fost una din cele mai inteligente decizii din tura...


Dupa poza de la start, in 14.07.2012 am inceput impreuna cu Alin Tanase sa atacam TATF-ul. La ora 5.00.

Mai e un clinci cu provocarea asta: "trebuie" facuta in 16 ore. Tibi a facut un calculator pe sectiuni de traseu si viteze estimate. 16 ore este provocarea lansata.

Mie mi-e clar de la inceput ca nu putem, deoarece pentru asta e nevoie de o planificare minutioasa si obligatoriu masina de suport. Nu de improvizatii.

Nu pornim bine si la trecerea peste un bumber Alin cade si se juleste la genunchi si cot. Dupa inca vreo 3 km  la iesirea din Sebes, face pana. Bun inceput...

Nu  ma prea intereseaza deoarece prioritar era din punctul meu de vedere sa facem tura integral dintr-una si nu timpul.

Dupa care am pedalat si iarasi am pedalat...


Pa portiunea aceasta am mai fost de nenumarate ori asa ca sunt psihic pregatit si stiu ce ne asteapta.

Ritmul turei a fost foarte interesant: nu am fortat nici o secunda. Asta era cheia ca sa terminam tura. Am incercat sa tinem constant o  cadenta intre 80 si 90 si sub nici o forma sa nu ajungem sa impingem tare in pedala. Estimez nivelul de efort undeva intre 60% - 70%.

Era vital sa nu iesi din pedalatul in frecventa - e mult prea lunga tura ca sa faci vitejii.


De multe ori in tura ma gandeam (si am avut enorm de mult timp de gandire) cum e tura asta comparativ cu altele.

De exemplu una din cele mai grele ture de anul acesta a fost Bencecul facut cu Georgica. Aia a fost grea si am tras ponoasele vreo 3 zile pana mi-am revenit. Alta tura grea au fost cei 55 de km de la Moneasa. Acolo iara am tras.

Dupa toate criteriile mele, TATF-ul este o tura...usoara. Dar trebuie sa ai un psihic puternic sa o termini.


Pana in pasul Tartarau nu pot spune ca am apucat sa ma incalzesc bine. In schimb cred ca m-a scos din uz coborarea pana in Obarsia Lotrului.

Nu eram obosit, dar era o senzatie ciudata - nu puteam sa pedalez la deal. Si era destul de nasoala treaba - cum imi stabilisem sa nu fortez sa apas in pedale, am ajuns in situatia ca aproape nu inaintam.

Nu imi dau seama ce s-a intamplat: oboseala, cei 90 de km de pana aici, panta, habar n-am. Dar ideea e ca nu puteam merge.

Am inceput greu urcarea dinspre Obrasia Lotrului spre pasul Urdele. A fost din ce in ce mai greu. Pana cand iesi in golul alpin si dai de panta aia lunga, lungaaaaaaa si dreapta. Na, acolo am clacat. Mergeam cate 100m, ma opream. Nu puteam sa ma sui normal pe bicicleta din cauza pantei asa ca asteptam sa treaca masinile si o luam de-a curmezisul pana ma ridicam in sa. Mai mergeam 100m si ma opream iara. Nu respiram greu, nu ma durea nimic, doar ca nu puteam.


A fost singurul moment din cele 20 de ore cand am avut o mica indoiala ca TATF-ul nu poate fi biruit. Am ajuns, foarte greu si foarte incet pana pe Muntinu. Aici se mutase intre timp toata Oltenia la o petrecere campeneasca.


Urma coborarea in caldare si urcarea criminala pana in Urdele. Dupa evolutia mea pe urcarea precedenta eram convins ca acolo o sa imping bicicleta. Nu a fost sa fie asa, dimpotriva - am urcat amandoi foarte bine.

A urmat coborarea - pe care am tinut cont de sfatul lui Tibi si am pedalat, chiar daca in gol.

Dupa Ranca am continuat catre Novaci. Undeva pe la pragul de altitudine de 1000m ne-am lovit efectiv de un zid.

Am uitat sa va zic ca am ales week-end-ul acesta dupa foarte multe asteptari si tatonari: singurul cu cod portocaliu de canicula. Pana acum era cod galben... Pentru week-end se anunta maxime de 40-41 de grade in zona in care mergem noi. Si oricine stie ca alea sunt masurate la umbra, la 2 metri deasupra solului intr-o casuta alba. Nu deasupra bitumului negru.

Nu pot descrie caldura. A fost infernal. Pe scurt (desi asta nu se poate verifica) eu zic ca fara factorul canicula tura noastra ar fi fost cu cel putin 2 ore mai scurta. Cel putin...

Din Novaci am comutat GPS-ul pe modul de orientare si am intrat in Oltenia de sub munte. La inceput pe un asfalt prost care l-a enervat pe Alin, dupa aceea pe nationala 67 care avea sa ne duca in final in Ramnicu Valcea.

Caldura mare. Pauzele noastre au devenit tot mai dese. Nu e nici o problema sa te incadrezi in media orara pentru cele 16 ore. Daca pedalezi. Dar fiecare pauza te scoate repede din grafic.

Insa era imposibil sa nu luam pauze deoarece ne fierbeau creierii in cap, apa ni se termina in cativa kilometrii si aveam neaparata nevoie de umbra.

Am fost deosebit de atenti cu hidratarea. Alin a calculat ca a consumat undeva intre 13l-15l de lichide. Deci, am si pierdut undeva intre 13kg-15kg. De fapt mai mult - ca eu nu simt sa ma fi ingrasat dupa tura....

Hidratarea era unul din elementele la care trebuia sa avem o grija deosebita in special in conditiile respective de temperatura. Odata daca nu te hidratai la timp si s-a dus totul naibii.

In Gorj si Valcea soferii sunt foarte prietenosi cu ciclistii. Asa de prietenosi incat toti cei din sens opus asteptau sa ajunga in dreptul nostru ca sa inceapa sa intre in depasire. Am concluzionat ca e un fel de obicei local de a da binete ciclistului - trebuie sa te apropii cat mai mult de el sa-i vezi parul din nas. Le raspundeam la fel de prietenesc cu degete ridicate asa ca ne-am inteles de minune.

Cei care veneau din spate erau si mai prietenosi: isi faceau simtita prezenta de la kilometrii distanta prin strigate de entuziasm facute cu claxonul. Care se inteteau pe masura ce se apropiau de noi.

In Horezu a trebuit sa ne oprim deoarece ne fierbeau picioarele in papuci, creierele in cap, coaiele in pantaloni si asa mai departe.

Am poposit la un market in centru de unde am cumparat Salatini si Cola. Avema nevoie de sare ca vaca dupa pascut. Si de Cola aia mai mult decat de nectarul zeilor. Daca mai beam o gura de apa goala vomitam. Aveam deja fantezii erotice cu bulele din Cola.

Pe cat de imbecili s-au dovedit soferii locali, pe atat de simpatici au fost ceilalti oameni pe care i-am intalnit. Aici o tanti tabacista a intrat in conversatie cu noi si ne-a tinut companie cat am mancat.

Nu mult dupa Horezu ne-am intalnit pentru prima data cu Florin. A fost si momentul in care cursiera mea a refuzat sa mai schimbe pe foaia mare asa ca de acuma inainte urmatorii 200km a trebuit sa pedalez pe foaia mica. Nu pot sa zic ca acest lucru m-a afectat in vreun fel. Singurul lucru care ma afecta era caldura aceea inimaginabila si bila aia de foc care ma lovea necrutator in moalele capului.

Dupa doar cativa km ne-am oprit iara si am facut primul dus la o fantana intr-un sat.

De aici kilometrii au decurs agonizant de incet. Abia dupa ce am trecut Oltul la sud de Ramnicu Valcea am crezut ca ma scapat.

De bucurie am inceput cu o pauza. Mai aveam doar 33km pana in Curtea de Arges de unde avea sa inceapa cea de-a treia si ultima etapa a turei. Dar astia 33km au fost curvesti.

Nu puteau sa fie plati...Nu. Au avut 2 dealuri afurisite. Luate in absolut: un cacat. 300m diferenta de nivel maxim. Dar coroborat cu faptul ca veneau dupa 220km de pedalat, ca trebuiau facuti efectiv intr-un cuptor - cele doua galme s-au dovedit un adversar redutabil.




Caldura a atins acolo apogeul. Pe primul deal Alin a cerut timeout. Eu am continuat in speranta ca o sa gasesc o fantana. Aveam bidoanele pline, doar ca apa era la propriu fiarta. Am mai facut vreo 200m si am cazut si eu la umbra de la marginea soselei. Situatia nu parea prea roza. Aici am apelat la rezervele secrete folosite la concursuri: automotivarea, determinarea. Am strans din dinti si am continuat. 

Cum urcam eu asa, pe dreapta dintr-o curte mi-a facut cu ochiul un furtun. Nu puteam rezista unei asemenea tentatii. Poarta era deschisa - am strigat, dar nu mi-a raspuns nimeni asa ca am intrat si am facut un dus. Baiatul care a iesit din casa probabil a fost surprins sa vad la el in curte doua aratari imbracate cu haine mulate si care se stropeau cu dusul.

Cu pauze tot mai dese am ajuns si in Curtea de Arges. Pentru mine era deja clar ca TATF-ul a "picat". Mai sunt inca 120km din care 80km de urcat. Dar care e alternativa? Sa raman sa dorm pe-aici? Sa plec maine din nou la drum. Mi-e prea lene...Singura optiune e sa continuam.

In centru in oras ne regrupam si ajustam suportul de bidon la Alin. Profit de ocazie si zac la umbra. Mai mergem nici 500m si cer eu pauza. Imi trebuie Sprite. Nimic altceva decat Sprite. Nu vreau apa, Cola, munti de bani, cele 72 de virgine din Rai. Vreau Sprite!!!!!!!!!

E foarte interesant. Creierul iti dicteaza tot timpul ce are nevoie. Trebuie doar sa-l asculti. El stie ce sa ceara. S-au facut si emisiuni pe tema asta. Creierul imi dicteaza acuma ca ii trebuie Sprite - cine sunt eu sa il refuz?! 
Tot el imi zice sa mananc vreo 4 zile shawrma dupa un 7500, pentru ca dupa aia sa nu mai pun gura pe ea cu saptamanile.

Zona de blocuri. Manelisti cu lantoace la gat, crapand seminte intre dinti si urland tare ca sa fie auziti. Unii stau si joaca remi, altii chibiteaza. Toti scuipa seminte printre dintii de aur. Se uita la noi ca la niste extraterestrii.

Aici am gasit cea mai simpatica vanzatoare pe care mi-a fost dat s-o intalnesc. Ne-a dat painea ei, ne-a dat lingura ei sa mancam. A vazut ca suntem complet darmati asa ca a venit sa ne desfacea pe rand feliile de cascaval si ne dadea sa mancam. In timpul asta transmitea la haita de unde venim si unde mergem.

Dupa Curtea de Arges treaba parca a mers mai bine, desi cascavalul ala cerea in continuu apa.

Am observat ca amandoi mergem mult mai bine pe portiunile de catarare decat pe cele de plat. Asa ca ne-am trezit parca in momentul in care am inceput sa urcam catre barajul de la Vidraru.


In zona asta nu am mai fost niciodata - si ca orice lucru nou, mi-a placut mult. La Vidraru am facut o noua pauza pentru un nou Sprite (e destul de simplu - simteam nevoia sa alung greata cu ceva si Cola nu e chiar indicata pentru asta. Am nevoie de apa, zahar, cofeina si sare. Si ma mai miram cand ghidul din Peru cara dupa el o sticla de 2l de Cola in care pusese sare...).

De la Vidraru au urmat vreo 30km pe conturul lacului. De astia m-as fi lipsit cu bucurie. As fi preferat sa urcam si sa se termine. Dar asfaltul era bun si peisajul frumos asa ca au trecut si astia cumva.

Urcam odata cu lasarea serii spre cabana Piscul Negru. Aici si-a intrat in rol Florin. Vazand ca vine noaptea si stiind cat mai avem de facut, a venit inapoi din Cartisoara in intampinarea noastra.

In prima faza ne-a alimentat cu apa (Alin) si evident ...Sprite (eu).

14km de catarare. Pentru mine la atat se mai rezuma TATF-ul. Un cacat. Pot sa-i si alerg daca vreau. Dar ideea e sa-i merg pe bicicleta.

Au fost cei mai rapizi kilometrii :). Nici aici n-am tras, dar probabil racoarea serii si senzatia ca tura se apropie de final mi-au dat energie. Am urcat dintr-o suflare pana la Balea.

Aici Florin s-a dovedit salvator. Sus erau 10 grade si batea vantul. Noi veneam arsi de la 40 de grade. Hipotermie scria pe noi. Florin a adus cu el haine groase si ne-am echipat cu tot ce am avut.

Mai mult. S-a postat in saptele nostru pe coborare si ne-a luminat drumul. Nu pot sa zic ca a fost placuta coborarea, dar fara haine si fara lumina ar fi fost la limita sinuciderii.

Asa a fost doar neplacuta, deoarece bratele ne cedasera deja de mult timp si trebuia sa facem opriri dese pentru a ne intinde. Nu mai aveam forta suficienta sa apasam in frane.

La Balea Cascada era sa calc ursul care traversa linistit soseaua la 3m in fata mea. Din partea mea n-avea decat sa se si opreasca si sa faca figuri: aveam de terminat TATF-ul asa ca respectuos as fi dat cu bicicleta in el si as fi trecut mai departe.

Gata. Cartisoara, Casa Duse si in sfarsit mancare adevarata (tanti de acolo ne-a asteptat pana la 1 jumatate noaptea cu mancarea - multumim din suflet pentru ospitalitate).

Am mai baut si o bere. Si ne-am bucurat de reusita.

A doua zi am avut de rezolvat problema recuperarii masinii (dupa cum ati observat deja, nu planuisem aproape nimic inainte de plecarea in tura).

Am ajuns sa ne deplasam cu bicicleta in satul Carta de unde am luat trenul pana in Sibiu.

A treia oara Florin s-a dovedit salvator. S-a dus cu motorul in Sebes, a luat masina si am facut jonctiunea in Sibiu. Dupa aceea am recuperat motocicleta lui din Sebes si am plecat spre casa.

Asta a fost povestea TATF-ului.


Am avut noroc cu Alin. In doi e psihic mult mai usor sa faci asa ture. Am avut noroc cu Florin - fara ajutorul lui tura ar fi aratat altfel. Dar norocul e unul din elementele pe care ma bazez de fiecare data. Ciudat e ca niciodata nu m-a lasat balta. Poate ca totusi nu e vorba numai de noroc...

TATF-ul nu e o tura grea. Mie mi se pare usoara. Dar daca ma puneti sa arat cu degetul cine ar face-o, probabil as nominaliza asa: Alin Tanase ,Silviu Balan, Luci Clinciu,  Horatiu Campian si inca cativa. Foarte putini. Nu e o tura fizica. E o tura psihica. Si pentru cei care au in spate multe ture din astea de anduranta si stiu cum sa le abordeze.

Daca o sa mai incerc? Probabil nu. Nu ma mai intereseaza. M-a interesat pur si simplu provocarea. Premiera. Nu ma mai intereseaza sa imbunatatesc timpul. Eu sunt aproape convins ca impreuna cu Alin, pe o vreme normala si cu o masina de suport am fi intrat in cele 16 ore.

Multumesc Florin, multumesc Alin. Asta a fost una din aventurile la care tanjeam de ceva timp. Iesirea din monotonia concursurilor. Aventura.

P.S.: mama ce fain a fost cand mi-a arat pe GPS 300km :). Si la final 366km.

Unu' bun

Data: 07.07.12-08.07.12
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Moneasa
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/


Gata ! Acuma pedalez. In sfarsit!

Prin codul portocaliu de canicula, printre TIR-uri care trec razant pe langa tine, pe bitumul care se topeste sub roata ta am pedalat aproape toata saptamana.

Si efectiv mi-a facut placere fiecare tura. Am iesit cu nasu' , am iesit cu Calin, am iesit singur, dar am pedalat aproape in fiecare zi.

Ca un fel de strigat de frustrare ca pana acuma a "trebuit" sa alerg. Auuuu ca bine a fost la bicicleta.

In week-end o sa mergem la Moneasa unde se va organiza in premiera un maraton de MTB. Cunosc bine zona de pe vremea liceului cand mergeam acolo cu Dorel.

Nostalgii...acolo am urcat pentru prima data in viata mea cu o MTB pe un drum in panta. Mi-a dat Dorel o bicicleta si acolo am infruntat prima panta cu bicicleta...

Pe langa placere, e si necesitate in turele de sosea. Moneasa  nu are chiar munti. Acolo o sa ma astepte ceva ce imi displace: un concurs de "fuga". Asa ca trebuie sa strang kilometrii pe plat.

Vineri seara campam pe o vale langa Moneasa impreuna cu Elena si Calin.

Sambata am emotii. Bine ii. Sa simti ca traiesti iara.

Start.

A fost dur. De la inceput pana la sfarsit. Catararile au fost cumplite: o panta care ajungea probabil la maxim 10% pe forestiere largi si fara nimic tehnic. Aici se "fuge". Si la asta nu sunt bun.

Asta e pentru aia cu gambe groase, obisnuiti sa traga si la plat. Mie imi trebuie ceva cat mai tehnic si o panta cat mai mare. Aici sunt pe placa mare pe buna bucata din catarare.

Si am tras! Cum n-am mai tras de mult. A mers totul cum a trebuit, dar aici m-am intrebuintat serios dupa mult timp de lancezeala si plictis.

Am rasuflat usurat cand au venit portiunile de push bike si pantele din padure. Aici avantajul era de partea mea.

Din pacate coborarile nu m-au avantajat prea mult: Aceleasi forestiere pe care puteai sa adormi la 60 de km pe ora.

Am tras la fel de tare si pe a doua urcare si iarasi, dupa mult timp, am simtit ca ma intrebuintez serios. Ca aici nu ma mai joc ca la alergat.

Mare parte din concurs am mers impreuna cu Eghi si asta ne-a ajutat pe amandoi.

A fost tare fain din pasul care facea legaura cu drumul spre Vascau: de-acolo a urmat o succesiune tehnica si abrupta. Odata nu m-am aplecat suficient pe furca si roata din fata s-a ridicat in aer si am picat pe spate. Asa de abrupt era acolo.

Acolo era panta. Era foaia mica si pinionul mare. Si gambele urland. Si respiratia taiata. Si o indarjire cumplita sa nu te dai jos pana in varful dambei. Sa mai dai o pedala cand fiecare fibra urla sa te opresti.

Traiesc din nou.

A fost si o coborare mai de Doamne ajuta  - un fagas pe care era indicat sa nu pici. Mana nu mi-a creat nici un fel de probleme de-a lungul concursului.

Si in timp ce urcam cu nasul lipit de cauciucul rotii din fata, cu tamplele explodandu-mi de la efort  ma gandeam: "Bai, mai bine imi mai rup odata mana la MTB, decat sa ma mai duc fortat la un maraton de alergat.."

Bicicleta a tinut cu mine, mana a tinut cu mine. Totul a fost perfect. Am tras pe cei doar 51 de km cum n-am mai tras de mult timp.

Si cand am trecut linia aia de sosire am avut sentimentul acela de satisfactie pe care nu l-am mai incercat de ceva vreme.

Maratonul a fost foarte bine organizat. Ca mie nu mi-a placut traseul e doar o optiune personala. Dar era foarte bine marcat - cumva altfel decat la alte maratoane. Cumva similar cu ce am, vazut pe-afara. Probabil fiindca se ocupase de asta Corrado...

Numai de bine despre organizare si sunt sigur ca a aparut cu aceasta coazie un nou eveniment in calendar.

Vorbeam cu Elena si am ajuns la concluzia ca va trebui sa ne "specializam". Nu o sa mai fie timp de alergat si MTB. Si Ana. Iar specializare se va concretiza spre bicicleta...

Fain o fost! Si mai am inca pofta. Asa ca o sa bag la cursiera peste saptamana pana imi iese pe nas.

Cozia

Data: 08.05.12-09.05.12
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Cozia
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/


Peste saptamana Elena a fost acasa la Slatina. In week-end ma voi duce dupa ea si daca tot sunt in zona m-am gandit sa alerg si la Cozia Mountain Run.

Mana nu s-a vindecat inca asa ca o sa mint in continuare: o sa alerg si week-end-ul acesta.

Tatal meu vine cu mine. Mergem din Petrosani catre Obarsia Lotrului si dupa aia iesim prin Brezoi in Valea Oltului. Peste 150km de drum prin munti.

Noaptea ne prinde in Calimanesti unde Elena ne facuse deja rost de cazare. Imi place mult zona aceasta. In Cozia am mai urcat de doua ori cu Elena - de fiecare data iarna.

Dimineata merg cu tata si luam micul dejun, dupa care ne prezentam la zona de start. Aici ne intalnim cu zarnestenii : Luci, Silviu & co.

Inca de dimineata se anunta o zi caniculara asa ca am grija sa beau cat mai multe lichide.

Start... Hai sa mai bifam inca unu...

Stiu ca voi alerga bine. Stiu ca iara ma voi plictisi. Bla, bla... Si cand scriu blog-ul sunt a naibii de plictisit.


De divertisment imi propun sa stau azi cu Luci sa vad daca pot tine ritmul lui. Dupa nenumarate concursuri impreuna stiu ca are un stil total aparte: ia startul de zici ca nu vrea sa porneasca. Asa si acuma. Venea molcom pe portiunea de plat de parca era la plimbare.


M-am pus in spatele lui de cum a inceput urcarea si am zis ca stau acolo. Pe la mijlocul primei urcari am inceput sa gafai groaznic. El parea ca nici nu respira. Mi-am dat seama ca daca mai tin ritmul lui inca vreo 10 minute, colapsez. Asa ca Luci s-a tot dus si am ramas singur.

Traseul este ideal pentru o zi torida de varfa: aproape integral la umbra copacilor.


Dupa o bucla prin padure iesim din nou aproape de zona de start unde sunt intampinat si incurajat de Elena.


Urmeaza 6km de forestier. Astia paradoxal mi-au placut. Pe masura ce inaintam panta devenea tot mai abrupta si era o provocare sa nu te opresti din alergat.

Cam pe aici estimam ca se va termina concursul si asa a si fost: adica toti pe care ii puteam depasi, i-am depasit pana acuma si pe cei din fata nu mai am cum sa-i ajung decat daca patesc ei ceva.  Si mai am vreo 21 de km de facut...


Cum la  surprize (referitoare la clasament) nu ma mai asteptam... era cat pe ce sa zic ca m-am bucurat de traseu. Dar as minti. Era prea cald, trebuia in continuu sa ma hidratez, faceam ca motorul cand porneste termocupla.


Am avut si masina tehnica pana in Stanisoara, in sensul ca Elena a urcat cu parintii ei si cu tata pe langa mine.

De la Stanisoara incepe adevarata urcare si portiunea grea a acestui maraton: 800m de "catarare" pana pe varful Cozia.

Astia m-au cam "derutat". Oboseala ? Lipsa de chef? Lipsa antrenamentelor de peste saptamana? Habar n-am. Dar sigur n-a fost usor.

Si oricat de egocentric suna, am inceput sa ma ingrizorez ca s-ar putea sa ma ajunga cineva pe portiunea asta. Asa ca priveam ca animalul haitut in spate. Nu m-a ajuns nimeni, dar a fost una din putinele dati in care m-am bucurat ca urcarea se termina si incepe coborarea.

Sus la punctul de control din Cozia, Oana ma incurajeaza si imi face un masaj pentru care ii multumesc din suflet. De asemenea imi zice ca sunt pe locul 6. Asta nu are deloc darul sa ma motiveze.

E o contradictie intre faptul ca ma vait in continuu ca eu nu mai alerg si dupa aceea fac pe nis naiul ca sunt "numai" pe locul 6. Si 5 la categorie. Dar la fel de egocentric: stiu cat de bine alerg, am ajuns sa imi estimez cu destula acuratete timpul si pozitia in clasament cu mult inaintea startului. Si azi ma asteptam sa prind podiumul la categorie.


Continuand cu sirul contradictiilor (mentionate in ultimele cateva blog-uri in care afirmam ca ajunsesem sa alerg de placere), de aici nu am mai alergat cu nici o placere. Numai cu frustrare si nervi.

Ii stiu pe cei 5 din fata - n-am cum sa prind pe nici unul dintre ei. Din spate, teoretic, nu ma mai poate prinde nimeni. De ce dracu mai alerg?! Vreau acasa...

De la Balan am invatat o chestie foarte utila: folosirea Activator-ului. Ala e ce "trebuie", daca stii cand sa-l iei.

Cu echivalentul a 10 cafele gonind acuma prin vene, lucrurile incep sa para mai frumoase. Si maresc ritmul. Suficient de mult incat sa imi apara sperantele ca poate mai prind pe cineva. Acum am tras destul de tare.


N-am mai prins pe nimeni pana la finish. Gata si asta.

A urmat o dupa amiaza placuta cu famila in Calimanesti dupa care ne-am retras la Slatina, iar duminica inapoi acasa.

In pas de alergare

Data: 23.06.12-24.06.12
Participanti: Elena, Alex, Bobi
Locatie:Poiana Marului
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

In week-end e Maratonul Tarii Gugulanilor. Mi-am dat jos gips-ul (a doua oara) si mi-am cumparat o orteza. Am de gand sa particip si eu la concurs, chiar daca doar la proba de 30km.

E un bun prilej sa ii mai scot si pe a mei parinti din casa - sambata seara ajungem la Poiana Marului


Si ne intindem la un picnic.


Dupa ce am mancat, am facut o tura scurta sa vad daca mana rezista. Raspunsul a fos sec si crud: nu rezista. M-a durut destul de tare, suficient de tare incat sa nu aiba nici un sens sa incec sa concurez a doua zi.

Dupa ce am testat pe propria piele si am constatat ca nu pot sa ma dau ci bicicleta - mi-a mai ramas o singura varianta: alergatul. Si asa am ajuns sa imi calc din nou promisiunea de a nu alerga.


Duminica dimineata apare si nasu Bobi. Cu nasa Adriana si cu copilul paros.

Vom alerga impreuna azi. Planul initial e destul de ambitios. Prima portiune presupune sa alergam pe forestier pana in saua Jigoria - portiune comuna cu cea de la maratonul de MTB.


Un drum anost, plin de praf intr-o caldura ucigatoare. Nu puteam gasi un mod mai bun de a ma convinge ca am chef de MTB.

Pana in Jigoria sunt 12km. Pe ultimii km deja am inceput sa ajungem ciclistii. Din Jigoria o cotim spre cabana Cuntu.


Aici deja am inceput sa intalnim tot mai multi concurenti pe bicicleta.

De la Cuntu ne cam dispare cheful sa mai urcam si pe Tarcu. E deja tarziu si bucla pe care o gandisem initial se intrevede a fii mai lunga decat calculasem.

Asa ca de la cabana iesim in golul alpin, mai mergem pana intr-o sa si de acolo incepem orientarea cu ajutorul GPS-ului local: ciobanul.

De la el aflam ca putem sa scurtam toata bucla si sa iesim aproape de cabana lui Dunca, daca mergem pe asa zisul "drum al ciobanilor".

Nu stam prea mult pe ganduri si o luam pe unde ne-a indicat badea. Am ajuns intr-o zona in care spre rusinea mea nu am mai fost niciodata. Exista intr-adevar o poteca slab conturata care ne ajuta daca nu sa alergam, macar sa inaintam repede.


Am coborat pana in fundul acestei vai - apropo, zona este foarte salbatica si foarte frumoasa. Dupa aceea am urcat pe versantul din stanga.


Si mai departe a urmat o interminabila, dar foarte placuta, curba de nivel care ne-a traversat peste cateva vai.


Dupa ce am traversat "mari si tari" am intrezarit departe in zare, peste alte "mari si tari" cabana lui Dunca de unde stiam ca se poate cobora pe poteca inapoi catre Poiana Marului.

Doar ca ne-am cam plictisit de mers pe curba de nivel si ne-am gandit sa o luam direct la vale catre forestier. Un alt punct de GPS uman ne informeaza ca nu exista nici un fel de drum. Asta dupa ce greu a luat de pe noi haita de ciobanesti care n-au parut foarte entuziasmati ca le-am deranjat siesta.

Nu ne-am departat bine de cioban si am intrat intr-un hatis pe o panta pe care abia mai puteai sta in picioare.

Pe jos erau frunze uscate si plin de lemne putrezite. Alergam la propriu din copac in copac: adica ne foloseam de fiecare copac din cale pentru a ne frana.

Daca in prima portiune am mai "picat" cumva, dupa aceea padurea a devenit asa de deasa si panta asa de abrupta incat am ajuns sa inaintam foarte incet. Sa ne taram de-a dreptul.

In unele portiuni faceam efectiv acrobatii peste trunchiurile de copaci cazute sau ca sa nu alunecam pe frunze in apa de sub noi. Mi-am luat partea anuala de "Bear Grylls"  - mi-a ajuns pentru 2012 asa ca de acuma inainte o sa incerc sa raman pe poteci.

Dupa foarte mult timp de cand am intrat pe portiunea de adventure, am iesit in sfarsit din nou la forestier. Zgariati bine, obositi, dar macar cu amandoua picioarele la locul lor.

A urmat cea mai urata portiune: 6km de forestier. Praf, caldura, oboseala. Nu mai aveam chef - norc ca era si Bobi asa ca ne-am mai motivat unul pe celalalt.

Dupa ce am ajuns in sfarsit inapoi, stiam deja ca iara am mintit. Si ca nu asta va fi ultima tura de alergat pentru urmatoarea perioada: voi merge saptamana viitoare la Cozia. Nu de alta, dar mana nu ma lasa sa fac altceva...