SVR

Data: 17.03.12-18.03.12

Participanti: Elena, Alex 

Locatie: Valiug

Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/ 

SVR vine de la Semenic Vertical Race. Este vorba de un concurs de ski de tura care se axeaza doar pe urcare. 

Din mai multe motive: lipsa unui antrenament adecvat, lipsa echipamentului de competitie si altele, nu m-au atras concursurile de ski de tura.

La SVR insa ma vedeam obligat sa particip dintr-un motiv foarte simplu: e organizat de prietenii mei  Gianina si Alin cu suportul clubului Alternative. Dupa concurs se organizeaza si un chef - acolo sunt majoritatea prietenilor mei, asa ca aveam de data asta motivele pentru a participa.

Traseul consta in urcarea pe partia de ski care coboara din statiunea Semenic pana jos in Valiug. E vorba de 6km de urcare cu o diferenta de nivel de 800m. Traseul mi-e bine cunoscut - ca sa contrazic afirmatia din paragraful anterior, aici m-am antrenat 3 week-end-uri in aceasta iarna. Dar acel antrenament avea cu totul alt scop: sa strang cat mai multi kilometrii si diferenta de nivel si nicidecum sa am o "explozie" de o urcare.

In general concursurile care presupun un efort intens pe o durata de timp scurta nu ma atrag din simplul motiv ca sunt slab la asa ceva. Sunt obisnuit cu distantele lungi si cu efortul de anduranta, nicidecum cu regimul anaerob pe care il presupune o cursa scurta. E si motivul pentru care nu particip la semimaratoane sau la cursele de 50km la MTB. Nu ma pricep.

Urcarea respectiva o faceam la antrenamente in 1.30 ore si o puteam repeta de 4 ori. Barfele pe care le aud vorbesc de timpi castigatori de 50 de minute. Asta ma intimideaza tinad cont ca eu acolo mai mergeam si la trail running si reuseam sa scot cu greu sub o ora.

Vremea a tinut cu organizatorii. Desi pentru ziua concursului se anuntau 20 de grade, zapada era inca suficienta.

Seara ne-a gasit la Pensiunea Cusma. Deschid aici o paranteza: am umblat deja prin toata tara si am dormit in tot felul de locuri asa ca mi se pare util sa creez o rubrica unde recomand anumite cazari sau dimpotriva sugerez sa nu mergeti in anumite locuri. Evident, este o parere pur subiectiva - pagina o puteti gasi la Recomandari

Alin si-a organizat echipa, am mancat cina si dupa putine beri de data asta ne-am retras la somn. Elena va participa si ea maine la concurs. Este ultimul ei concurs pentru o perioada de cateva luni bune, probabil urmatoarea competitie pentru ea va fi in vara lui 2013.

Dimineata ne-am trezit devreme si m-am pregatit de concurs. Nu mai am rutina de anul trecut, in schimb am stresul inerent.

Ziceam mai sus ca noi nu avem echipament de competitie. Alin s-a oferit sa imi imprumute echipamentul lui - incomparabil mai potrivit pentru cursa decat ce am eu. Mii de multumiri Aline!

Problema era ca nu incercasem niciodata claparii sau ski-urile. Nu stiam nici cum functionau legaturile - m-au ajutat niste baieti sa imi iau ski-urile in picioare.

Dupa micul dejun am zis sa fac o incalzire scurta si sa ma obisnuiesc cu echipamentul. O idee geniala. Initial am crezut ca pot cumva sa alerg cu ski-urile alea la cat erau de usoare si la cat de comfortabili erau claparii. Greseala!!! Am realizat dupa cateva sute de metrii ca asa ceva este imposibil si risc sa colapsez inca de la start. Am mai retinut de la Alin ca e mai indicat sa faci pasi scurti decat sa faci fandarea maxima. Cu aceste cateva informatii am mai facut un pic de incalzire si m-am pregatit de start.

Nota catre mine insumi: sa nu cumva sa mai beau cafea inainte de start. Noroc ca am facut incalzirea si m-am deshidratat ca un burete acolo. Dupa aceea am avut timp sa ma rehidratez la loc.

Cei de la Red Bull sunt si ei aici. Pe vremuri eram dependent de bautura aia; dupa aceea am realizat ca imi da doar un boost de energie pe termen scurt, dupa care ma lasa in curu'gol si epuizat.

Boost de energie pe termne scurt?! Pai ia da o doza aici. Cum nu mai bausem de ceva timp si-a facut instant efectul.

Am dat drumul la noul playlist de pe MP3 si m-am pus la linia de start.

Daca ati citit blog-ul anterior, stiti ca SVR-ul era o piatra de incercare pentru mine: mai pot sa trag, mai am placerea nebuna din anii trecuti sa trag?

Cu ideile astea in cap am ascultat numaratoarea inversa si...START!!!

Zarnestenii au pornit repede si am realizat ca nu pot tine ritmul lor. Neavand experienta, habar n-aveam de fapt ce ritm pot eu sa tin asa ca am mers pe premiza sa trag cat mai aproape de zona rosie, fara insa sa o depasesc.

Zona rosie la mine inseamna efortul in care nu mai reusesc sa respir normal si fiecare gura de aer este "cu putin mai putin" decat as avea nevoie pentru a putea respira normal. Stiu ca nu pot sta mult acolo (ca nu am antrenament de asa ceva), dar merita sa incerc.

Asa ca i-am ignorat pe cei din fata (nu ca as fi fost in stare sa fac altceva), am pus capul in piept si am tras cat am putut.

Inca de la inceput am vazut ca in fata sunt numai Zarnestenii, Dudaev (salvamontist local) si inca un baiat.

Din nou nu sunt obisnuit cu asa ceva: eu plec in ritmul meu si "ii macin" pe anduranta - nu iau startul ca dementul ca nu e bine.

Toata cursa mi-a fost frica sa ma uit in spate: nestiind cat puteam tine ritmul acela, m-as fi deprimat sa vad ca sunt ajuns. Asa ca am privit doar in fata.

O poza care nu ma avantajeaza - ski-ul ala nu are ce face acolo in aer ca doar nu vreau sa decolez. Dar nu eram in stare sa ma concentrez si la tehnica (pe care si asa nu o am), eram ocupat cu gasirea oxigenului.

In fata era baiatul de care va ziceam (am aflat dupa aceea ca il cheama Andi) si inca un tanar.

Vechile obiceiuri nu se uita, asa ca i-am luat de iepuri. Destul de prosti iepuri, avand in vedere ca amandoi mergeau mai bine ca mine; asa ca am incercat sa ma fixez pe ideea ca macar sa nu castige foarte mare distanta fata de mine.

In spate venea Elena. A pornit cu ideea de a nu forta deloc. Dar ea are in sange competitia (si mai ales satifactiile concursurilor castigate) mai mult decat mine, asa ca pe parcurs a inceput sa accelereze.

Iepurii mei se departau. La mine era simplu: nici daca puneai diavolul tasmanian in spate nu as fi putut trage mai tare. Ba mai mult, pe la kilometrul 2 am inceput sa simt ca ma lasa puterile. Eu nu pot mai mult, dar macar sa ma chinui sa tin ritmul asta cat mai mult.

Horcaiam si imi curgea saliva naclaita fapt care ma enerva la culme pentru ca nu mai aveam putere sa o scuip si se balanganea scabros in coltul gurii.

Strategie n-am avut: de genul - trag tare aici, aici ma odihnesc, pregatesc sprintul si asa mai departe. Banuiesc ca specialistii la genul asta de curse au o strategie bine pusa la punct. Eu am zis sa trag de la start pana la finish cat pot.

A urmat o portiune de plat - eram deja bine in spatele iepurilor mei. Dupa platul acesta vine o urcare si aici vad cu uimire ca incep sa recuperez vertiginos distanta!

Sa fie clar: eu n-am accelerat deloc ca nu eram in stare de mai mult. Bag seama ca obosisera ei.

Elena venea vertiginos din spate.

Nu mi-am luat la mine aboslut nimic: nici apa, nici energizante, nimic. Andi care e in fata vad ca se hidtrateaza constant. Inghit in sec.

Pe Andi l-am ajuns si depasit fara sa imi dau seama (ca eram cu capul in piept). Nu pot sa zic ca asta m-a binedispus sau m-a motivat (desi banuiam ca e cu mine la categorie si deja in portiunea asta incepeam deja sa miros...podiumul!). Eram prea epuizat ca sa imi consum energia cu trairi din astea.

Am continuat in acelasi ritm.

Al doilea iepure era un junior. Un copil de fapt, cu o cusma rosie asezata intr-o parte pe cap.

Nu ma uit in spate - sunt terorizat ca Andi trage mai tare si daca l-as vedea langa mine m-as deprima.

Pe junior l-am depasit si mai usor - cred ca era obosit rau si s-a oprit sa ma lase sa trec.

Ce a urmat a fost o panarama, datorata mai ales lipsei mele de experienta la asa curse.

M-am vazut in frunte (stiam ca sunt pe podium acuma) si m-am relaxat. Habar n-am daca am lasat-o mai moale (ca am facut greseala sa imi uit ceasul acasa asa ca nu aveam nici un indicator), cert e ca m-a cuprins o stare de de beatitudine. Jubilam la propriu. Mama, ce tare sunt! WoooW. Acuma m-am uitat si la cronometru (mai sus era vorba de training tool-ul uitat - fara de care am devenit handicapat la antrenamente).

Bai pai eu sunt cel mai tare! Pot sa scot sub o ora! Moooooammma ce bun sunt!!!

Ceva stiu de la concursurile de anduranta: concurentul pe care l-am depasit nu ma mai ajunge pana la finish. Niciodata! Asa a fost in toti anii, la toate maratoanele.

Intamplator asta nu e concurs de anduranta...

Mai e o singura urcare. In varful ei organizatorii fac poze si incurajeaza concurentii. Imi pregatesc o mimica potrivita de poze, trebuie sa zambesc smecher ca doar am facut treaba buna.

Alin striga de sus. Doru ma incurajeaza la portavoce. Ce poate fi mai frumos?!

Na, uitati-va aici! Eu habar n-aveam ca ei sunt in spate (ca nu ma uitam acolo de teama, dupa cum v-am spus).

Juniorul a trecut pe langa mine ca o masina de formula 1 pe langa un Trabant. Am ramas trasnit. Cum !@@! ? Ce cacat?! Nu se poate! Nu conteaza ca nu e la categorie cu mine, dar l-am depasit si parea mort! De unde dracu a avut atata energie?!

In timp ce horcaiam si aproape picam pe jos de efort uitandu-ma cum se duce juniorul ca din tun, vad in stanga o pereche de ski-uri: Andi!

De data asta nu mai am oxigen nici macar cat sa injur. Il aud pe fundal pe Doru : "Hai Suca! Mosule! Mai ai cativa metrii!". Alin ma incurajeaza si el.

Bai, nu se poate sa pierd acuma! Da' nici forta sa mai fac nimica nu mai am. Asa ca inchid ochii (macar sa nu-l vad pe Andi cum ma depaseste) si imi imaginez ca sprintez (ca in afara de imaginatie, forta de unde dracu sa mai gasesc?!)

Cand i-am deschis eram in varful pantei. Orizontul s-a facut mic-mic de tot: un punct mic si negru in albul stralucitor. Picioarele mi s-au taiat brusc si am dat sa pic.

Na, asta e! Am tras cat am putut eu: niciodata nu m-am mai fortat atata. Si un singur gand mi-a trecut in cap: marsav, dar asta e, nu toti au trairi inaltatoare... Eu nu mai pot deloc asa ca da Doamne sa nu mai poata nici Andi...

Ultimii 200m de plat. Nu ma uit in spate, dar nici nu vad ski-uri. Abia cand vad poarta de finish, am curaj pentru prima oara sa privesc indarat: acolo nu e nimeni!

Uneori si gandurile marsave sunt ascultate...
`

Am trecut linia de sosire in 58.41.

Am ocupat locul 3 la categorie. De care sunt mai putin mandru decat de alte realizari: am scos un timp foarte bun (cel putin dupa standardele mele) si mai ales am tras de mine pana mult dincolo de zona rosie.

Secundele alea cand am inchis ochii si am accelerat au fost printre cele mai frumoase momente de la un concurs.

Elena se apropie si ea impreuna cu Mardale.

Au facut impreuna echipa si au trecut de mana linia de sosire. Multam Andrei ca ai avut grija de ele!

Au urmat povestile si berile de dupa. Si observ inca o schimbare fata de anii trecuti: reusesc sa ma bucur de ce am realizat si nu sa ma gandesc imediat la urmatorul concurs. Nu e vorba numai de podium, dar pentru prima data la final de concurs nu am in cap doar cum o sa fie la urmatorul. Ma bucur pur si simplu de cum a fost asta. Si asta s-ar putea sa fie pana la urma castigul cel mai mare...

Echipa Alternative a organizat inca un concurs marca Alin & Gianina. Obsesia pentru detalii a facut ca evenimentul sa fie unul perfect.

Am mai stat la povesti cu nasul Bobi - care a facut un concurs excelent avand in vedere "vasta" lui experienta la ski-ul de tura.

Seara a urmat premierea la Casa Baraj:

"Nu conteaza anii din viata ta, conteaza viata din anii tai" . Si la ambele capitole mai avem multe de invatat de la domnul Tiponut.

Elena a ocupat locul 2, dupa un concurs care i-a facut efectiv placere.

Uite-ma si pe mine pe podium ! (stiu ca e o imagine rarisima,  asa ca ma bucur de ea cu atat mai mult).

A urmat Apres Ski party-ul coordonat de DJ Mardale. O seara faina care a incheiat o zi superba.

Pentru ziua de duminica eu mi-am planificat o tura de cursiera: vreau sa merg din Valiug pana in Timisoara cale de 140 km.

Elena nu are chef sa mai stea pe acolo asa ca ma insoteste pe o portiune de drum pe post de fotograf.

A fost o tura foarte frumoasa pe ruta: Valiug - Resita - Soceni - Lugoj - Buzias - Timisoara. Drumul e in stare perfecta (din Resita), nu este deloc aglomerat si ai parte si de un peisaj frumos.

Un week-end perfect. Nu conteaza ce urmeaza - acuma ma bucur de cum a fost.

Les pieds ne vont pas là où le coeur n'est pas

Am plagiat titlul asta...dar fiindca se potriveste o sa fiu iertat.

Sfarsit de iarna. De frustrari, de depresii, de lipsa de motivatie. Nu pot sa zic ca a fost o iarna urata, dimpotriva: de exemplu am skiat cu Elena mai mult decat in ultimii cativa ani cumulat.

Dar relativ la  antrenamente au fost niste luni proaste. La inceput de iarna eram hotarat sa "fac si sa dreg". Nu am gasit nici o motivatie, asa ca inceputul de martie m-a gasit lipsit de motivatie si de antrenament si de chef.

Inceput de primavara. Am mai pierdut o saptamana. Cand ma mai adunasem si eu un pic, a trebuit sa racesc. Si s-a dus naibii o saptamana exact cand nu trebuia...

Ieri m-am dus sa alerg si am cedat dupa 3km. Azi m-am tarat cumva pana la sala, pe principiul ca fie scot raceala, fie macar ma betejesc ca lumea.

Am vrut sa plec si de la sala: ce rost are sa ma chinui ? M-am tot intrebat lunile astea: de ce sa pierd atata timp alergand sau inotand sau dandu-ma cu bicicleta? Imi face placere? O fac din obligatie?

Dupa aia mi-am amintit de sprint-ul de la SVR. Cand era sa crap. Auuuu ce fain a fost!!! Am stiut tot timpul ca de aia fac asta.

Decat sa alerg, oricand prefer sa stau cu prietenii la o bere. Sau sa fumez un trabuc. Sau sa ma joc pe calculator. Sau doar sa stau.

Dar mai mult decat orice imi place competitia: imi place sa intrec, imi place sa depasesc, imi place sa fiu mai bun decat altii. De fapt asta imi place cel mai mult: sa fiu mai bun decat altii.

Nu am facut niciodata sport de dragul sportului. Nu m-a impresionat niciodata ideea ca sportul egal sanatate. Ca sportul e un mod de viata. Ca miscarea e buna si alte chestii de genul asta. Tot timpul am facut sport dintr-un singur motiv: e domeniul in care pot sa imi satisfac dorinta de competitie. Atat.

De aia nici nu m-am "cramponat" vreodata in vreun sport. Am jonglat cu o gramada de sporturi. Intamplator la alergare ma ajuta fizicul. Asta nu inseamna ca imi place la nebunie sa alerg. Dar imi place enorm sa intrec...

De cand am participat la primul concurs acuma 8 ani, motivul a fost tot timpul acelasi: sa fiu mai bun ca altii. Au fost foarte putine concursuri (in primii ani) cand am participat pentru a vedea care imi sunt limitele si pentru a ma lupta cu mine.

Si nici atunci nu a fost o lupta cu mine. Mentalitatea a fost tot timpul: daca ala din fata mea poate, pot si eu. Si daca ma incapatanez pot mai bine decat el.

Si asa am intrat intr-un cerc vicios de la an la an si de la concurs la concurs.

Am realizat ca daca vroiam sa fiu mai bun trebuie sa ma las de fumat. Desi imi placea la culme sa fumez. Si acuma iubesc sa fumez o shisha sau un trabuc din cand in cand.

Nu merge sa te joci noaptea pe calculator, sa dormi 3 ore si dupa aia sa te antrenezi. Desi imi place la nebunie sa ma joc.

Nu prea poti alerga sau pedala dupa shawrma. Desi sharwma cu  bere este mancarea zeilor dupa parerea mea.

Nu merge sa amani antrenamentele. Nu merge sa nu te antrenezi. Desi imi place enorm sa lenevesc.

Nu merge sa fii dezorganizat. Desi imi place sa las tot timpul lucrurile la voia intamplarii...

Si asa a trecut o iarna... Osciland intre antrenamente si intrebari existentiale: de ce sa fac ceva ce nu-mi place neaparat?

Depresia cea mai mare venea din paradoxul ca acuma nu ma mai puteam opri. Sunt prea mandru : nu m-as putea suporta sa particip la un concurs si sa ma depaseasca cei pe care ii depaseam anii trecuti. N-as suporta. Asa ca nu am decat sa fiu mai bun. Si pentru asta trebuie sa ma antrenez mai mult. Si mai mult. Chiar daca uneori n-am chef sau nu imi place.

N-as putea suporta ideea ca am inceput sa regresez. Nu eu. Nu acuma. Asa ca alergam bombanind. Asudam pe bicicleta sau mergeam buimac la inot. Doar ca sa fiu mai bun. Doar ca sa ii depasesc.

Nu poti sa alergi 70 de ture de stadion de placere. E imposibil. Daca totusi insisti ca o faci din pura placere e cazul sa consulti rapid un psiholog. Alergi 70 de ture de stadion cand fie mergi acolo sa te bati cu timpul sau sa intreci concurentii virtuali.

De-a lungul timpului am dedus ca sunt doua categorii de sportivi: cei care lupta cu timpul si cei care lupta cu ceilalti. Pana si pe ciudatii care se mint ca fac sport de placere ii auzi: "azi am alergat cu X km mai mult ca acuma 2 luni". "Ieri am alergat km cu Y secunde mai bine decat data trecuta".

Ii respect foarte mult pe sportivii care lupta cu timpul. Eu insa sunt din categoria a doua: pe mine nu ma motiveaza sa scot timpi mai buni. Singurul lucru care ma motiveaza e sa il bat pe X sau pe Y. E totuna pentru mine daca am scos un timp mai prost, dar i-am intrecut...


Nu conteaza pe cine intrec. La fiecare concurs sunt altii. Important e sa intrec pe cineva. Sa lupt sa il prind pe ala din fata. Sa trag ca dementul sa il prind si sa-l intrec. Si sa trag ca un caine ca sa nu ma ajunga ala pe care am muncit sa il depasesc. La asta se rezuma sportul pentru mine. Pentru restul, ma duc cu prietenii la MUNTE.

Probabil o sa ziceti ca inevitabil o sa vina momentul cand o sa regresez. Nu vreau sa ma gandesc la asta.

Frica ca nu mai pot. Nu frica: teroarea. Teroarea ca anul asta o sa fiu depasit. Ca o sa fie altii mai buni. Ca o sa trebuiasca sa ma lamentez: "E! Asta e! Eu oricum fac de placere! Nu conteaza ca ma depasesc altii. Eu particip doar de placere."

In primul rand asta e o laba trista. Nu sunt psiholog, dar nu poti sa participi la un concurs de placere. La concurs te duci sa te intreci cu altii. Vrei de placere?! Cine pula mea te tine sa alergi 42 de km singur pe munte? Te-ai bagat la concurs? Ai dat si bani sa te inscrii? Ai strabatut juma de tara ca sa iei startul? Nu ma fute ca participi de placere.... Participi doar ca sa te intreci cu altii.

Sunt doua categorii: aia care recunosc ca fac asta si care incearca de la concurs la concurs sa mearga mai bine pentru a intrece mai multi si pentru a nu fi intrecuti. Si cei care se incapataneaza sa insiste ca participa la concurs de placere si dupa aia se lamenteaza luni de zile ca ce-ar fi facut ei daca viata nu era asa de cruda...

Din antrenament in depresie si din depresie in antrenament s-a facut primavara.

Si a venit SVR-ul (povestea in blog-ul urmator). SVR-ul era decisiv. Piatra de hotar. Primul concurs. Dupa iarna de depresii venea primul concurs. Voi mai avea mentalitatea de luptator? Era singura intrebare. Va mai fi furia aia de a depasi si de a trage pana mor ? Sau iarna si-a lasat ampreanta asupra psihicului si e cazul sa ma apuc de alte activitati? De tricotat, de comentat filosofic de pe margine depsre ce faceam eu cand puteam, de vaicareli...

SVR-ul a venit ca o bomba. Ca raspuns la toate lamentarile si frustrarile mele.

Toate statisticile aratau ca merg simtitor mai bine ca anul trecut la toate sporturile: inot, alergare si bike. Nu stiu cum, dar cifrele sunt cifre - pe alea nu le contrazici. Fizic sunt clar mai bine pregatit decat in 2011. Ce lipsea era mentalitatea.

SVR-ul mi-a aratat ca si de frica neputintei poti sa tragi ca dementul. De spaima ca te faci de ras. De frica ca prietenii o sa zica: "Las ca e bine si asa ma Suca. Nu mai esti nici tu tanar. Ai mers totusi bine! Ai acuma alte obligatii. Trebuie sa te impaci cu ideea"  Teroarea cea mai mare. Spaima cea mai cumplita. Nu ma, nu!!!!! Nu ma impac cu ideea! Pot mai mult!

Tot la SVR mi-am confirmat ca eu de fapt fac sport doar de dragul competitiei si din dorinta de a-mi demonstra ca mai pot. Saptamana ce urmeaza e un semimaraton la Novisad. De ce m-as duce acolo? N-am pe cine intrece... Ma incanta la fel de mult ca o sa ocup locul 70 si o sa scot 1.25 in loc de 1.30 cum ma incanta o bere rasuflata si calda in luna august...

In schimb probabil o sa fac 900km ca sa alerg 21km la Brasov. Acolo am cu cine sa ma bat!

Intors acuma de la sala (pare-se ca am scos raceala din mine) obsesia a devenit mai acuta ca niciodata: Eco Marathon. Azi am alergat bucla a 2-a. Virtual,pe banda.  Ii depaseam pe alergarea dintre Cheile Gradistei - Fundata. Ii intreceam. Elena ma astepta in punctul de alimentare si dupa aia alergam ca dementul la vale.


De maine o sa incep un antrenament draconic. O sa ma motivezez sa stiu ca la Eco am 290 de concurenti in spate. Si ca trebuie sa fac tot posibilul sa depasesc pe cat mai multi din cei 12 din fata...

Fizic sunt mai bine pregatit ca anul trecut. Si la Eco sper din tot sufletul ca "inima si mintea vor fi acolo unde sunt picioarele".

P.S.: Ii multumesc Elenei ca m-a acceptat cu starile mele aleatorii in lunile ce au trecut.

Kopaonik

Data: 02.03.12-04.03.12
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Kopaonik
Poze: aici

Pentru toate fanele si fanitele mele de pretutindeni!!! Am o veste trista... Sunt a altcuiva! Imi pare rau pentru voi, va inteleg suferinta, dar nu disperati ! La cerere va pot trimite postere cu mine, doar sa nu va inghesuiti toate deodata!

Povestea a inceput dupa podul din Calea Sagului unde ne-am regrupat toti cei noua. De fapt a inceput acuma vreo 3 saptamani, dar am tot intarziat momentul plecarii la Kopaonik. De fapt - gata, fara "de fapt" ca mai e mult de aratat si putina bere.

Amu' destinatia noastra este Kopaonik, la fratii sarbi. Temerea noastra era ca poate nu ne mai sunt asa de frati, dupa episodul cu aderarea in UE, dar unde e rost de pericol, acolo suntem prezenti!

This could be the beginning of a beautiful friendship - or not.

De Kopaonik asta am tot auzit de ceva vreme. Dar de data asta ne-au luat-o altii inainte. Vreo cateva mii de romani au fost deja pe aici. De vreo cativa ani. Na, ca nu ne mai putem lauda ca am fost noi primii. Cacat !

Despre statiunea asta am auzit numai de bine de la toata lumea. Asa ca vineri seara trecem fara probleme granita, suntem luati de fraieri fara probleme in prima benzinarie, ne orientam "fara probleme" prin Varset (pana la urma am reusit cumva sa iesim din oras) si ajungem si pe autostrada.

Sa-i frec! Astia au autostrada. De fapt au mai multe. Totusi ultimii 100 de km ii facem pe drumuri inguste de munte si mai devreme decat ne imaginam ajungem la pensiunea noastra: Vila Milmari.

Cazarea a fost draguta, civilizata, dar nu grozava. Nu ca ar fi interesat pe vreunul dintre noi, doar asa, de statistica. Dar avea o calitate - era ieftina. Acuma sa nu ma intelegeti gresit - nu era grozava pentru o pensiune de 4 stele. Era incomparabila cu absolut orice cazare din Romania de la munte la acel pret. De fapt eu n-am mai stat la munte in asa conditii...

Cazati bine, trebuie sa mancam ceva. Aici am dat-o in bara. Am gasit din prima un restaurant superb. Cochet, cu un aer rustic, o atmosfera de basm.

Ne-am pus la masa si ne-am holbat pe meniu. Daca scoteai bauturile, salatele si cele trei ciorbe ramaneai cu o singura chestie: PLESKAVITA. Tot felul de combinatii de pleskavita.

"Paprika" e ardei. Doar ca nu ardei iute. "Teleca" cred ca e ceva animal si nu leguma cum credeam eu, dar Elenei i-a placut, asa ca nu mai conteaza.

2 zile am mancat ....pleskavita. Ca astia nu au inventat nimic altceva. Pleskavita dimineata pe stomacul gol, pleskavita la pranz, pleskavita seara. Pleskavita vine la pachet cu un munte de ceapa.

Am intrebat-o pe maica-mea (cunoscatoarea in ale sarbilor) daca astia au habar sa gateasca. Cica ar fi renumiti pentru ce buni bucatari sunt. O fii. Dar in Kopaonik se manca doar pleskavita.

Una peste alta acuma ma cac mai des de la cata carne tocata semi-prajita am bagat in mine. Si pot sa beau aproape dublu cantitatii de bere (ceea ce e o chestie) din cauza muntelui de ceapa cu care venea pleskavita.

Dupa ce am dovedit animalul din farfurie si vreo cativa litrii de bere, am zis ca pentru prima seara nu mergem sa petrecem alaturi de sarbi, ci ne pastram pentru urmatoarea.

Hmm...Da, da...Hmm...Sigur, da, da!!!

Isn't it cute?! BUT IS WRONGGGGGGGGGGGGGGG! Na, uite cu cine merg eu la distractie....

Sarbii nu sunt zgarciti ca fututii aia de austrieci care ma tin la 16 grade. Astia au grija de confortul clientilor. Peste noapte aproape ne-am copt la un "confortabil" 29.6 grade (sus unde dormeam noi era de fapt cu cateva grade mai mult). Dar acuma fara ironie - prefer sa mor de cald decat de frig. Daca e prea cald macar deschid un geam, dar daca e ca la zgarie branza din Austria ce fac ?! Ideea lui Ilie e chiar buna: anul viitor ma duc cu termoplonjorul la mine si il las in priza peste zi. Na, fir-ati a naibii de zgarcomani sa vedem ce fata o sa faceti cand vine nota de plata la curent!

La 4 stele ai si ski bus inclus. Numai al tau (OK, a pensiunii)! Care te duce si te aduce din statiune cand vrei tu (OK, ai cateva optiuni, dar de ce sunteti asa de pesimisti?!).

Noi l-am "comandat" pentru 8.30. Fiindca suntem romani adevarati, la 8.50 era sa luam bataie de la sofer fiinca am intarziat. Mie mi-au spart capul la propriu cu o pereche de ski-uri. Soferul incerca sa se scuze ca cica involuntar...

Tam ta na na!!! Si ajungem si in statiune. Evident ca au ski pass. Care ne-a costat undeva la 17 euro pe zi. Sa le traduc la snobii de pe Valea Prahovei (si nu numai, dar la ei sunt cele mai mari preturi) cat inseamna asta in RON?

Vremea era cum era normal sa fie : doar marele Eu s-a ostenit sa va onoreze cu prezenta. Doar nu era sa fie vreme urata. Dimpotriva: e cam prea mult soare. Si un pic prea cald aici jos (na, daca pana si eu am zis ca intr-o zi de iarna e cald, e clar ca era "dogoritor").

Ne-am impartit repede in echipe. Elena cu  mine si Ilie am format una dintre ele. Am luat cu noi si o harta, dar de fiecare data cand merg intr-o statiune noua imi place "sa ma pierd". Adica sa merg dintr-o partie in alta fara vreun obiectiv anume si doar de placerea de-a ma plimba. Am cumva capacitatea sa retin si sa imi desenez dupa aia harta in memorie (uneori, alteori ies bloguri dramatice).

Pe prima partie m-am enervat la culme. De vina nu era neaparat partia, ci mai degraba ski-urile mele de tura care nu au vazut nici un service de cand le-am cumparat. Partia era bine batuta, nu neaparat inghetata. Doar ca eu  nu mai aveam urma de cant, asa ca nu eram in stare sa virez nicicum.

Eu sunt bun, eu sunt tare, eu ma descurc. Dupa a doua coborare mi-am dat seama ca de fapt eu sunt si un foarte mare  narcisist. Si contrar opiniei generale am un instinct de conservare foarte dezvoltat. Asa ca m-am dus frumos inapoi in statiune si mi-am ascutit canturile.

Cu o cu totul alta pereche de ski-uri in picioare, am reusit sa ma uit si in jurul meu. Si pe masura ce treceam de pe o partie pe alta am inceput sa ma enervez la culme:

Cum pizda masii au reusit astia sa faca asa ceva?! Nu sunt tara UE. Au un nivel de trai mai slab decat al nostru. Si au facut ceva ce se cheama ski resort.

Cand am cautat pe net despre Kopaonik am vazut ca majoritatea il comparau cu Straja si ziceau ca e mai fain la sarbi. Trebuie sa fii retardat sa faci comparatia respectiva. Din punct de vedere al ski-ului (si e singurul lucru care ma intereseaza) Kopaonik-ul nu se poate compara cu absolut nici o statiune de la noi.

Astia au o statiune de ski, nu 3 partii disparate inconjurate de un haos de cabane. Dar n-are rost sa dezvolt. Ma enerveaza faptul ca astia au putut sa faca si noi nu.

Si nu, nu e de vina coruptia, nu e de vina sistemul, nu e de vina clasa politica, nu e nici o conspiratie. Suntem doar romani... Si asta ne ocupa tot timpul.

Nu pot sa nu imi amintesc de discutia de pe Muntele Mic: "Ce sa le faci la astia alte partii? Si asa nu vine nimeni sa skieze. Omu' vine bea o cafa, bea o bere, mai face o tura, vine iara sa mai manance ceva. Ce rost are sa ma dezvolt ? Si asa nu o sa mearga mai bine."

"Pe mine nu ma ajuta nimeni." Ala daca a reusit, fie a avut pile, fie a avut noroc. Varianta ca poate l-a dus capul si a muncit de s-a spetit nu se pune.

Si daca cumva a reusit, hai sa-l futem. De departe caractersistica definitorie a romanului. De unde are ala? Categoric a furat. La puscarie cu el! Hotul, a facut mai mult ca mine - clar e un borfas. Uite ce are ala?! Daca eu n-am si el are, clar ala a furat sau a facut ceva mis-masuri. Nu exista varianta sa incerc sa fac si eu ceva.

Si cel mai tare: daca mie imi merge bine asa, de ce dracu' sa incerc mai mult?! Tragem mata de coada cat putem sa ne fie noua cald si dupa aia nu ma mai intereseaza. Si daca cumva vine vreunul cu vreo idee - pe ala neaparat trebuie sa-l futem, nu de alta dar o sa ne deranjeze traiul linistit.

Cat or fii ei de incaptanati, sarbii au reusit - bine, ei mai o calitate (asta tot de la maica-mea o stiu de cand lucra cu ei la C.A.P.), sunt harnici: caposi, dar cinstiti si muncitori. Calitati necunoscute la nord de Dunare...

Si la final, astia si in comunism au fost mai rasariti ca noi - ei l-au avut pe Tito (care de fapt a pus bazele statiunii Kopaonik). Si Eurocrem si Pepsi la sticla si banane...

Pe masura ce urcam tot mai sus, vantul incepea sa muste destul de tare. Eu m-am imbracat sumar asa ca am suferit destul de serios in partea superioara a partiilor.

Ca o nota generala, statiunea este pentru incepatori. Nu medii si sigur nu avansati. Incepatori. Au cateva partii negre (foarte faine si unde ne-am petrecut majoritatea timpului), dar procentul lor este destul de mic comparativ cu partiile grele.

In prima zi am reusit sa parcurgem aproape toate variantele de partie (iara incep sa ma enervez...intr-o zi de "munca" abia am reusit sa ne dam pe toate partiile - dati-mi un exemplu similar in Romania).

Acuma nu e chiar totul roz: n-au "bubble-uri" sau telecabine si daca vremea e nasoala cred ca e o adevarata provocare sa stai in telescaunele sau pe teleski-urile respective.

O alta chestie care ma remarcat-o aici a fost ca la sfarsitul zilei ne dureau serios bratele - intre anumite variante de partii trebuia sa "pedalezi": nu era neaparat deranjant, dar ca sa nu ziceti ca numai ii laud - o puteti trece la minusuri.

Desi, ia uite, ce alternativa ingenioasa au gasit ca sa nu trebuiasca sa urci pe ski-uri. (Aia era la propriu o funie de care te tineai cu mana).

Pe asta din poza (cablul, nu Ilie), l-am denumit pompos: Cel Mai Tare Teleski Din Lume.

Prima zi a stat stat sub semnul vantului care m-a deprimat si a ski-atulkui care m-a bine dispus. Pe la 15.30 m-am retras impreuna cu Ilie sa bem ceva cald la baza partiilor.

Final de prima zi 

Seara am mancat in acelasi loc - daca ceva e bun nu e cazul sa il schimbi, principiu dupa care ne ghidam in general.

Na, pai daca e Serbia, e distractie - sunt renumiti sarbii pentru chefurile pe care le trag. Vana a mai fost aici anul trecut asa ca el e ghidul nostru in nopate. Plecam in formatie strict masculina sa "vanam" distractia din statiune. 

Pentru inceput ne delectam cu o pleskavita nocturna, dupa care perindam din club in club (de fapt din mini club in mini club). Mai beau baietii cate o bere, mai incercam la cate un club, dar trebuie s-o zic pe sleau - a lipsist coordonarea.

Data viitoare trebuie adusi oamenii de la Alternative sa coordoneze (macar) activitatile nocturnale.

Mai devreme si mai treji decat in prima seara (amandoua sunt defecte daca cumva nu ati inteles) ne intoarcem la pensiune. Am remarcat insa "ca exista posibilitati". Data viitoare trebuie exploatate la maxim.

Inceput de zi la ski. Lasati ma si la altii, egoistilor!

Ca veni vorba, ea e Andreea si nu Sfarc. Nu ma obsedatilor, asa scrie acolo sus!

Vremea a fost mai buna in cea de-a doua zi. Diferenta a constat in faptul ca acuma nu a mai batut vantul. In anumite momente a fost chiar neplacut de cald.

Azi am petrecut mai mult timp grupati si am fost cu gasca pe partiile pe care le explorasem noi in ziua precedenta.

Aici era un fel de punct central de unde se desparteau majoritatea partiilor.

Asa de fain a fost ca aproape toti au renuntat la pauza de pranz pentru a sta cat mai mult pe partii. Elena cu mine nu ne-am putut refuza placerea unei pleskavite totusi.

Peisajul e simpatic, dar nu neaparat ceva care sa iti taie respiratia. O caracteristica a statiunii comparativ cu cele din Austria e ca aici ai parte de mult mai multa padure, ceea ce e chiar placut.

Pe la pranz soarele ardea asa de tare incat am trecut la o costumatie mai sumara.

Am muncit serios de-a lungul intregii zile si am reusit sa stoarcem si ultimele minute din orarul sarbilor. 

Pentru noi a reprezentat ultima zi de ski din acest sezon. La orizont mai este SVR si cheful care va incheia probabil cel mai frumos sezon de ski. Si un sezon bun se incheie cu o poza buna: seamana foare bine cu o poza facuta acuma 8 ani de zile pe o partie din Straja.

Kopaonik mi-a placut de la inceput. Asa de mult ca l-am adaugat in calendar alaturi de saptamana clasica de ski din Austria. Acuma avem in sfarsit un loc accesibil in care sa putem merge la sfarsit de saptamana sa schiem civilizat.

Hai ca pentru final am pastrat partea cea mai faina: vi-am facut la fiecare cate un slideshow cu prestatia de pe partii. Vizionare placuta:

Elena

Corina

Florin

Adi

Ilie