Data: 19.07.13-21.07.13
Participanti: Bobi, Alex
Locatie:Bucegi
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
--------------------------------------
Elena a participat in week-end la campionatele nationale de XCO amatori de la Paltinis, clasandu-se pe locul 2.
--------------------------------------
Cum Elena era ocupata sa devina vicecampioana nationala, la Marathon 7500 m-am dus numai eu.
7500 e special. Asa de special incat pot sa fac uitata toata polologhia cum ca nu mai am chef sa alerg. Este concursul concursurilor. Competitia de care pe mine si pe Elena ne leaga cele mai frumoase amintiri. Cursa cea mai grea la care am participat vreodata.
Aflata la cea de-a 5-a editie, anul acesta am hotarat sa particip pentru a 4-a oara. De ce? Pentru ca e simplu prea frumoasa.
Alegerea unui partener nu a fost prea grea. Elena nu vine din simplul motiv ca isi iubeste mai mult genunchii decat faima (la mine e invers). Nu s-a antrenat decat la bicicleta anul acesta si nu vrea sa se chinuie.
Ramane Bobi. Echipele nu le-am facut niciodata pe criteriul performantei, ci pe cel al prieteniei si distractiei. Asa ca Bobi e alegerea naturala.
7500 e o cursa speciala. Am mai spus-o si mai sus si o sa o mai tot spun. E o cursa la care strategia este covarsitoare nu doar pentru victorie cat mai ales pentru a o putea termina.
Pana acuma am terminat cursa de 2 ori pe locul 1 si o data pe locul 2. Stiu ce inseamna cursa si stiu ca fara o planificare adecvata esti sortit abandonului.
Nu inseamna ca toti cei care abandoneaza sunt prosti. Unii au ghinion. Restul...
Anul acesta podiumul este in afara discutiei. Nu ne ridicam la valoarea adversarilor. Dar cursa trebuie terminata si trebuie terminata minimizand "daunele" asupra organismului.
Si Bobi si eu avem o pregatire "fabuloasa" anul acesta la alergat. Am biruit semimaratonul de la Hercules si am fost intr-un week-end in Retezat.
Lunea dinaintea concursului am mai strans 12km de alergat in Parcul Botanic. E adevarat ca am ajuns la o medie de peste 1000km pedalati pe luna, dar 7500 nu chiar se preteaza la bicicleta.
Ideea este ca trebuie sa raportam strategia la conditiile curente de pregatire fizica.
Joi am gonit la propriu pana in tabara de baza. Cel putin am dedus ca avem noroc cu carul pe drumul dintre Timisoara si Sinaia. Si norocul asta e un factor important la 7500...
Daca antrenament n-aveam, macar mancati si odihniti sa fim,. Cu asta mi-am umplut ultima saptamana si ziua dinaintea cursei.
Emotii am. Si inca mari. O sa calc pe un teren necunoscut. Nu stiu cum o sa fac fata cursei fara un antrenament adecvat. Pe de alta parte nu exista antrenament adecvat pentru 7500.
Si pe inca o alta parte aici nu o sa va mai povestesc cat de eroic am luptat noi si am biruit toate obstacolele care ne-au stat in cale. Cu asta m-am ocupat in celelate 3 blog-uri dedicate acestui concurs.
Cursa a reprezentat pentru mine cel putin o sumedenie de invataminte pe care le-am bagat bine la tartacuta pentru 2014 cand o sa revin cu Elena sa reluam lupta.
De exemplu multi nu sunt in stare sa priceapa ca 7500 are 92km si nu 42km cat are un maraton montan obisnuit. Si vreo 8000m (7500 e o gaselnita a lui Balan, intrebati-l) diferenta de nivel, nu 2500m cat are maratonul normal.
Asa ca pornesc de la premiza ca ritmul de la un maraton e bun si aici. Greseala. Abandon.
De aici decurge si afirmatia de mai sus: ca nu exista antrenament specific pentru 7500.
Poti sa te caci pe ele X maratoane montane facute in timp record. Sunt destul de irelevante in contextul dat. Mult mai utile s-au dovedit a fi (in cazul nostru cel putin) turele montane de week-end.
Faceam in alti ani ture de 12-14-16 ore si fortam sa petrecem noaptea pe munte. Asa am ajuns sa facem creasta Fagarasului dintr-una sau ture ultra lungi in Retezat sau Tarcu-Godeanu. De fapt cand am castigat primul 7500 inca nu aveam alergat nici un maraton.
Urmatoarea concluzie a fost de fapt o confirmare a ceea ce am sesizat la aproape toate competitiile precedente. Frenezia startului. Hai sa-i zicem asa.
Psihoza asta pare sa atinga si echipele cu multa experienta. Se da startul la o cursa de 24h in medie si berbecii alearga de parca sunt la 100m viteza. E uluitor si se intampla de fiecare data. O nebunie dezlnatuita in primii km pana la punctul de control din Valea Dorului.
Bobi m-a acuzat ca as fi fortat si eu aici. De fapt eu n-am fortat, doar ca n-am reusit sa percep care este nivelul lui de confort. Tot ca si greseala a mea se pune.
O multime de echipe ne depasesc si alearga la deal prin padure. Horcaie deja. Sunt la 7-10minute de la start. Teoretic se zice ca inveti din greseli sau din experienta altora. Practic sesizez ca asta nu e adevarat.
Am luat ca si indicator timpul scos de mine si de Elena in 2011. Ma ghidez dupa el si dupa premiza ca ar trebui sa reusesc cu Bobi sa ne incaram in acesati timpi cu mici marje de eroare.
Nu ma intereseaza absolut deloc ce echipe ne depasesc. Concursul incepe de fapt abia pe bucla a 2-a, undeva dupa vreo 6 ore de la start. Nu are nici un sens sa consumi energia aici, acum.
Alegerea echipamentului este de asemenea vitala in aceasta cursa. Exista un echipament obligatoriu impus de organizatori. Noi am redus totul la minim. Bobi va merge cu o borseta si eu cu un mini rucsacel in care am inghesuit toate articolele obligatorii.
S-a dovedit o decizie buna. Rucascul a fost perfect chiar daca a fost prima data cand l-am folosit. De asemenea eu prefer echipamentul de bicicleta. Buzunarele de la tricourile de bike sunt o inventie minunata si le folosec din plin la alergare.
Nu suport camel back-ul de exemplu. E bun daca esti setos sau daca nu te grabesti. Eu consum destul de putina apa asa ca nu am nevoie de punga aia. E grea, se balangane in spate, apa se incalzeste, este imposibol de baut din alergare. Si mai ales transpira pe spate. Si da am argumente pentru fiecare, pentru ca ani de zile l-am folosit.
Prefer bidonul de bike cu care fie alerg in mana, fie il pun intr-unul din buzunarele din spate.
Coborarea pe partia de ski nu o pot face cum imi doresc fiindca am o durere suspecta de spate. Probabil de la statul in masina atatea ore. Trece cu greu.
De la Cota 1400 alergam cu o echipa simpatica din Resita catre punctul din Poiana Stanii. Suntem deja in afara parametrilor. Cu putin, dar deja pe langa.
Aici Bobi zice ca mergem prea repede pentru o cursa de 24h. Pentru 24h sincer mergeam prea incet...
Si asta ne duce la urmatorul punct: echipa. O multime de berbeci nu realizeaza ca elementul cheie la 7500 e echipa. Echipa presupune mult mai mult decat inca un om de care e nevoie pentru a te putea inscrie la concurs. Si asta nu e de inteles pentru multi.
Comunicarea in echipa e esentiala. Daca omul imi zice ca e greu ce fac? Ii zic sa traga ca pierdem timpul? Pai ma, poate chiar ii e greu. Si atunci se chinuie, trage de el pana nu mai poate si eventual abandoneaza. Sau trage de el si ajunge sa mearga din ce in ce mai incet pe masura ce trece timpul.
Daca omul zice ca e prea repede singurul lucru pe care il ai de facut e sa mergi mai incet. Nu exista nici o alta alternativa. Orice contra argument e un bumerang care se intoarce impotriva ta mai devreme sau mai tarziu.
Pana in Piatra Arsa am urcat satisfacator, dar Bobi e din ce in ce mai nemultumit. Urmeaza coborarea pe Jepii Mari.
In linii grosiere strategia noastra presupunea sa alergam cat putem la vale. Bobi e bun la coborari si putem exploata asta in avantajul nostru.
CP4 din Busteni il gaseste pe Bobi si mai nervos.
Balanta e destul de greu de gasit. Pe de o parte e vital sa nu zoresti partenerul. Pentru ca, repet, e fara sens. Asta evident daca se pleaca de la premiza ca omul isi da interesul si face tot ce poate. Daca nu inseamna ca a nimerit oricum din greseala aici.
Pe de alta parte trebuie sa mergi constant la limita fizica a echipei. De ce? Pai e destul de simplu. Trebuie sa petreci un numar minim de ore in 7500. Orice minut in plus dupa 20 de ore e halucinant de greu. Asa ca e de preferat sa reduci durata de efort cat mai mult posibil.
Urmeaza urcarea pe Jepi - favorita mea si a Elenei. O urcare foarte abrupta, foarte sportiva, foarte frumoasa.
L-am mai si impins pe Bobi, dar mult mai putin si mai fara spor decat la UTF. Nu de alta, dar nu mai eram nici eu in stare si el mergea destul de repede ca sa nu se mai justifice efortul.
De la Babele urmeaza coborarea spre tabara de baza. Aici Bobi a inceput sa alerge de abia ma mai tineam dupa el. O tot dadea cu "ma grabesc sa termin". Initial n-am inteles ce vrea sa zica.
Pe Bobi il stiu din clasa a IX-a. Adica de o eternitate. O viata. M-am obisnuit cand sa-l ignor sau cand sa il ascult. Acuma era sa iau teapa.
Pacatul lui Bobi (din perspectiva mea) e ca omul e calculat. A evaluat cum se simte dupa 6 ore de concurs. Fata de majoritatea celor care aveau sa abandoneze cateva ore mai tarziu a fost capabil sa evalueze si sa intuiasca cum avea sa se simta pe parcursul urmatoarelor 18 ore de cursa.
Si a decis sa abandoneze fiindca nu merita chinul.
E o logica asa de rece si de pragmatica ca ramai traznit si nu ai cum sa-l convingi de contrariu. Mai ales ca omul are perfecta dreptate. Stiu ce urmeaza. 18 ore de gat uscat, de picioare facute varza, de somn chinuitor, de halucinatii de la oboseala, de senzatie contiua de voma. Si stie si el. Pai n-ai cum sa-l minti.
Asa ca ma uit disperat cum sta in scaun si n-are chef sa mai plece. De mintit n-am cu ce sa-l mint. E prea destept pentru asta. Asa ca incep sa injur ca la usa cortului (unde si eram de fapt), ii fac bagajul si dau sa plec.
Adevaru-i ca are dreptate: de ce ar mai face asta? De castigat nu putem castiga. El nu simte nici o pornire launtrica sa fie coplesit de faima trecerii liniei de sosire. Eu am mai facut asta de 3 ori deja. De ce dracu ne-am chinui benevol? N-ai ce argumente sa bagi. Injuri, iei rucsacul in spate si pleci.
Bobi nu m-a lasat niciodata la greu.Nici acum. Daca a vazut ca obsesia mea e sa termin cursa si sa scriu blog-uri, a bombanit, a suduit, s-a ridicat din scaun si fara nici o tragere de inima a venit dupa mine.
Era clar ca as fi luat si bataie daca ma apucam sa il imbrobodesc sa mearga mai repede. Asa ca mergeam amandoi in liniste. Si a naibii de lent.
Aici am inceput sa ne intalnim cu echipele de mixt. Anul acesta s-a mers excelent la aceasta categorie. Felicitari Paula - un alt exemplu unde se vede ca o strategie bine gandita duce la succes. Am ajuns impreuna pe Omu prima data (dupa aproape 9 ore de la start). Pana la final aveau sa ne devanseze cu 5 ore. Respect.
Pe Omu ne-am intalnit cu Dani a.k.a omul cu pepenele, care ne-a inveselit si ne-a hranit.
Si asa ajungem la urmatorul punct: alimentarea in cursa.
Anul acesta CPNT-ul a schimbat radical concursul. Toate punctele de control s-au transformat in puncte de hidratare si alimentare. E o abordare total diferita fata de editiile precedente.
Bine? Rau? Total diferita. E un cu totul alt concurs. Personal m-am adaptat perfect la schimbari, Am facut o cursa de 26 de ore fara sa am asupra mea un strop de apa. Am avut bidonul ca era echipament obligatoriu, dar l-am tinut gol de-a lungul cursei. Era suficienta apa si izotonice in puncte.
Tin minte cand 7500 era un adventure si cand caram litrii de apa dupa noi si dramuiam fiecare gura. Si muream de sete sus pe Bucosiu. Si Gianina lua apa din balta de lanaga Poiana Izvoarelor fiindca nu mai puteam de sete.
E mai bine acuma? Nu stiu. E diferit. Eu m-am obisnuit si asa. Nu mi-ar fi greu nici sa ma reintorc la ce era inainte. Fie vorba intre noi, acuma a devenit mai "de fetite" concursul.
In punctele de control aveau mancare! Halva, banane, paine, cascaval. Si mai ales nepretuita slanina. Pentru asta Balane o sa ai vesnica mea recunostinta.
E ilogic, inuman si de-a dreptul idiot sa mergi 26h mancand geluri. Exista metode mai placute sa faci ulcer. De exmplu poti sa bei. E mult mai interesant decat sa sugi tub dupa tub de gel.
Trebuie sa ii dai stomacului de lucru. Trebuie sa anihilezi acidul gastric. Daca vreunul dintre voi imi zice ca dupa al 3-lea gel inca mai are pofta de unul, ala trebuie bagat repede la "de-gelizare". Asa ca mancarea CPNT-istilor a fost o adevarata mana cereasca. Festin de-a dreptul.
In viata e fain sa faci ce iti place, nu ce trebuie. Poate ca trebuie sa mananc geluri ca sa am energie, dar sa fiu a naibii ca prefer sa borasc o slanina daca aia m-a facut sa ma simt fericit 10 minute...
Asa ca eu ma puneam indelete la ospat si la taifas cu oamenii din posturi. Momente in care prindeam cele mai nastrusnice discutii si mai ciudate atitudini.
Paf aparea o echipa rupta de oboseala in post. Se uita, vedea ca acolo mai sunt inca 2-3 echipe. Si disparea. Super frate! Ai depasit 3 echipe, ai castigat 5 minute. Ca ai abandonat peste 2 posturi nu mai conteaza. A meritat sa nu te opresti sa mananci si tu ceva.
Ideea e ca trebuie sa manaci. Nu neaparat geluri. Trebuie sa mananci ce iti place tie. Orice iti place - mananca. Dar mananca neaparat ca altfel te duci. Mananca regulat. Mananca atunci cand nu ti-e foame. Forteaza-te, dar mananca. E o aberatie aia cu mai baga acuma un gel sa ai energie. Un cacat.
Creierul iti dicteaza ce vrea sa manance. Si daca ala tine minte ca gelul e dulce si are un gust scarbos, poate sa fie el oricat de benefic energetic ca tot o sa-l borasti. Asa ca, inca odata, mananca ce iti place - numai nu uita sa mananci. N-ai cum sa birui 24h daca nu mananci regulat.
Coborarea pe Cerbul am facut-o prost. Fara comentarii. A fost si o parte buna - la capatul ei Bobi nu mai era asa de imbufnat si a inceput s-o dea la gluma.
Clasamentul arata ca suntem pe locul 7. Asta era interesant - mai ales pentru Bobi. Dupa numaratoarea lui trebuia sa fim pre vreo 12-14. Pareau ca unele echipe sunt inghitite de neant. Eram depasiti in continuu si cumva ciudat ramaneam pe aceeasi pozitie.
Din Gura Diham incepe partea critica a traseului. Halucinanta urcare pe Omu via Poiana Izvoarelor-Prepeleac-Bucosiu. O vorba din batrani zice ca daca treci de Bucsoiu ai terminat concursul. Aceeasi batrani zic ca daca treci si pe lumina, treaba devine deja simpla.
Cu un Bobi mult mai jovial acuma am purces la drum. Aici ne-am intersectat cu echipa lui Tale. Cred ca aratam destul de ciudat din perspectiva celorlalte echipe - total non combativi. Am mers cu ei o perioada destul de lunga.
Timpul a trecut mai usor acuma avand in Bobi si un partener de conversatii. Compar constant timpii de acuma fata de ce am scos cu Elena. Mergem mai prost ca timp, dar eu clar ma simt mai bine. Avem "pierdute" deja 40 de minute, dar fata de acuma 2 ani, acuma ma simt infinit mai odihnit. As putea sa fug daca as vrea.
Poate ca trebuie revizuita strategia pentru cursa de anul viitor. Castigi mult mai mult daca pe bucata dintre Omu si finish esti capabil sa alergi (finalul cursei) decat daca bagi ca ursul in prima parte.
Bucsoiul. Muntele de care mi-e frica. Aici am facut 3 ani la rand crampe. Am urlat de durere. Am trecut de el doar fiindca era acolo Elena sa ma maseze si sa ma incurajeze. Acuma am suficienta energie ca sa il fac in ritm alert.
E clar ca trebuie regandita strategia daca anul viitor ma intorc cu Elena. Si mai ales daca vrem sa scoatem un timp bun.
Am ajuns pe lumina in Omu. Ne-am ospatat si am continuat catre Ciubotea. De varful Scara uitasem. In continuare tot apar echipe din sapte. Mergem cu ele o perioada, dupa care invariabil se departeaza. Si invariabil in urmatorul post observam ca noi ramanem pe aceeasi pozitie in clasament.
Mai in gluma, mai in serios, probabil ca daca concursul continua suficient de mult, terminam pe podium...
In Ciubotea. dupa o coborare care parea ca nu se mai termina si pe care am facut-o in compania unei echipe taciturne de mixt, ne-am ospatat cu supa cu taitei si cu paste.
O alta cugetare:
Trebuie sa ai probleme serioase la tartacuta ca sa mergi la asa un concurs, sa faci echipa cu cineva si sa mergi constant in fata lui. Ba sa mai si comentezi cat de slab e partenerul tau. Inseamna ca habar n-ai ce ii aia echipa si ca singurul scop pentru care ai aparut aici e sa te dai mare. Si intamplator aveai nevoie de un fraier care sa te ajute sa iti atingi scopul.
In echipa se merge in ritmul celui mai slab. Punct. El dicteaza ritmul. Daca esti mai bun, te pui in spate si il motivezi, incurajezi, distragi atentia, etc cum poti. Nu fugi ca idiotul in fata sa ii arati ce usor iti e tie si ce de cacat e el.
Pe undeva pe urcarea de la Polite am inceput sa dau rateuri. Nu de oboseala fizica, ci de somn. Undeva dupa 18-20 de ore incepi sa nu mai rationezi lucid. Daca asta poate fi interesant si simpatic acasa stand in fotoliu si fumand chestii magice, pe munte in concurs nu e chair la fel.
De aceea prefer sa termin 7500 cat mai repede. Acuma suntem inca departe de finsh. Urcarea prin Valea Gaura am facut-o cu alta echipa. Oamenii nu erau deloc comunicativi - ba chiar pareau ostili. Sau or fi fost si ei obositi si am exagerat eu cu presupunerile.
Uite si acuma tin minte ce fain a fost editiile trecute cand mergeam cu Tanasii si povesteam. Sau cu Valean si Radu. Oamenii erau in concurs, ne luptam cu ei, dar aia nu insemna ca nu trebuiau sa raspunda cand ii intrebam ceva. Sau sa faca un banc. Sau sa zica macar ceva.
Trec orele si devin artagos de oboseala. Incep sa ma rastesc la Bobi. Doar ca ne stim de atata amar de vreme ca nu il intereseaza nimic din ce zic. Nu mai am chef de vorba acuma, vreau doar sa merg si sa termin.
Sus in creasta e frig si ne echipam. In a doua parte a cursei am schimbat rucsacii si am luat lucurile in serios. Noaptea la 2500m in creasta nu te joci. Manusi, caciuli, foite de vant, bluza cu maneca lunga, pantaloni lungi. Cari mai mult, dar pastrezi energia si ai confort. E vital sa nu consumi energie incercand sa te incalzesti - doar fiindca ai vrut sa renunti la vateva grame si nu ti-ai luat cu tine echipamentul corespunzator.
La Omu am lalait-o cam mult. Era deja clar ca o sa terminm cursa asa ca ma stat aici vreo 20 de minute. Si ne-am ospatat din nou.
Afaraera o ceata groasa si mi-a fsot imposibil sa ma orientez. Ba chiar am devenit paranoic din cauza oboselii si faceam ture regulate intre un stalp de marcaj si cabana. Pana la urma Adi Bostan ne-a scos din impas is a gasit drumul bun.
Am facut cea mai buna portiune intre Omu si Gutanu de cand participam la concurs. Dar la Gutanu s-au terminat si ultimele farame de energie. trecusera deja 24h si am inceput sa am halucinatii de nesomn.
Ultimele 2 ore de concurs au fost naucitoare din cazua somnului. Imi venea sa ma culc in poteca, sub fiecare stanca, pe fiecare fir de iarba.
Dupa 26h, echiapNuStiu in componenta Bogdan Horje si fodor Alexandru a terminat a 5-a editie a Marato 7500 pe locul 8 la categorie.
Am demonstrat ca 7500 e un concurs care se poate termina (chiar decent) fara nici un fel de antrenament specific (nu spun fara nici un antrenament, pentru ca amandoi am cumulat enorm de mult antrenament fizic, doar ca nu la alergare...). Dar pentru asta iti trebuie un minim de strategie si de cap. Si nu in ultimul rand de bun simt.
Organizarea a fost impecabila. Asa a fost in fiecare an incepand cu prima editie. Anul acesta s-au mai aduagat cateva elemente in plus.
Apropo, voi stiati ca buda e considerata una din cele mai mari inventii ale omenirii? E penibil ca la startul concursurilor sa vezi oamenii cu pantalonii in vine pisand-se si cacandu-se pa margiena drumului.
La 7500 au avut toalete. E un element minor. Dar unul de bun simt si de civilizatie. Si au avut si dusuri.
Si chestia cu mancarea si apa din punctele de control. Si mancarea de la final. Si pepenii. Si vinul.
Si mai ales cea mai numeroase echipa de organizare si voluntari pe care a vazut-o vreun concurs de la noi. O masa impresionanta de oameni pasionati. Si clar cei mai simpatici.
7500 este o adevarata desfasurare de forta din punct de vedere logistic. Este probabil cel mai atent si bine organizat concurs de la noi. Eu nu i-am gasit niciodata nici un cusur.
Citez din Bobi: "M-am simtit in siguranta in concurs". Asta este cea ma mare apreciere pe care o poate primi vreun concurs. Este echivalentului Oscar-ului in organizarea de concursuri.
7500 editia 2013 s-a terminat. Mie mi-a placut. Ani de zile la bere o sa ma distrez cu Bobi band bere si amintindu-ne cum a fost. Si asta e tot ce conteaza.
Poate ca la anul o sa revin cu Elena. Daca are chef. Daca am chef. Editia din 2013 m-a invatat o multime de lucruri utile. In primul rand ca e nveoie de munca - numai din amintiri, impresii si blog-uri nu merge. Trebuie sa pui osul.
Tot dupa 7500 parca as incepe sa o dau mai la pace cu alergatul... Ma gandesc sa imi fac abonament la sala si sa ma intorc la banda - aia mi-a placut tot timpul. Inca mai am timp pentru un top 10 la MPC. Doar sa ma motivez si sa muncesc...
Participanti: Bobi, Alex
Locatie:Bucegi
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
--------------------------------------
Elena a participat in week-end la campionatele nationale de XCO amatori de la Paltinis, clasandu-se pe locul 2.
--------------------------------------
Cum Elena era ocupata sa devina vicecampioana nationala, la Marathon 7500 m-am dus numai eu.
7500 e special. Asa de special incat pot sa fac uitata toata polologhia cum ca nu mai am chef sa alerg. Este concursul concursurilor. Competitia de care pe mine si pe Elena ne leaga cele mai frumoase amintiri. Cursa cea mai grea la care am participat vreodata.
Aflata la cea de-a 5-a editie, anul acesta am hotarat sa particip pentru a 4-a oara. De ce? Pentru ca e simplu prea frumoasa.
Alegerea unui partener nu a fost prea grea. Elena nu vine din simplul motiv ca isi iubeste mai mult genunchii decat faima (la mine e invers). Nu s-a antrenat decat la bicicleta anul acesta si nu vrea sa se chinuie.
Ramane Bobi. Echipele nu le-am facut niciodata pe criteriul performantei, ci pe cel al prieteniei si distractiei. Asa ca Bobi e alegerea naturala.
7500 e o cursa speciala. Am mai spus-o si mai sus si o sa o mai tot spun. E o cursa la care strategia este covarsitoare nu doar pentru victorie cat mai ales pentru a o putea termina.
Pana acuma am terminat cursa de 2 ori pe locul 1 si o data pe locul 2. Stiu ce inseamna cursa si stiu ca fara o planificare adecvata esti sortit abandonului.
Nu inseamna ca toti cei care abandoneaza sunt prosti. Unii au ghinion. Restul...
Anul acesta podiumul este in afara discutiei. Nu ne ridicam la valoarea adversarilor. Dar cursa trebuie terminata si trebuie terminata minimizand "daunele" asupra organismului.
Si Bobi si eu avem o pregatire "fabuloasa" anul acesta la alergat. Am biruit semimaratonul de la Hercules si am fost intr-un week-end in Retezat.
Lunea dinaintea concursului am mai strans 12km de alergat in Parcul Botanic. E adevarat ca am ajuns la o medie de peste 1000km pedalati pe luna, dar 7500 nu chiar se preteaza la bicicleta.
Ideea este ca trebuie sa raportam strategia la conditiile curente de pregatire fizica.
Joi am gonit la propriu pana in tabara de baza. Cel putin am dedus ca avem noroc cu carul pe drumul dintre Timisoara si Sinaia. Si norocul asta e un factor important la 7500...
Daca antrenament n-aveam, macar mancati si odihniti sa fim,. Cu asta mi-am umplut ultima saptamana si ziua dinaintea cursei.
Emotii am. Si inca mari. O sa calc pe un teren necunoscut. Nu stiu cum o sa fac fata cursei fara un antrenament adecvat. Pe de alta parte nu exista antrenament adecvat pentru 7500.
Si pe inca o alta parte aici nu o sa va mai povestesc cat de eroic am luptat noi si am biruit toate obstacolele care ne-au stat in cale. Cu asta m-am ocupat in celelate 3 blog-uri dedicate acestui concurs.
Cursa a reprezentat pentru mine cel putin o sumedenie de invataminte pe care le-am bagat bine la tartacuta pentru 2014 cand o sa revin cu Elena sa reluam lupta.
De exemplu multi nu sunt in stare sa priceapa ca 7500 are 92km si nu 42km cat are un maraton montan obisnuit. Si vreo 8000m (7500 e o gaselnita a lui Balan, intrebati-l) diferenta de nivel, nu 2500m cat are maratonul normal.
Asa ca pornesc de la premiza ca ritmul de la un maraton e bun si aici. Greseala. Abandon.
De aici decurge si afirmatia de mai sus: ca nu exista antrenament specific pentru 7500.
Poti sa te caci pe ele X maratoane montane facute in timp record. Sunt destul de irelevante in contextul dat. Mult mai utile s-au dovedit a fi (in cazul nostru cel putin) turele montane de week-end.
Faceam in alti ani ture de 12-14-16 ore si fortam sa petrecem noaptea pe munte. Asa am ajuns sa facem creasta Fagarasului dintr-una sau ture ultra lungi in Retezat sau Tarcu-Godeanu. De fapt cand am castigat primul 7500 inca nu aveam alergat nici un maraton.
Urmatoarea concluzie a fost de fapt o confirmare a ceea ce am sesizat la aproape toate competitiile precedente. Frenezia startului. Hai sa-i zicem asa.
Psihoza asta pare sa atinga si echipele cu multa experienta. Se da startul la o cursa de 24h in medie si berbecii alearga de parca sunt la 100m viteza. E uluitor si se intampla de fiecare data. O nebunie dezlnatuita in primii km pana la punctul de control din Valea Dorului.
Bobi m-a acuzat ca as fi fortat si eu aici. De fapt eu n-am fortat, doar ca n-am reusit sa percep care este nivelul lui de confort. Tot ca si greseala a mea se pune.
O multime de echipe ne depasesc si alearga la deal prin padure. Horcaie deja. Sunt la 7-10minute de la start. Teoretic se zice ca inveti din greseli sau din experienta altora. Practic sesizez ca asta nu e adevarat.
Am luat ca si indicator timpul scos de mine si de Elena in 2011. Ma ghidez dupa el si dupa premiza ca ar trebui sa reusesc cu Bobi sa ne incaram in acesati timpi cu mici marje de eroare.
Nu ma intereseaza absolut deloc ce echipe ne depasesc. Concursul incepe de fapt abia pe bucla a 2-a, undeva dupa vreo 6 ore de la start. Nu are nici un sens sa consumi energia aici, acum.
Alegerea echipamentului este de asemenea vitala in aceasta cursa. Exista un echipament obligatoriu impus de organizatori. Noi am redus totul la minim. Bobi va merge cu o borseta si eu cu un mini rucsacel in care am inghesuit toate articolele obligatorii.
S-a dovedit o decizie buna. Rucascul a fost perfect chiar daca a fost prima data cand l-am folosit. De asemenea eu prefer echipamentul de bicicleta. Buzunarele de la tricourile de bike sunt o inventie minunata si le folosec din plin la alergare.
Nu suport camel back-ul de exemplu. E bun daca esti setos sau daca nu te grabesti. Eu consum destul de putina apa asa ca nu am nevoie de punga aia. E grea, se balangane in spate, apa se incalzeste, este imposibol de baut din alergare. Si mai ales transpira pe spate. Si da am argumente pentru fiecare, pentru ca ani de zile l-am folosit.
Prefer bidonul de bike cu care fie alerg in mana, fie il pun intr-unul din buzunarele din spate.
Coborarea pe partia de ski nu o pot face cum imi doresc fiindca am o durere suspecta de spate. Probabil de la statul in masina atatea ore. Trece cu greu.
De la Cota 1400 alergam cu o echipa simpatica din Resita catre punctul din Poiana Stanii. Suntem deja in afara parametrilor. Cu putin, dar deja pe langa.
Aici Bobi zice ca mergem prea repede pentru o cursa de 24h. Pentru 24h sincer mergeam prea incet...
Si asta ne duce la urmatorul punct: echipa. O multime de berbeci nu realizeaza ca elementul cheie la 7500 e echipa. Echipa presupune mult mai mult decat inca un om de care e nevoie pentru a te putea inscrie la concurs. Si asta nu e de inteles pentru multi.
Comunicarea in echipa e esentiala. Daca omul imi zice ca e greu ce fac? Ii zic sa traga ca pierdem timpul? Pai ma, poate chiar ii e greu. Si atunci se chinuie, trage de el pana nu mai poate si eventual abandoneaza. Sau trage de el si ajunge sa mearga din ce in ce mai incet pe masura ce trece timpul.
Daca omul zice ca e prea repede singurul lucru pe care il ai de facut e sa mergi mai incet. Nu exista nici o alta alternativa. Orice contra argument e un bumerang care se intoarce impotriva ta mai devreme sau mai tarziu.
Pana in Piatra Arsa am urcat satisfacator, dar Bobi e din ce in ce mai nemultumit. Urmeaza coborarea pe Jepii Mari.
In linii grosiere strategia noastra presupunea sa alergam cat putem la vale. Bobi e bun la coborari si putem exploata asta in avantajul nostru.
CP4 din Busteni il gaseste pe Bobi si mai nervos.
Balanta e destul de greu de gasit. Pe de o parte e vital sa nu zoresti partenerul. Pentru ca, repet, e fara sens. Asta evident daca se pleaca de la premiza ca omul isi da interesul si face tot ce poate. Daca nu inseamna ca a nimerit oricum din greseala aici.
Pe de alta parte trebuie sa mergi constant la limita fizica a echipei. De ce? Pai e destul de simplu. Trebuie sa petreci un numar minim de ore in 7500. Orice minut in plus dupa 20 de ore e halucinant de greu. Asa ca e de preferat sa reduci durata de efort cat mai mult posibil.
Urmeaza urcarea pe Jepi - favorita mea si a Elenei. O urcare foarte abrupta, foarte sportiva, foarte frumoasa.
L-am mai si impins pe Bobi, dar mult mai putin si mai fara spor decat la UTF. Nu de alta, dar nu mai eram nici eu in stare si el mergea destul de repede ca sa nu se mai justifice efortul.
De la Babele urmeaza coborarea spre tabara de baza. Aici Bobi a inceput sa alerge de abia ma mai tineam dupa el. O tot dadea cu "ma grabesc sa termin". Initial n-am inteles ce vrea sa zica.
Pe Bobi il stiu din clasa a IX-a. Adica de o eternitate. O viata. M-am obisnuit cand sa-l ignor sau cand sa il ascult. Acuma era sa iau teapa.
Pacatul lui Bobi (din perspectiva mea) e ca omul e calculat. A evaluat cum se simte dupa 6 ore de concurs. Fata de majoritatea celor care aveau sa abandoneze cateva ore mai tarziu a fost capabil sa evalueze si sa intuiasca cum avea sa se simta pe parcursul urmatoarelor 18 ore de cursa.
Si a decis sa abandoneze fiindca nu merita chinul.
E o logica asa de rece si de pragmatica ca ramai traznit si nu ai cum sa-l convingi de contrariu. Mai ales ca omul are perfecta dreptate. Stiu ce urmeaza. 18 ore de gat uscat, de picioare facute varza, de somn chinuitor, de halucinatii de la oboseala, de senzatie contiua de voma. Si stie si el. Pai n-ai cum sa-l minti.
Asa ca ma uit disperat cum sta in scaun si n-are chef sa mai plece. De mintit n-am cu ce sa-l mint. E prea destept pentru asta. Asa ca incep sa injur ca la usa cortului (unde si eram de fapt), ii fac bagajul si dau sa plec.
Adevaru-i ca are dreptate: de ce ar mai face asta? De castigat nu putem castiga. El nu simte nici o pornire launtrica sa fie coplesit de faima trecerii liniei de sosire. Eu am mai facut asta de 3 ori deja. De ce dracu ne-am chinui benevol? N-ai ce argumente sa bagi. Injuri, iei rucsacul in spate si pleci.
Bobi nu m-a lasat niciodata la greu.Nici acum. Daca a vazut ca obsesia mea e sa termin cursa si sa scriu blog-uri, a bombanit, a suduit, s-a ridicat din scaun si fara nici o tragere de inima a venit dupa mine.
Era clar ca as fi luat si bataie daca ma apucam sa il imbrobodesc sa mearga mai repede. Asa ca mergeam amandoi in liniste. Si a naibii de lent.
Aici am inceput sa ne intalnim cu echipele de mixt. Anul acesta s-a mers excelent la aceasta categorie. Felicitari Paula - un alt exemplu unde se vede ca o strategie bine gandita duce la succes. Am ajuns impreuna pe Omu prima data (dupa aproape 9 ore de la start). Pana la final aveau sa ne devanseze cu 5 ore. Respect.
Pe Omu ne-am intalnit cu Dani a.k.a omul cu pepenele, care ne-a inveselit si ne-a hranit.
Si asa ajungem la urmatorul punct: alimentarea in cursa.
Anul acesta CPNT-ul a schimbat radical concursul. Toate punctele de control s-au transformat in puncte de hidratare si alimentare. E o abordare total diferita fata de editiile precedente.
Bine? Rau? Total diferita. E un cu totul alt concurs. Personal m-am adaptat perfect la schimbari, Am facut o cursa de 26 de ore fara sa am asupra mea un strop de apa. Am avut bidonul ca era echipament obligatoriu, dar l-am tinut gol de-a lungul cursei. Era suficienta apa si izotonice in puncte.
Tin minte cand 7500 era un adventure si cand caram litrii de apa dupa noi si dramuiam fiecare gura. Si muream de sete sus pe Bucosiu. Si Gianina lua apa din balta de lanaga Poiana Izvoarelor fiindca nu mai puteam de sete.
E mai bine acuma? Nu stiu. E diferit. Eu m-am obisnuit si asa. Nu mi-ar fi greu nici sa ma reintorc la ce era inainte. Fie vorba intre noi, acuma a devenit mai "de fetite" concursul.
In punctele de control aveau mancare! Halva, banane, paine, cascaval. Si mai ales nepretuita slanina. Pentru asta Balane o sa ai vesnica mea recunostinta.
E ilogic, inuman si de-a dreptul idiot sa mergi 26h mancand geluri. Exista metode mai placute sa faci ulcer. De exmplu poti sa bei. E mult mai interesant decat sa sugi tub dupa tub de gel.
Trebuie sa ii dai stomacului de lucru. Trebuie sa anihilezi acidul gastric. Daca vreunul dintre voi imi zice ca dupa al 3-lea gel inca mai are pofta de unul, ala trebuie bagat repede la "de-gelizare". Asa ca mancarea CPNT-istilor a fost o adevarata mana cereasca. Festin de-a dreptul.
In viata e fain sa faci ce iti place, nu ce trebuie. Poate ca trebuie sa mananc geluri ca sa am energie, dar sa fiu a naibii ca prefer sa borasc o slanina daca aia m-a facut sa ma simt fericit 10 minute...
Asa ca eu ma puneam indelete la ospat si la taifas cu oamenii din posturi. Momente in care prindeam cele mai nastrusnice discutii si mai ciudate atitudini.
Paf aparea o echipa rupta de oboseala in post. Se uita, vedea ca acolo mai sunt inca 2-3 echipe. Si disparea. Super frate! Ai depasit 3 echipe, ai castigat 5 minute. Ca ai abandonat peste 2 posturi nu mai conteaza. A meritat sa nu te opresti sa mananci si tu ceva.
Ideea e ca trebuie sa manaci. Nu neaparat geluri. Trebuie sa mananci ce iti place tie. Orice iti place - mananca. Dar mananca neaparat ca altfel te duci. Mananca regulat. Mananca atunci cand nu ti-e foame. Forteaza-te, dar mananca. E o aberatie aia cu mai baga acuma un gel sa ai energie. Un cacat.
Creierul iti dicteaza ce vrea sa manance. Si daca ala tine minte ca gelul e dulce si are un gust scarbos, poate sa fie el oricat de benefic energetic ca tot o sa-l borasti. Asa ca, inca odata, mananca ce iti place - numai nu uita sa mananci. N-ai cum sa birui 24h daca nu mananci regulat.
Coborarea pe Cerbul am facut-o prost. Fara comentarii. A fost si o parte buna - la capatul ei Bobi nu mai era asa de imbufnat si a inceput s-o dea la gluma.
Clasamentul arata ca suntem pe locul 7. Asta era interesant - mai ales pentru Bobi. Dupa numaratoarea lui trebuia sa fim pre vreo 12-14. Pareau ca unele echipe sunt inghitite de neant. Eram depasiti in continuu si cumva ciudat ramaneam pe aceeasi pozitie.
Din Gura Diham incepe partea critica a traseului. Halucinanta urcare pe Omu via Poiana Izvoarelor-Prepeleac-Bucosiu. O vorba din batrani zice ca daca treci de Bucsoiu ai terminat concursul. Aceeasi batrani zic ca daca treci si pe lumina, treaba devine deja simpla.
Cu un Bobi mult mai jovial acuma am purces la drum. Aici ne-am intersectat cu echipa lui Tale. Cred ca aratam destul de ciudat din perspectiva celorlalte echipe - total non combativi. Am mers cu ei o perioada destul de lunga.
Timpul a trecut mai usor acuma avand in Bobi si un partener de conversatii. Compar constant timpii de acuma fata de ce am scos cu Elena. Mergem mai prost ca timp, dar eu clar ma simt mai bine. Avem "pierdute" deja 40 de minute, dar fata de acuma 2 ani, acuma ma simt infinit mai odihnit. As putea sa fug daca as vrea.
Poate ca trebuie revizuita strategia pentru cursa de anul viitor. Castigi mult mai mult daca pe bucata dintre Omu si finish esti capabil sa alergi (finalul cursei) decat daca bagi ca ursul in prima parte.
Bucsoiul. Muntele de care mi-e frica. Aici am facut 3 ani la rand crampe. Am urlat de durere. Am trecut de el doar fiindca era acolo Elena sa ma maseze si sa ma incurajeze. Acuma am suficienta energie ca sa il fac in ritm alert.
E clar ca trebuie regandita strategia daca anul viitor ma intorc cu Elena. Si mai ales daca vrem sa scoatem un timp bun.
Am ajuns pe lumina in Omu. Ne-am ospatat si am continuat catre Ciubotea. De varful Scara uitasem. In continuare tot apar echipe din sapte. Mergem cu ele o perioada, dupa care invariabil se departeaza. Si invariabil in urmatorul post observam ca noi ramanem pe aceeasi pozitie in clasament.
Mai in gluma, mai in serios, probabil ca daca concursul continua suficient de mult, terminam pe podium...
In Ciubotea. dupa o coborare care parea ca nu se mai termina si pe care am facut-o in compania unei echipe taciturne de mixt, ne-am ospatat cu supa cu taitei si cu paste.
O alta cugetare:
Trebuie sa ai probleme serioase la tartacuta ca sa mergi la asa un concurs, sa faci echipa cu cineva si sa mergi constant in fata lui. Ba sa mai si comentezi cat de slab e partenerul tau. Inseamna ca habar n-ai ce ii aia echipa si ca singurul scop pentru care ai aparut aici e sa te dai mare. Si intamplator aveai nevoie de un fraier care sa te ajute sa iti atingi scopul.
In echipa se merge in ritmul celui mai slab. Punct. El dicteaza ritmul. Daca esti mai bun, te pui in spate si il motivezi, incurajezi, distragi atentia, etc cum poti. Nu fugi ca idiotul in fata sa ii arati ce usor iti e tie si ce de cacat e el.
Pe undeva pe urcarea de la Polite am inceput sa dau rateuri. Nu de oboseala fizica, ci de somn. Undeva dupa 18-20 de ore incepi sa nu mai rationezi lucid. Daca asta poate fi interesant si simpatic acasa stand in fotoliu si fumand chestii magice, pe munte in concurs nu e chair la fel.
De aceea prefer sa termin 7500 cat mai repede. Acuma suntem inca departe de finsh. Urcarea prin Valea Gaura am facut-o cu alta echipa. Oamenii nu erau deloc comunicativi - ba chiar pareau ostili. Sau or fi fost si ei obositi si am exagerat eu cu presupunerile.
Uite si acuma tin minte ce fain a fost editiile trecute cand mergeam cu Tanasii si povesteam. Sau cu Valean si Radu. Oamenii erau in concurs, ne luptam cu ei, dar aia nu insemna ca nu trebuiau sa raspunda cand ii intrebam ceva. Sau sa faca un banc. Sau sa zica macar ceva.
Trec orele si devin artagos de oboseala. Incep sa ma rastesc la Bobi. Doar ca ne stim de atata amar de vreme ca nu il intereseaza nimic din ce zic. Nu mai am chef de vorba acuma, vreau doar sa merg si sa termin.
Sus in creasta e frig si ne echipam. In a doua parte a cursei am schimbat rucsacii si am luat lucurile in serios. Noaptea la 2500m in creasta nu te joci. Manusi, caciuli, foite de vant, bluza cu maneca lunga, pantaloni lungi. Cari mai mult, dar pastrezi energia si ai confort. E vital sa nu consumi energie incercand sa te incalzesti - doar fiindca ai vrut sa renunti la vateva grame si nu ti-ai luat cu tine echipamentul corespunzator.
La Omu am lalait-o cam mult. Era deja clar ca o sa terminm cursa asa ca ma stat aici vreo 20 de minute. Si ne-am ospatat din nou.
Afaraera o ceata groasa si mi-a fsot imposibil sa ma orientez. Ba chiar am devenit paranoic din cauza oboselii si faceam ture regulate intre un stalp de marcaj si cabana. Pana la urma Adi Bostan ne-a scos din impas is a gasit drumul bun.
Am facut cea mai buna portiune intre Omu si Gutanu de cand participam la concurs. Dar la Gutanu s-au terminat si ultimele farame de energie. trecusera deja 24h si am inceput sa am halucinatii de nesomn.
Ultimele 2 ore de concurs au fost naucitoare din cazua somnului. Imi venea sa ma culc in poteca, sub fiecare stanca, pe fiecare fir de iarba.
Dupa 26h, echiapNuStiu in componenta Bogdan Horje si fodor Alexandru a terminat a 5-a editie a Marato 7500 pe locul 8 la categorie.
Am demonstrat ca 7500 e un concurs care se poate termina (chiar decent) fara nici un fel de antrenament specific (nu spun fara nici un antrenament, pentru ca amandoi am cumulat enorm de mult antrenament fizic, doar ca nu la alergare...). Dar pentru asta iti trebuie un minim de strategie si de cap. Si nu in ultimul rand de bun simt.
Organizarea a fost impecabila. Asa a fost in fiecare an incepand cu prima editie. Anul acesta s-au mai aduagat cateva elemente in plus.
Apropo, voi stiati ca buda e considerata una din cele mai mari inventii ale omenirii? E penibil ca la startul concursurilor sa vezi oamenii cu pantalonii in vine pisand-se si cacandu-se pa margiena drumului.
La 7500 au avut toalete. E un element minor. Dar unul de bun simt si de civilizatie. Si au avut si dusuri.
Si chestia cu mancarea si apa din punctele de control. Si mancarea de la final. Si pepenii. Si vinul.
Si mai ales cea mai numeroase echipa de organizare si voluntari pe care a vazut-o vreun concurs de la noi. O masa impresionanta de oameni pasionati. Si clar cei mai simpatici.
7500 este o adevarata desfasurare de forta din punct de vedere logistic. Este probabil cel mai atent si bine organizat concurs de la noi. Eu nu i-am gasit niciodata nici un cusur.
Citez din Bobi: "M-am simtit in siguranta in concurs". Asta este cea ma mare apreciere pe care o poate primi vreun concurs. Este echivalentului Oscar-ului in organizarea de concursuri.
7500 editia 2013 s-a terminat. Mie mi-a placut. Ani de zile la bere o sa ma distrez cu Bobi band bere si amintindu-ne cum a fost. Si asta e tot ce conteaza.
Poate ca la anul o sa revin cu Elena. Daca are chef. Daca am chef. Editia din 2013 m-a invatat o multime de lucruri utile. In primul rand ca e nveoie de munca - numai din amintiri, impresii si blog-uri nu merge. Trebuie sa pui osul.
Tot dupa 7500 parca as incepe sa o dau mai la pace cu alergatul... Ma gandesc sa imi fac abonament la sala si sa ma intorc la banda - aia mi-a placut tot timpul. Inca mai am timp pentru un top 10 la MPC. Doar sa ma motivez si sa muncesc...
Postări
