Data: 26.08.14 03.08.14
Participanti: Elena, Alex
Locatii: Gura Sada
Arsenal Park
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Nu mai tin minte exact de ce am ajuns la concurs la Gura Sada - banuiesc ca am fost ocupati cu ceva sambata. Duminica dimineata impreuna cu Elena si Darius suntem in parcul de la Gura Sada unde are loc startul.
Suntem amandoi destul de blazati. Eu macar am facut joi o cursa super faina la sosea care m-a linistit pentru o perioada.
La start imi golesc din nou mintea. Vreau sa pedalez bine. Cat pot eu de bine. Nu ma prea intereseaza cine e inscris - important e sa ma pot concentra si sa concurez cat mai bine.
Habar n-am cum a fost concursul. Nici pe unde a fost. Dupa start am bagat capul in piept si am tras. Cat am putut eu. N-am vazut nimic in jur, nici nu m-a prea interesat. Am fost concentrat exclusiv sa pedalez cat pot de bine.
Cam dupa prima intersectie am inteles cum e marcat traseul. Au si ceilalti concurenti - aproape toti de fapt - dreptate :nu vi la concurs ca sa faci analize psihologice si sa intelegi ce a vrut organizatorul cand a marcat.
Ideea e ca toate intersectiile erau de fapt marcate. Fix in intersectie. In mijlocul ei. Nu tu sageti inainte de bifurcatii, nici un semn de interzis pe drumurile gresite.
Daca erai foarte atent in mijlocul intesrectiei, gaseai drumul bun de fiecare data. Dar trebuia sa intelegi cum a gandit cel ce a marcat. Mie mi-a iesit. La aproape toti ceilalti nu.
Din nou eu am avut parte de noroc, altii de ghinion - Ovidiu si-a rupt lantul si a iesit din joc.
Am mai pedalat ceva vreme cu un fel de Leonte modern: cam aceeasi mentalitate si mod de a gandi.
Baiatul din Brasov mi-a dat cel mai mult de furca. Pe prima parte a cursei a mers clar mai bine ca mine. Inclin sa cred ca el s-a taiat, nu ca am mers eu mai bine in a doua parte.
Una peste alta, pe la km 28 din 45 m-am trezit pe locul 1 la categorie. Chestia asta nu a schimbat foarte mult dinamica cursei. Oricum de la start eram complet concentrat si focusat pe cursa.
Finalul n-a prea avut nimic in comun cu MTB-ul - un forestier perfect, fara nici un fel de damb pe el care a tinut vreo 12km. Asa ca antrenamentele de la sosea si-au spus cuvantul aici.
Ba chiar l-am ajuns si pe Georgica. El ma ajunsese deja de 3 ori - de fiecare data se ratacea si ma ajungea dupa aceea.
De departe partea cea mai stresanta a cursei a fost s-o astept pe Elena. Incet-incet am inceput sa ma panichez. A aparut intr-un final - isi luase si ea ca si ceilalti partea de ratacire.
Pe scurt: amandoi pe locul 1. O premiera.
Lait motivul se pastreaza: locul ma intereseaza mult prea putin. Important e ca din nou am reusit sa ma concentrez de-a lungul intregii curse. M-am alimentat cand si cum a trebuit. Am tras "destept" - fara sa ma tai, pastrand energie pentru final, dar si fara sa o lalai la inceput.
Concluzia si feed back-ul meu pentru acest concurs - la care ma indoiesc ca o sa mai mergem:
Si a venit cursa de duminica urmatoare de la Arsenal Park Orastie. De-a lungul saptamanii mi-am facut calculat antrenamentele.
La start sunt odihnit si pregatit de cursa: si fizic si mai ales mental. Elena de data aceasta o sa fie doar spectatoare - Ana e mai importanta.
Am luat startul la fel ca la Gura Sada: complet conecat la concurs. Cu o singura idee in cap: sa dau totul. Sa trag de mine pana la ultima picatura.
A fost un concurs superb. Rar am mai depus asa un efort. Din nou totul a mers ca pe roate.
De la start pana la finish tin minte ca am horcait aproape continuu. Traseul este unul exclusiv de fuga - fara nici o portiune tehnica. Mai rau, fara nici o urcare suficient de lunga care sa ma avantajeze. Si cel mai rau: fara nici o coborare tehnica.
Asa ca aici e vorba doar de fuga. Tehnica nu va face diferenta. Asa ca am tras.
Am tras de mi-a pocnit capul. De am ramas fara aer. De mi s-au inmuiat picioarele. De a inceput sa ma doara piepul. Si a fost incredibil de fain!
Am facut inainte de start o tura de recunoastere. Am facut-o incet, calculat, incercand sa retin cat mai multe. Sa vad unde s-ar putea depasi, unde sunt potiunile unde "merita" accelerat sa scapi de adversari, unde se poate sta la rulaj si la putina odihna, unde ar putea sa fie suprize pe coborari.
Startul l-am luat de data asta ca niciodata: la maxim. Nu am timp sa recuperez si traseul non-tehnic nu ma ajuta. Asa ca de la start am tras ca dementul.
Prima tura am simtit ca totul merge perfect. Eram destul de in fata: Ovidiu si Madalin erau chiar in fata mea. Pe urcari ma apropiam de Ovidiu. Am decis sa stau in spate si sa ma conserv. Am zis ca "atac" pe ultima urcare in tura a 2-a. O greseala de strategie: la o trecere peste un sant m-am dezechilibrat si am pierdut cateva secunde bune.
Pare o aberatie si ca n-ar conta, dar in alea cateva secunde distanta s-a marit undeva la 200m. Si am ramas desprins de grup.
Grupul e vital. Da, inclusiv la MTB, nu numai la sosea. E vital sa tii contactul cu grupul. Sa fii fix acolo.. Nu e vorba de trena. E vorba de altceva: de energia pe care o degaja grupul. Aia te face sa tragi mai tare decat ai face-o in mod obisnuit. Stai acolo cu ei si tragi. Nu lasi pedala o secunda sa nu-i pierzi. Si mergi sensibil mai bine decat ai face-o singur.
Eu am pierdut grupul la mijlocul primei ture. Nu inseamna ca am tras mai incet. Rand pe rand am mai depasit concurenti de la categoria mea.
Am terminat prima tura cu inima in gat sub incurajarile fetelor mele: Ana si Elena erau acolo si ma incurajau.
Tura a doua a fost o cursa complet individuala. Am simtit cum ritmul scade. Si nu fiindca nu mai puteam fizic. Dar era greu sa stau conectat la concurs cand eram complet singur. Aici as fi avut nevoie de un iepure. De cineva care sa imi imprime ritmul.
Finalul a fost de vis: l-am vazut ca vine pe ultima portiune de plat din padure. Stiam ca urmeaza o curba la drepata pe coborare. Aia daca o luam bine puteam castiga timp si totodata il puteam bloca putin acolo.
Intrat pe sosea am blocat rapid furca, m-am ridicat in pedale si am tras ca de sfarsitul lumii.
Era vorba de principiu:
Sa nu cedezi niciodata. Nu conta ca omu' probabil nu era cu mine la categorie. Ca luptam pentru locul 5. Eu am intrat acolo sa concurez. Sa lupt. Pana la capat. Am sprintat de parca era vorba de campionatul mondial. Pana cand am vazut negru in fata ochilor.
Asa am fost invatat: sa incerc sa fiu mai bun decat cel de langa mine.
Sunt suficient de mediocru in gandire. Pentru mine nu conteaza: "sa fiu azi mai bun decat am fost ieri." Conteaza ca azi sa fiu mai bun decat ceilalti. Asa ca am sprintat!!!!!!!!!
A fost unul din concursurile cele mai reusite. Am terminat pe locul 5. Destul de irelevant. Azi am mers la maximul pe care il pot pentru 2014. Mi-a iesit totul si am putut sa trag de mine pana la limita.
Si dupa acest concurs, poate mai mult ca alta data, STIU ca pot sa ii ajung pe "cei mari". E nevoie in primul rand de pasiune. Dupa aia de munca. Dupa aia de noroc. Si abia dupa aceea vin restul.
Urmeaza trei saptamani de Hoinareala. Vom lua cortul, vom pune bicicletele pe masina si vom pleca spre vest. Inca nu stim sigur unde mergem, in fiecare zi schimbam planul - si asta e cel mai fain.
Important e ca o sa fim noi trei hoinarind prin Europa. Ca acuma vreo 10 ani cand am facut chestia asta pentru prima data.
Participanti: Elena, Alex
Locatii: Gura Sada
Arsenal Park
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Nu mai tin minte exact de ce am ajuns la concurs la Gura Sada - banuiesc ca am fost ocupati cu ceva sambata. Duminica dimineata impreuna cu Elena si Darius suntem in parcul de la Gura Sada unde are loc startul.
Suntem amandoi destul de blazati. Eu macar am facut joi o cursa super faina la sosea care m-a linistit pentru o perioada.
La start imi golesc din nou mintea. Vreau sa pedalez bine. Cat pot eu de bine. Nu ma prea intereseaza cine e inscris - important e sa ma pot concentra si sa concurez cat mai bine.
Habar n-am cum a fost concursul. Nici pe unde a fost. Dupa start am bagat capul in piept si am tras. Cat am putut eu. N-am vazut nimic in jur, nici nu m-a prea interesat. Am fost concentrat exclusiv sa pedalez cat pot de bine.
Cam dupa prima intersectie am inteles cum e marcat traseul. Au si ceilalti concurenti - aproape toti de fapt - dreptate :nu vi la concurs ca sa faci analize psihologice si sa intelegi ce a vrut organizatorul cand a marcat.
Ideea e ca toate intersectiile erau de fapt marcate. Fix in intersectie. In mijlocul ei. Nu tu sageti inainte de bifurcatii, nici un semn de interzis pe drumurile gresite.
Daca erai foarte atent in mijlocul intesrectiei, gaseai drumul bun de fiecare data. Dar trebuia sa intelegi cum a gandit cel ce a marcat. Mie mi-a iesit. La aproape toti ceilalti nu.
Din nou eu am avut parte de noroc, altii de ghinion - Ovidiu si-a rupt lantul si a iesit din joc.
Am mai pedalat ceva vreme cu un fel de Leonte modern: cam aceeasi mentalitate si mod de a gandi.
Baiatul din Brasov mi-a dat cel mai mult de furca. Pe prima parte a cursei a mers clar mai bine ca mine. Inclin sa cred ca el s-a taiat, nu ca am mers eu mai bine in a doua parte.
Una peste alta, pe la km 28 din 45 m-am trezit pe locul 1 la categorie. Chestia asta nu a schimbat foarte mult dinamica cursei. Oricum de la start eram complet concentrat si focusat pe cursa.
Finalul n-a prea avut nimic in comun cu MTB-ul - un forestier perfect, fara nici un fel de damb pe el care a tinut vreo 12km. Asa ca antrenamentele de la sosea si-au spus cuvantul aici.
Ba chiar l-am ajuns si pe Georgica. El ma ajunsese deja de 3 ori - de fiecare data se ratacea si ma ajungea dupa aceea.
De departe partea cea mai stresanta a cursei a fost s-o astept pe Elena. Incet-incet am inceput sa ma panichez. A aparut intr-un final - isi luase si ea ca si ceilalti partea de ratacire.
Pe scurt: amandoi pe locul 1. O premiera.
Lait motivul se pastreaza: locul ma intereseaza mult prea putin. Important e ca din nou am reusit sa ma concentrez de-a lungul intregii curse. M-am alimentat cand si cum a trebuit. Am tras "destept" - fara sa ma tai, pastrand energie pentru final, dar si fara sa o lalai la inceput.
Concluzia si feed back-ul meu pentru acest concurs - la care ma indoiesc ca o sa mai mergem:
De-a lungul anilor am invatat un lucru:
diferenta intre un concurs bun si un fiasco complet o face
traseul.
Sunt doua caracteristici care trebuie indeplinite:
1. marcarea impecabila. Aici ca organizator nu ai scuze. Nu exista absolut nici o scuza pentru marcarea defectuoasa.
- Ti le fura localnicii ? (o scuza des intalnita si care a devenit deja penibila ). Exista de exemplu un (supra)om care... e in stare sa alerge traseul integral cu cateva ore inainte de cursa pentru a verifica starea marcajelor. Dar se poate foarte usor face asta cu oamenii din CP-uri si/sau cu mijloacele motorizate care ajuta la organizare cu cateva ore inaintea startului.
- Marcarea proasta sau neintuitiva ? Se organizeaza in Romania concursuri de peste 10 ani. Sunt de parere ca nu oricine ar trebui sa se joace de-a organizatorul. Sau daca o face, exista destule concursuri la noi care exceleaza la acest capitol si de unde este de invatat.
2. Si probabil asta e de fapt numarul unu: siguranta traseului. Si aici nu este vorba nicidecum de dificultatea tehnica a traseului, ci de siguranta concurentilor.
- Nu intru in detalii cum ar trebui sa fie un traseu.
Ma astept ca atunci cand ii dau "blana" la vale pe un tapsan innierbat sa nu scuip in san si sa sper ca nu apar capcane.
Ma astept sa ma lupt cu panta, sa imi exersez tehnica pe bolovani, sa car bicicleta. Nu ma astept sa defrisez rugi de mure sau sa ma concentrez sa evit spini si urzici.
Ma astept sa vad oameni din organziare pe traseu: macar in punctele cheie. Asta asa, ca in cazul in care imi rup gatul sa nu trebuiasca sa ma tarasc 20km pana la urmatorul CP.
Ma astept ca punctele de alimentare sa fie puse undeva unde exista semnal.
Daca oricare din aceste 2 puncte lipseste ramai cu un gust amar.
Daca lipsesc amandoua - atunci poti sa fii sigur ca nu mai vin a doua oara oamenii la tine.
Sunt doua caracteristici care trebuie indeplinite:
1. marcarea impecabila. Aici ca organizator nu ai scuze. Nu exista absolut nici o scuza pentru marcarea defectuoasa.
- Ti le fura localnicii ? (o scuza des intalnita si care a devenit deja penibila ). Exista de exemplu un (supra)om care... e in stare sa alerge traseul integral cu cateva ore inainte de cursa pentru a verifica starea marcajelor. Dar se poate foarte usor face asta cu oamenii din CP-uri si/sau cu mijloacele motorizate care ajuta la organizare cu cateva ore inaintea startului.
- Marcarea proasta sau neintuitiva ? Se organizeaza in Romania concursuri de peste 10 ani. Sunt de parere ca nu oricine ar trebui sa se joace de-a organizatorul. Sau daca o face, exista destule concursuri la noi care exceleaza la acest capitol si de unde este de invatat.
2. Si probabil asta e de fapt numarul unu: siguranta traseului. Si aici nu este vorba nicidecum de dificultatea tehnica a traseului, ci de siguranta concurentilor.
- Nu intru in detalii cum ar trebui sa fie un traseu.
Ma astept ca atunci cand ii dau "blana" la vale pe un tapsan innierbat sa nu scuip in san si sa sper ca nu apar capcane.
Ma astept sa ma lupt cu panta, sa imi exersez tehnica pe bolovani, sa car bicicleta. Nu ma astept sa defrisez rugi de mure sau sa ma concentrez sa evit spini si urzici.
Ma astept sa vad oameni din organziare pe traseu: macar in punctele cheie. Asta asa, ca in cazul in care imi rup gatul sa nu trebuiasca sa ma tarasc 20km pana la urmatorul CP.
Ma astept ca punctele de alimentare sa fie puse undeva unde exista semnal.
Daca oricare din aceste 2 puncte lipseste ramai cu un gust amar.
Daca lipsesc amandoua - atunci poti sa fii sigur ca nu mai vin a doua oara oamenii la tine.
Si a venit cursa de duminica urmatoare de la Arsenal Park Orastie. De-a lungul saptamanii mi-am facut calculat antrenamentele.
La start sunt odihnit si pregatit de cursa: si fizic si mai ales mental. Elena de data aceasta o sa fie doar spectatoare - Ana e mai importanta.
Am luat startul la fel ca la Gura Sada: complet conecat la concurs. Cu o singura idee in cap: sa dau totul. Sa trag de mine pana la ultima picatura.
A fost un concurs superb. Rar am mai depus asa un efort. Din nou totul a mers ca pe roate.
De la start pana la finish tin minte ca am horcait aproape continuu. Traseul este unul exclusiv de fuga - fara nici o portiune tehnica. Mai rau, fara nici o urcare suficient de lunga care sa ma avantajeze. Si cel mai rau: fara nici o coborare tehnica.
Asa ca aici e vorba doar de fuga. Tehnica nu va face diferenta. Asa ca am tras.
Am tras de mi-a pocnit capul. De am ramas fara aer. De mi s-au inmuiat picioarele. De a inceput sa ma doara piepul. Si a fost incredibil de fain!
Am facut inainte de start o tura de recunoastere. Am facut-o incet, calculat, incercand sa retin cat mai multe. Sa vad unde s-ar putea depasi, unde sunt potiunile unde "merita" accelerat sa scapi de adversari, unde se poate sta la rulaj si la putina odihna, unde ar putea sa fie suprize pe coborari.
Startul l-am luat de data asta ca niciodata: la maxim. Nu am timp sa recuperez si traseul non-tehnic nu ma ajuta. Asa ca de la start am tras ca dementul.
Prima tura am simtit ca totul merge perfect. Eram destul de in fata: Ovidiu si Madalin erau chiar in fata mea. Pe urcari ma apropiam de Ovidiu. Am decis sa stau in spate si sa ma conserv. Am zis ca "atac" pe ultima urcare in tura a 2-a. O greseala de strategie: la o trecere peste un sant m-am dezechilibrat si am pierdut cateva secunde bune.
Pare o aberatie si ca n-ar conta, dar in alea cateva secunde distanta s-a marit undeva la 200m. Si am ramas desprins de grup.
Grupul e vital. Da, inclusiv la MTB, nu numai la sosea. E vital sa tii contactul cu grupul. Sa fii fix acolo.. Nu e vorba de trena. E vorba de altceva: de energia pe care o degaja grupul. Aia te face sa tragi mai tare decat ai face-o in mod obisnuit. Stai acolo cu ei si tragi. Nu lasi pedala o secunda sa nu-i pierzi. Si mergi sensibil mai bine decat ai face-o singur.
Eu am pierdut grupul la mijlocul primei ture. Nu inseamna ca am tras mai incet. Rand pe rand am mai depasit concurenti de la categoria mea.
Am terminat prima tura cu inima in gat sub incurajarile fetelor mele: Ana si Elena erau acolo si ma incurajau.
Tura a doua a fost o cursa complet individuala. Am simtit cum ritmul scade. Si nu fiindca nu mai puteam fizic. Dar era greu sa stau conectat la concurs cand eram complet singur. Aici as fi avut nevoie de un iepure. De cineva care sa imi imprime ritmul.
Finalul a fost de vis: l-am vazut ca vine pe ultima portiune de plat din padure. Stiam ca urmeaza o curba la drepata pe coborare. Aia daca o luam bine puteam castiga timp si totodata il puteam bloca putin acolo.
Intrat pe sosea am blocat rapid furca, m-am ridicat in pedale si am tras ca de sfarsitul lumii.
Era vorba de principiu:
Sa nu cedezi niciodata. Nu conta ca omu' probabil nu era cu mine la categorie. Ca luptam pentru locul 5. Eu am intrat acolo sa concurez. Sa lupt. Pana la capat. Am sprintat de parca era vorba de campionatul mondial. Pana cand am vazut negru in fata ochilor.
Asa am fost invatat: sa incerc sa fiu mai bun decat cel de langa mine.
Sunt suficient de mediocru in gandire. Pentru mine nu conteaza: "sa fiu azi mai bun decat am fost ieri." Conteaza ca azi sa fiu mai bun decat ceilalti. Asa ca am sprintat!!!!!!!!!
Azi am vazut pe rezultate ca de fapt era cu mine la categorie...
Si dupa acest concurs, poate mai mult ca alta data, STIU ca pot sa ii ajung pe "cei mari". E nevoie in primul rand de pasiune. Dupa aia de munca. Dupa aia de noroc. Si abia dupa aceea vin restul.
Urmeaza trei saptamani de Hoinareala. Vom lua cortul, vom pune bicicletele pe masina si vom pleca spre vest. Inca nu stim sigur unde mergem, in fiecare zi schimbam planul - si asta e cel mai fain.
Important e ca o sa fim noi trei hoinarind prin Europa. Ca acuma vreo 10 ani cand am facut chestia asta pentru prima data.
Postări
