Il cheama Andrei

Il cheama Andrei, are 11 ani si are leucemie.

Blog-ul asta nu e ca sa va fac sa va scotociti prin buzunare.

De fapt il scriu dintr-un motiv mult mai egoist: ca atunci cand o sa ma tot plang si o sa ma vait cat imi e de greu; atunci cand imi dispare cheful si motivatia si ma simt napastuit, sa imi amintesc de ziua asta.

Pe Isvan il cunosc de multi ani. Il respect mult ca om si ca sportiv. Facebook-ul imi zice ca are nevoie de un ciclist care sa pedaleze 24 de ore.

E vorba despre actiunea "24h pentru un zambet", aflata la a 5-a editie. Acolo Istvan alearga 24 de ore pe banda si un ciclist pedaleaza 24h pe o bicicleta statica. Oamenii vin si doneaza , iar de bani se cumpara echipament pentru spitalul de oncologie pediatrica din Oradea.

Ce m-a determinat sa ma bag? Habar n-am. Aia m-am intrebat si eu. Aia m-a intrebat si reportera azi dimineata la conferinta de presa.

Probabil raspunsul corect ar fi fost faza cu donatul si ajutatul. Am multe defecte, da' ipocrit nu sunt ca sa afirm asta. Asa ca banuiesc ca m-am bagat fiindca Isvan cauta un ciclist, si fiindca stiam ca pot pedala 24h.

Dimineata a avut loc o conferinta de presa in Oradea pentru prezentarea evenimentului. Conferinta are loc chiar la spitalul de oncologie.

Si dupa conferinta suntem invitati sa mergem pe salon sa vedem ce s-a cumparat anii trecuti de banii din donatii si sa vedem copiii.

Urasc spitalele. De fapt nu e vorba de ura, e o teroare greu de descris. Dar stiam inca de cand eram in masina in drum spre Oradea ca o sa merg sa ii vad.

Doctorul Ladislau ne povesteste despre sectia de oncologie. Sunt eu si 3 reporteri. Istvan a zis ca el nu mai are curajul sa urce - a fost o data si acuma i se pare mult mai usor sa alerge 24h decat sa mai urce o data scarile acelea.

Saloanele arata exemplar. Curate. Nu e imaginea clasica pe care o ai despre un spital.

Acuma ceva ani "m-am mai plimbat" cateva zile la rand prin sectia de terapie intensiva. Dupa acele zile mi-am promis sa traiesc fiecare zi ca si cand ar fi ultima. Sa ma bucur de fiecare clipa. As zice ca in linii mari mi-a reusit.

Si atunci aveam aceeasi senzatie ca acuma. Ca in pragul salonului moare orice speranta. Ca dincolo de prag, oricat de frumos si curat e inauntru, acolo de fapt nu te asteapta decat moartea. Ca nu intri intr-o camera, ci intr-o cripta.

Ianis sta in pat. Nu mai are decat putin par. Se uita intr-o tableta. Pungi vineti, cadaverice sub ochi. Si langa el, pe un scaun la marginea patului e mama lui care il tine de mana.

Una din acele imagini care te marcheaza. Pe care o sa o vezi tot timpul cu coltul mintii. Il tine de mana si ii vezi ochii. Asta m-a marcat cel mai mult in spital. Ochii mamelor de la capataiele copiilor.
In ochii aceia citesti toata suferinta din lume.

Citesti frustrarea: de ce chiar copilului ei trebuia sa i se intample??! Si chiar? De ce?

Deznadejdea. Si ai avea vreun argument? Adica, copiii astia au cancer. Nu si-au spart capul sau sunt raciti.

Si un zambet impietrit. Am vazut 3 saloane. Si in toate 3 mamele aveau avelasi zambet pierdut, impietrit pe fata. E de departe lucrul care m-a marcat cel mai tare. Zambetul acela pierdut.

Speranta? Cauti speranta in acele priviri. Sigur e pe undeva pe acolo. Trebuie sa fie. Altfel nu imi imaginez cum rezista.

Ies din salon de la Ianis.

Urmatorul e salonul lui Andrei.

Andrei are 11 ani, are leucemie. El nu mai are deloc par in cap. Si are o culoare pamantie.

"Uneori au perioade de perfuzie cate 5-7 zile continuu. Poate anul viitor o sa achizitionam un cateter modern ca sa nu trebuiasca sa ii facem mai multe perfuzii"
"- Cat stau aici?"
"- 3-6 luni, depinde de intensitatea terapiei si de gravitatea bolii. Uneori prefera sa mai stea cateva luni acasa pana le creste parul ca sa mearga iarasi la scoala sau sa iasa sa se joace."

Nu vreau sa intreb asta, dar imi scapa:

"- Care e rata de supravietuire?"
"- La copii e destul de mare."

"- Se joaca intre ei copiii?"
"- Uneori, cand nu sunt prea puternice tratamentele si cand au putere."

Stau si ma uit tamp cand la Andrei, cand la mama lui. Nu imi trece prin cap nimic. Stau ca boul si ma uit.

Maica-sa se uita la mine si deodata zice:

"- A fost campion national la karate acuma 2 ani."

Vreau sa fug de acolo...

"- Dupa aceea s-a apucat de fotbal si sa se dea cu bicicleta. Acuma 2 luni l-au diagnosticat cu leucemie".

Fac ochii mari. Ma uit la amandoi: Andrei, cadaveric in patul de spital. Maica-sa langa, tinandu-l de mana si uitandu-se la mine cu acelasi zambet, care acuma mi se pare insuportabil, impietrit pe fata.

Ma uit cretin si nu sunt in stare sa zic nimic.

Orice as incerca sa zic mi s-ar parea de o stupiditate colosala.

Parte din aparatele din salon sunt achizitionate din donatiile primite in precedentele editii organizate de Istvan. Reporterii o intreaba daca le folosesc, o pun pe masa sa stea pe pat langa Andrei.

Eu privesc si aud toate astea ca dintr-o alta lume.

Greu?! Ce e acela greu?

Poate cand stai zi de zi pe marginea unui pat de spital si vezi cum iti moare copilul cu zile? Sau poate daca ai noroc, nu moare. Dar ia stai asa vreo 3 luni in incertitudine. Culcandu-te seara de seara si intrebandu-te daca dimineata mai traieste.

Vazandu-l cum se stinge sub ochii tai. Cum nu mai e in stare sa faca nimic din ceea ce i-a placut.

Banuiesc ca in coordonatele acestea, "greul" capata alta semnificatie...

Ies din salon. Doctorul ne zice ca in cealalta aripa mai e un sugar, care e in ultima faza.

Bun. Mi-a ajuns.

In interviu reporterita m-a intrebat daca e greu sa pedalezi 24h. Am indrugat ceva banalitati.

Greu sa pedalezi 24h?! Pedalez 24 de mii de ore, dar sa nu stau o zi in locul uneia din acele mame.

Istvan zice ca anul trecut au fost la pedalat/alergat si doi dintre pacientii tratati de cancer aici.

Poate ca nu neaparat aparatele acelea in sine fac diferenta (desi fie vorba intre noi, de-a lungul acestor cinci editii s-au strans cateva aparate care sunt folosite zilnic acolo). Eu chiar cred ca si simplul fapt ca cineva se gandeste la tine inseamna mult pentru aceste familii.

Si pe mine personal, ochii acelor mame o sa ma bantuie mult si bine.

Daca sunt oameni care gasesc motivant si inspirational faptul ca pedalez 24h si asta ii determina sa doneze pentru acesti copii - perfect. Pedalez cat vreti voi. Si dupa aia o iau de la capat.

Detalii despre eveniment aici:
http://xterra.galantom.ro/event-projects/view?id=779

Jurnal de la capatul lumii - 4

Data: august
Participanti: Elena, Ana, Alex
Locatie: Indonesia
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Imi place mult poza asta. Poate fiindca am bagat acuma atata zahar in mine incat sunt euforic. Da' imi place - stau cu puiul meu si ne uitam impreuna in zare.

De acolo curajosii puteau sa sara in mare. Contra cost, evident. M-a uimit (de fapt m-a intristat) rapiditatea cu care Indonesia s-a indteptat spre mercantilism. De fapt nu e doar cazul Indonesiei. banuiesc ca e valabil in orice tara in curs de dezvoltare.

Ana s-a despartit de biberon. Il mai folosea doar seara la culcare. Nu pot sa nu imi amintesc cu nostalgie de cineva care a trebuit sa renunte la suzeta.  OK, nu conteaza ca aveam 6 ani - era prietena mea!!!

Asa ca nu eram sigur ce efect o sa aiba asupra Anei decizia de despartire de biberon.

Am pregatit un mic scenariu - i-am zis ca nu o aruncam ci doar o punem in apa sa ajunga la Sonia, prietena ei din Timisoara.

Ideea e ca nu parut deloc suparata. Ori e puternica, ori e un drac de fata.

Bine, pe mine m-au pus sa arunc suzeta in foc si sa ma uit cum arde. Asta o fi explicatia la multe...

Si asa a plecat biberonul prin Pacific catre Sonia.

Si asa s-a sfarsit prima parte a vacantei. Acuma era timpul sa ne intoarcem in bali ca sa luam de acolo avionul a 2-a zi.

Indenesienii nu au aboslut nici o notiune de "safety". Si asta afirma cineva care nu acorda nici o atentie masurilor de siguranta.

De exemp;lu barca cu motor care facea legatura cu Bali mai avea foarte putin pana decola. Mergeau ca dementii.

Cand scriu randurile astea, podul dintre Cenigan si Lembogan - "golden Bridge" s-a rupt si mai multi oamnei au murit. Pe podul ala am trecut d ecateva zeci d eori.

Prima data cand am fost in Indonesia, am urcat pe vulcanul  Merapi. Ala a erupt dupa 3 saptamani, facand prapad. Am mers cu feribotul intre Bali si Lombok. Acuma unul a explodat omorand ceva turisti.

Iar acum, podul...

Ori noi le aducem ghinion, ori credeti-ma, aia n-au absolut nici o treaba cu minime norme de siguranta.

Bila cu picioare. Ajunsi in Bali, ne-am cazat undeva intr-o spelunca, dar foarte apropae de aeroport. Am luat dupa aceea scuterul si am pornit prin oras.

Iti trebuie ceva tupeu sa mergi cu scuterul prin aglomeratia din Denpasar. Dar cum de tupeu nu duc lipsa..

Asta a fost seara in caer am vazut culmea kitsch-ului. Supremul prostului gust. Am experimentat de-a lungul timpului destule aberatii, dar totsui nimic nu se compara cu Jimbaran noaptea.

Aia e o plaja ca orice alta plaja. Pe plaja sunt o gramada de restaurante care servesc fructe de mare.  De-a lungul timpului cumva si-a castigat faima - cina pe Jimbaran e un  "must" a unei excursii in Bali.

Acuma imaginati-va plaja impanzita cu un sir interminabil de mese de cate 40-60 de persoane, care stau inghesuite unele in altele.

Si toate astea ca sa poti vedea romantic asfintitul in timp ce mananci niste fructe de mare.

E supremul aberatiei. Manelistii de la noi mai au enorm de invatat. Culmea e ca printre comeseni am auzit de cateva ori si dulvele grai mioritic...

Acuma o sa ziceti ca si noi eram acolo. pai da, Am ajuns acolo, ne-am ingrozit, am plecat la supermarket-ul de peste drum d eund eam cumparat inghetata. Ne-am intors, ne-am intins pe plasa si ne-am mancat inghetata. Intr-adevar puteam sa face asta si altundeva decat in tigania aia, dar parea un fel de fronda.

Bali e un taram pierdut. Sau hai sa nu zicem intregul Bali. Bali ala de apare in pliante si in reclame. E o fundatura, un fals colosal.

Si cam asa se termina prima parte a vacantei in Indonesia. Urma partea a doua, cea de "aventura". Sau oricum, cea in zone mai putin turistice.

E vorba de niste insule in vestrul Kalimantan-ului. Este vorba despre Derawan.

Destinatia respectiva am ales-o cautand locuri faine de snorkel si de scuba. Ca sa ajungi acolo, schimbi 3 avioane din Bali. Avioanele au legaturi de maxim o ora intre ele. Si suntem in Indonesia. La capatul a 3 avioane trebuie sa ne intalnim cu o masina care sa ne duca cale de 100km pana intr-un port. D eacolo trebuie sa ne intalnim cu o barca care sa ne duca pana pe insula.

Iar acolo trebuie sa ne intalin cu John, omul cu cazarea.

Acuma ziceti voi cam care ar fi sansele ca tot lantul acesta sa functioneze?

Asta am gasit-o in primul avion. N-ai zice ca e foarte incurajator ca intr-un avion sa gasesti rugaciuni in toate religiile Pamantului.

Pe masura ce schimbam avioanele, acestea devin din ce in ce mai mici. Aeroporturile la fel, senzatia de indepartare se accentueaza.

Am ajuns si in Balikpapan - asta e in mijlocul junglei din Kalimantan. Aici am mai schimbat ceva bani ca sa avem pe insula unde nu exista ATM-uri.

Kalimantan mai e cunoscuta si sub denumirea mia populara de Borneo - o insula gigantica, acoperita in mare parte de jungla. Aici inca s emai gasesc speciii de insecte necunoscute. Dar jungla asta nesfarsita pare sfasiata destul d ezdravan de ezploatari forestiere si de ceva ce din avion pareau exploatari miniere de suprafata.

Greu de crezut, dar absoult tot lantul a functionat. Avioanele s-au asteptat unele pe altele asa ca le-am prins pe toate 3. In aeroport eram astetati de masina.

Au urmat 100km printr-un fel de jungla. Aici inca s epractica la nivel extins incendierea junglei pentru a face loc terenului agricol. Asa ca peisajul era destul de dezolant. Unde nu erau tarusii carbonizati a copacilor de alta data, erau padurile arzand.

100km prin nimic altceva decat padurea asta - fara nici un sat mai rasarit.

La capatul drumului cu masina a urmat ultima etapa - barca care ne-a dus pana in Derawan. O barca mica, nesigura, cu care aveam sa ne familiarizam in urmatoarele zile.

Si cam singurul apus de soare demn de pozat.

Jurnal de la capatul lumii - 3

Data: august
Participanti: Elena, Ana, Alex
Locatie: Indonesia
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Pe Cenigan am stat vreo 5 zile.  Destul de repede s-a instalat un fel de ritual: micul dejun la pensiune.
Care e mic. Si fara nici un Dumnezeu.

Dupa aceea incalecam pe scuter si plecam sa colindam insula.

Pe la pranz incepeam cautarea warung-ului unde sa mancam.  Uite acuma ca pun negru pe alb rutina asta, nu pare nimic spectaculos. Ba dimpotriva, de-a dreptul monoton si plictisitor. Dar in punctul asta sunt deja 2 luni de cand am plecat de acolo si acuma mi s-a facut a naibii de dor de rutina aia plictisitoare.

Refluxul era foarte puternic in zona. Si atunci localnicii ieseau sa culeaga o parte din fructele de mare care sfarseau mai tarziu la noi in farfurie.

"Tati, acuma e reflux?"
"Da, Ana acuma e reflux!"

Planul initial prevedea sa facem cu shimbul pe dadaca pentru Ana si sa alternam scufundarile. La final eu am ramas cu 0 scufundari. Nu ma atrage neaparat - din cauza unor posibile probleme cu egalizarea presiunii care ma fac ca de fiecare data sa am masca plina de sange si sa imi explodeze capul de durere.

Elena e la cursul de reamintire pe care l-a facut intr-un bazin. E util. Ideea e ca mie mi se pare cel mai riscant sport pe care l-am practicat. Depinzi de echipamentul acela. Si trebuie sa fii a naibii de atent la detalii. Altfel mori.

Si asta imi aminteste de scufundarea din Cambogia cand uitasem sa imi cuplez butelia de rezerva si cablul atarna furmos pe langa mine. Totusi mi-au dat certificatul...

"Peste drum " e cea de-a treia Nusa - Nusa Penida. Cea mai mare si cea mai putin frecventata de turisti.

Poza de la warung-ul din varful dealului.

La Elena i-a trecut destul de repede cheful de vanturat de colo pana colo cu scuterul si incerca cumva sa prinda si ea macar o ora legata in care sa stea.

Trebuie sa recunosc ca asta e un aspect asupra caruia avem pareri complet diferite: mie imi place sa vad marea aia. Sa sar prin valuri vreo ora. Si gata, acuma putem pleca altundeva.

Asa ca nu de putine ori plecam cu scuterul pe insula singur. In poza de mai sus de exemplu am picat, dupa care am facut push scuter.

Cu poza asta nu stiu exact ce am vrut sa zic (ca pozele le-am pus acuma o luna si acuma incerc sa incropesc textul).

Sa vedem:
Pai in primul rand occidentalii se plang ca mancarea e spicy.

Noi ceream din start mancare super spicy.
Si orice comanda era insotita invariabil de  "chopped chili". Si Ana ajunsese sa ne imite si sa ceara pentru noi "chopped chili". Ideea e ca nu erau in stare sa faca o mancare suficient de spicy. Asa ca ceream aditional farfurioara cu chili.

Dupa aceea, portiile lor sunt destul de mic si mancarea suficient de scumpa. Dar cum la tara bunicii te puneau sa mananci paine ca sa te umfli, poti sa aplici usor acelasi lucru si aici cu orezul, care din fericire era ieftin. Asa ca...Doua portii de orez.

Dupa ce ne-am plictisit de Nusa Cenigan - ceea ce nu era greu la cat era de mica, am plecat pe sora ei mult mai mare - Penida.

Poza asta avea sa se dovedeasca destul de utila. La intoarcere, ne opresc unii pe mal si cumva intelegem ca noi nu am fi platit cursa la dus. Noi zicem ca nu-i adevarat, aia se pun sa sune proprietarul barci. Dupa ce i-am arata poza, aia de pe mal au identificat ca de fapt era vorba de alta barca. Si probabil alti turisti care nu platisera...

Aici tin minte o faza faina: nu a ajuns bine barca la tarm ca apare unul :
"Scuter sir?"
Scuter sa fie. Ne dam jos de pe barca, ala imi da niste chei si un scuter.

Habar n-avea cine sunt, de unde sunt, daca mai vin azi sau peste o luna. Daca mai vin vreodata...Cand am dus scuterul inapoi, acolo nu era nimeni. Cei din zona au zis sa las cheile pe-acolo pe undeva ca e OK. Intr-un final a aparut si ala.

Cred ca acolo inca se practica chestia numita "inceredere".

Penida are niste drumuri foarte bune pe partea de vest. Nu am intlanit aici nici tipenie de turist.
Aici a picat o nuca de cocos fix langa piciorul Elenei. Avand in vedere ca aia cade de la 30m si are vreun kg, cred ca iti faca o gaura frumoasa in cap daca ai "noroc"...

Daca n-am facut personal scufundari, in schimb am compensat cu snorkelling -ul. As vrea sa spun ca a fost superb. Dar realist, nu a fost ca prima data. Era coral, dar...parca nu era asa de colorat, asa de viu.

Un fel de harta dupa care ne-am ghidat pe insula - pe care am primit-o de la proprietarul unui warung. Om cu mult timp si mult chef de vorba. Si mari lacune in limba engleza.

Pe Penida am gasit cele mai faine plaje din excursie. Alea din pozele stereotipe cu plajele exotice.

Aici am stat vreo jumatate de zi la snorkelling. Eram inca in perioada in care Ana avea fobie de mare si de snorkelling asa ca stateam cu randul pe mal cu ea. Nu mai stiu cum se chema plaja - stiu insa ca aveai de coborat o faleza infernala pentru a ajunge acolo. Faleza pe care dupa aceea trebuia sa o si urci. La 10000 de grade in umiditate abosluta.

Tot in Penida am si picat cu scuterul. In fiecare tura  in Asia pic. Pana acum: i-am facut un tatuaj pe picior Elenei. Dupa care i-am dat jos un strat de piele . (Intr-adevar doar Elena sufera de pe urma faptului ca eu conduc).

De data asta eram si cu Ana. Pe scurt: am picat. Si eu sunt convins ca am picat fiindca la motor franele alea sunt invers decat la MTB.

Ana a ajuns undeva sub scuter, dar nu s-a lovit foarte tare.

Mosul din poza a lasat imediat cosul pe care il cara si a sarit sa ne ajute. I-a tot facut masaj Anei la picior si a incercat sa ne ajute. Pana la urma picajul nu s-a lasat cu urmari grave.

Cu frica in san (si cu glezna mea rasa) am pornit mai departe si am ajuns in golful de mai jos.

Peisajul era intr-adevar frumos - doar ca plaja nu prea avea potential de baie sau de snorkel - apa foarte mica, curenti foarte puternici, o gramada de corali aproape de suprafata.

Pana la plaja era o serie destul de abrupta de scari. Cam aici presupun ca am facut prima insolatie. Seara aveam frisoane si eram infofolit, desi afara erau peste 30 de grade. A mai urmat o a doua insolatie undeva prin Kalimantan.

Asta asa, ca sa ma satur de soare. Acuma, in noiembrie, cand scriu povestea, ma gandesc cu nostalgie si cu drag la acele insolatii...

Fetele au gasit o zona cu apa mai mica unde sa se scalde - chiar la mal apa era de-a dreptul fierbinte.

De-a lungul excursiei ne-am obisnuit cu asta: cu cat zona era mai izolata, cu atat crestea numarul celor care vroiau sa faca poze cu noi si in special cu Ana.

La inceput ne-a distrat si pe noi si pe Ana. Dupa aceea ne-a agasat. Ana a parut totusi cea mai matura. Resemnata se ducea de fiecare data sa faca poza cu ei. Ba mai si ingana : "Da, stiu, poza..."

Nu mai stiu exact unde e poza - cred ca langa o taraba de unde vroia Ana neaparat o bratara. Dar ideea pentru care am pus-o aici e alta.

Ana nu a parut sa fie deloc speriata/uimita de faptul ca oamenii aia sunt mai negri, ca vorbesc o alta limba, ca sunt "altfel".

Si asta e probabil cel mai mare castig la varsta asta pentru ea: sa inteleaga ca pana la urma toti suntem la fel, indiferent de culoare si de obiceiuri. Oameni.

Cimitirul din Cenigan. Mi se pare haios ca le-au pus umbrele sa nu-i bata pe morti soarele in cap.

Unul din warung-urile unde am mancat. Undeva in spatele Elenei e Gunung Api , vulcanul de pe Bali.

Una din (multele) noastre nedumeriri e legata de amenajarea localurilor: toate sunt super faine intr-un fel greu de descris. Reusesc sa creeeze o ambianta foarte placuta si originala din mai nimic. De exemplu masa aia care e facuta dintr-o barca. Asta e doar un exemplu.

Stiu ca sunt rau si sunt un hater. Dar... Localnicii nu imi inspirau capacitatea de a face asa ceva. In primul rand ca aia nu faceau absolut nimic in afara de a beli ochii in gol.

Stiu ca in Bali e Ubud-ul  - un urias centru artizanal (cu o gramda de kitsch-uri, dar na, fiecare cu parerea lui). Probabil exista o "guilda" de oameni in zona care se ocupa cu amenajarile astea.

Oricum foarte reusite.

Fresh-urile in Indonesia:  apa, zahar (de ce dracu' ai pune zahar in fresh?!!!!), enorm de multa gheata. Si daca mai e loc in pahar, ceva fruct.

Jacket fish - la recomandarea lui Raluca. Pestele a fost foarte bun. Pacat ca era stricat. Dar vina a fost a mea - am intrebat daca au. Evident ca mi-au zis ca au (in Asia in vecii vecilor nu o sa iti zica cineva "Nu").

Doar ca era la gheata.

Acuma: cata minte trebuie sa ai ca sa mananci la capatul pamantului carne de peste tinuta la gheata...

Ziua de scuba a lui Elena. Mi-era suficient de rau de la insoltie - aici mi s-a facut si rau de mare. Asta e foarte ciudat fiindca in 99% din cazuri nu am nimic. Ultima data a fost in Peru cand am avut probleme.

Scuba are loc intr-un golf in care am fost cu Elena cu o zi inainte la snorkel si la final a zis :"Sper ca nu dau bani sa vin sa fac scuba aici!".

O zi proasta. Ziua in care Ana a intrat cumva in apa sa faca snorkel. La iesire i-am pierdut jumatate din masca - adica tubul. Chestia chiar daca pare minora, nu e! Adica si asa ii era frica de apa si de snorkel. Acuma si fara tub, soarta parea pecetluita.

Ciudat e ca nu a fost sa fie deloc asa, dar asta aveam sa descoperim abia peste cateva zile.

La joaca cu copiii in fata blocului.

Cutu mic. Cutu mare a ramas acasa sa pazeasca

Aici stateam undeva intins pe un trotuar, orb de foame si daramat de insolatie. Pomul asta de il vedeti zice Elena ca e ficus. Ala de va chinuiti voi sa il cresteti in ghivece.

Asta a fost ultima zi (de fapt jumatate de zi) din Cenigan. Poza de final cu Infinity Pool.

Si cum azi era prea putin timp - am zis ca macar acuma sa stam si noi la plaja. Si fara alt preambul, Ana a indragostit marea. Asa din senin. Dupa ce timp de 4 zile a fost terifiata.

Copii fac ce vor ei? Nu - aia e amagire de parinti frustrati probabil in copilarie. Copiii fac ce vad in jur. Copiii fac ce sunt invatati sa faca. Sunt niste mici maimute care imita.

Consider (sincer) ca e o tampenie colosala ideea cu lasat copilul sa se exprime singur si sa ii dai cat mai multa libertate. Consider ca trebuie sa fii un model de urmat pentru copil si ca trebuie sa il indrumi pe o cale sanatoasa.

Acuma care e modelul ala si care e acea cale, e discutabil...

Sirena mare.

Si puiul de sirena.

Din punctul asta nu a mai putut fi scoasa din apa. Ciudat e ca nici de snorkel nu i-a mai fost teama.

Poza asta am facut-o ca sa scriu ceva de genul : "Suntem doar urme trecatoare" sau ceva de genul asta. Cum acuma n-am nimic in cap ca abia am coborat de pe banda, o sa plagiez si o sa zic: "Bag pula, mi-e foame".

Na, si acuma cand ma uit la poza asta, sa incerce sa ma convinga cineva ce frumos e iarna.

Initial am zis ca facem si surf. Pana la urma nu am facut aici. In primul rand ca era exorbitant de scump. Exista o discrepanta mare intre pretul serviciilor. Mancarea si cazarea sunt scumpe. Chestiile gen surf (probabil e considerat ceva exotic) sunt exorbitant de scumpe.

Ma grabesc acuma. Va urma...

Jurnal de la capatul lumii - 2

Data: august
Participanti: Elena, Ana, Alex
Locatie: Indonesia
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Presupuneri...

Multe din ideile pe care ni le formam au la baza informatii fie precare, fie gresite. Si pe baza lor construim rationamente.

Uite, de exemplu acuma Iulius m-a corectat (si el stie cel mai bine, ca a zacut pe-acolo destul de mult). In Bali nu sunt budisti cum am scris eu ieri, ci hindu (e destul de rusinos ca am uitat asta). Si ca Indonesia nu are 4 fuse orare ci doar 3 (aici recunosc ca a fost doar o estimare de-a mea fara sa ma documentez inainte).

Sau: in tura asta din Indonesia am vazut hoarde de asiatici. Miliarde.

Din nou, fara alte date, am presupus apriori ca erau japonezi. Dar nu, Raluca (care si ea a stat pe-acolo cativa ani) m-a corectat. Erau chinezi. Asta explica multe: mersul in concediu in turma, ca la partid. Comportamentul de om care acuma a iesit prima data in lume. De exemplu chinezii sunt acuzati ca au reusit sa distruga o intreaga zona de snorkelling : Mangrove Forest. Cica fiecare avea ca hobby sa plece de acolo cu o bucata de coral. Pana cand nu a mai fost coral.

Sau: Intr-o seara ne-am oprit sa cumparam ceva de la o ghereta. Acolo, multime de copii. Si l-am intrebat pe unu cum il cheama pe baiatul lui, cu care se juca Ana.

Tot ce am inteles a fost "Number Four". De unde am tras concluzia ca omul asa ii zicea copilului.

De fapt, el zisese ceva nume pe care eu nu l-am auzit. Si care era al patrulea nume a baiatului - numele balinez. Number Four.

Astea sunt tot atatea example de cum poti sa ajungi la concluzii complet gresit daca nu ai toate informatiile.

Nusa Lembogan se vede in zare. Pare mai cocheta decat marele Bali, dar si aici e inghesuiala mare de barci si de turisti.

De fapt, destul de des am tot cazut in capcana asta: "Vrei ceva diferit? Mergi acolo! Acolo nu au ajuns turistii. "

Cu cat auzi de la mai multi oamnei asta, cu atat simpla logica iti zice ca o multime de oameni au fost sau merg deja acolo.

Noi nu vom sta pe Lembogan. Ci pe Cenigan.

Sunt 3 Nusa :Lembogan, Cenigan si Penigan.(Nusa in indonesiana inseamna insula. Ca si Gilli sau Pulau.)

Aici nu exista masini - doar un fel de camionete pentru transportat turisti. Noi am fost adusi pana la acest pod, care face de fapt legatura intre doua insule (Lembogan si Cenigan). De aici a trebuit sa mergem pe jos.

Cu podul asta am devenit foarte familiari in urmatoarele zile - la final coduceam scuter-ul fara nici un stres pe acolo.

Hoinarita! A fost musai sa il luam pe cutu mic. Cutu mare a ramas acasa sa pazeasca. Asa ca am luat versiunea mini (Elena l-a cumparat pe cutu mic exact pentru a putea fi carat prin excursii).

Drumul a fost mult mai lung decat ne-am imaginat. Si nu e chiar placut sa mergi cu tot calabalacul dupa tine sub soarele dupa-amiezii la Ecuator.

Cum ziceam, localnicii depun mari eforturi si mult timp in indeplinirea ritualurilor religioase. Au o multime de sarbatori (de muncit nu se prea inghesuie, asa ca macar sa sarbatoreasca).

O chestie fascinanta in zona mi s-a parut fluxul si refluxul. Adica chiar trebuie sa tii cont de asta.  Are cam 2.5m amplitutudine si schimba radical relieful. Pe aici la reflux nu se mai putea trece. De fapt la reflux, cele 2 insule erau aproape unite intre ele.

Maimuta chinuita de Cenigan. Dimineata era scoasa si legata cu un lant de un pom pe marginea drumului. Seara, dusa in casa. Banuiesc ca era ceva animal de casa.

Elena a ales cazarea asta, asa ca nu ma acuzati pe mine. Cum aveam sa stam mai multe zile, a zis sa luam ceva mai...confortabil.

Ca idee, trebuie zis ca Cenigan e si mai scump ca Bali. Daca ne gandeam un pic, explicatia era la indemana: cu cat mai mica e insula, cu atat mai mari sunt preturile. Nu exista mijloace de subzistenta, asa ca totul trebuie adus de pe insulele mai mari. Asa ca totul e mai scump.

Alt cliseu: infinity pool. Initial mi s-a parut o idiotentie cumplita ca fiecare cotet avea o piscina. Adica de ce ai avea o piscina cand tu esti pe o insula in mijlocul oceanului?

De fapt daca iei in calcul ca la reflux ajungi sa mergi sute de metri pe pietre taioase pana dai de apa, ca in unele zone valurile te fac una cu pamantul daca te lovesc, parca nu mai e chiar asa o tampenie...

Era destul de important ca lui Ana sa ii placa in ocean si la snorkeling. Altfel optiunile de distractie se reduceau drastic.

Ei bine, n-a fost asa. A alergat fericita pe plaja si cand a venit primul val a inceput panica si teroarea. La snorkeling a fost mai rau. Cand a bagat capul in apa si a vazut primul peste langa ea, a innebunit de frica.

M-am intrebat adesea care e punctul la care chiar chinui copilul. Ca e evident ca ea nu a vrut nici sa intre in mare, nici sa faca snorkeling.

La fel de evident cum e ca la final nu mai putea fi scoasa din apa si faceam cu randul ca sa o pazim, ca noua ni se facea frig. Sau ca facea snorkeling pana se facea vanata. Si ca acuma nu tine minte decat cat de fain a fost acolo si ce a vazut ea si le povesteste la toti asta.

Dar n-a vrut la inceput. Si da, am fortat-o.

Nu a vrut nici sa schieze. Nici sa se dea cu bicicleta. Schioare sigur nu ajunge, dar de bicicleta e nedespartita.

Da, si pentru aia am fortat-o. Si au fost plansete multe.

Da, uite Ana, recunosc ca te-am chinuit in copilarie. Eu mult mai mult ca maica-ta. Eu n-am nici un fel de remuscare.

O sa-mi zici tu peste ani cand o sa citesti asta daca iti pare rau.

Chiar langa noi era golful asta: Blue Lagoon. Imposibil de coborat la el sau de facut baie, dar destul de fotogenic de sus.

In Indonesia e un lucru de care nu te poti lipsi daca vrei sa faci ceva: scuter-ul sau motorul. E indispensabil pentru a putea ajunge din A in B.

Nu exista taxi-uri, nu exista mijloace de transport in comun. Chestiile astea pe 2 roti sunt singura ta salvare pentru a nu ramane tintuit in locul in care esti cazat.

Asa ca unul din primele lucruri pe care le facem e sa inchiriem un scuter. Asta i-a placut la Ana din prima - mersul cu scuter-ul. Era greu sa o mai dau jos de acolo.

Peste zi eram plecati in "turneu" pe insule. Seara reveneam la activitatile de la resort: baie la piscina, citit, unii masaj balinez.

Secret Beach. De cateva ori am mai luat-o pe Ana si am plecat doar noi doi cu scuter-ul la plimbare pe insula. Spre seara insula se golea la propriu de marea de turisti care veneau din Bali sa o viziteze. Atunci era frumos.

Din prima zi am plecat la cautat locurile de snorkeling. Pe scurt - nu prea sunt in Lembogan. Este Padurea de Mangrove, dar e slabut.

Padurea in sine e faina.

"Bosss! uat du iu uant boss ? " Engleza lor e cel putin rudimentara. A tuturor. Si tuturor inseamana cei foarte putini care o stiu. Acuma adevarul e ca nu sunt obligati sa invete - mie sincer mi se pare civilizat ca atunci cand mergi intr-o tara straina sa inveti tu cateva cuvinte nu sa te atepti ca localnicii sa vorbeasca limba ta.

La un moment dat te plictisesti si de incercarile de jecmaneala.

Adica impaca-te cu ideea: tu pentru ei reprezinti doar o sursa de bani. Ca iti zambesc frumos, si incearca sa lege o minima conversatie cu tine e din simplul motiv ca le trebuie banii tai. Atat.

Si e foarte hilar cat de dezinteresati devin de persoana ta cand realizeaza ca nu o sa puna mana pe banii tai.

"Da, uite padurea de mangrove e acolo. Plimbare autentica cu barca!
Ce copil dragut! Vizitati padurea de mangrove cu barca!"

.... Vreo 15 dolari.

Asta e doar un exemplu. Asa era tot timpul, cu orice.

Au ajuns asa si fiindca miliarde de turisti s-au dus acolo si au aruncat cu bani. Ca aveau si nu ii interesa decat confortul lor. Asa ca astia acuma isi permit sa ceara preturi nesimtite. Ca oricum o sa apara niste obezi in pragul infarctului care o sa dea 15 dolari sa vada padurea de mangrove.

Noi ne-am pus masca de snorkeling, am intrat in apa si am vizitat-o gratis cat si cum am vrut.

Asta vedeam de pe terasa noastra. Locul era renumit pe insula pentru surf.

Adevarul e ca ce imi place la mare sunt valurile. Daca n-ai valuri, poti sa mergi si la Surduc sau la orice alt lac. Ca tot aia e. Nota: Adriatica nu e mare. E doar o balta cu o suprafata mai mare. La fel si Egeea.

Marea trebuie sa aiba valuri. Mari. Punct.

Asa ca in prima zi m-am dus acolo unde se sparg valurile alea mari. Sa simt cum imi cad in cap. Si am mai inotat ceva. Surpriza a venit cand am vrut sa ma intorc la mal si nu am mai putut din cauza curentilor.

Eram la nici 50m de unde as fi ajuns cu picioarele jos. Doar ca aia 50m mi-au luat vreo 10-15 minute. M-am panicat destul de tare cand am realizat ca nu mai pot ajunge la mal.  Intr-un final m-am calmat si am inceput sa ma folosesc de valuri ca sa inaintez cat de cat.

Dupa ce intr-un final am iesit epuizat din apa, am inceput sa intreb localnicii in fiecare loc in care mergeam la baie daca sunt curenti si unde. Nevoia te invata... Unii o mierlesc in proces, altii scapa. Acuma cum ti-e norocul...

Nusa Cenigan nu e mare. Asa ca in cateva zile am ajuns sa cunoastem fiecare coltisor a ei. Nici vecina ei mai faimoasa - Lembogan nu e prea mare. Ne petreceam zilele plimbandu-ne dintr-un loc in altuol spre disperarea Elenei care ar fivrut sa mai si stam.

Hai ca trebuie sa imi caut un butuc de roata si sa ma apuc de lucru. Mai povestim maine.