Jurnal de la capatul lumii - 2

Data: august
Participanti: Elena, Ana, Alex
Locatie: Indonesia
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Presupuneri...

Multe din ideile pe care ni le formam au la baza informatii fie precare, fie gresite. Si pe baza lor construim rationamente.

Uite, de exemplu acuma Iulius m-a corectat (si el stie cel mai bine, ca a zacut pe-acolo destul de mult). In Bali nu sunt budisti cum am scris eu ieri, ci hindu (e destul de rusinos ca am uitat asta). Si ca Indonesia nu are 4 fuse orare ci doar 3 (aici recunosc ca a fost doar o estimare de-a mea fara sa ma documentez inainte).

Sau: in tura asta din Indonesia am vazut hoarde de asiatici. Miliarde.

Din nou, fara alte date, am presupus apriori ca erau japonezi. Dar nu, Raluca (care si ea a stat pe-acolo cativa ani) m-a corectat. Erau chinezi. Asta explica multe: mersul in concediu in turma, ca la partid. Comportamentul de om care acuma a iesit prima data in lume. De exemplu chinezii sunt acuzati ca au reusit sa distruga o intreaga zona de snorkelling : Mangrove Forest. Cica fiecare avea ca hobby sa plece de acolo cu o bucata de coral. Pana cand nu a mai fost coral.

Sau: Intr-o seara ne-am oprit sa cumparam ceva de la o ghereta. Acolo, multime de copii. Si l-am intrebat pe unu cum il cheama pe baiatul lui, cu care se juca Ana.

Tot ce am inteles a fost "Number Four". De unde am tras concluzia ca omul asa ii zicea copilului.

De fapt, el zisese ceva nume pe care eu nu l-am auzit. Si care era al patrulea nume a baiatului - numele balinez. Number Four.

Astea sunt tot atatea example de cum poti sa ajungi la concluzii complet gresit daca nu ai toate informatiile.

Nusa Lembogan se vede in zare. Pare mai cocheta decat marele Bali, dar si aici e inghesuiala mare de barci si de turisti.

De fapt, destul de des am tot cazut in capcana asta: "Vrei ceva diferit? Mergi acolo! Acolo nu au ajuns turistii. "

Cu cat auzi de la mai multi oamnei asta, cu atat simpla logica iti zice ca o multime de oameni au fost sau merg deja acolo.

Noi nu vom sta pe Lembogan. Ci pe Cenigan.

Sunt 3 Nusa :Lembogan, Cenigan si Penigan.(Nusa in indonesiana inseamna insula. Ca si Gilli sau Pulau.)

Aici nu exista masini - doar un fel de camionete pentru transportat turisti. Noi am fost adusi pana la acest pod, care face de fapt legatura intre doua insule (Lembogan si Cenigan). De aici a trebuit sa mergem pe jos.

Cu podul asta am devenit foarte familiari in urmatoarele zile - la final coduceam scuter-ul fara nici un stres pe acolo.

Hoinarita! A fost musai sa il luam pe cutu mic. Cutu mare a ramas acasa sa pazeasca. Asa ca am luat versiunea mini (Elena l-a cumparat pe cutu mic exact pentru a putea fi carat prin excursii).

Drumul a fost mult mai lung decat ne-am imaginat. Si nu e chiar placut sa mergi cu tot calabalacul dupa tine sub soarele dupa-amiezii la Ecuator.

Cum ziceam, localnicii depun mari eforturi si mult timp in indeplinirea ritualurilor religioase. Au o multime de sarbatori (de muncit nu se prea inghesuie, asa ca macar sa sarbatoreasca).

O chestie fascinanta in zona mi s-a parut fluxul si refluxul. Adica chiar trebuie sa tii cont de asta.  Are cam 2.5m amplitutudine si schimba radical relieful. Pe aici la reflux nu se mai putea trece. De fapt la reflux, cele 2 insule erau aproape unite intre ele.

Maimuta chinuita de Cenigan. Dimineata era scoasa si legata cu un lant de un pom pe marginea drumului. Seara, dusa in casa. Banuiesc ca era ceva animal de casa.

Elena a ales cazarea asta, asa ca nu ma acuzati pe mine. Cum aveam sa stam mai multe zile, a zis sa luam ceva mai...confortabil.

Ca idee, trebuie zis ca Cenigan e si mai scump ca Bali. Daca ne gandeam un pic, explicatia era la indemana: cu cat mai mica e insula, cu atat mai mari sunt preturile. Nu exista mijloace de subzistenta, asa ca totul trebuie adus de pe insulele mai mari. Asa ca totul e mai scump.

Alt cliseu: infinity pool. Initial mi s-a parut o idiotentie cumplita ca fiecare cotet avea o piscina. Adica de ce ai avea o piscina cand tu esti pe o insula in mijlocul oceanului?

De fapt daca iei in calcul ca la reflux ajungi sa mergi sute de metri pe pietre taioase pana dai de apa, ca in unele zone valurile te fac una cu pamantul daca te lovesc, parca nu mai e chiar asa o tampenie...

Era destul de important ca lui Ana sa ii placa in ocean si la snorkeling. Altfel optiunile de distractie se reduceau drastic.

Ei bine, n-a fost asa. A alergat fericita pe plaja si cand a venit primul val a inceput panica si teroarea. La snorkeling a fost mai rau. Cand a bagat capul in apa si a vazut primul peste langa ea, a innebunit de frica.

M-am intrebat adesea care e punctul la care chiar chinui copilul. Ca e evident ca ea nu a vrut nici sa intre in mare, nici sa faca snorkeling.

La fel de evident cum e ca la final nu mai putea fi scoasa din apa si faceam cu randul ca sa o pazim, ca noua ni se facea frig. Sau ca facea snorkeling pana se facea vanata. Si ca acuma nu tine minte decat cat de fain a fost acolo si ce a vazut ea si le povesteste la toti asta.

Dar n-a vrut la inceput. Si da, am fortat-o.

Nu a vrut nici sa schieze. Nici sa se dea cu bicicleta. Schioare sigur nu ajunge, dar de bicicleta e nedespartita.

Da, si pentru aia am fortat-o. Si au fost plansete multe.

Da, uite Ana, recunosc ca te-am chinuit in copilarie. Eu mult mai mult ca maica-ta. Eu n-am nici un fel de remuscare.

O sa-mi zici tu peste ani cand o sa citesti asta daca iti pare rau.

Chiar langa noi era golful asta: Blue Lagoon. Imposibil de coborat la el sau de facut baie, dar destul de fotogenic de sus.

In Indonesia e un lucru de care nu te poti lipsi daca vrei sa faci ceva: scuter-ul sau motorul. E indispensabil pentru a putea ajunge din A in B.

Nu exista taxi-uri, nu exista mijloace de transport in comun. Chestiile astea pe 2 roti sunt singura ta salvare pentru a nu ramane tintuit in locul in care esti cazat.

Asa ca unul din primele lucruri pe care le facem e sa inchiriem un scuter. Asta i-a placut la Ana din prima - mersul cu scuter-ul. Era greu sa o mai dau jos de acolo.

Peste zi eram plecati in "turneu" pe insule. Seara reveneam la activitatile de la resort: baie la piscina, citit, unii masaj balinez.

Secret Beach. De cateva ori am mai luat-o pe Ana si am plecat doar noi doi cu scuter-ul la plimbare pe insula. Spre seara insula se golea la propriu de marea de turisti care veneau din Bali sa o viziteze. Atunci era frumos.

Din prima zi am plecat la cautat locurile de snorkeling. Pe scurt - nu prea sunt in Lembogan. Este Padurea de Mangrove, dar e slabut.

Padurea in sine e faina.

"Bosss! uat du iu uant boss ? " Engleza lor e cel putin rudimentara. A tuturor. Si tuturor inseamana cei foarte putini care o stiu. Acuma adevarul e ca nu sunt obligati sa invete - mie sincer mi se pare civilizat ca atunci cand mergi intr-o tara straina sa inveti tu cateva cuvinte nu sa te atepti ca localnicii sa vorbeasca limba ta.

La un moment dat te plictisesti si de incercarile de jecmaneala.

Adica impaca-te cu ideea: tu pentru ei reprezinti doar o sursa de bani. Ca iti zambesc frumos, si incearca sa lege o minima conversatie cu tine e din simplul motiv ca le trebuie banii tai. Atat.

Si e foarte hilar cat de dezinteresati devin de persoana ta cand realizeaza ca nu o sa puna mana pe banii tai.

"Da, uite padurea de mangrove e acolo. Plimbare autentica cu barca!
Ce copil dragut! Vizitati padurea de mangrove cu barca!"

.... Vreo 15 dolari.

Asta e doar un exemplu. Asa era tot timpul, cu orice.

Au ajuns asa si fiindca miliarde de turisti s-au dus acolo si au aruncat cu bani. Ca aveau si nu ii interesa decat confortul lor. Asa ca astia acuma isi permit sa ceara preturi nesimtite. Ca oricum o sa apara niste obezi in pragul infarctului care o sa dea 15 dolari sa vada padurea de mangrove.

Noi ne-am pus masca de snorkeling, am intrat in apa si am vizitat-o gratis cat si cum am vrut.

Asta vedeam de pe terasa noastra. Locul era renumit pe insula pentru surf.

Adevarul e ca ce imi place la mare sunt valurile. Daca n-ai valuri, poti sa mergi si la Surduc sau la orice alt lac. Ca tot aia e. Nota: Adriatica nu e mare. E doar o balta cu o suprafata mai mare. La fel si Egeea.

Marea trebuie sa aiba valuri. Mari. Punct.

Asa ca in prima zi m-am dus acolo unde se sparg valurile alea mari. Sa simt cum imi cad in cap. Si am mai inotat ceva. Surpriza a venit cand am vrut sa ma intorc la mal si nu am mai putut din cauza curentilor.

Eram la nici 50m de unde as fi ajuns cu picioarele jos. Doar ca aia 50m mi-au luat vreo 10-15 minute. M-am panicat destul de tare cand am realizat ca nu mai pot ajunge la mal.  Intr-un final m-am calmat si am inceput sa ma folosesc de valuri ca sa inaintez cat de cat.

Dupa ce intr-un final am iesit epuizat din apa, am inceput sa intreb localnicii in fiecare loc in care mergeam la baie daca sunt curenti si unde. Nevoia te invata... Unii o mierlesc in proces, altii scapa. Acuma cum ti-e norocul...

Nusa Cenigan nu e mare. Asa ca in cateva zile am ajuns sa cunoastem fiecare coltisor a ei. Nici vecina ei mai faimoasa - Lembogan nu e prea mare. Ne petreceam zilele plimbandu-ne dintr-un loc in altuol spre disperarea Elenei care ar fivrut sa mai si stam.

Hai ca trebuie sa imi caut un butuc de roata si sa ma apuc de lucru. Mai povestim maine.

Jurnal de la capatul lumii

Data: august
Participanti: Elena, Ana, Alex
Locatie: Indonesia
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Povestea din Indonesia incepe de fapt cu o tura la mamaie la Slatina. De fapt incepe cu mult inainte, cand ne-am ales ca destinatie tara aia indepartata.

Indonesia a aparut cam ca nunta pentru fata mare: iei pana la urma orice.

Acolo s-a nimerit sa fie vreme buna. OK, mai erau si alte destinatii posibile in Asia de Sud-Est. Dar depinde ce astepti de la concediu. Cum nu ne intereseaza sa schimbam orasul de aici cu alte ingramadiri de beton numite sofisticat "all inclusive" si cum ideea e sa fugim de jungla urbana catre jungla adevarata, Indonesia a ramas singura varianta.

Drumul trece pe la Slatina si din alt motiv: e aproape de Brezoi de unde se va da starul la Eroica - concurs de cursiere pe Transalpina.

Asa imi place sa o vad pe Ana. Inconjurata de copii, afara, alergand. La Slatina ajungem ca de obicei noaptea tarziu.

Sambata dimineata conducem pana la Brezoi.

A fost un an prost de concursuri. Nu prin prisma rezultatelor. Prin prisma lipsei de motivatie de a mai merge la ele. Am ajuns la punctul in care nu inteleg de ce as pierde o zi de week-end prin munti ca sa ma duc la concursuri aiurea.

In momentul in care scriu blog-ul vin dupa 7 saptamani de pauza. Pauza de sport si tone de bere si baxuri de trabucuri. Tot in momentul in care scriu teoretic m-am apucat de sezonul 2017 (teoretic, fiindca vedem daca imi dispare cheful).

O sa fac doua schimbari sezonul asta: imi iau antrenor pentru ce mi-am propus si pun accentul si pe alimentatie.

Dar revenind - Eroica ma atrage - multa catarare. De fapt numai catatare.

Fiindca e totusi vorba despre blog-ul de Indonesia o sa scurtez partea cu Eroica.

Start bun, mers cu plutonul vreo 11km, pana cand cineva a destabilizat tot plutonul si am picat. Mi-a luat ceva sa descalcesc bicicleta, sa indrept ergopower-ul, sa revin in sa. Cam cat sa fiu aproape ultimul in concurs.

Am fost o masa de nervi dupa aia. La un punct eram la trena la ceva fetiscane. Tatal uneia a aparut si imi striga din masina sa duc eu trena.

I-am explicat ca trena o duc in primul rand daca pot si in adoilea rand daca am chef. Si acuma nu ma incadram la nici unul din astea doua puncte.

Pe urcare mi-am dat seama de cat de mult timp am pierdut cu picatul. Am depasit carduri intregi de ciclisti. Am profitat de absolut orice mini pluton pe care il prindeam, cat sa ma duca pe portiunile de plat, dupa care ma desoctoroseam de el pe catarari.

Mi-a placut foarte mult efortul. Nu mi-a trecut deloc frustrarea. Am terminat prost si la categorie si la general. Da, puteam infinit mai bine fara picajul acela.

Un concurs la care o sa ma intorc.

Planul era altul si anume sa lasam masina in Slatina. Planurile sunt facute sa se schimbe. Asa ca duminica mergem cu masina noastra pana in Bucuresti.

Aici Uriasul si Oana ne sar in ajutor si lasam masina in fata blocului lor pana venim din Indonesia.

Restul dupa-amiezii l-am petrecut foarte placut impreuna in ceva parc fain din spatele Casei Poporului. Luand in calcul ca mergem in tara musulmana, am facut plinul la bere cat inca puteam.

Picnic de Bucuresti. A fost o dupa-amiaza foarte placuta.

Doru al mic.

Doru ne duce cu masina pana la Otopeni. Si ne pregatim sa ne imbarcam in primul avion din lungul drum catre destinatie. Una din reticentele pe care le aud, e cea : "cum sa mergi atatea ore cu copilul"

Pai nu stiu ce sa raspund. noi umblam cu Ana de la 3 saptamani si nu ne-am pus problema asta. Banuiesc ca am dezvoltat ceva strategie instinctiva. Ideea e ca pentru toti 3 una din partile faine la o excursie este drumul in sine.

Prima data in avion. Escala o vom face in Doha - pana acolo zburam doar vreo 6 ore. Ai TV-ul tau unde poti sa pui desene animate si sa alegi (si sa tot alegi si sa tot schimbi pana innebuneste taica-tau). Altceva nu iti mai trebuie.

Pe deasupra Iran-ului. E greu de definit sernzatia. La un moment dat zburam la 200km est de Alep. Acolo se duce un razboi, mor oameni, se distrug familii, vise, vieti.

Aici majoritatea merg in vacante exotice. Probabil viata nu e chiar dreapta. Dar cum nu am fost pus sa judec, ma bucur doar ca sunt de partea buna.

In Doha nu am avut mult timp sa ne dezmeticim. De fapt avioanele sunt la limita. Dar legaturile fiind de la aceeasi companie nu ne prea intereseaza daca pierdem sau nu avionul - in cel mai rau caz dormim pe banii lor pe aici pe undeva. Si in oferta daca pierzi avionul intra si o viza de o zi. Desi nu stiu ce o fi de vizitat in desertul asta.

Ce ne-a lovit la propriu a fost alceva. In momentul in care s-a deschis usa avionului, un val de caldura de 36 de grade la ora 12 noaptea ne-a lovit. Oare cat de cald e ziua?! Na, aici cred ca nici mie nu mi-ar mai fi frig.

Urmeaza al doilea zbor. Asta dureaza vreo 9 ore.

Cu ocazia asta mi-am completat bagajul de filme. Am reusit 9 ore sa ma uit non stop la filme. Pe de alta parte daca reussec sa stau zilnic 8 ore la lucru, nu crd ca e vreo performanta.

Ana a dormit aproape tot drumul. Qatar e o companie faina - le da tot felul de pachete de jucarii la astia mici. Pe de alta parte, Elena a facut ceva confuzii la alegerea meniului asa ca m-am trezit ca avem meniu preferential. Vegetarian. Momentul in care incepi sa crezi in vorba : "Dumnezeru nu bate cu bata".

Undeva pe seara ajungem in Bali. Aici vom ateriza.

Elena a gasit zborul. E destul de ieftin sa zbori. De asemenea nu prea conteaza cand iti iei bilet pentru distante asa de mari - pretul nu fluctueaza. Trebuie doar sa ai minim de aptitudini de lucrat pe calculator.

Bali. Suntem din nou in Indonesia dupa 6 ani. Foarte multe din "wooow-urie" de atunci s-au pierdut. E a treia oara in Asia de Sud Est. Si probabil nu vom mai reveni niciodata aici - lumea e prea mare pentru repetitii totusi.

Se deschid usile.

Mirosul. Cum descrii un miros? Cum descrii o culoare? Sunt anumite lucruri pe care trebuie sa le simti sau sa le vezi. Nu pot fi descrise in cuvinte.

Miroase a Asia.

Asfintitul are culorea de Asia.

Nu zic ca e mai bine sau mai frumos. E doar altceva.Si e motivul principal pentru care oricine ar trebui sa calatoreasca. Altceva-ul.

Evident, puteam lua de pe net niste filme cu Indonesia. Vedeam mai multe, intelegeam mai multe. Era clar mai ieftin.

Dar ca si in cazul mirosului sau a culorii, senzatiile asociate unei calatorii nu pot fi descrise. Trebuie traite.

Bali...

Denpassar. Aglomerarea urbana din sudul Bali-ului. Un urias gunoi dupa parerea mea. Locul de unde vrei sa evadezi cat mai repede.

Locul unde europeanul si-a recreat toate conditiile de la el de acasa. Si asa s-a dus dracului absolut orice a insemnat autentic aici.

Acuma europeanul are toate conditiile de acasa: hoteluri de 'nspe  stele, restaurante sofisticate, all-inclusive.

Dar probabil ca la fel de bine ar putea sa se uite pe geamul de la buda spre strandul din fata blocului. Cam aia e Denpassar. Evident nu ar putea sa se laude ca a fost in Bali.

De aici e de plecat cat mai repede.

Tot timpul mergem singuri. Fara agentii de turism. Fara aranjamente in prealabil. Luam biletele de avion si ne aranjam totul la fata locului.

De data aceasta am facut o exceptie de la regula. Stam putin timp, vrem sa vedem mai multe locuri. Si mai ales era marea mea temere ca de fapt Indonesia s-a schimbat mult in ultimii 6 ani. Si nu neaparat in sensul bun.

Asa ca acuma am apelat la booking.com si la un fel de planificare a cazarilor. Pe care Elena a inceput sa o schimbe din mers. Ma rog, din telefon.

Aeroportul. Primul lucru a fost sa schimbam bani. Multi bani, deoarece inca metoda de plata este cash-ul aici. Exista si POS-uri, dar mai bine nu risti.

Taxi-ul. Na, la asta eram vaccinati deja. Stiam ca incepi negocierea direct de la jumatate din cat zice el initial. Nu se simt jugniti, le placxe sa negocieze. De fapt se simt jugniti daca nu vorbesti cu ei.

Cum nu au nici un scupul sa te jecmaneasca. Adica iti cer preturi exorbitante initial. Pe de alta parte, dupa ce ai batut palma nu te inseala.

Prima cazare nu a fost pe placul nostru. Era prea departe de barca de care depindeam a doua zi dimineata. Asa ca din telefon, Elena a rezolvat alta cazare.

Telefonul a devenit un instrument indispensabil. E vital. Si nu pentru vorbit. Ca pe mine nu ma suna nimeni in afara de mama si de Elena. In schimb pentru tot felul de alte chestii: net, rezervari, cumparaturi, transferuri bancare.

Am ales cazarea in zona numita Sanur. Acuma nu stiu daca asta e o localitate de sine statatoare sau un cartier din Denpassar. Ideea e ca aici suntem cel mai aproape de locul de unde vom lua barca

Cazarea asigurata, e timpul sa mancam. Aici am avut si primul "nerv". Preturile sunt exorbitante pentru mancare.

Totusi am adunat ceva experienta de-a lungul timpului. Nu ne-am panicat si am ocolit rapid toate restaurantele turistice. Ce cautam noi sunt  "Warung" - locurile unde mananca localnicii.

Invariabil in astfel de locuri gasesti cea mai proaspata mancare. Si cea mai ieftina. Si categoric cea care aduce cel mai mult cu specificul local. Am localizat destul de repede un astfel de Warung. berea ne-a fost adusa de la supermarket-ul de peste drum.

Mancarea a fost...toti 3 reusim sa ne adaptam la absolut orice mancare si nu o sa murim niciodata de foame.

Acuma cu igiena ...Na, de undeva vin si anticorpii. Si trebuie sa te calesti. Astia de exemplu strangeau mancarea de pe mese. Daca nu ai mancat tot, puneau la loc in oala mare si dupa aia dadeau la alti clienti.

E...asta e. Macar aici erai in cunostinta de cauza si nu incercau sa ascunda asta. Nu vreau sa ma gandesc ce pot sa faca und enu ii vede nimeni.

Taxiul ne duce la adresa pe care  i-o aratam pe telefon. Nu stie multa engleza. Nimeni aici d efapt nu stie multa engleza. Nici noi nu avem chef de vorba. Venim dupa 16 ore de zbor. Plus vreo inca 16 de nesomn inainte.

Cazarea e tipica pentru ce consideram noi ca merita sa dai banii: mucegai, pute, chiuveta nu merge, semi murdara.

Stam aici doar o noapte asa ca nu ne intereseaza. Piscina ne interesa. Aveam chef sa fac o baie nocturna dupa atatea ore de zbor. Sa stau pe amrginea piscinei, sa beau o bere si dupa aia sa ma culc.

Prima zi de Indonesia - ma rog - prima dimineata.  In poza se vede un mini altar. Fiecare casa are asa ceva.

Trebuie precizat ca Indonesia e cea mai mare comunitate de musulmani din lume - si a patra ca populatie din lume.

Pe de alta parte, Bali e cea mai mare comunitate de budisti din afara Indiei. Asa ca ce vedeti in poza este un mini altar budist.

Zeii astia a lor mananca in fiecare zi. De 3 ori pe zi. Oamenii depun efort destul de sustinut ca sa multumeasca zeii. Unii zei fumeaza sau beau Cola. Altii primesc si bani. Altii numai mancare.

Exista zei buni si zei rai. Le aduci ofrande la toti. Fiindca in lume trebuie mentinut echilibrul intre bine si rau. Asta mi se pare foarte fain: nu trebuie ca raul sa dispara. Nu trebuie ca doar binele sa triumfe. Trebuie sa existe tot timpul un echilibru.

Nu am avut probleme cu fusul orar - Bali e cu 5 ore ianitnea Romaniei. Zic Bail, fiindca Indonesia se intinde pe vreo 4 fuse orare.

Asa ca dimineata la prima ora - 6 dimineata. Ana e pe baricade. Obiceiul asta cu trezirea la 6 dimineata n-avea sa o paraseasca tot concediul. Asa ca putem zice ca am fost foarte matinali in fiecare zi.

Inca sub influenta noului, tot fac poze la bazin. De cu seara am tocmit sa avem o barca dimineata ca sa ne duca pe insula unde vroiam de fapt sa ajungem - Nusa Lembongan. totul era stabilit.

Ce uitasem e ca totusi aici e Asia. Si aici totul e flexibil. Mai ales timpul. Masina trebuia sa vina sa ne ia la 8.30

Dupa un mic dejun insipid care nu avea aboslut nimic in comun cu ceva asiatic, de fapt nici maca rcu mancarea, ne-am pus pe asteptat. Pe la 9.00 Elena reuseste sa incropeasca o mini conversatie cu fata de la receptie si afla ca de fapt nu mai erau locuri pe barca si nu mai vine nimeni dupa noi.

Ni se promite ca vom avea loc pe barca de la amiaza. Asa ca pana atunci trebuie sa mai pierdem timpul pe aici.

Resemnati si cu destul de multe ore de pierdut am pornit sa ne plimbam prin Sanur. repet, zona asta din bali nu e nicicum pe gustul meu.

Totusi nu poti sa nu remarci vegetatia diferita si acele alte cateva lucruri care difera fata de casa. Lucrurile care pana la urma formeaza intregul pentru care ai plecat la drum.

E dis de dimineata. Localurile de pe plaja  nu sunt inca deschise. Ne plimbam agale asteptand sa treaca timpul.

Elena vroia musai nuca de cocos. De exemplu aici am luat teapa. Am zis ca nu o cumpar de la nu stiu ce terasa fitoasa. Si am aterizat in ceva alee laturalnica. Unde am platit exact acelasi pret pe ea.

Astea mi-au amintit de filmul cu ala de ramasese singur pe insula si vorbea cu mingea de baseball.

Unul din marile castiguri ale excursiei a fost ca Ana a inceput sa pozeze. Asta are parti bune: acuma am si eu si Elena poze impreuna. Partea proasta e ca nu ii mai puteai lua aparatul din mana. Si SLR-ul ala e destul de greu asa ca il tara dupa ea ca pe o piatra de moara.

Unul din cliseele exotice: 'geaba te-ai dus pana la capatul lumii daca nu ai supt o nuca de cocos cu paiul.

Nuca de cocos pe care in unanimitate (formata din noi 3) am decretat ca nu are nici un Dumnezeu. O zeama incolora si putin dulce care nu ne-a facut sa scoatem nici o exclamatie de entuziasm.

Urmatorul cliseu - poza cu barca colorata.

Daca vi se pare cunoscut semnul (chiar daca putin intors), ei bine, nu vi se pare. Din Asia a fost importat. Altarul asta trona in mijlocul intersectiei. Nu numai casele au altare. Au si intersectiile de exemplu. Cu cat mai mare intersectia, cu atat mai mare altarul. La cum conduc, nu e de mirare ca au nevoie de protectia zeilor.

Masina ne astepta deja. Ne-a dus prima data la ceva sediu de firma unde am fost inregistrati. Mi-a dat o lacrima - atata organizare nu credeam ca o sa ajunga in Indonesia in urmatoarea suta de ani.

Pe plaja, aparem deja pe ceva lista. E clar, se duce dracului complet tara asta - incearca sa devina organizati. Bine, mai au milenii pana la indeplinirea dezideratului. Si nu ca ar fi de dorit sa devina organizati. Poate cel mai mare farmec e ca aici nimic nu e sigur, ca timpul are enorm de multa rabdare si ca nimeni nu se grabeste. Asta, daca evident, ai timp de pierdut.

Destinatia noastra e insula Nusa Lembogan - aflata la 30 minute de mers cu barca de Bali.

Dupa cum va ziceam, Bali e de mult distrus. De mine, de voi, de noi toti. De valurile de turisti care in ultimile decenii au venit aici si au cautat comfortul de acasa. S-a dus complet dracului.

Asa ca nu ai ce cauta in Bali. Nusa Lembogan se presupune ca e un fel de bali de acuma vreo 20 de ani. Na, asta ramane de vazut.

Dar doar in episodul de maine, ca azi mai am si de lucrat. Trebuie sa strangem bani ca imediat plecam iarasi...