Il cheama Andrei, are 11 ani si are leucemie.
Blog-ul asta nu e ca sa va fac sa va scotociti prin buzunare.
De fapt il scriu dintr-un motiv mult mai egoist: ca atunci cand o sa ma tot plang si o sa ma vait cat imi e de greu; atunci cand imi dispare cheful si motivatia si ma simt napastuit, sa imi amintesc de ziua asta.
Pe Isvan il cunosc de multi ani. Il respect mult ca om si ca sportiv. Facebook-ul imi zice ca are nevoie de un ciclist care sa pedaleze 24 de ore.
E vorba despre actiunea "24h pentru un zambet", aflata la a 5-a editie. Acolo Istvan alearga 24 de ore pe banda si un ciclist pedaleaza 24h pe o bicicleta statica. Oamenii vin si doneaza , iar de bani se cumpara echipament pentru spitalul de oncologie pediatrica din Oradea.
Ce m-a determinat sa ma bag? Habar n-am. Aia m-am intrebat si eu. Aia m-a intrebat si reportera azi dimineata la conferinta de presa.
Probabil raspunsul corect ar fi fost faza cu donatul si ajutatul. Am multe defecte, da' ipocrit nu sunt ca sa afirm asta. Asa ca banuiesc ca m-am bagat fiindca Isvan cauta un ciclist, si fiindca stiam ca pot pedala 24h.
Dimineata a avut loc o conferinta de presa in Oradea pentru prezentarea evenimentului. Conferinta are loc chiar la spitalul de oncologie.
Si dupa conferinta suntem invitati sa mergem pe salon sa vedem ce s-a cumparat anii trecuti de banii din donatii si sa vedem copiii.
Urasc spitalele. De fapt nu e vorba de ura, e o teroare greu de descris. Dar stiam inca de cand eram in masina in drum spre Oradea ca o sa merg sa ii vad.
Doctorul Ladislau ne povesteste despre sectia de oncologie. Sunt eu si 3 reporteri. Istvan a zis ca el nu mai are curajul sa urce - a fost o data si acuma i se pare mult mai usor sa alerge 24h decat sa mai urce o data scarile acelea.
Saloanele arata exemplar. Curate. Nu e imaginea clasica pe care o ai despre un spital.
Acuma ceva ani "m-am mai plimbat" cateva zile la rand prin sectia de terapie intensiva. Dupa acele zile mi-am promis sa traiesc fiecare zi ca si cand ar fi ultima. Sa ma bucur de fiecare clipa. As zice ca in linii mari mi-a reusit.
Si atunci aveam aceeasi senzatie ca acuma. Ca in pragul salonului moare orice speranta. Ca dincolo de prag, oricat de frumos si curat e inauntru, acolo de fapt nu te asteapta decat moartea. Ca nu intri intr-o camera, ci intr-o cripta.
Ianis sta in pat. Nu mai are decat putin par. Se uita intr-o tableta. Pungi vineti, cadaverice sub ochi. Si langa el, pe un scaun la marginea patului e mama lui care il tine de mana.
Una din acele imagini care te marcheaza. Pe care o sa o vezi tot timpul cu coltul mintii. Il tine de mana si ii vezi ochii. Asta m-a marcat cel mai mult in spital. Ochii mamelor de la capataiele copiilor.
In ochii aceia citesti toata suferinta din lume.
Citesti frustrarea: de ce chiar copilului ei trebuia sa i se intample??! Si chiar? De ce?
Deznadejdea. Si ai avea vreun argument? Adica, copiii astia au cancer. Nu si-au spart capul sau sunt raciti.
Si un zambet impietrit. Am vazut 3 saloane. Si in toate 3 mamele aveau avelasi zambet pierdut, impietrit pe fata. E de departe lucrul care m-a marcat cel mai tare. Zambetul acela pierdut.
Speranta? Cauti speranta in acele priviri. Sigur e pe undeva pe acolo. Trebuie sa fie. Altfel nu imi imaginez cum rezista.
Ies din salon de la Ianis.
Urmatorul e salonul lui Andrei.
Andrei are 11 ani, are leucemie. El nu mai are deloc par in cap. Si are o culoare pamantie.
"Uneori au perioade de perfuzie cate 5-7 zile continuu. Poate anul viitor o sa achizitionam un cateter modern ca sa nu trebuiasca sa ii facem mai multe perfuzii"
"- Cat stau aici?"
"- 3-6 luni, depinde de intensitatea terapiei si de gravitatea bolii. Uneori prefera sa mai stea cateva luni acasa pana le creste parul ca sa mearga iarasi la scoala sau sa iasa sa se joace."
Nu vreau sa intreb asta, dar imi scapa:
"- Care e rata de supravietuire?"
"- La copii e destul de mare."
"- Se joaca intre ei copiii?"
"- Uneori, cand nu sunt prea puternice tratamentele si cand au putere."
Stau si ma uit tamp cand la Andrei, cand la mama lui. Nu imi trece prin cap nimic. Stau ca boul si ma uit.
Maica-sa se uita la mine si deodata zice:
"- A fost campion national la karate acuma 2 ani."
Vreau sa fug de acolo...
"- Dupa aceea s-a apucat de fotbal si sa se dea cu bicicleta. Acuma 2 luni l-au diagnosticat cu leucemie".
Fac ochii mari. Ma uit la amandoi: Andrei, cadaveric in patul de spital. Maica-sa langa, tinandu-l de mana si uitandu-se la mine cu acelasi zambet, care acuma mi se pare insuportabil, impietrit pe fata.
Ma uit cretin si nu sunt in stare sa zic nimic.
Orice as incerca sa zic mi s-ar parea de o stupiditate colosala.
Parte din aparatele din salon sunt achizitionate din donatiile primite in precedentele editii organizate de Istvan. Reporterii o intreaba daca le folosesc, o pun pe masa sa stea pe pat langa Andrei.
Eu privesc si aud toate astea ca dintr-o alta lume.
Greu?! Ce e acela greu?
Poate cand stai zi de zi pe marginea unui pat de spital si vezi cum iti moare copilul cu zile? Sau poate daca ai noroc, nu moare. Dar ia stai asa vreo 3 luni in incertitudine. Culcandu-te seara de seara si intrebandu-te daca dimineata mai traieste.
Vazandu-l cum se stinge sub ochii tai. Cum nu mai e in stare sa faca nimic din ceea ce i-a placut.
Banuiesc ca in coordonatele acestea, "greul" capata alta semnificatie...
Ies din salon. Doctorul ne zice ca in cealalta aripa mai e un sugar, care e in ultima faza.
Bun. Mi-a ajuns.
In interviu reporterita m-a intrebat daca e greu sa pedalezi 24h. Am indrugat ceva banalitati.
Greu sa pedalezi 24h?! Pedalez 24 de mii de ore, dar sa nu stau o zi in locul uneia din acele mame.
Istvan zice ca anul trecut au fost la pedalat/alergat si doi dintre pacientii tratati de cancer aici.
Poate ca nu neaparat aparatele acelea in sine fac diferenta (desi fie vorba intre noi, de-a lungul acestor cinci editii s-au strans cateva aparate care sunt folosite zilnic acolo). Eu chiar cred ca si simplul fapt ca cineva se gandeste la tine inseamna mult pentru aceste familii.
Si pe mine personal, ochii acelor mame o sa ma bantuie mult si bine.
Daca sunt oameni care gasesc motivant si inspirational faptul ca pedalez 24h si asta ii determina sa doneze pentru acesti copii - perfect. Pedalez cat vreti voi. Si dupa aia o iau de la capat.
Detalii despre eveniment aici:
http://xterra.galantom.ro/event-projects/view?id=779
Blog-ul asta nu e ca sa va fac sa va scotociti prin buzunare.
De fapt il scriu dintr-un motiv mult mai egoist: ca atunci cand o sa ma tot plang si o sa ma vait cat imi e de greu; atunci cand imi dispare cheful si motivatia si ma simt napastuit, sa imi amintesc de ziua asta.
Pe Isvan il cunosc de multi ani. Il respect mult ca om si ca sportiv. Facebook-ul imi zice ca are nevoie de un ciclist care sa pedaleze 24 de ore.
E vorba despre actiunea "24h pentru un zambet", aflata la a 5-a editie. Acolo Istvan alearga 24 de ore pe banda si un ciclist pedaleaza 24h pe o bicicleta statica. Oamenii vin si doneaza , iar de bani se cumpara echipament pentru spitalul de oncologie pediatrica din Oradea.
Ce m-a determinat sa ma bag? Habar n-am. Aia m-am intrebat si eu. Aia m-a intrebat si reportera azi dimineata la conferinta de presa.
Probabil raspunsul corect ar fi fost faza cu donatul si ajutatul. Am multe defecte, da' ipocrit nu sunt ca sa afirm asta. Asa ca banuiesc ca m-am bagat fiindca Isvan cauta un ciclist, si fiindca stiam ca pot pedala 24h.
Dimineata a avut loc o conferinta de presa in Oradea pentru prezentarea evenimentului. Conferinta are loc chiar la spitalul de oncologie.
Si dupa conferinta suntem invitati sa mergem pe salon sa vedem ce s-a cumparat anii trecuti de banii din donatii si sa vedem copiii.
Urasc spitalele. De fapt nu e vorba de ura, e o teroare greu de descris. Dar stiam inca de cand eram in masina in drum spre Oradea ca o sa merg sa ii vad.
Doctorul Ladislau ne povesteste despre sectia de oncologie. Sunt eu si 3 reporteri. Istvan a zis ca el nu mai are curajul sa urce - a fost o data si acuma i se pare mult mai usor sa alerge 24h decat sa mai urce o data scarile acelea.
Saloanele arata exemplar. Curate. Nu e imaginea clasica pe care o ai despre un spital.
Acuma ceva ani "m-am mai plimbat" cateva zile la rand prin sectia de terapie intensiva. Dupa acele zile mi-am promis sa traiesc fiecare zi ca si cand ar fi ultima. Sa ma bucur de fiecare clipa. As zice ca in linii mari mi-a reusit.
Si atunci aveam aceeasi senzatie ca acuma. Ca in pragul salonului moare orice speranta. Ca dincolo de prag, oricat de frumos si curat e inauntru, acolo de fapt nu te asteapta decat moartea. Ca nu intri intr-o camera, ci intr-o cripta.
Ianis sta in pat. Nu mai are decat putin par. Se uita intr-o tableta. Pungi vineti, cadaverice sub ochi. Si langa el, pe un scaun la marginea patului e mama lui care il tine de mana.
Una din acele imagini care te marcheaza. Pe care o sa o vezi tot timpul cu coltul mintii. Il tine de mana si ii vezi ochii. Asta m-a marcat cel mai mult in spital. Ochii mamelor de la capataiele copiilor.
In ochii aceia citesti toata suferinta din lume.
Citesti frustrarea: de ce chiar copilului ei trebuia sa i se intample??! Si chiar? De ce?
Deznadejdea. Si ai avea vreun argument? Adica, copiii astia au cancer. Nu si-au spart capul sau sunt raciti.
Si un zambet impietrit. Am vazut 3 saloane. Si in toate 3 mamele aveau avelasi zambet pierdut, impietrit pe fata. E de departe lucrul care m-a marcat cel mai tare. Zambetul acela pierdut.
Speranta? Cauti speranta in acele priviri. Sigur e pe undeva pe acolo. Trebuie sa fie. Altfel nu imi imaginez cum rezista.
Ies din salon de la Ianis.
Urmatorul e salonul lui Andrei.
Andrei are 11 ani, are leucemie. El nu mai are deloc par in cap. Si are o culoare pamantie.
"Uneori au perioade de perfuzie cate 5-7 zile continuu. Poate anul viitor o sa achizitionam un cateter modern ca sa nu trebuiasca sa ii facem mai multe perfuzii"
"- Cat stau aici?"
"- 3-6 luni, depinde de intensitatea terapiei si de gravitatea bolii. Uneori prefera sa mai stea cateva luni acasa pana le creste parul ca sa mearga iarasi la scoala sau sa iasa sa se joace."
Nu vreau sa intreb asta, dar imi scapa:
"- Care e rata de supravietuire?"
"- La copii e destul de mare."
"- Se joaca intre ei copiii?"
"- Uneori, cand nu sunt prea puternice tratamentele si cand au putere."
Stau si ma uit tamp cand la Andrei, cand la mama lui. Nu imi trece prin cap nimic. Stau ca boul si ma uit.
Maica-sa se uita la mine si deodata zice:
"- A fost campion national la karate acuma 2 ani."
Vreau sa fug de acolo...
"- Dupa aceea s-a apucat de fotbal si sa se dea cu bicicleta. Acuma 2 luni l-au diagnosticat cu leucemie".
Fac ochii mari. Ma uit la amandoi: Andrei, cadaveric in patul de spital. Maica-sa langa, tinandu-l de mana si uitandu-se la mine cu acelasi zambet, care acuma mi se pare insuportabil, impietrit pe fata.
Ma uit cretin si nu sunt in stare sa zic nimic.
Orice as incerca sa zic mi s-ar parea de o stupiditate colosala.
Parte din aparatele din salon sunt achizitionate din donatiile primite in precedentele editii organizate de Istvan. Reporterii o intreaba daca le folosesc, o pun pe masa sa stea pe pat langa Andrei.
Eu privesc si aud toate astea ca dintr-o alta lume.
Greu?! Ce e acela greu?
Poate cand stai zi de zi pe marginea unui pat de spital si vezi cum iti moare copilul cu zile? Sau poate daca ai noroc, nu moare. Dar ia stai asa vreo 3 luni in incertitudine. Culcandu-te seara de seara si intrebandu-te daca dimineata mai traieste.
Vazandu-l cum se stinge sub ochii tai. Cum nu mai e in stare sa faca nimic din ceea ce i-a placut.
Banuiesc ca in coordonatele acestea, "greul" capata alta semnificatie...
Ies din salon. Doctorul ne zice ca in cealalta aripa mai e un sugar, care e in ultima faza.
Bun. Mi-a ajuns.
In interviu reporterita m-a intrebat daca e greu sa pedalezi 24h. Am indrugat ceva banalitati.
Greu sa pedalezi 24h?! Pedalez 24 de mii de ore, dar sa nu stau o zi in locul uneia din acele mame.
Istvan zice ca anul trecut au fost la pedalat/alergat si doi dintre pacientii tratati de cancer aici.
Poate ca nu neaparat aparatele acelea in sine fac diferenta (desi fie vorba intre noi, de-a lungul acestor cinci editii s-au strans cateva aparate care sunt folosite zilnic acolo). Eu chiar cred ca si simplul fapt ca cineva se gandeste la tine inseamna mult pentru aceste familii.
Si pe mine personal, ochii acelor mame o sa ma bantuie mult si bine.
Daca sunt oameni care gasesc motivant si inspirational faptul ca pedalez 24h si asta ii determina sa doneze pentru acesti copii - perfect. Pedalez cat vreti voi. Si dupa aia o iau de la capat.
Detalii despre eveniment aici:
http://xterra.galantom.ro/event-projects/view?id=779
Postări
