Data: 01.06.17-04.06.17
Participanti: Elena, Alex, Maus, Radu
Locatie: Moldova
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Fiindca asta trebuie spus de la inceput:
Respect intregii echipe de organizare a acestui concurs. O munca colosala dusa pentru a pune in practica acest concurs complex. O echipa formidabila de oameni sufletisti care au depus toate eforturile pentru ca noi concurentii sa ne putem bucura de aceasta aventura.
Cuvintele sunt insuficiente pentru a rasplati efortul depus de acesti oameni.
Voluntari entuziasti, tineri inimosi, profesionisti.
Sincer, si fara a exagera, tinand cont de complexitatea evenimentului, as clasa ProPark Adventure Race pe prima treapta a podimului din punctul de vedere a organizarii unui concurs.
O lectie care ar trebui invatata de toti organizatorii. Toti ar trebui sa mearga macar o data la concursurile lor, fie si numai sa se inspire din entuziasmul pe care il denota acesti oameni.
-----------------------------------------------------------------------
Cel mai des folosit cuvant in concurs: "Coaie!"
Al doilea cel mai des folosit cuvant : "Pula mea!"
---------------------------------------------------------------------
Elena avea chef de un concurs pe echipe. Ca in "tinerete". Asa ne-am inceput noi aventurile : cu un adventure race acuma 11 ani.
Am incropit una din cele mai faine echipe alaturi de care am concurat pana acuma: alaturi de noi aveau sa mai vina Maus (a.k.a Ionascu Marius) si Radu Diaconescu.
Astia 3 luati fiecare separat sunt dupa parerea mea din ciclul oamenilor care au schimbat ceva de-a lungul timpului in sporturile in care s-au implicat. Nu e lauda gratuita. Nu neaparat prin prisma rezultatelor. Mai ales prin ... felul lor de a fi si prin faptul ca fiecare in parte a inspirat pe multi dintre cei care acuma practica aceste sporturi.
Si asta e de departe cel mai important lucru.
----------------------------------------
Odata echipa incropita, au fost o gramada de discutii savuroase si de planificari. A fost o parte foarte frumoasa din aceasta aventura si multe ore si zile frumoase petrecute in discutii.
3 oameni puternici fizic. Foarte puternici. 3 caractere si mai puternice. Si acest ultim aspect avea sa dea savoare deosebita acestui concurs.
Alaturi de ei 3 sunt convins ca as putea birui orice provocare. A fost, da, chiar a fost, o onoare sa petrec impreuna cu ei 34 de ore de distractie.
A..da. Si al 4-lea mebru e exact la fel de capos si indaratnic.
---------------------------------------
Romania e o tara mare. De asta iti dai seama cand pleci din Timisoara cu destinatia Targu Neamt unde avea sa aiba loc startul.
Mergem in masina cu Dan Lupsa. O alta "figura" din peisajul concursurilor montane si cu Ionut Silinc, alt sportiv bun si un om tare fain.
In Targu Neamt aflam ca booking.com da rateuri in Moldova si ramanem fara cazare.
Asa ca purcedem la prima terasa unde mancam si bem. Ultimele beri inainte de abstinenta.
Emotii?
Mari. Cum n-am avut de mult. Sunt miliarde de detalii care concura la reusita la un adventure race. Miliarde de detalii in care daca unul singur e gresit transforma bucuria in deznadejde.
Initial am afirmat ca pregatirea fizica e cel mai putin important aspect. Poate nu e chiar asa. Dar toti 4 suntem mai mult decat bine pregatiti fizic anul acesta.
Si la final, zecile, sutele, miile de ore de antrenament aveau sa transforme concursul intr-unul din cele mai usoare concursuri pe echipe la care am participat.
Fizic, pentru noi a fost aproape "o banalitate". Dar in spatele acestei banalitati sunt ani intregi de munca.
Doar ca partea fizica e doar un aspect din puzzle-ul urias al unui adventure race.
Sedinta tehnica are loc in Vanatori Neamt la sediul Parcului Natural. E vitala sedinta tehnica. Sunt vitale toate detaliile de acolo.
Luam kit-urile si fugim la noua cazare.
----------------------------------
Se da o camera de hotel.
3 oameni, 3 laptop-uri, o grmada de gadget-uri conectate, o multime de programe de navigatie. Fiecare deseneaza contracronometru track-uri. Ne schimbam intre noi si verificam ce a facut celalalt. Se vorbeste, se studiaza hartile, se cauta variantele optime. Se reface. Se isca discutii. Scenarii, ipoteze. De la capat.
Traseul optim la un adventure race e probabil cel mai important aspect. Nu pot sublinia cat de important e sa stii unde mergi in concurs.
Analizam punctele forte ale echipei. Stabilim rute atipice doar pentru a profita de faptul ca noi suntem puternici pe bicicleta.
Si iarasi desenam...
Elena pregateste mancarea pentru cursa. Acesta e pe locul 2 ca aspecte importanta in acest gen de concursuri.
Detalii, miliarde de detalii si decizii de care depinde cursa.
Se desfac si se refac bagajele. Iarasi si iarasi. Studiem prognoza.
Detalii... Si asta da farmecul pana la urma. O pereche de sosete uscate cand esti fleasca, o haina in minus de carat, o haina groasa totusi la peste 1900m cand din cer pica ceva ce seamana cu ninsoarea. Un gel in plus sau in minus.
------------------------
Nu sunt multe echipe. Poate nu sunt cei mai buni sportivi aici. Da' stii ce? Sunt aia care inca isi mai permit sa rupa 4 zile din rutina pentru a fi pe munte cu prietenii, pentru a face ce le place. Sunt cei care zic "povestea". Salahorii care ii inspira pe restul. Care spun povestile alea faine la care cei care le asculta fac ochii mari si poate li se aprinde o luminita in cap si isi zic :"bai, ce aventura faina! Si eu pot!"
Si da, a fost o aventura de povestit si raspovestit nepotilor. Da' cum zicea un prieten :"Noi deocamdata nu traim din amintiri, noi le creem".
Pai s-o creem si pe asta...
----------------------
La 7.30 in ziua de 1 iunie 2017 echipa Avenul Piciorul Boului (ca noi nu puteam avea un nume normal, nu ?) a luat startul.
Am pornit tare. Ca e bicicleta, Ca ne place. In echipa il avem pe ala de-a zis: "Nu te uita in spate, ca iti poate lua unu' locul".
Am mers tare pe sosea. Am trecut pe langa Manastirea Sihastria.
Amintiri...aici am mai fost prin liceu cu prieteni buni la un fel de pelerinaj. Adica nu mai aveam bani si mergeam din manastire in manastire ca aia ne gazduiau si ne dadeau mancare pe gratis. Si asa am petrecut vreo 10 zile atunci.
Prima urcare spre Schitul Sihla o facem in forta. E dimineata, ne incalzim motoarele. Chilia lui Daniil Sihastru. E o zona superba partea aceasta de tara. Incarcata cu simboluri, cu un peisaj idilic. Si da, a fost un concurs in care am avut resursele fizice ca sa ne putem bucura de toate locurile minunate prin care am trecut.
CP1, dau un fel de interviu. Vorbim mult. Vorbim prostii. Suntem sugubeti si glumim intruna.
Coboram mai departe catre Agapia.
O zona colinara, impadurita, cu manastiri presarate peste tot. Da, e frumos aici. Al doilea punct e la Agapia Veche.
Concursul are o sumedenie de probe speciale care ii dau intreaga savoare. Specialele astea pot sa iti puna serioase bete in roate daca o dai in bara. Ca sa le birui trebuie sa te duca si capul, nu doar picioarele. Trebuie sa ai un minim bagaj de cultura generala si in tartacuta, nu doar in spinare. Trebuie sa mai ai si ceva logica.
Prima speciala presupune sa gasim "casa cu inima galbena" din satul Agapia si sa raportam numarul la organizatori. Primim o foaie cu o descriere interesanta si cu indicii.
Dar noi suntem speciali. Luam foaia fara sa o citim, o bagam in buzunar si plecam ca bezmeticii.
Ajunsi in sat Elena incerca sa ne convinga sa citim totusi ce naiba o fi scris acolo.
"Uite-o acolo, bagami-as pula! E galbena si are inimi la ferestre. Uite-o ba!" Inconfundabilul Maus...
Se da o manastire mare, plina de turisti la intrare. Si niste tembeli ciudati care urlau cat puteau pe acolo : "Ba coaie, nu pe-acolo!", "Ba ma pula, e pe strada aia"
Elena striga la noi ca totusi suntem la manastire si nu toti sunt interesati de injuraturile noastre. Da' n-ai cu cine...
Un drum superb printr-o padure de brazi. O coborare in viteza pana in satul la care nu am reusit sa ii retin numele nici acuma: Balan Mitoc.
Fuga pana la CP3 la lacul Cuiejdel.
A doua speciala: trebuia sa culegem din padure 8 tipuri de frunze. Fiecare ratare duce la penalizare de 600m de alergat. Care in economia cursei poate insemna mult.
"Retineti ca sunteti intr-o zona protejata care incepe dupa drumul acesta. Trebuie respectate regulile in vigoare". Asa ne-au zis.
Boul (adica eu) primul lucru pe care il face e sa treaca drumul si sa se apuce de rupt frunze.
Printre invective si onomatopee reusim sa strangem 4 puncte de penalizare.
Si aici l-am vazut prima data pe Maus alergand. Si...chiar alearga.
De aici noi am ales o ruta ciudata care ocolea 20km. Dar care teoretic ne scutea de push bike. Speram sa facem aici diferenta. Asa ca in timp ce toate echipele mergeau intr-o directie, noi mergeam fix invers. Si ajungem iarasi in Balan Mitoc ala.
Aici Radu se gandeste sa vorbeasca cu localnicii sa aflam daca se poate trece muntii pe ruta asta. Track-ul nostru doar presupunea asta, nu stiam sigur.
----------------------------------------------
Norocul e poate elementul cel mai putin controlabil in ecuatia acestui concurs. Si totusi are un rol deosebit.
Contrar track-ului si mai ales contrar dorintei mele, celelalte caractere puternice din echipa au ales sa ignore track-ul si sa mearga pe ce au zis alcoolici de ora 9 dimineata de la birtul din sat.
Am mers pana cand ne-am dat seama ca push bike-ul era varianta cea mai placuta. Carry bike-ul care a urmat m-a scos din pepeni si am clacat nervos.
Pe Radu nu il poti enerva usor. Pe Maus nu il prea interesa ce injuram eu - ca el era deja in varful culmii si disparuse.
Elena ma ruga sa termin cu cearta si sa tac din gura. Eu tipam si boscorodeam intr-una.
In creasta Radu a incercat sa ma calmeze. Ca el parea de departe factorul de calm din echipa. Pe Elena o ignoram, ca a facut ceva total atipic ei: ne-a lasat sa ne certam si nu a intervenit niciodata pe parcursul concursului.
Asa ca de aici si pana la final ne-am contrat in 3. Elena doar se executa la deciziile noastre.
Radu vroia la stanga, Maus cu mine la dreapta.
Radu avea argumente logice. Eu aveam nervi.
Maus a transat disputa. El a plecat. Si s-a dus unde credea pula lui ca e bine. Ce era de facut? Ca doar nu-l puteai lasa singur ca eram echipa de 4. Am plecat dupa el.
Dupa vreo 400m de mers prin padure de-ampulea in vale se vede CP4.
Norocul bata-l vina...
Coborarea ne-a umplut de noroi, da' a fost faina.
Radu a scos cu zgomot cauciucul de pe geanta. Am stiut tot timpul ca trebuie sa existe un motiv pentru care car cartusurile alea de CO2 dupa mine... Instant se repara roata.
CP4.
Acuma certurile alea ar fi meritat filmate. As rade copios cand le-as revedea. Nu erau certuri de fapt. Erau... fiecare dintre noi e suficient de capos in felul lui incat sa nu lase de la el.
-----------------------------------------
Urasc sa vaslesc. Sunt un amarat de programator cu veleitati de sportiv de duminica. Unde imi folosesc doar picioarele. Nu sunt in stare sa vaslesc, nu imi place sa vaslesc, urasc sa vaslesc.
Lacul Izvorul Muntelui e cel mai mare lac din tara.
Asa ca organizatorii au fost marinimosi: ne-au pregatit 24km de vaslit rupti in 3 etape.
24km de vaslit. E halucinant. E ireal. E... Bagi pula, ca nici macar gluma proasta nu poate fi numita asta.
Prima etapa de vaslit are vreo 7.4km.
Avem 2 barci: un caiac rigid si o barca pneumatica. Ne duce mintea sa legam barcile intre ele. Nu ne duce mintea deloc si eu ma trezesc ca sunt pus in fata, in caiac, in prima barca.
Si incepe...
Radu s-a chinuit sa ma invete. Sa imi dea ritmul. Sa imi optimizeze miscarea. Degeaba.
In timp ce eu asudam acolo, Elena cu Maus ne faceu din spate cu ou si cu otet ca mergem prost, ca nu tinem directia, ca nu e bine.
Eu ii zic lui Radu ca CP-ul nu e acolo unde mergem. Asta nimic. Maus cu Elena vorbeau intruna din spate si ne boscorodeau. Cam dupa 3km a realizat si Radu ca de fapt punctul e la dracu-n praznic.
Si da-i si lupta. Si da-i si lupta.
Cand am pus din nou picioarele pe pamant am inteles exact ce simteau marinarii acuma sute de ani cand plecau cu corabiile in expeditii.
Urmeaza speciala gurmanzilor.
Aici ne asteapta 3 oale uriase cu sarmale. Primim fiecare cate 4 bucati.
Adica...glumesti?! Am ajuns in rai? Deliram? Sarmale, dupa atatea ore de batoane si geluri? Sigur e un vis.
Ideea e ca trebuie sa iti alegi un fel de sarmale si dupa aia sa ghicesti toate, dar toate ingredientele. Nici unul in minus, nici unul in plus. Altfel, 7 minute de penalizare pe ingredient.
Nu stiu de ce le-am ales pe cele cu urda - pana atunci nici nu am stiut ca exista sarmale cu urda. Cum nu stiam ca exista ingredientul hasmatuchi sau ca cineva ar pune bors in sarmale.
Ne-am ales cu 21 minute de penalizare.
Da' aici s-a intamplat ceva ciudat. Radu si Maus au "plecat" din concurs. Ne-am apucat sa facem selfie-urile cu simpaticele voluntare, sa o dam iara la glume si povesti.
Maus s-a apucat de teleconferinte cu familia, Radu nu stiu exact ce facea. Da' clar astia 2 uitasera complet ca sunt in concurs.
Intre timp mai apare o echipa. Nici asta nu a parut sa ii agite pe a mei.
A doua proba de vaslit dureaza vreo 11km. Traverseaza tot lacul ala urias. Ma intreb, daca era Baikal-ul in loc de Izvorul Muntelui, ne puneau tot asa - sa il traversam tot?
Dupa inca vreo 4km de vaslit am cedat complet. Si fizic si nervos. Asa ca am tras la mal si i-am cedat locul lui Maus.
Care Maus intamplator in timpul liber sta si toata ziua da la sapa prin Galati ca sa isi construiasca trasee de bicicleta. Ca si cartita. De ce dracu' nu l-am pus pe el de la inceput acolo mi-e complet neclar.
Dupa ceva ce a adus cu o eternitate am putut striga ca si Columb : "Pamant!!!"
In continuare fiorul concursului nu parea si ii atinga pe Maus sau Radu. Eu cu Elena plecasem, am primit avertisment de la organizatori, am boscorodit iarasi.
Na, si incepe trekking-ul din Ceahlau. Aici aveam temeri. Ca Maus e un ciclist formidabil. Cu litere mari.
Da' tot el zice : "Alergatul e pentru saracii care n-au bani de bicicleta"
Si Maus a inceput sa alerge pe un forestier prafuit in bataia soarelui de dupa amiaza. Si cu siguranta nu alerga mai incet ca noi. Ba dimpotriva.
Urasc sa merg pe forestiere. Fara bicicleta. A fost laitmotivul discutiilor din urmatoarea ora. A fost unul din motivele pentru care acuma multi ani cand mergeam prin munti cu Elena am descoperit ca exista bicicleta pentru asa ceva.
Pe forestier, ca o echipa serioasa si riguroasa ce suntem, am trecut la crapat fistic.Nu, pe bune. Radu avea cu el o punga mare cu fistic din care ne tot alimenta. Asa ca mergeam tacticos, descojind fisticul. Pentru necesarul de sare - asa a zis Radu.
Mai pe seara ajungem si la punctul unde iesim de pe forestier.
Odata cu inserarea s-a intamplat cave ciudat cu Radu - s-a super activat. Probabil e vampir. De-acuma inainte a ajuns sa ne cronometreze minutele de stat in CP-uri.
Ca norocul m-a dus mintea sa iau betele de trekking cu noi. Foarte utile pentru Elena.
Urcarea spre Dochia am facut-o... cam ca la un vertical race.
Daca Radu era clar ca o sa mearga la deal ca tancul rusesc, Maus a fost supriza. A inceput panta verticala si asta a disparut din peisaj. Daca cumva i-ar trece prin cap sa participe vreodata la vertical race-uri, i-ar cam enerva pe unii alergatori...
La Dochia Maus decreteaza ca el moare inghetat. Ca si mine. E unul din multele puncte comune pe care le am cu el. Uram frigul. Asa ca intram la cabana si umplem bidoanele cu ceai fierbinte. Pe care Elena descopera ca e super practic sa le bagi sub tricou si ai un fel de calorifer la purtator.
Urmeaza rapel-ul. Care mie mi-a placut foarte mult. Pe langa ca in punct erau niste prieteni vechi cu care ne-am pus la povesti.
Tot aici am ispasit si cele 21 de minute de penalizare de la sarmale. Da' acuma toti 4 eram in alt film.
Radu poza asfintitul peste Hasmasul Mare, Elena cu mine povesteam cu Smendre si cu Screech, Maus se incalzea. Cu siguranta puteam accepta si mult mai multe minute de penalizare. Era fain acolo.
De aici urmeaza o coborare pana in CP8. La Adelin care mi-a zis ca nu avea bere. Da' nici eu nu prea aveam chef de bere sincer. Un pic mai jos, organizatorii de la Bate Toaca cu prajitura si cafea.
Cum nu era graba mare, am luat cafeaua si mergeam noi 4 asa sub Ocolasul Mic, la lumina frontalelor si a jumatatii de luna, pasand paharul de cafea de la unul la altul.
In toate punctele eram intampinati cu chiuituri si cu voie buna. O atmosfera de vis. Din CP9 incepem iara sa urcam catre Dochia.
S-a concluzionat la final ca totusi organizatorii au ratat cateva poteci si nu au reusit ne duca pe absolut toate traseele din Ceahlau. Cateva, dar sigur foarte putine.
La Dochia a doua oara ne dedam la desfrau. 5 ciorbe la 4 oameni (da ma, eu mi-am comandat 2). Tot aici o noua speciala. Trebuie sa raspunzi corect la 7 intrebari grila din subiecte de ecologie/ parcuri /arii protejate. Ai ratat o intrebare - 5 minute penalizare. Da' 5 minute inmultite cu 25 de intrebari posibile poate sa dea a dracului de mult.
Ne luam ciorbele linistiti si ne punem in fata "judecatorului". Prima intrebare - gafa. Astfel am aflat ca mancatul unei ciorbe dureaza fix 5 minute.
Urmatoarele 7 le-am nimerit pe toate spre nemultumirea lui Maus care parca ar fi mai vrut o ciorba.
Din culise:
Maus era pus sa aleaga numarul intrebarii.
- Maus, zi un numar!
- Ce, ma?
- Zi ma un numar!
Pauza. Trebuia sa vezi fata pierduta a lui Maus. Elena cu Radu si cu mine ne tavaleam de ras.
Nedumerit Maus zicea intr-un final un numar. Si tot asa.
Am mai povestit si cu cei de aici. Ca iara erau oameni faini si cunoscuti. Da' de-acum Radu ne zorea deja.
Urmeaza sa coboram pana la Cascada Duruitoarea. Aici ritmul nostru a trecut la cel de melc. Maus cred ca dormea. Elena sigur dormea. Radu nu stiu, ca nu mai vorbea. A incercat omul sa lege ceva conversatii. Da' el are tot timpul subiecte grele la care trebuie sa te fortezi sa poti purta o discutie.
Eu cu Maus mai reactionam acuma doar la :
"- Coaie!"
"- Ce-i coaie?"
"- Dormi coaie?"
"- Nu coaie"
Na, cum naiba sa poata Radu purta vreo discutie in mediul asta?!
Linistea noptii feerice din padurea de brad prin care mergeam si care era in continuare luminata de luna era sparta constant de trilurile de basini ale lui Maus. Sau ale mele. Era un concert sublim, intr-o noapte de vis. Na, ce vrei dupa ce aproape 24 de ore ai mancat doar geluri si batoane?!
De la Duruitoarea urmeaza un drum de legatura pana la Cabana Fantanele. Din asta nu tin minte mai nimic ca deja halucinam de somn. Ceva basini si multe "coaie".
La Fantanele ne-am activat spiritul de lupta.
Da' nu cum va imaginati voi, ci intre noi.
Radu vroia sa o luam pe nu stiu ce scurtatura printr-o padure virgina. La 4 dimineata. Dupa 22 de ore de concurs. Ca cica pe-acolo scurtam vreo 8km.
Noi 3 (de fapt 2, ca Elena in continuare a facut cel mai atipic concurs si nu a intervenit niciodata...) nu si pace. Radu iara o da pe argumente logice.
Abureli din alea cu harta, creste, directie, logica, gandire. Tampenii...
Doar ca Maus e chiaun de somn si eu la fel. Ca sa scapam de gura lui am luat-o fix pe niciunde. Dupa vreo 20 de minute suntem pe asfaltul care inconjoara Ceahlaul.
Cu vreo 8km scurtati. Norocul (ca eu si Maus eram daramati de somn si nu mai aveam putere sa ne contrazicem, ca altfel dracu' stie ce decizii luam).
Pe asfaltul ala am clacat de somn (cred ca e a 3-a oara cand zic ca eu am clacat. Partea buna e ca niciodata fizic.)
Am descoperit ceva ce Elena descoperise acuma vreo 15 ani pe Mont Blanc: ca poti merge in somn. Literalmente in somn.
Deschideam ochii, imi luam o directie, dupa care ii inchideam si efectiv dormeam. De cateva ori Elena a strigat la mine ca iesisem de pe asfalt si o luasem pe aratura. Dupa care dormeam iarasi.
In fata Maus si cu Radu aveau ceva discutii inflacarate de zici ca isi faceau curte unul altuia. In spate, Elena veghea sa nu pic din picioare in timp ce dorm.
A doua propunere a lui Radu de ceva scurtatura. De data asta este intampinata cu urale si ovatii de catre toti.
Soarele a rasarit deja, suntem pe ceva pajisti, jos se vede blestematul ala de lac acoperit de o mare de ceata groasa. Suntem langa ceva schit micut. E frumos. E frumos sa fii cu prietenii acum, aici.
In lungul drum spre lac, la Elena ii vine ideea sa verifice rezultatele online. Stiam ca avem ceva avans fata de urmaritori. Dar pana aici, la 24 de ore de la start concursul a fost straniu.
Toti 4 avem competitivitatea in sange. Mai mult poate decat trebuie. 3 dintre noi (eu ma exclud) au si motive - sunt obisnuiti sa obtina rezultate. Sunt obisnuiti sa castige, au competitia in ADN.
Si Elena ne comunica ca echipa care vine din spate e la doar o ora in urma.
Scena a fost memorabila:
Elena era cu Maus in fata. Eu si Radu ceva mai in spate.
Elena a zis doar atat : "Au doar o ora in urma"
A fost...epic :).
Maus nu a zis absolut nimic. A inceput sa alerge. Elena la fel.
Probabil aici se face diferenta intre castigatori si restul. Nu numai la pregatirea fizica. Acel ceva care nu poate fi cuantificat. Unii ii zic ambitie, altii indarjire, altii vointa.
Atunci cand stergi cu buretele 24 de ore de oboseala, de efort fizic, de epuizare. Si o iei frumos de la capat. Ca e concurs. Si ca ai venit sa il castigi. Cand logica si ratiunea se rezuma la a face tot posibilul pentru a fi mai bun, pentru a-i intrece pe altii.
Sunt pareri diametral opuse despre aceasta atitudine. Personal am admirat-o si invidiat-o tot timpul.
Asa ca am alergat. Si iar am alergat pana pe malul lacului.
Dupa parerea mea noi am luat startul in concurs dupa 24 de ore. Si fara umbra de modestie, nici dracul cu toate hoardele lui nu ar fi mai putut sa ne ajunga acuma.
Acuma 12 ore aici mancam fistic, si ne mosmondeam. Acuma abia daca am dat binete la voluntari si din mers am sarit in barci.
Elena a fost "trecuta" la somn in barca. Era nevoie sa fie odihnita la bicicleta.
A 3-a si ultima tura de vaslit a fost agonizanta. Soare, oboseala. Consant Maus cu Radu care erau singurii care vasleau sa intorceau sa vada de unde am plecat ca sa se asigure ca noi de fapt mergem.
Cu siguranta fara ei doi nu ieseam din lacul blestemat.
Pentru a doua oara suntem la sala de sport din satul Hangu unde e punctul de tranzitie intre bike si trekking. Aici am trimis tot echipamentul si mancarea pentru restul turei. Un alt aspect important: cu ce te imbraci? ce mananci aici? ce cari dupa tine si ce lasi?
Urmeaza "bucla pulii". Adica de aici urci 500m pana pe o culme, cobori 500m pana in urmatorul punct de control, dupa care ghici ce ? Te intoci inapoi exact pe unde ai venit.
A...da. Si astia 500m de catarare sunt ciclabili doar daca ai o imaginatie bolnava. Sau daca te numesti Elena, Maus sau Radu...
Oricum incepem prin a cara bicicleta printr-un noroi pana la gat, macinat de urme de vaci pline cu apa. Ca, citez:
"- Maus, ce pula mea facem aici? De ce nu mergem pe track?!"
"- Coaie, oricum le caram in spate, macar pe aici e mai scurt"
Dupa necesarul carry-bike, astia 3 a mei s-au urcat pe biciclete. Oi fi fost eu obosit, dar sincer nici in cea mai buna zi nu cred ca puteam sta pe panta aia in sa.
Apropo, ca n-am zis mai nimic de Elena pana acuma. Nu de alta, dar adventure race-ul este un concurs eminamente de femei. Ele te ridica, ele te doboara. E a naibii de simplu. Fata merge bine, n -ai treaba. Fata merge prost, ai pus-o.
Asta pornind de la logica simpla ca fata trebuie sa fie cea mai slaba din echipa. Ca sa poata fi ajutata. Ca daca e altfel, e de cacao rau...
Elena a fost simplu magistrala aici. Si nu zic eu.
"-Ba Maus, ce naiba a mancat Elena ?!"
"- Nu stiu coaie, asta ma intreb si eu..."
Punct.
A...da. Eu impingeam acolo bicicleta. Ca un bulina rosie in favoarea mea, totusi o impingeam destul de repede...
CP15 si de aici trebuie sa ne intoarcem pe unde am venit.
Am urcat aproape integral pe biciclete toata blestematia aia de culme.
Ca idee, daca dupa 24 de ore aveam un avans de 1 ora, dupa 27 de ore aveam un avans de aproape 3 ore.
Din nou in sala de sport - pentru ultima data. Alimentare contracronometru si la drum.
A...da. Stiti deja aventurile noastre cu problemele tehnice la biciclete. "Blestemul" ala de care nu scapam.
Ca sa scurtam: la Elena i s-a rupt maneta schimbator de viteze fata. Am blocat pe foaia mica. Am scos "sufa". Asta e coarda cu care legam bicicletele. Iarasi unul din detaliile pe care le pregatisem dinainte - simpla achizitionare si confectionare a "sufei" a fost subiect de discutii de vreo 2 zile in online.
Maus a fost pus pe post de bidiviu si o cara pe Elena care pedala ca un hamster curentat. Radu il impingea pe Maus de spate ca sa ii dea elan.
La aceasta imagine simpla se poate reduce tot spiritul unui adventure race. O imagine care ar fi facut cat toate descrierile la un loc. Asta inseamna echipa. Prieteni. Ce mai vreti voi.
A...Ce faceam eu? Pai, ma! Cineva trebuia sa-i si incurajeze, nu?!
Faza cu tractatul bicicletei nu a mers prea mult ca s-a inasprit panta.
Si norocul si-a bagat din nou coada...
"- Ba Maus, suntem la 300m de track, nu e bine!"
"- Coaie, suntem pe drum si acolo in vale nu e nimic"
"- Ba Maus, mergem aiurea, hai inapoi"
Cu greu s-a lasat convins. Maus cu Radu, in iegarii de bicicleta noroiti au dat navala in ceva manastire in constructie ca sa ceara indicatii.
Pe scurt, localnicii cu care am interactionat pe durata concursului par a fi toti din pamfletele de pe Times New Roman. Ori idioti, ori alcoolici. Eu banuiesc ca e o combinatie de amandoua.
Aia habar nu aveau ca deasupra capului lor e un ditamai drum. Si asta e un exemplu doar. Din fericire, de pe dealul de vis a vis, am vazut drumul respectiv. Am purces pe el - era mai mult decat ciclabil si ne-a dus fain frumos cale de vreo 7km si 600m diferenta de nivel fix pana in culmea de unde mai erau vreo 5-6km pana la CP.
Cei mai epici 5-6km pentru toate echipele din concurs...
Pe coborare, nici urma de drum.
Dupa nenumaratele dispute de pana acuma, am cazut la pace ca indiferent ce se intampla urmam cu sfintenie track-ul.
Asa ca nu l-am urmat.
Si asta a fost norocul cel mai mare...
Unde era track-ul, nici urma de drum. L-am cautat vreo 5, maxim 10 minute dupa care am decis sa ii dam la vale. Prin padurea prin care probabil Stefan cel Mare vana bouri acuma 600 de ani si de atunci nu mai trecuse nimeni pe acolo. Inaintam agonizat tarand bicicletele sau sarind copaci viteza.
Intr-o poienita am clacat nervos (stiu, e a 4-a oara cand eu clachez in povestea asta..). Am gasit ceva drum, am inceput sa tip isteric si i-am dat-o pe acolo.
Lui Maus, care pare a fi cladit pe calapodul : "Facem orice, doar sa nu stam pe loc, mergem oriunde, dar ne miscam" i-a convenit.
Radu incerca iar s-o dea cu logica, hartile, gandirea si alte abureli. Doar ca acuma ramasese singur: eu urlam ca disperatul, Maus cred ca jubila si Elena continua doar sa ne urmeze in toate tampeniile.
Norocul de data asta a fost a dracului de mare: o coborare in cap, pe un jgheab plin de frunze, dar ciclabil.
Degeaba se auzea din spate Elena:
"- Baieti, grija mai ca rupem schimbatoarele! Va rog, grija!"
Pula, ma muscase Belzebut de coaie si ii dadeam ca istericul la vale. A fost o coborare geniala care ne-a scos in forestier la 2km de punctul de control.
Ca idee, unele echipe au petrecut pe-acolo si 12 ore...
A urmat speciala de "cacat". La propriu. Trebuia sa identifici cacatul de zimbru din 7 mostre de cacat. Radu a fost magistral in recunoscut cacatul de zimbru. Punct.
Si mai era un singur CP de bifat. Ultimul :).
Dar fiindca noi creem amintiri ar fi fost prea searbad sa se termine aici...
Track-ul desenat trecea o culme de pe o parte pe alta si scurta cu 25km ruta normala. Un cacat de vreo 2.5km de urcat si 2.5km de coborat.
Care a inceput frumos cu pedalat, s-a transformat rapid in push bike si la fel de rapid in carry bike. Pe un drum pe unde cred ca toate vacile din lumea asta au tinut mortis sa isi lase urma. Un noroi infernal.
Dupa care si drumul a disparut. Si padurea. Ca a fost inlocuita de lastarisul crescut in urma taierilor. Care nu aparea in Google Earth.
Caram bicicletele in spate, pe o panta infernala, printr-un hatis interminabil si impenetrabil.
Moment in care m-am uitat la Elena si mi-am dat seama ca acuma nu e a buna. Daca pana acuma a tacut 33 de ore, parea pe punctul ca brusc vrea sa inceapa sa vorbeasca. Si atunci noi 3 cam eram in buda...
Radu:
"- Auzi, voi cum ati desenat track-ul asta? Ati tras cumva o linie dreapta?"
Si raspunsul nonsalant a lui Maus:
"- Da!"
Am ajuns si sus. Partea buna. Partea cumplita era ca dincolo era o mare interminabila de lastaris fara nici urma de drum. Incununata cu toate urzicile din lume la un loc.
Am clacat. Ha, v-am prins! Stati ca acuma eram 2! Si eu si Maus.
Radu iara cu logica lui. Ciudat e ca de data asta l-am ascultat. A zis sa o dam pe culme pana la liziera padurii batrane, ca cica acolo scapam de lastaris si urzici. Parea coerent...
Dupa ce ne-am luat tot tratamentul de reumatism pentru urmatoarele 10 vieti, am ajuns si acolo.
Unde a continuat isteria in 3 (Elena se pregatea deja sa vorbeasca). Eu vroiam la dreapta, Radu tot inainte, Maus disparuse ca ...Maus in urzici. Cand ma contram cu Radu, cand urlam amandoi dupa un Maus inexistent.
(Cred ca Elena deja zisese ceva in punctul asta)
Cand era isteria mai in toi:
"- Coaie!!! Am gasit drumul!"
Linsite. Voie buna. Drum ciclabil.
Am dat in forestier si eu eram fericit. Maus deja plecase.
Acuma a fost faza in care mie mi s-a parut ca pentru prima data Maus se enervase. Radu incerca sa-l opreasca sa verificam naibii in ce directie mergem. Maus ii dadea ca bezmeticul la vale.
S-a isterizat rau cand l-am intrebat daca e sigur ca directia e buna.
"- Da, ma! Agapia e la 2km in fata"
Sir de injuraturi de confirmare.
Radu a mai incercat o data sa o dea cu hartile si cu logica. Maus chiar se enervase acuma.
Ajung cu Maus in dreptul manastirii.
"- Ba Maus, asta nu e Agapia..."
"- Vad si eu coaie..."
"- Unde dracu suntem?!"
"- Nu stiu coaie.."
Dintr-o greseala de oboseala noi ne asteptam sa ajungem in Agapia. De fapt eram la Sihastria, la doar 7km de coborare pe sosea pana la finish.
Norocul... :)
Na...da' Elena era deja cu capsa pusa. Ii ajunsesera 34 de ore de din astea. Si a vorbit. Nu mult. Da' a vorbit.
Si dupa aia noi am tacut. Radu ducea trena, eu cu Maus nu ziceam nimic si Elena pedala pe foaia mica, ca doar pe aia o mai avea, de ziceai ca o armata de draci sunt pe urmele noastre.
Yep, am castigat concursul. Dar de departe asta e doar o mica farama din povestea noastra.
Am facut parte dintr-o echipa incredibila din punct de vedere fizic. Unica ca si mental. Chiar daca acuma e la cald, as zice ca a fost una din cele mai faine si inedite experiente de la un concurs pe echipe.
N-a mai fost despre depasit limite, despre supravituire.
Stii cum a fost? Ca nu-mi vine acuma alta comparatie.
A fost ca in "Dupa 20 de ani" a lui Dumas. 4 muschetari trecuti prin multe se intalnesc si o pun de o poveste. 4 caractere puternice, sugubete, o pun de o noua aventura. Nu de capa si spada. De bicicleta si trekking. Si mult vaslit.
-----------------------------------
La final , respect Elena! Nu pentru ca ai rezistat fizic, ca aia stiam toti 3 ca poti.
Ca ne-ai suportat 34 de ore...
--------------------------------------
La anu' ?!
Normal, ba coaie...
Participanti: Elena, Alex, Maus, Radu
Locatie: Moldova
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Fiindca asta trebuie spus de la inceput:
Respect intregii echipe de organizare a acestui concurs. O munca colosala dusa pentru a pune in practica acest concurs complex. O echipa formidabila de oameni sufletisti care au depus toate eforturile pentru ca noi concurentii sa ne putem bucura de aceasta aventura.
Cuvintele sunt insuficiente pentru a rasplati efortul depus de acesti oameni.
Voluntari entuziasti, tineri inimosi, profesionisti.
Sincer, si fara a exagera, tinand cont de complexitatea evenimentului, as clasa ProPark Adventure Race pe prima treapta a podimului din punctul de vedere a organizarii unui concurs.
O lectie care ar trebui invatata de toti organizatorii. Toti ar trebui sa mearga macar o data la concursurile lor, fie si numai sa se inspire din entuziasmul pe care il denota acesti oameni.
-----------------------------------------------------------------------
Cel mai des folosit cuvant in concurs: "Coaie!"
Al doilea cel mai des folosit cuvant : "Pula mea!"
---------------------------------------------------------------------
Elena avea chef de un concurs pe echipe. Ca in "tinerete". Asa ne-am inceput noi aventurile : cu un adventure race acuma 11 ani.
Am incropit una din cele mai faine echipe alaturi de care am concurat pana acuma: alaturi de noi aveau sa mai vina Maus (a.k.a Ionascu Marius) si Radu Diaconescu.
Astia 3 luati fiecare separat sunt dupa parerea mea din ciclul oamenilor care au schimbat ceva de-a lungul timpului in sporturile in care s-au implicat. Nu e lauda gratuita. Nu neaparat prin prisma rezultatelor. Mai ales prin ... felul lor de a fi si prin faptul ca fiecare in parte a inspirat pe multi dintre cei care acuma practica aceste sporturi.
Si asta e de departe cel mai important lucru.
----------------------------------------
Odata echipa incropita, au fost o gramada de discutii savuroase si de planificari. A fost o parte foarte frumoasa din aceasta aventura si multe ore si zile frumoase petrecute in discutii.
3 oameni puternici fizic. Foarte puternici. 3 caractere si mai puternice. Si acest ultim aspect avea sa dea savoare deosebita acestui concurs.
Alaturi de ei 3 sunt convins ca as putea birui orice provocare. A fost, da, chiar a fost, o onoare sa petrec impreuna cu ei 34 de ore de distractie.
A..da. Si al 4-lea mebru e exact la fel de capos si indaratnic.
---------------------------------------
Romania e o tara mare. De asta iti dai seama cand pleci din Timisoara cu destinatia Targu Neamt unde avea sa aiba loc startul.
Mergem in masina cu Dan Lupsa. O alta "figura" din peisajul concursurilor montane si cu Ionut Silinc, alt sportiv bun si un om tare fain.
In Targu Neamt aflam ca booking.com da rateuri in Moldova si ramanem fara cazare.
Asa ca purcedem la prima terasa unde mancam si bem. Ultimele beri inainte de abstinenta.
Emotii?
Mari. Cum n-am avut de mult. Sunt miliarde de detalii care concura la reusita la un adventure race. Miliarde de detalii in care daca unul singur e gresit transforma bucuria in deznadejde.
Initial am afirmat ca pregatirea fizica e cel mai putin important aspect. Poate nu e chiar asa. Dar toti 4 suntem mai mult decat bine pregatiti fizic anul acesta.
Si la final, zecile, sutele, miile de ore de antrenament aveau sa transforme concursul intr-unul din cele mai usoare concursuri pe echipe la care am participat.
Fizic, pentru noi a fost aproape "o banalitate". Dar in spatele acestei banalitati sunt ani intregi de munca.
Doar ca partea fizica e doar un aspect din puzzle-ul urias al unui adventure race.
Sedinta tehnica are loc in Vanatori Neamt la sediul Parcului Natural. E vitala sedinta tehnica. Sunt vitale toate detaliile de acolo.
Luam kit-urile si fugim la noua cazare.
----------------------------------
Se da o camera de hotel.
3 oameni, 3 laptop-uri, o grmada de gadget-uri conectate, o multime de programe de navigatie. Fiecare deseneaza contracronometru track-uri. Ne schimbam intre noi si verificam ce a facut celalalt. Se vorbeste, se studiaza hartile, se cauta variantele optime. Se reface. Se isca discutii. Scenarii, ipoteze. De la capat.
Traseul optim la un adventure race e probabil cel mai important aspect. Nu pot sublinia cat de important e sa stii unde mergi in concurs.
Analizam punctele forte ale echipei. Stabilim rute atipice doar pentru a profita de faptul ca noi suntem puternici pe bicicleta.
Si iarasi desenam...
Elena pregateste mancarea pentru cursa. Acesta e pe locul 2 ca aspecte importanta in acest gen de concursuri.
Detalii, miliarde de detalii si decizii de care depinde cursa.
Se desfac si se refac bagajele. Iarasi si iarasi. Studiem prognoza.
Detalii... Si asta da farmecul pana la urma. O pereche de sosete uscate cand esti fleasca, o haina in minus de carat, o haina groasa totusi la peste 1900m cand din cer pica ceva ce seamana cu ninsoarea. Un gel in plus sau in minus.
------------------------
Nu sunt multe echipe. Poate nu sunt cei mai buni sportivi aici. Da' stii ce? Sunt aia care inca isi mai permit sa rupa 4 zile din rutina pentru a fi pe munte cu prietenii, pentru a face ce le place. Sunt cei care zic "povestea". Salahorii care ii inspira pe restul. Care spun povestile alea faine la care cei care le asculta fac ochii mari si poate li se aprinde o luminita in cap si isi zic :"bai, ce aventura faina! Si eu pot!"
Si da, a fost o aventura de povestit si raspovestit nepotilor. Da' cum zicea un prieten :"Noi deocamdata nu traim din amintiri, noi le creem".
Pai s-o creem si pe asta...
----------------------
La 7.30 in ziua de 1 iunie 2017 echipa Avenul Piciorul Boului (ca noi nu puteam avea un nume normal, nu ?) a luat startul.
Am pornit tare. Ca e bicicleta, Ca ne place. In echipa il avem pe ala de-a zis: "Nu te uita in spate, ca iti poate lua unu' locul".
Am mers tare pe sosea. Am trecut pe langa Manastirea Sihastria.
Amintiri...aici am mai fost prin liceu cu prieteni buni la un fel de pelerinaj. Adica nu mai aveam bani si mergeam din manastire in manastire ca aia ne gazduiau si ne dadeau mancare pe gratis. Si asa am petrecut vreo 10 zile atunci.
Prima urcare spre Schitul Sihla o facem in forta. E dimineata, ne incalzim motoarele. Chilia lui Daniil Sihastru. E o zona superba partea aceasta de tara. Incarcata cu simboluri, cu un peisaj idilic. Si da, a fost un concurs in care am avut resursele fizice ca sa ne putem bucura de toate locurile minunate prin care am trecut.
CP1, dau un fel de interviu. Vorbim mult. Vorbim prostii. Suntem sugubeti si glumim intruna.
Coboram mai departe catre Agapia.
O zona colinara, impadurita, cu manastiri presarate peste tot. Da, e frumos aici. Al doilea punct e la Agapia Veche.
Concursul are o sumedenie de probe speciale care ii dau intreaga savoare. Specialele astea pot sa iti puna serioase bete in roate daca o dai in bara. Ca sa le birui trebuie sa te duca si capul, nu doar picioarele. Trebuie sa ai un minim bagaj de cultura generala si in tartacuta, nu doar in spinare. Trebuie sa mai ai si ceva logica.
Prima speciala presupune sa gasim "casa cu inima galbena" din satul Agapia si sa raportam numarul la organizatori. Primim o foaie cu o descriere interesanta si cu indicii.
Dar noi suntem speciali. Luam foaia fara sa o citim, o bagam in buzunar si plecam ca bezmeticii.
Ajunsi in sat Elena incerca sa ne convinga sa citim totusi ce naiba o fi scris acolo.
"Uite-o acolo, bagami-as pula! E galbena si are inimi la ferestre. Uite-o ba!" Inconfundabilul Maus...
Se da o manastire mare, plina de turisti la intrare. Si niste tembeli ciudati care urlau cat puteau pe acolo : "Ba coaie, nu pe-acolo!", "Ba ma pula, e pe strada aia"
Elena striga la noi ca totusi suntem la manastire si nu toti sunt interesati de injuraturile noastre. Da' n-ai cu cine...
Un drum superb printr-o padure de brazi. O coborare in viteza pana in satul la care nu am reusit sa ii retin numele nici acuma: Balan Mitoc.
Fuga pana la CP3 la lacul Cuiejdel.
A doua speciala: trebuia sa culegem din padure 8 tipuri de frunze. Fiecare ratare duce la penalizare de 600m de alergat. Care in economia cursei poate insemna mult.
"Retineti ca sunteti intr-o zona protejata care incepe dupa drumul acesta. Trebuie respectate regulile in vigoare". Asa ne-au zis.
Boul (adica eu) primul lucru pe care il face e sa treaca drumul si sa se apuce de rupt frunze.
Printre invective si onomatopee reusim sa strangem 4 puncte de penalizare.
Si aici l-am vazut prima data pe Maus alergand. Si...chiar alearga.
De aici noi am ales o ruta ciudata care ocolea 20km. Dar care teoretic ne scutea de push bike. Speram sa facem aici diferenta. Asa ca in timp ce toate echipele mergeau intr-o directie, noi mergeam fix invers. Si ajungem iarasi in Balan Mitoc ala.
Aici Radu se gandeste sa vorbeasca cu localnicii sa aflam daca se poate trece muntii pe ruta asta. Track-ul nostru doar presupunea asta, nu stiam sigur.
----------------------------------------------
Norocul e poate elementul cel mai putin controlabil in ecuatia acestui concurs. Si totusi are un rol deosebit.
Contrar track-ului si mai ales contrar dorintei mele, celelalte caractere puternice din echipa au ales sa ignore track-ul si sa mearga pe ce au zis alcoolici de ora 9 dimineata de la birtul din sat.
Am mers pana cand ne-am dat seama ca push bike-ul era varianta cea mai placuta. Carry bike-ul care a urmat m-a scos din pepeni si am clacat nervos.
Pe Radu nu il poti enerva usor. Pe Maus nu il prea interesa ce injuram eu - ca el era deja in varful culmii si disparuse.
Elena ma ruga sa termin cu cearta si sa tac din gura. Eu tipam si boscorodeam intr-una.
In creasta Radu a incercat sa ma calmeze. Ca el parea de departe factorul de calm din echipa. Pe Elena o ignoram, ca a facut ceva total atipic ei: ne-a lasat sa ne certam si nu a intervenit niciodata pe parcursul concursului.
Asa ca de aici si pana la final ne-am contrat in 3. Elena doar se executa la deciziile noastre.
Radu vroia la stanga, Maus cu mine la dreapta.
Radu avea argumente logice. Eu aveam nervi.
Maus a transat disputa. El a plecat. Si s-a dus unde credea pula lui ca e bine. Ce era de facut? Ca doar nu-l puteai lasa singur ca eram echipa de 4. Am plecat dupa el.
Dupa vreo 400m de mers prin padure de-ampulea in vale se vede CP4.
Norocul bata-l vina...
Coborarea ne-a umplut de noroi, da' a fost faina.
Radu a scos cu zgomot cauciucul de pe geanta. Am stiut tot timpul ca trebuie sa existe un motiv pentru care car cartusurile alea de CO2 dupa mine... Instant se repara roata.
CP4.
Acuma certurile alea ar fi meritat filmate. As rade copios cand le-as revedea. Nu erau certuri de fapt. Erau... fiecare dintre noi e suficient de capos in felul lui incat sa nu lase de la el.
-----------------------------------------
Urasc sa vaslesc. Sunt un amarat de programator cu veleitati de sportiv de duminica. Unde imi folosesc doar picioarele. Nu sunt in stare sa vaslesc, nu imi place sa vaslesc, urasc sa vaslesc.
Lacul Izvorul Muntelui e cel mai mare lac din tara.
Asa ca organizatorii au fost marinimosi: ne-au pregatit 24km de vaslit rupti in 3 etape.
24km de vaslit. E halucinant. E ireal. E... Bagi pula, ca nici macar gluma proasta nu poate fi numita asta.
Prima etapa de vaslit are vreo 7.4km.
Avem 2 barci: un caiac rigid si o barca pneumatica. Ne duce mintea sa legam barcile intre ele. Nu ne duce mintea deloc si eu ma trezesc ca sunt pus in fata, in caiac, in prima barca.
Si incepe...
Radu s-a chinuit sa ma invete. Sa imi dea ritmul. Sa imi optimizeze miscarea. Degeaba.
In timp ce eu asudam acolo, Elena cu Maus ne faceu din spate cu ou si cu otet ca mergem prost, ca nu tinem directia, ca nu e bine.
Eu ii zic lui Radu ca CP-ul nu e acolo unde mergem. Asta nimic. Maus cu Elena vorbeau intruna din spate si ne boscorodeau. Cam dupa 3km a realizat si Radu ca de fapt punctul e la dracu-n praznic.
Si da-i si lupta. Si da-i si lupta.
Cand am pus din nou picioarele pe pamant am inteles exact ce simteau marinarii acuma sute de ani cand plecau cu corabiile in expeditii.
Urmeaza speciala gurmanzilor.
Aici ne asteapta 3 oale uriase cu sarmale. Primim fiecare cate 4 bucati.
Adica...glumesti?! Am ajuns in rai? Deliram? Sarmale, dupa atatea ore de batoane si geluri? Sigur e un vis.
Ideea e ca trebuie sa iti alegi un fel de sarmale si dupa aia sa ghicesti toate, dar toate ingredientele. Nici unul in minus, nici unul in plus. Altfel, 7 minute de penalizare pe ingredient.
Nu stiu de ce le-am ales pe cele cu urda - pana atunci nici nu am stiut ca exista sarmale cu urda. Cum nu stiam ca exista ingredientul hasmatuchi sau ca cineva ar pune bors in sarmale.
Ne-am ales cu 21 minute de penalizare.
Da' aici s-a intamplat ceva ciudat. Radu si Maus au "plecat" din concurs. Ne-am apucat sa facem selfie-urile cu simpaticele voluntare, sa o dam iara la glume si povesti.
Maus s-a apucat de teleconferinte cu familia, Radu nu stiu exact ce facea. Da' clar astia 2 uitasera complet ca sunt in concurs.
Intre timp mai apare o echipa. Nici asta nu a parut sa ii agite pe a mei.
A doua proba de vaslit dureaza vreo 11km. Traverseaza tot lacul ala urias. Ma intreb, daca era Baikal-ul in loc de Izvorul Muntelui, ne puneau tot asa - sa il traversam tot?
Dupa inca vreo 4km de vaslit am cedat complet. Si fizic si nervos. Asa ca am tras la mal si i-am cedat locul lui Maus.
Care Maus intamplator in timpul liber sta si toata ziua da la sapa prin Galati ca sa isi construiasca trasee de bicicleta. Ca si cartita. De ce dracu' nu l-am pus pe el de la inceput acolo mi-e complet neclar.
Dupa ceva ce a adus cu o eternitate am putut striga ca si Columb : "Pamant!!!"
In continuare fiorul concursului nu parea si ii atinga pe Maus sau Radu. Eu cu Elena plecasem, am primit avertisment de la organizatori, am boscorodit iarasi.
Na, si incepe trekking-ul din Ceahlau. Aici aveam temeri. Ca Maus e un ciclist formidabil. Cu litere mari.
Da' tot el zice : "Alergatul e pentru saracii care n-au bani de bicicleta"
Si Maus a inceput sa alerge pe un forestier prafuit in bataia soarelui de dupa amiaza. Si cu siguranta nu alerga mai incet ca noi. Ba dimpotriva.
Urasc sa merg pe forestiere. Fara bicicleta. A fost laitmotivul discutiilor din urmatoarea ora. A fost unul din motivele pentru care acuma multi ani cand mergeam prin munti cu Elena am descoperit ca exista bicicleta pentru asa ceva.
Pe forestier, ca o echipa serioasa si riguroasa ce suntem, am trecut la crapat fistic.Nu, pe bune. Radu avea cu el o punga mare cu fistic din care ne tot alimenta. Asa ca mergeam tacticos, descojind fisticul. Pentru necesarul de sare - asa a zis Radu.
Mai pe seara ajungem si la punctul unde iesim de pe forestier.
Odata cu inserarea s-a intamplat cave ciudat cu Radu - s-a super activat. Probabil e vampir. De-acuma inainte a ajuns sa ne cronometreze minutele de stat in CP-uri.
Ca norocul m-a dus mintea sa iau betele de trekking cu noi. Foarte utile pentru Elena.
Urcarea spre Dochia am facut-o... cam ca la un vertical race.
Daca Radu era clar ca o sa mearga la deal ca tancul rusesc, Maus a fost supriza. A inceput panta verticala si asta a disparut din peisaj. Daca cumva i-ar trece prin cap sa participe vreodata la vertical race-uri, i-ar cam enerva pe unii alergatori...
La Dochia Maus decreteaza ca el moare inghetat. Ca si mine. E unul din multele puncte comune pe care le am cu el. Uram frigul. Asa ca intram la cabana si umplem bidoanele cu ceai fierbinte. Pe care Elena descopera ca e super practic sa le bagi sub tricou si ai un fel de calorifer la purtator.
Urmeaza rapel-ul. Care mie mi-a placut foarte mult. Pe langa ca in punct erau niste prieteni vechi cu care ne-am pus la povesti.
Tot aici am ispasit si cele 21 de minute de penalizare de la sarmale. Da' acuma toti 4 eram in alt film.
Radu poza asfintitul peste Hasmasul Mare, Elena cu mine povesteam cu Smendre si cu Screech, Maus se incalzea. Cu siguranta puteam accepta si mult mai multe minute de penalizare. Era fain acolo.
De aici urmeaza o coborare pana in CP8. La Adelin care mi-a zis ca nu avea bere. Da' nici eu nu prea aveam chef de bere sincer. Un pic mai jos, organizatorii de la Bate Toaca cu prajitura si cafea.
Cum nu era graba mare, am luat cafeaua si mergeam noi 4 asa sub Ocolasul Mic, la lumina frontalelor si a jumatatii de luna, pasand paharul de cafea de la unul la altul.
In toate punctele eram intampinati cu chiuituri si cu voie buna. O atmosfera de vis. Din CP9 incepem iara sa urcam catre Dochia.
S-a concluzionat la final ca totusi organizatorii au ratat cateva poteci si nu au reusit ne duca pe absolut toate traseele din Ceahlau. Cateva, dar sigur foarte putine.
La Dochia a doua oara ne dedam la desfrau. 5 ciorbe la 4 oameni (da ma, eu mi-am comandat 2). Tot aici o noua speciala. Trebuie sa raspunzi corect la 7 intrebari grila din subiecte de ecologie/ parcuri /arii protejate. Ai ratat o intrebare - 5 minute penalizare. Da' 5 minute inmultite cu 25 de intrebari posibile poate sa dea a dracului de mult.
Ne luam ciorbele linistiti si ne punem in fata "judecatorului". Prima intrebare - gafa. Astfel am aflat ca mancatul unei ciorbe dureaza fix 5 minute.
Urmatoarele 7 le-am nimerit pe toate spre nemultumirea lui Maus care parca ar fi mai vrut o ciorba.
Din culise:
Maus era pus sa aleaga numarul intrebarii.
- Maus, zi un numar!
- Ce, ma?
- Zi ma un numar!
Pauza. Trebuia sa vezi fata pierduta a lui Maus. Elena cu Radu si cu mine ne tavaleam de ras.
Nedumerit Maus zicea intr-un final un numar. Si tot asa.
Am mai povestit si cu cei de aici. Ca iara erau oameni faini si cunoscuti. Da' de-acum Radu ne zorea deja.
Urmeaza sa coboram pana la Cascada Duruitoarea. Aici ritmul nostru a trecut la cel de melc. Maus cred ca dormea. Elena sigur dormea. Radu nu stiu, ca nu mai vorbea. A incercat omul sa lege ceva conversatii. Da' el are tot timpul subiecte grele la care trebuie sa te fortezi sa poti purta o discutie.
Eu cu Maus mai reactionam acuma doar la :
"- Coaie!"
"- Ce-i coaie?"
"- Dormi coaie?"
"- Nu coaie"
Na, cum naiba sa poata Radu purta vreo discutie in mediul asta?!
Linistea noptii feerice din padurea de brad prin care mergeam si care era in continuare luminata de luna era sparta constant de trilurile de basini ale lui Maus. Sau ale mele. Era un concert sublim, intr-o noapte de vis. Na, ce vrei dupa ce aproape 24 de ore ai mancat doar geluri si batoane?!
De la Duruitoarea urmeaza un drum de legatura pana la Cabana Fantanele. Din asta nu tin minte mai nimic ca deja halucinam de somn. Ceva basini si multe "coaie".
La Fantanele ne-am activat spiritul de lupta.
Da' nu cum va imaginati voi, ci intre noi.
Radu vroia sa o luam pe nu stiu ce scurtatura printr-o padure virgina. La 4 dimineata. Dupa 22 de ore de concurs. Ca cica pe-acolo scurtam vreo 8km.
Noi 3 (de fapt 2, ca Elena in continuare a facut cel mai atipic concurs si nu a intervenit niciodata...) nu si pace. Radu iara o da pe argumente logice.
Abureli din alea cu harta, creste, directie, logica, gandire. Tampenii...
Doar ca Maus e chiaun de somn si eu la fel. Ca sa scapam de gura lui am luat-o fix pe niciunde. Dupa vreo 20 de minute suntem pe asfaltul care inconjoara Ceahlaul.
Cu vreo 8km scurtati. Norocul (ca eu si Maus eram daramati de somn si nu mai aveam putere sa ne contrazicem, ca altfel dracu' stie ce decizii luam).
Pe asfaltul ala am clacat de somn (cred ca e a 3-a oara cand zic ca eu am clacat. Partea buna e ca niciodata fizic.)
Am descoperit ceva ce Elena descoperise acuma vreo 15 ani pe Mont Blanc: ca poti merge in somn. Literalmente in somn.
Deschideam ochii, imi luam o directie, dupa care ii inchideam si efectiv dormeam. De cateva ori Elena a strigat la mine ca iesisem de pe asfalt si o luasem pe aratura. Dupa care dormeam iarasi.
In fata Maus si cu Radu aveau ceva discutii inflacarate de zici ca isi faceau curte unul altuia. In spate, Elena veghea sa nu pic din picioare in timp ce dorm.
A doua propunere a lui Radu de ceva scurtatura. De data asta este intampinata cu urale si ovatii de catre toti.
Soarele a rasarit deja, suntem pe ceva pajisti, jos se vede blestematul ala de lac acoperit de o mare de ceata groasa. Suntem langa ceva schit micut. E frumos. E frumos sa fii cu prietenii acum, aici.
In lungul drum spre lac, la Elena ii vine ideea sa verifice rezultatele online. Stiam ca avem ceva avans fata de urmaritori. Dar pana aici, la 24 de ore de la start concursul a fost straniu.
Toti 4 avem competitivitatea in sange. Mai mult poate decat trebuie. 3 dintre noi (eu ma exclud) au si motive - sunt obisnuiti sa obtina rezultate. Sunt obisnuiti sa castige, au competitia in ADN.
Si Elena ne comunica ca echipa care vine din spate e la doar o ora in urma.
Scena a fost memorabila:
Elena era cu Maus in fata. Eu si Radu ceva mai in spate.
Elena a zis doar atat : "Au doar o ora in urma"
A fost...epic :).
Maus nu a zis absolut nimic. A inceput sa alerge. Elena la fel.
Probabil aici se face diferenta intre castigatori si restul. Nu numai la pregatirea fizica. Acel ceva care nu poate fi cuantificat. Unii ii zic ambitie, altii indarjire, altii vointa.
Atunci cand stergi cu buretele 24 de ore de oboseala, de efort fizic, de epuizare. Si o iei frumos de la capat. Ca e concurs. Si ca ai venit sa il castigi. Cand logica si ratiunea se rezuma la a face tot posibilul pentru a fi mai bun, pentru a-i intrece pe altii.
Sunt pareri diametral opuse despre aceasta atitudine. Personal am admirat-o si invidiat-o tot timpul.
Asa ca am alergat. Si iar am alergat pana pe malul lacului.
Dupa parerea mea noi am luat startul in concurs dupa 24 de ore. Si fara umbra de modestie, nici dracul cu toate hoardele lui nu ar fi mai putut sa ne ajunga acuma.
Acuma 12 ore aici mancam fistic, si ne mosmondeam. Acuma abia daca am dat binete la voluntari si din mers am sarit in barci.
Elena a fost "trecuta" la somn in barca. Era nevoie sa fie odihnita la bicicleta.
A 3-a si ultima tura de vaslit a fost agonizanta. Soare, oboseala. Consant Maus cu Radu care erau singurii care vasleau sa intorceau sa vada de unde am plecat ca sa se asigure ca noi de fapt mergem.
Cu siguranta fara ei doi nu ieseam din lacul blestemat.
Pentru a doua oara suntem la sala de sport din satul Hangu unde e punctul de tranzitie intre bike si trekking. Aici am trimis tot echipamentul si mancarea pentru restul turei. Un alt aspect important: cu ce te imbraci? ce mananci aici? ce cari dupa tine si ce lasi?
Urmeaza "bucla pulii". Adica de aici urci 500m pana pe o culme, cobori 500m pana in urmatorul punct de control, dupa care ghici ce ? Te intoci inapoi exact pe unde ai venit.
A...da. Si astia 500m de catarare sunt ciclabili doar daca ai o imaginatie bolnava. Sau daca te numesti Elena, Maus sau Radu...
Oricum incepem prin a cara bicicleta printr-un noroi pana la gat, macinat de urme de vaci pline cu apa. Ca, citez:
"- Maus, ce pula mea facem aici? De ce nu mergem pe track?!"
"- Coaie, oricum le caram in spate, macar pe aici e mai scurt"
Dupa necesarul carry-bike, astia 3 a mei s-au urcat pe biciclete. Oi fi fost eu obosit, dar sincer nici in cea mai buna zi nu cred ca puteam sta pe panta aia in sa.
Apropo, ca n-am zis mai nimic de Elena pana acuma. Nu de alta, dar adventure race-ul este un concurs eminamente de femei. Ele te ridica, ele te doboara. E a naibii de simplu. Fata merge bine, n -ai treaba. Fata merge prost, ai pus-o.
Asta pornind de la logica simpla ca fata trebuie sa fie cea mai slaba din echipa. Ca sa poata fi ajutata. Ca daca e altfel, e de cacao rau...
Elena a fost simplu magistrala aici. Si nu zic eu.
"-Ba Maus, ce naiba a mancat Elena ?!"
"- Nu stiu coaie, asta ma intreb si eu..."
Punct.
A...da. Eu impingeam acolo bicicleta. Ca un bulina rosie in favoarea mea, totusi o impingeam destul de repede...
CP15 si de aici trebuie sa ne intoarcem pe unde am venit.
Am urcat aproape integral pe biciclete toata blestematia aia de culme.
Ca idee, daca dupa 24 de ore aveam un avans de 1 ora, dupa 27 de ore aveam un avans de aproape 3 ore.
Din nou in sala de sport - pentru ultima data. Alimentare contracronometru si la drum.
A...da. Stiti deja aventurile noastre cu problemele tehnice la biciclete. "Blestemul" ala de care nu scapam.
Ca sa scurtam: la Elena i s-a rupt maneta schimbator de viteze fata. Am blocat pe foaia mica. Am scos "sufa". Asta e coarda cu care legam bicicletele. Iarasi unul din detaliile pe care le pregatisem dinainte - simpla achizitionare si confectionare a "sufei" a fost subiect de discutii de vreo 2 zile in online.
Maus a fost pus pe post de bidiviu si o cara pe Elena care pedala ca un hamster curentat. Radu il impingea pe Maus de spate ca sa ii dea elan.
La aceasta imagine simpla se poate reduce tot spiritul unui adventure race. O imagine care ar fi facut cat toate descrierile la un loc. Asta inseamna echipa. Prieteni. Ce mai vreti voi.
A...Ce faceam eu? Pai, ma! Cineva trebuia sa-i si incurajeze, nu?!
Faza cu tractatul bicicletei nu a mers prea mult ca s-a inasprit panta.
Si norocul si-a bagat din nou coada...
"- Ba Maus, suntem la 300m de track, nu e bine!"
"- Coaie, suntem pe drum si acolo in vale nu e nimic"
"- Ba Maus, mergem aiurea, hai inapoi"
Cu greu s-a lasat convins. Maus cu Radu, in iegarii de bicicleta noroiti au dat navala in ceva manastire in constructie ca sa ceara indicatii.
Pe scurt, localnicii cu care am interactionat pe durata concursului par a fi toti din pamfletele de pe Times New Roman. Ori idioti, ori alcoolici. Eu banuiesc ca e o combinatie de amandoua.
Aia habar nu aveau ca deasupra capului lor e un ditamai drum. Si asta e un exemplu doar. Din fericire, de pe dealul de vis a vis, am vazut drumul respectiv. Am purces pe el - era mai mult decat ciclabil si ne-a dus fain frumos cale de vreo 7km si 600m diferenta de nivel fix pana in culmea de unde mai erau vreo 5-6km pana la CP.
Cei mai epici 5-6km pentru toate echipele din concurs...
Pe coborare, nici urma de drum.
Dupa nenumaratele dispute de pana acuma, am cazut la pace ca indiferent ce se intampla urmam cu sfintenie track-ul.
Asa ca nu l-am urmat.
Si asta a fost norocul cel mai mare...
Unde era track-ul, nici urma de drum. L-am cautat vreo 5, maxim 10 minute dupa care am decis sa ii dam la vale. Prin padurea prin care probabil Stefan cel Mare vana bouri acuma 600 de ani si de atunci nu mai trecuse nimeni pe acolo. Inaintam agonizat tarand bicicletele sau sarind copaci viteza.
Intr-o poienita am clacat nervos (stiu, e a 4-a oara cand eu clachez in povestea asta..). Am gasit ceva drum, am inceput sa tip isteric si i-am dat-o pe acolo.
Lui Maus, care pare a fi cladit pe calapodul : "Facem orice, doar sa nu stam pe loc, mergem oriunde, dar ne miscam" i-a convenit.
Radu incerca iar s-o dea cu logica, hartile, gandirea si alte abureli. Doar ca acuma ramasese singur: eu urlam ca disperatul, Maus cred ca jubila si Elena continua doar sa ne urmeze in toate tampeniile.
Norocul de data asta a fost a dracului de mare: o coborare in cap, pe un jgheab plin de frunze, dar ciclabil.
Degeaba se auzea din spate Elena:
"- Baieti, grija mai ca rupem schimbatoarele! Va rog, grija!"
Pula, ma muscase Belzebut de coaie si ii dadeam ca istericul la vale. A fost o coborare geniala care ne-a scos in forestier la 2km de punctul de control.
Ca idee, unele echipe au petrecut pe-acolo si 12 ore...
A urmat speciala de "cacat". La propriu. Trebuia sa identifici cacatul de zimbru din 7 mostre de cacat. Radu a fost magistral in recunoscut cacatul de zimbru. Punct.
Si mai era un singur CP de bifat. Ultimul :).
Dar fiindca noi creem amintiri ar fi fost prea searbad sa se termine aici...
Track-ul desenat trecea o culme de pe o parte pe alta si scurta cu 25km ruta normala. Un cacat de vreo 2.5km de urcat si 2.5km de coborat.
Care a inceput frumos cu pedalat, s-a transformat rapid in push bike si la fel de rapid in carry bike. Pe un drum pe unde cred ca toate vacile din lumea asta au tinut mortis sa isi lase urma. Un noroi infernal.
Dupa care si drumul a disparut. Si padurea. Ca a fost inlocuita de lastarisul crescut in urma taierilor. Care nu aparea in Google Earth.
Caram bicicletele in spate, pe o panta infernala, printr-un hatis interminabil si impenetrabil.
Moment in care m-am uitat la Elena si mi-am dat seama ca acuma nu e a buna. Daca pana acuma a tacut 33 de ore, parea pe punctul ca brusc vrea sa inceapa sa vorbeasca. Si atunci noi 3 cam eram in buda...
Radu:
"- Auzi, voi cum ati desenat track-ul asta? Ati tras cumva o linie dreapta?"
Si raspunsul nonsalant a lui Maus:
"- Da!"
Am ajuns si sus. Partea buna. Partea cumplita era ca dincolo era o mare interminabila de lastaris fara nici urma de drum. Incununata cu toate urzicile din lume la un loc.
Am clacat. Ha, v-am prins! Stati ca acuma eram 2! Si eu si Maus.
Radu iara cu logica lui. Ciudat e ca de data asta l-am ascultat. A zis sa o dam pe culme pana la liziera padurii batrane, ca cica acolo scapam de lastaris si urzici. Parea coerent...
Dupa ce ne-am luat tot tratamentul de reumatism pentru urmatoarele 10 vieti, am ajuns si acolo.
Unde a continuat isteria in 3 (Elena se pregatea deja sa vorbeasca). Eu vroiam la dreapta, Radu tot inainte, Maus disparuse ca ...Maus in urzici. Cand ma contram cu Radu, cand urlam amandoi dupa un Maus inexistent.
(Cred ca Elena deja zisese ceva in punctul asta)
Cand era isteria mai in toi:
"- Coaie!!! Am gasit drumul!"
Linsite. Voie buna. Drum ciclabil.
Am dat in forestier si eu eram fericit. Maus deja plecase.
Acuma a fost faza in care mie mi s-a parut ca pentru prima data Maus se enervase. Radu incerca sa-l opreasca sa verificam naibii in ce directie mergem. Maus ii dadea ca bezmeticul la vale.
S-a isterizat rau cand l-am intrebat daca e sigur ca directia e buna.
"- Da, ma! Agapia e la 2km in fata"
Sir de injuraturi de confirmare.
Radu a mai incercat o data sa o dea cu hartile si cu logica. Maus chiar se enervase acuma.
Ajung cu Maus in dreptul manastirii.
"- Ba Maus, asta nu e Agapia..."
"- Vad si eu coaie..."
"- Unde dracu suntem?!"
"- Nu stiu coaie.."
Dintr-o greseala de oboseala noi ne asteptam sa ajungem in Agapia. De fapt eram la Sihastria, la doar 7km de coborare pe sosea pana la finish.
Norocul... :)
Na...da' Elena era deja cu capsa pusa. Ii ajunsesera 34 de ore de din astea. Si a vorbit. Nu mult. Da' a vorbit.
Si dupa aia noi am tacut. Radu ducea trena, eu cu Maus nu ziceam nimic si Elena pedala pe foaia mica, ca doar pe aia o mai avea, de ziceai ca o armata de draci sunt pe urmele noastre.
Yep, am castigat concursul. Dar de departe asta e doar o mica farama din povestea noastra.
Am facut parte dintr-o echipa incredibila din punct de vedere fizic. Unica ca si mental. Chiar daca acuma e la cald, as zice ca a fost una din cele mai faine si inedite experiente de la un concurs pe echipe.
N-a mai fost despre depasit limite, despre supravituire.
Stii cum a fost? Ca nu-mi vine acuma alta comparatie.
A fost ca in "Dupa 20 de ani" a lui Dumas. 4 muschetari trecuti prin multe se intalnesc si o pun de o poveste. 4 caractere puternice, sugubete, o pun de o noua aventura. Nu de capa si spada. De bicicleta si trekking. Si mult vaslit.
-----------------------------------
La final , respect Elena! Nu pentru ca ai rezistat fizic, ca aia stiam toti 3 ca poti.
Ca ne-ai suportat 34 de ore...
--------------------------------------
La anu' ?!
Normal, ba coaie...
Postări
