Locatie: Oroshaza, Lipova
Participanti: Elena, Isvan, Ivan, Alex
Data: 18.08.09-19.08.09
Planificasem pentru week-end o iesire la catarare. Am ales ca locatie Craciunesti langa Deva. Din timpul saptamanii am pregatit topo-urile.
Pentru prima data dupa tura de iarna din Piatra Craiului mergeam iara in formatia asta.
Ne trezim sambata dimineata devreme, fac bagajele (a se nota: eu am facut bagajele) si dam sa plecam. Afara incepe sa ploua. Dupa care sa toarne.
Ne intalnim cu baietii la ei la bloc si o punem de o sedinta. Dupa ceva parlamentari decidem sa mergem la "catarat" la Oroshaza.
Asa ca plecam la drum catre Ungaria. Ne oprim dupa Macko pe marginea drumului mancam dupa care ne oprim direct la Oroshaza.
Aici ne dam seama ca am ajuns cu 20 de ani prea devreme. Ne balacim prin cateva bazine, dupa care tot restul zilei descoperim minunatiile beach voley-ului. Frumos sport. Asa ca vreo 6 ore ne umflam la propriu mainile lovind mingea, fugim prin nisip si...bem bere. Relaxanta treaba.
Pe la 23.00 suntem din nou acasa.
Duminica o luam din nou din loc. De data asta chiar la catarat. Tot la Lipova, din lipsa de timp. Formatia este aceeasi. Ajunsi la cariera, aflam de la Isvan ca ar mai fi ceva zone putin mai incolo. Mergem sa le vedem si noi. Prima zona e pitonata, dar fara urechi,. A doua e mai mare, e proaspat pitonata si complet necuratata. Sunt aici vreo 8 trasee. Care par accesibile. Asa ca ne facem aici tabara de baza si le luam metodic la catarat.
Pe primul am fost cap cu Elena secund, dupa care am facut echipa cu Ivan si Elena cu Isvan pana la sfarsitul zilei. Captain mergea cap cu coarda mea, eu il urmam. Lasam coarda noastra, o luam pe-a lui Isvan si faceam alt traseu. Asa ca tot timpul aveam montate 2 corzi pe 2 trasee si treaba a mers super bine. Ne mai opream intre 2 trasee pentru apa. A fost infernal de cald pentru catarare. Si traseele nesimtit de murdare. Mai toate prizele erau umplute de muschi sau de pamant...dar asta e.
Am stat la catarat efectiv vreo 8 ore si am facut mai toate traseele din zona respectiva.Pana la urma nu am fi fost cu nimic mai castigati cu Craciunesti-ul....
La 20.00 inapoi in Timisoara.
CA 2007
Locatie: Muntii Retezat si Muntii Valcan
Paticipanti: Elena, Carmen, Nosu, Alex
Data: 8-12 august 2007
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/CarpathianAdventureRace2007
Statistici:
85km trekking
115km bike + 18km (pt canyioning) + 4km rataceala
30 echipe la profesionisti
au terminat 10 echipe, din care doar 8 in timpul de 72 de ore
timpul de concurs: 71.25 ore
somn: 6.30 ore
singura echipa de 2 +2 care a terminat cursa.
34 ore de ploaie torentiala
cea mai inalta pozitie in timpul concursului: 3
locul la final: 8
De ce am facut asta? Daca iti pui intrebarea asta...n-are rost sa citesti ce scrie mai departe. Oricum nu o sa intelegi.
Si începe...Obsesia ultimelor 6 uni e pe cale sa ia sfârşit. Concursul Carpathian Adventure 2007 sta sa înceapă. Ca si anul trecut am venit cu echipa cu 5 zile înainte pentru a ne acomoda cu terenul si pentru a ne pregăti împreuna. Cu noi e si Isvan.
Tabara de baza de anul acesta e campingul de la Topliţa de lângă Câmpul lui Neag.
Cum ne-am pregătit in astea 5 zile e alta poveste. Pentru a termina un concurs de genul acesta e nevoie de o planificare mai mult decăt minuţioasa. Începând cu comunicarea in echipa, ce mănânci cu o săptămâna înainte, echipamentul pe care o sa-l foloseşti, si terminând cu faptul daca dunga de la chiloţi te jenează. Absolut orice detaliu contează.
E miercuri, 8 august. Camping-ul s-a umplut de echipe. La ora16 ne inregistram si noi. Nosu pleacă cu fetele pana in Uricani pentru ultimele aprovizionări. Raman singur. Nu stiu cum e pentru ceilalti, dar acuma sunt stresat. Vreau neaparat sa termin concursul. Am luat totul in calcul ? O sa reusim? Personal sunt destul de pesimist anul acesta. Si din cauza ca e mai dur ca anul trecut, si din cauza ca suntem doar a doua echipa din 50 participante care "joaca" la 2 băieţi cu 2 fete si mai ales din cauza lipsei de pregătire împreuna.
Vine si restul echipei. Se apropie ora 18.00 si începe şedinţa tehnica cu căpitanii de echipa. Primim foliile cu hartile pentru partea de trekking si partea de mountain bike. Deschid harta si ma uit la check point-uri. Nu e de bine...într-adevăr anul acesta concursul va fi mai lung ca anul trecut.
Cunosc masivul asa ca mă apuc sa pun întrebări: "Intre 2 check -point-rui poti s-o iei pe unde vrei atata timp cat mergi pe marcaje?". Răspuns:"Da". Nu stiu de ce mai întreb o data. Răspuns: "Nu".
Intr-un final ne informeaza ca de fapt traseul e unul impus si nu ai nici o libertate intre check point-uri. Cacat. Acuma e si mai rau. Aveam deja unele variante de scurtături...
Se termina şedinţa tehnica. Ne adunam toată echipa sa analizam traseul si sa facem bagajele. Chestia cu făcutul bagajelor e foarte importanta. De asta depinde in mare măsura daca termini sau nu. Daca cari prea mult vei ceda. Daca cari prea puţin, cedezi din nou. încercam sa găsim balanţa potrivita. De data asta am optat sa luam cu noi si sandwich-uri pe lângă clasicele batoane.
Terminam cu bagajele si plecam la cheile Butii pentru o ultima masa gatita
La 23.00 suntem inapoi in camping si...la culcare. Ne trezim la 5.30 încercam sa înfulecam ceva înainte de plecare.
Mai verificam odata bagajele, le ducem sa le verifice si arbitrii si suntem gata. Autobuzul ne va duce pana la Gura Butei.
Intarzie. Intr-un final pe la 7.40 toate cele 30 de echipe de la profesionişti ne aflam la punctul de start.
Ultimele precizări din parte organizatorilor.
3, 2, 1...START. A început. Pana la primul CP drumul trece peste culmea Piule-Plesa, coboara la cabana Buta si urca in saua Plaiul Mic. 120 de oameni se inghesuie pe poteca din padure. Reusim ca in decurs de nici 20 de minute sa ramanem ultima echipa. Cred ca Nosu e deprimat... Toti ne-au depasit.
Ba mai mult, in situatia data, continuam in acelasi ritm molcom. Lui Carmen ii e cald, lui Nosu ii e foame, asa ca ne oprim des. Drumul urca prin padure pe serpentine. Si deoadata...victorie! Prima echipa apare in fata. Macar nu mai suntem singuri. Sunt 3 baieti si o fata din Bucuresti. Ne postam in spatele lor si ii lasam sa dicteze ritmul.
Din experienta de anul trecut stiu ca asta streseaza la culme o echipa. Asa ca ei accelereaza putin. Deja ne-am incalzit. Stam la 1 m in spatele lor. Ajungem pe o pajiste la ceva schit. Inca vreo 2 echipe. Nu schimbam cu nimic ritmul de inaintare. Ajunge in golul alpin. Alte echipe...
De ce oare absolut toti fug de la inceput pentru ca in nici 2 ore sa cada ca mustele ?! Concursul are peste 200km si un timp de 72 de ore. Pe creasta ne intalnim cu Radu Colibasan, cu care inaintam impreuna o bucata buna de drum. Prindem din urma si echipa lui Isvan (Oitele Negre). Ajungem pe varful Piule si de aici incepe o coborare abrupta catre cabana Buta.
Strategia initiala era ca din 2 in 2 ora sa ne oprim sa mancam fie ca ne e foame fie ca nu. De la cabana incepem sa urcam catre sa. Si...PrimulCP. Primul si ultimul CP sunt cele mai importante pentru moral. Nu mai stiu pe ce loc suntem...Cred ca 21. Nu-i rau. Am plecat de pe 30.
Mancam ceva mai consistent la CP si la drum. Pe creasta Retezatului Mic pana in saua Stanuletii Mari unde e CP 2. Vremea e inca frumoasa.Se pare ca vom avea o fereastra de 24 de ore de vreme buna. In CP2 ne ajuge din urma echipa lui Isvan care o ia repede la vale. Ii urmam si noi. Si Carmen are probleme cu genunchiul la coborare. Nasol. Nasol de tot. Si abia am inceput. Catinel, catinel ajungem pana in Poiana Lapusnicul Mic. Pe drum ne intalnim cu echipa Easy Walkers. Si un om de-a lor are probleme cu genunchiul. De aici druml urca abrupt spre Crucea Traznitului. Urci, cobori tot ce-ai urcat si o iei de la capat. Asa ca acum urcam. Prin padure. ne intalnim cu echipa lui Horia Colibasanu. Mergem in spatele lor o perioada. Au alt ritm asa ca o iau in fata. Iara il depasim pe Isvan...
De la Curcea Traznitutui drumul coboară pana in vale doar ca sa urce din nou pana la lacul Zanoaga unde e si CP3. Pana aici ne ţinem aproape de echipa lui Horia. La Zanoaga ajungem după aproape 11 ore de la start. Un pic mai bine decat estimarea de 12 ore a lui Nosu. Evident...mâncam si ne umplem camel back-urile cu apa. Mare inventie camel back-urile astea. Nu mai tebuies a te opreşti, sa dai jos rucsacul si sa bei apa. Poti sa bei din mers. Si cu batoanele la fel. Poti sa mananci din mers. De la Zanoaga drumul continua pe creasta pana in saua Retezatului către CP 4.
Pe urcare genunchiul lui Carmen functioneaza asa ca inaintam bine. Elena o dadaceste pe Carmen. Imbraca-te, da jos haina, mananca, bea apa. Odata cu inserarea ajungem in saua Judele. Din nou il prindem pe Chelu (Easy Walkers). Continuam împreuna. S-a lasat noaptea, asa ca scoatem frontalele. Ajungem si la CP4. Urmatorul CP e la cabana Gentiana.
Dar...apar primele semne de oboseala. Nosu insista sa dormin la Cabana Pietrele. Elena si cu mine optam pentru Gentiana. Pe ultima portiune am mers incet. Noapte, oboseala acumulata. Suntem in urma planning-ului initial. Coboram din sa catre cabana Pietrele. De la Zanoaga pana aici am avut parte de relief tipic de Retezat: bolovanii. Inaintam greoi pe ei. Nu e ca pe Retezatul Mic: o pajiste mioritica cu iarba. Aici trebuie sa fi atent tot timpul unde pui piciorul, daca vrei sa nu patesti ceva. Si asta consuma timp. Foare mult timp in cazul nostru. Carmen nu mai vrea sandwich-uri.
Ajunem pe la 12 noaptea (dupa 16 ore de la plecare) la cabana Pietrele. Si..surpriza. Aici Meck, cabanierul, are deschis restaurantul: Mancam omleta cu virsli si bem ceai fierbinte. Meck ne lasa sa dormin in podul de deasupra. Idee imbratisata cu bucurie de Nosu si Carmen. Bun, fie, dormin, dar nu mult. Le zic ca 1 ora si jumatate de somn e suficienta, asa ca la 2.30 ii trezesc pe toti si la drum. Momentele astea sunt nasoale. Ai umblat 16 ore. Te intinzi sa dormi si dupa nici 2 ore esti trezit si pus din nou la drum.
Urcam spre Gentiana si spre CP5. E cald afara. Mult prea cald. Si cerul e brazdat de fulgere. Mergem in tacere. Toti suntem adormiti. Inintam in transa. Ajungem repede la Gentiana, unde aflam ca din pacate echipa lui Isvan a trebuit sa abandoneze. Pacat. Stampilam foaia de parcurs, mai culegem informatii despre echipele din fata noastra si la drum. Catre lacul Bucura si urmatorul CP. Inaintam cam in ritmul de pe indicatoare. Ceea ce nu e chiar asa de rau dupa atatea ore de mers. Iesim din nou in golul aplin. Fulgere la orizont. Incepem sa urcam Curmatura Bucurei si ceea ce era de asteptat se intampla: incepe ploaia. Cu tot tacamul: Fulgere, vant, torentiala. Ajungem sus in Curmatura odata cu zorile. De aci drumul coboara pana la cabana Salvamont unde e si urmatorul CP. Prin ploaie coboram catre el. Ajungem la cabana murati. Suntem de fix 24 de ore pe drum, cu doar o ora de somn. Si mult in urma cu timpul. Ar fi trebuit sa fim deja inapoi la tabara de baza. Dar pana aclo mai e mult. Dam sa plecam de la cabana cand incepe runda a 2-a de ploaie. Ne adapostim inauntru. Nosu insista sa pornim si pe ploaie ca oricum nu stim cat o sa tina. Sunt prost dispus. Si ud. La fel si fetele. Mai trag de timp, doar, doar prindem o fereastra sa plecam.
Nosu se intereseaza de soarta celorlalte echipe. Daca tin bine minte aici eram pe locul 9. Nu ma prea intereseaza. Pe Nosu, da:). Dar mai avem atata de mers. Si nu stam deloc bine cu timpul. Pentru a ajunge la urmatotul CP trebuie sa trecem pe rand peste vf. Pelega, coboram, urcam Vf. Papusa, coboram, urcam Custura Mare, coboram, o tinem asa pe creasta si ...ar trebui sa dam de CP. De la lacul Bucura pana sus pe Peleaga sunt 500m diferenta de nivel. Pe care se urca pieptis.
Ploaia se opreste pe moment, asa ca hotaram sa pornim la drum. Luam apa de la izvor si incepem urcarea. Spre uimirea mea urcam destul de repede . Sunt obosit. Nu fizic. Doar ca vreau sa dorm. Oare ce gandesc fetele? In ultimele 8 ore nu am mai vorbit apoape nimica in fara de : "mancam?" "luam apa?" "cat e ceasul?. Si discutii din astea monosilabice. Ajungem pe varful Peleaga. Si direct la vale catre saua dinspre Papusa. Coborarea dureaza o vesnicie. Sau asa mi se pare mie cel putin la cat sunt de obosit. Urcarea spre varf e criminala. Daca pana acuma nu m-am plans de efortul fizic, se pare ca motorul incepe sa dea rateuri. Urc cateva serpentine, ma opresc sa iau aer. Si tot asa pana sus. Fetele se tin bine dupa mine. Reusim sa urcam si varful Papusa.
Vremea se strica. Intram intr-o mare de ceata. Nu mai vedem nimic in jur. Coborarea de pe Papusa o facem incet din cauza pietrelor umede. Ceata devine tot mai deasa. Incepe urcarea spre varful Custura. Deja oboseala isi spune cuvantul. Varful nu mai apare. Sunt ud fleasca la picioare si nu mai am chef de nimic. Si drumul tot urca. Carmen urca ca robotelul. Nu pare sa-i mai pese de nimic. Intr-un final ajungem si pe varf. Nu stam prea mult si o luam prin ceata catre Vf. Marii. Pe aici nu am mai fost niciodata si ceata inca nu s-a ridicat. Incercam sa ne gasim drumul pe creasta. N-ar fi o varianta prea interesanta sa apucam alta creasta. Asa ca inaintam foarte incet. Din loc in loc mai gasim cate un marcaj spalat bine de ape. Poteci de oi care nu stii unde duc. Ne intalnim cu un cioban. Ne da indicatii utile. Si intre timp se ridica un pic si ceata sa ca ne putem orienta. Drumul merge pe curba de nivel. Incepem sa mergem mai repejor. Schimbarea de ritm ne prinde bine. Ne mai dezmortim si noi. De jos creasta nu parea asa de lunga. Insa la fata locului situatia e alta. Avem destul de mult de mers. Ne mai intalnim cu un cioban. Mai strangem ceva detalii. Tot de la el aflam ca peste noapte destul de multe echipe au luat-o aiurea. Se pare ca CP7 nu e chiar asa usor de gasit. Ceata incepe sa se risipeasca si...in sfarsit vedem cortul de la CP7 pe culmea Vacarea. Incet din cauza piciorului lui Carmen care a cedat iara, ajungem printr-o mare de jnepeni la CP. Suntem pe locul 7. Chestia asta ne da aripi. Inaintam in clasament. Nu mai suntem chiar ultimii...Echipe mult mai bine cotate sunt deja in spate sau au abandonat. Coborarea pana inapoi in tabara de baza e agonizanta din cauza umezelii din papuci. In special ultimii 6.5km de drum forestier par interminabili. Soarele a aprut pentru moment si la caldura lui iti vine sa renunti. Si forestierul tot continua. Talpile ne ard.
Ajungem dupa 33 de ore inapoi in tabara de baza in aplauzele celor de-acolo. Am intarziat mult mai mult decat am crezut. Aici suntem pe locul 6. Planul initial presupunea mancare si cel putin 4 ore de somn aici. Dar...Avand in vedere ora la care am ajuns, hotaram sa mancam ceva pe fuga si sa plecam direct mai departe pentru a prinde proba de pluta. Le zicem ideea la fete.Sunt de acord. Asa ca luam o ciorba de burta infecta si o friptura de porc neprajita si ne urcam pe biciclete.
Organizatorii ne avertizeaza ca s-a anuntat cod portocaliu incepand cu ora 21.00. Adica vin ploi serioase. Asa ca nu avem decat sa ne grabim daca vrem sa ajungem la Runcu pana incepe grozavia.
Incepe partea a doua a concursului. Pana acuma n-am dormit decat 1.30 ore Ajungem repede la lacul de la Valea de Pesti. Aici o sa aiba loc proba de pluta. Pentru prima (si singura data) in concurs ma simt complet epuizat. Nu ma mai pot misca. Ma uit tamp cum Nosu si Elena asambleaza pluta. Nu mai sunt in stare sa-i ajut. Mi-e rau si nu mai am chef de nimic. Si cand ma gandesc ca trebuie sa ma bag in apa. Nu imi place sa vaslesc. Am fobie de vaslit. Incepem proba de pluta. Suntem 2 baieti si 2 fete asa ca anul asta trebuie sa particip si eu la vaslit. Si dupa primele vasle imi revin. Cred ca mizeria de mancare de la camping a fost de vina. Din punctul asta si pana la sfarsit (peste inca 40 de ore) nu am mai simtit oboseala. Am fost doar hotarat sa termin. Incepem sa vaslim. Proba asta ne bine dispune pe toti. Incepem sa mai glumim si mai schimbam cateva vorbe intre noi Pe la mijlocul lacului, incepe ploaia. Destul de apriga. Noroc ca nu tine mult. Ne intoarcem la biciclete destul de bine dispusi. Inca o stampila pe foaia de parcurs si sus in sa pentru proba de bike.
Drumul urca pe vale destul de lin asa ca stam pe biciclete. Inca o tura de ploaie. Oprim sa luam apa. Ne apropiem de intersectia cu drumul care duce la Runcu. Aveam sa aflam mai tarziu ca majoritatea echipelor care apucasera sa treaca pe-aici au luat-o aiurea. Noi am avut sansa celor 5 zile de pregatire dinainte asa ca stiam destul de bine drumul. Ne luam apa si plecam. Si incredibil...dar am pierdut-o pe Carmen. Greu de crezut dar Elena cu Nosu si cu mine am luat-o in sus, Carmen a intarziat la apa si a continuat pe vale. Nosu se duce dupa ea si se intorc impreuna dupa vreo 10 minute. Incepe portiunea de push bike pana in saua Dalma Cazuta. Cred ca am trecut de punctul critic toti asa ca inaintam destul de repede si ajungem in sa. De aici urmeaza 25km de coborare pura pana in satul Runcu. Se pare ca ce a fost mai greu a trecut si ne incadram din nou in grafic. Incepem sa coboram. Doar ca e prima data cand cobor noaptea pe drumuri forestiere la lumina frontalei. Creierul nu face refresh suficient de repede la informatiile pe care le primeste. Asa ca de destule ori se intampla sa incerc sa trec peste praguri de namol si sa derapez sau chiar sa cad. Coborarea este de fapt o alunecare franata la vale avand grija sa nu iti rupi ceva. In jurul nostru incepe sa fulgere amenintator. Pe coborare ne intalnim cu echipa brasovenilor de la Cetatea Brasovului. Au trebuit sa abandoneze deoarece li s-a rupt o roata. Trecem de ei si...Incepe codul portocaliu. La inceput o ploaie torentiala obisnuita care se transforma repede intr-o perdea de apa prin care abia poti sa mai inaintezi. Destul de repede se formeaza balti in care intri pana la mijlocul bicicletei. Si continua sa ploua. Noapte, haine complet ude, oboseala, bicicleta la frontala. Si nu ai altceva de facut decat sa-i dai la vale. Inaintam greu. Si tot ploua. E clar ca trebuie sa ne adapostim oriunde se poate. Trecem pe langa niste corturi si mai jos pe vale dam de ceva lumina. Oprim si ne adapostim intr-o ghereta folosita pe post de buda probail. E infect, suntem uzi pana la piele si Carmen nu mai poate continua. E in pragul hipotermiei. Nosu se duce afara sa culeaga informatii. Intre timp, Elena duce munca de convingere cu Carmen pentru a o convinge sa isi schimbe hainele ude. Aproape se cearta. Eu ma pun pup intr-un colt si cred ca adorm. Apare Nosu. Mai sunt 6km pana in sat. Si in urmatoarele 30 de minute cred ca am avut cele mai stupide discutii. Din cauza oboselii si epuizarii 4 oameni nu au fost in stare sa ia nici o decizie rationala. Si timpul trecea si ne era din ce in ce mai frig.
Pana la urma hotaram sa ne caza chiar aici.Nu o sa inteleg niciodata de ce nu am facut asa ceva de la inceput. Dar e foarte interesant cum reactionezi la epuizare. Iei cele mai ciudate decizii. Oricum, intram in camera. Si in punctul acesta este evident ca s-a terminat concursul. Nu mai avem nimic uscat la noi. Si nici posibilitatea sa uscam ceva. De mancare pentru tura de bike am luat o jumatate de paine si un colt de salam. Si multe batoane. Infulecam ceva si ne culcam. Pacat...S-a terminat. Si nu am mers chiar asa de rau. Poate am fi terminat. A fost frumos. Pacat. Si adorm.
Ma trezesc la 7.20. Ceasul trebuia sa ma scoale la 6.00. Oricum ce mai conteaza...si-asa am iesit din concurs. Ii trezesc pe ceilalti si facem o sedinta. Afara nu mai ploua. Ce facem mai departe? Si fetele hotarasc sa...CONTINUAM. Nosu e mai sceptic, dupa care devine super optimist si considera ca pana diseara putem ajunge si la canyoning.
Ne imbracam cu hainele ude, grele si reci. Luam in picioare papucii fleasca si plecam catre Runcu. Pe drum, CP13. Aici aflam ca ......SUNTEM PE LOCUL 4. Avem echipa, avem valoare !!!!. Putem, ce dracu. Culegem informatii de la satenii din Runcu si pornim catre Baltisoara. Si...incepe sa ploua. Las' sa ploua. Avem echipa, avem valoare!!!!. Runcu e la 330m altitudine. CP14 se afla la 1300m altitudine. Drumul urca la inceput lin pe o vale dupa care incep serpentinele. Odihnit dupa somnul de 4 ore de azi-noapte (apropo, habar n-avem unde am dormit) iau bicicleta lui Elena si Nosu pe a lui Carmen si ii dam bice la deal. Fetele trebuie menajate pentru ce o sa urmeze. Ajungem destul de repede in Poiana Scarioara la unitatea militara.
Intru in unitate si cer informatii. Drumul o ia brusc la stanga si nu inainte si la vale cum pare evident. Si aici multe echipe au gresit, luand-o aiurea. Tot timpul am zis ca de 10 ori mai bune decat orice harta, busola sau GPS sunt informatiile de la localnici. Asa ca nu ne sfiim sa intrebam. Drumul urca destul de abrupt asa ca intre CP13 si CP14 mai mult am impins la biciclete. Dupa cateva reprize de ploaie rasare soarele. Poate ca in final vom avea noroc de vreme buna. Ajungem la CP14. Mai avem un singur CP si am terminat si cursa de bike. Hai ca se poate. La CP14 mancam ultimele resturi de paine si salam, infulecam niste batoane si stam de vorba cu arbitrii. Acestia ne explica cat se poate de detaliat traseul care urmeaza. Cat stam la taclale incepe sa ploua. TORENTIAL. Se opreste brusc. Si brusc o ia de la capat. Asa ca mai stam la adapostul prelatei de la CP. La prima fereastra o luam la vale.
De la CP14 drumul coboara pe o exploatare forestiera cativa km pentru a ajunge la ceva lac. Din cauza ploilor este imposibil sa cobori pe bicicleta. Drumul e aproape vertical si e o masa de noroi. Mergem pe langa biciclete. Vreo 200 de m. Si incepe iara. Pizda masii. Ajunge. Gluma, gluma, dar deja e prea mult. Genunchiul lui Carmen nu mai face fata. Nosu ii ia bicicleta pe umar si continuam sa coboram. In nici 10 minute de ploaie exploatarea forestiera se transforma intr-un fluviu la propriu. Tot muntele curge la vale. Si pentru ca cel mai bun loc de scurgere e pe drumul pe care mergem noi, acesta se umple in curand cu apa si namol care se napustesc la vale. Coboram la propriu cu viitura. Fara nici o exagerare. Nu am mai vazut asa ceva. Si ploaia nu se opreste. Deja mi se face frica. Am mai auzit povesti cu viituri si alunecari de teren.Se pare ca tocmai trecem prin una. Ajungem la capatul coborarii unde niste muncitorii forestieri asteptau si ei sa treaca ploaia. De aici ne putem urca iara pe biciclete pentru a continua. Dam de drumul din dale de beton. O luam la drepata si gata coborarea. de aici incepe ultima urcare din concurs.
E ultima si am scapat de tot. Se va termina. Dar se va dovedi a fi ca in povesti: ultima si de departe cea mai grea incercare.
Nosu studiaza harta. Si o face bine. Inaintam pe un drum forestier. Avem de urcat 25km pana la CP15. Intersectii de drumuri forestiere. Cu harta in mana. Nosu alege pe unde sa mergem. Cred ca nu exagerez daca zic ca in decursul urmatoarelor 2-3 ore am avut 5-7 reprize de ploi torentiale. Deja ne-am obisnuit. Nu ne mai afecteaza. Carmen se tine bine pe bicicleta. Elena n-are probleme. Asa ca inaintam la deal. Si ploua. Si drumul urca. Si timpul trece.
O iau un pic inainte. Ma opresc sa atept echipa. De dupa curba apar pedaland ca dementii. Doar ca nu recunosc gecile. Nici bicicletele. Sunt cei de la Soimii Arancai. Au gresit drumul si au ratacit vreo 4 ore pe alte vai. Groaznic.
Pentru un foarte scurt moment de timp am fost pe podium, pe locul 3. Trec de noi, asa ca revenim pe locul 4. Ploua. Continuam sa mergem Ne mai intalnim cu o tura de muncitori forestieri. Le cerem detalii. Deocamdata suntem pe drumul bun. Unde e Vf. Frumosu ? Ne zic ca la capatul drumului forestier. Ploua. Urcam pana intr-un punct in care drumul pare ca se termina. Nu stim incotro s-o luam asa ca scoatem harta. Urmele de la celelalte 3 echipe o iau in fata. Dar Nosu nu e convins ca ala e drumul bun. Ne propune s-o luam undeva la dreapta. Doar ca pe acolo nu e nici o urma. Nu sunt convins. Ne oprim si ne uitam impreuna cu Elena pe harta. Stam si ploua si ni se face firg. Cu busola, harta si cu analiza terenului in fata se pare ca Nosu are dreptate. Asa ca luam pe drumul pe care nu au mers celelalte echipe. Daca avem dreptapte....suntem pe locul 1!!!!!!!!!!! Inaintam prin...ploaie. Si cacat, drumul se termina. Se continua cu o vale ingusta care nu pare a duce nici unde. Acuma ce facem ? Continuam pe-acolo sau ne intoarcem ? Studiem iarasi harta, facem o sedinta. Stam si ploua. Si ni se face frig. Foarte frig.
Pana la urma hotaram sa ne intorcem. O luam la vale. Ploau. Si e tot mai frig. Zbor peste ghidon. Si mai pic de 2 ori cand incerc sa trec peste niste praguri de noroi. Ajungem din punctul din care am plecat.
Si.....stupoare. Nosu si Carmen erau deja aici de vreo 2 minute si Nosu imi zice ca nu mai e mult pana la baraj. Carmen e verde albastra la fata si tremura toata. Tremura si are o privire complet goala. Nosu zice ca daca continuam si iesim in golul alpin pe vremea asta s-ar putea sa fie nasol. Lui Carmen nu-i e bine.
Si pentru prima oara fac cum ma bate capul la concurs. Strig la ei ca nu am facut atata drum si am suferit atata ca sa ne intoarcem cand suntem asa de aproape. Nosu incearca cu argumente rationale. Nu vreau sa aud nimic. Urlu la Carmen sa impinga bicicleta aia pana cand se incalzeste. Continui sa strig la ei si o luam la deal. Nu stiu de ce au facut asta. Mai ales Carmen. Dar ideea e ca am continuat. Ca sa ne impulsioneze...INCEPE SA PLOUA. TORENTIAL !!!!!!!
Strig in continuare si continuam sa urcam. Ajungem la niste baraci de muncitori forestieri. Asta e drumul spre varful Frumosu ? Da asta e. Si unde e? Pai uite-l acolo, in plai. Ura!!!!!!!!!!!!!!!!
Prima parte a urcusului se apropie de sfarsit.
Apoteotic urcam pe fagase pline de apa catre plai. Muntele curga le vale la propriu. Valcele sunt pline de apa. Se rup bucati de drum sub ochii nostri. Si noi continuam sa urcam. Si ajungem in plai.
Se opreste ploaia. Intalnim alte echipe. Cat timp am ratacit, ne-au ajuns din urma echipa lui chelu si cei de la Neuzer. Chelu ne da biscuiti. Zice ca acuma incepe greul cu urcusul. Noi ii dam Diclac pentru genunchi. Din punctul asta urcam impreuna 3 echipe. 12 oameni merg cu capul plecat, uzi pana la piele, cu capul in piept, fara sa scoata nici un cuvant.
De ce fac asta ? Din acelasi motiv pentru care unii se uita la televizor, joaca fotbal sau colectioneaza timbre. Pentru ca lor le place. Pentru ca unora le place sa mearga la mare, la altii sa stea, iar la unii pur si simplu sa isi incerce limitele.
Nu mai ploua. Celelalte echipe ne depasesc. Dar...Se opresc tot timpul sa ne astepte pentru a ne arata pe unde e drumul. Asta e spiritul la Carpathian si la cei care au tras pana aici. Iesim in golul alpin. Se vede Banatul scaldat in soare. Nici aici nu mai ploua, doar ca bate un vant rece. Drumul urca cuminte pe o curba de nivel lunga ca sa ne scoata intr-o coasta sub vf. La Suliti. Aici s-a terminat urcarea de la concurs. De aici nu trebuie decat sa coboram.
Genunchiul lui Carmen a cedat complet. Ii iau bicicleta si cobor cun amandoua. Echipele din fata s-au oprit la liziera padurii pentru a ne semnaliza unde e drumul. Frumos. Ne reunim la liziera. Carmen e daramata. Elena o imbarbateaza. Intram in padure si in ceata. Continuam pe langa biciclete si nu dupa mult timp ajungem in pasul Jiu Cerna. De aici drumul coboara 25km pana inapoi in tabara de baza. O luam incet la vale prin ceata. La Campusel e si CP15. Mai adaugam o stampila la colectie si mai departe.
Pe drum ne oprin in cheile Scocului pentru proba de rapel si tiroliana. Aici se afla deja 3 echipe care asteapta infrigurate sa faca proba. Organizatorii au pregatit un foc mic in jurul caruia stau 12 oameni pentru a suge un pic de caldura. E agonizant. E ora 00.00. Nu mai ai chef de nimic. Suntem uzi leoarca si obositi. Si trebuie sa asteptam ca ceilalti sa termine proba E un nonsens. Si anul trecu au fost aceleasi probleme.E bataie de joc sa trebuiasca sa astepti 1.30 in ploaie dupa ce esti ud si vii dupa 60 de ore de concurs. Dar asta e....
Stam in jurul focului. Incercam sa ne incalzim. Elena aduce lemne si il alimenteaza. Suntem o priveliste jalnica. Dormim in picioare. Ne leganam si asteptam sa se termine. Intr-un final vine si randul nostru. Ne echipam cu hamuri si facem rapelul si tiroliana.
Ca tot sa fie cum trebuie, rapelul se termina pe marginea raului care dupa aceea trebuie traversat prin...apa. e de-a dreptul sadic. Facem toti 4 proba. Din nou suntem fleasca la picioare. Ne urcam din nou pe biciclete si ii dam la vale catre proba de caving.
Pestera Aluni Negri e la marginea drumului. Gasim CP-ul. Ne leaga arbitrul bratarile la maini si urcam la pestera. Aici trebuie sa gasim 3 capsatoare cu care sa marcam bratarile pentru a termina proba. Nosu si Elena le gasesc pe toate. Capsam bratarile, iesim din pestera. Inapoi la CP si de-aici directia la vale catre tabara de baza. Ajungem aici pe la ora 3 dimineata. Ne varam in masini. Ii e foarte frig lui Elena. Nici sacul de puf nu o incalzeste. Macam ca porcii orice ne cade in mana. Se face aproape ora 4 dimineata. Mai avem de facut proba de canyoning. Care din cauza regulamentului nu se paote face decat intr orele 6-20. Asa ca furam aproape 1.30 ore de somn. Punem toate ceasurile si celularele sa sune.
Ma trezesc primul la 5.30. Incep sa ma agit si sa-i trezesc si pe ceilalti. E unul din cele mai grele momente. Sa ieis de la caldura din cort dupa numai un pic de somn si sa continui. Ne miscam greu. Strig sa ne miscam repede si la 5.40 suntem din nou in sa si pornim catre Cheile Butii.
Pana acolo sunt vreo 9km. Surprinzator, dar mergem foarte repede. Cred ca putina mancare si somnul au avut pana la urma ceva efect. Ajungem la ultimul CP din concurs. Ne punem bratarile ca la pestera si ne anunta ca avem de gasit un singur cpasator. Doar ca aici o sa ne udam la picioare. Ce gluma....De 40 de ore si-asa suntem fleasca. Intram in chei. Intr-adevar ne udam bine in apa care crescuse foarte mult in urma ploilor, dar gasim repede capsatorul si in scurt timp suntem inapoi la CP. De aici mai urmeaza 9km de coborare si gata. E aproape ora 7.00. Grabesc oamenii cat pot de mult. Mai avem doar 40 minute pana cand expira timpul de concurs.
Coboram cu viteza la vale. Si:
In 12.08.07 la ora 7.25, dupa 71.25 ore de concurs, echipa Hoinarii trece linia de sosire de la Carpathian Adventure 2007.
La finish ne asteapta Isvan. Frumos.
L-am terminat. Impotriva tuturor sanselor, l-am terminat. Nu o sa pot sa inteleg niciodata ce a motivat-o pe Carmen sa faca chestia asta, dar a facut-o. Fara experienta si pregatirea fizica a multor alti participanti. Numai si numai cu o foarte mare vointa. Doar cu atat. Si cu o echipa fenomenala in spate care a stiut s-o motiveze.
Nu ar mai fi multe de spus:
Am dormit pe fuga 2 ore. Ne-a trezit si ne-am apucat sa facem bagajele si sa strangem lucrurile. Incep sa curga povestile de la celelalte echipe. Impartasim impresii din concurs. Deja ne-am facut in cei 2 ani multi prieteni pe-aici. Le povestim celor de-aici aventura noastra. Toti ne felicita, mai ales pe fete. Si merita. E destul de emotionant.
La ora 12 are loc premierea. pentru cele 10 secunde cand te urci pe podium si inca 200 de oameni care inteleg exact prin ce-ai trecut te aplauda, pentru acele 10 secunde, merita sa induri tot. Si ploaie si vant si foame si somn.
Urmeaza masa festiva. Mai strangem ceva lucruri si ne urcam in masina pentru drumul catre casa.
Si gata!!!!!!!!!
Adica...nu. Urmeza de saptamana viitoare antrenamentele. Povestea merge mai departe. Urmeaza semi maratonul si...in 2008 daca totul merge cum trebuie...poate chiar circuitul EuroAdventure.
Oricum,macar sa gandesti in stil mare....
Hai salut si multumim fetelor noastre!
Paticipanti: Elena, Carmen, Nosu, Alex
Data: 8-12 august 2007
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/CarpathianAdventureRace2007
Statistici:
85km trekking
115km bike + 18km (pt canyioning) + 4km rataceala
30 echipe la profesionisti
au terminat 10 echipe, din care doar 8 in timpul de 72 de ore
timpul de concurs: 71.25 ore
somn: 6.30 ore
singura echipa de 2 +2 care a terminat cursa.
34 ore de ploaie torentiala
cea mai inalta pozitie in timpul concursului: 3
locul la final: 8
De ce am facut asta? Daca iti pui intrebarea asta...n-are rost sa citesti ce scrie mai departe. Oricum nu o sa intelegi.
Si începe...Obsesia ultimelor 6 uni e pe cale sa ia sfârşit. Concursul Carpathian Adventure 2007 sta sa înceapă. Ca si anul trecut am venit cu echipa cu 5 zile înainte pentru a ne acomoda cu terenul si pentru a ne pregăti împreuna. Cu noi e si Isvan.
Tabara de baza de anul acesta e campingul de la Topliţa de lângă Câmpul lui Neag.
Cum ne-am pregătit in astea 5 zile e alta poveste. Pentru a termina un concurs de genul acesta e nevoie de o planificare mai mult decăt minuţioasa. Începând cu comunicarea in echipa, ce mănânci cu o săptămâna înainte, echipamentul pe care o sa-l foloseşti, si terminând cu faptul daca dunga de la chiloţi te jenează. Absolut orice detaliu contează.
E miercuri, 8 august. Camping-ul s-a umplut de echipe. La ora16 ne inregistram si noi. Nosu pleacă cu fetele pana in Uricani pentru ultimele aprovizionări. Raman singur. Nu stiu cum e pentru ceilalti, dar acuma sunt stresat. Vreau neaparat sa termin concursul. Am luat totul in calcul ? O sa reusim? Personal sunt destul de pesimist anul acesta. Si din cauza ca e mai dur ca anul trecut, si din cauza ca suntem doar a doua echipa din 50 participante care "joaca" la 2 băieţi cu 2 fete si mai ales din cauza lipsei de pregătire împreuna.
Vine si restul echipei. Se apropie ora 18.00 si începe şedinţa tehnica cu căpitanii de echipa. Primim foliile cu hartile pentru partea de trekking si partea de mountain bike. Deschid harta si ma uit la check point-uri. Nu e de bine...într-adevăr anul acesta concursul va fi mai lung ca anul trecut.
Cunosc masivul asa ca mă apuc sa pun întrebări: "Intre 2 check -point-rui poti s-o iei pe unde vrei atata timp cat mergi pe marcaje?". Răspuns:"Da". Nu stiu de ce mai întreb o data. Răspuns: "Nu".
Intr-un final ne informeaza ca de fapt traseul e unul impus si nu ai nici o libertate intre check point-uri. Cacat. Acuma e si mai rau. Aveam deja unele variante de scurtături...
Se termina şedinţa tehnica. Ne adunam toată echipa sa analizam traseul si sa facem bagajele. Chestia cu făcutul bagajelor e foarte importanta. De asta depinde in mare măsura daca termini sau nu. Daca cari prea mult vei ceda. Daca cari prea puţin, cedezi din nou. încercam sa găsim balanţa potrivita. De data asta am optat sa luam cu noi si sandwich-uri pe lângă clasicele batoane.
Terminam cu bagajele si plecam la cheile Butii pentru o ultima masa gatita
La 23.00 suntem inapoi in camping si...la culcare. Ne trezim la 5.30 încercam sa înfulecam ceva înainte de plecare.
Mai verificam odata bagajele, le ducem sa le verifice si arbitrii si suntem gata. Autobuzul ne va duce pana la Gura Butei.
Intarzie. Intr-un final pe la 7.40 toate cele 30 de echipe de la profesionişti ne aflam la punctul de start.
Ultimele precizări din parte organizatorilor.
3, 2, 1...START. A început. Pana la primul CP drumul trece peste culmea Piule-Plesa, coboara la cabana Buta si urca in saua Plaiul Mic. 120 de oameni se inghesuie pe poteca din padure. Reusim ca in decurs de nici 20 de minute sa ramanem ultima echipa. Cred ca Nosu e deprimat... Toti ne-au depasit.
Ba mai mult, in situatia data, continuam in acelasi ritm molcom. Lui Carmen ii e cald, lui Nosu ii e foame, asa ca ne oprim des. Drumul urca prin padure pe serpentine. Si deoadata...victorie! Prima echipa apare in fata. Macar nu mai suntem singuri. Sunt 3 baieti si o fata din Bucuresti. Ne postam in spatele lor si ii lasam sa dicteze ritmul.
Din experienta de anul trecut stiu ca asta streseaza la culme o echipa. Asa ca ei accelereaza putin. Deja ne-am incalzit. Stam la 1 m in spatele lor. Ajungem pe o pajiste la ceva schit. Inca vreo 2 echipe. Nu schimbam cu nimic ritmul de inaintare. Ajunge in golul alpin. Alte echipe...
De ce oare absolut toti fug de la inceput pentru ca in nici 2 ore sa cada ca mustele ?! Concursul are peste 200km si un timp de 72 de ore. Pe creasta ne intalnim cu Radu Colibasan, cu care inaintam impreuna o bucata buna de drum. Prindem din urma si echipa lui Isvan (Oitele Negre). Ajungem pe varful Piule si de aici incepe o coborare abrupta catre cabana Buta.
Strategia initiala era ca din 2 in 2 ora sa ne oprim sa mancam fie ca ne e foame fie ca nu. De la cabana incepem sa urcam catre sa. Si...PrimulCP. Primul si ultimul CP sunt cele mai importante pentru moral. Nu mai stiu pe ce loc suntem...Cred ca 21. Nu-i rau. Am plecat de pe 30.
Mancam ceva mai consistent la CP si la drum. Pe creasta Retezatului Mic pana in saua Stanuletii Mari unde e CP 2. Vremea e inca frumoasa.Se pare ca vom avea o fereastra de 24 de ore de vreme buna. In CP2 ne ajuge din urma echipa lui Isvan care o ia repede la vale. Ii urmam si noi. Si Carmen are probleme cu genunchiul la coborare. Nasol. Nasol de tot. Si abia am inceput. Catinel, catinel ajungem pana in Poiana Lapusnicul Mic. Pe drum ne intalnim cu echipa Easy Walkers. Si un om de-a lor are probleme cu genunchiul. De aici druml urca abrupt spre Crucea Traznitului. Urci, cobori tot ce-ai urcat si o iei de la capat. Asa ca acum urcam. Prin padure. ne intalnim cu echipa lui Horia Colibasanu. Mergem in spatele lor o perioada. Au alt ritm asa ca o iau in fata. Iara il depasim pe Isvan...
De la Curcea Traznitutui drumul coboară pana in vale doar ca sa urce din nou pana la lacul Zanoaga unde e si CP3. Pana aici ne ţinem aproape de echipa lui Horia. La Zanoaga ajungem după aproape 11 ore de la start. Un pic mai bine decat estimarea de 12 ore a lui Nosu. Evident...mâncam si ne umplem camel back-urile cu apa. Mare inventie camel back-urile astea. Nu mai tebuies a te opreşti, sa dai jos rucsacul si sa bei apa. Poti sa bei din mers. Si cu batoanele la fel. Poti sa mananci din mers. De la Zanoaga drumul continua pe creasta pana in saua Retezatului către CP 4.
Pe urcare genunchiul lui Carmen functioneaza asa ca inaintam bine. Elena o dadaceste pe Carmen. Imbraca-te, da jos haina, mananca, bea apa. Odata cu inserarea ajungem in saua Judele. Din nou il prindem pe Chelu (Easy Walkers). Continuam împreuna. S-a lasat noaptea, asa ca scoatem frontalele. Ajungem si la CP4. Urmatorul CP e la cabana Gentiana.
Dar...apar primele semne de oboseala. Nosu insista sa dormin la Cabana Pietrele. Elena si cu mine optam pentru Gentiana. Pe ultima portiune am mers incet. Noapte, oboseala acumulata. Suntem in urma planning-ului initial. Coboram din sa catre cabana Pietrele. De la Zanoaga pana aici am avut parte de relief tipic de Retezat: bolovanii. Inaintam greoi pe ei. Nu e ca pe Retezatul Mic: o pajiste mioritica cu iarba. Aici trebuie sa fi atent tot timpul unde pui piciorul, daca vrei sa nu patesti ceva. Si asta consuma timp. Foare mult timp in cazul nostru. Carmen nu mai vrea sandwich-uri.
Ajunem pe la 12 noaptea (dupa 16 ore de la plecare) la cabana Pietrele. Si..surpriza. Aici Meck, cabanierul, are deschis restaurantul: Mancam omleta cu virsli si bem ceai fierbinte. Meck ne lasa sa dormin in podul de deasupra. Idee imbratisata cu bucurie de Nosu si Carmen. Bun, fie, dormin, dar nu mult. Le zic ca 1 ora si jumatate de somn e suficienta, asa ca la 2.30 ii trezesc pe toti si la drum. Momentele astea sunt nasoale. Ai umblat 16 ore. Te intinzi sa dormi si dupa nici 2 ore esti trezit si pus din nou la drum.
Urcam spre Gentiana si spre CP5. E cald afara. Mult prea cald. Si cerul e brazdat de fulgere. Mergem in tacere. Toti suntem adormiti. Inintam in transa. Ajungem repede la Gentiana, unde aflam ca din pacate echipa lui Isvan a trebuit sa abandoneze. Pacat. Stampilam foaia de parcurs, mai culegem informatii despre echipele din fata noastra si la drum. Catre lacul Bucura si urmatorul CP. Inaintam cam in ritmul de pe indicatoare. Ceea ce nu e chiar asa de rau dupa atatea ore de mers. Iesim din nou in golul aplin. Fulgere la orizont. Incepem sa urcam Curmatura Bucurei si ceea ce era de asteptat se intampla: incepe ploaia. Cu tot tacamul: Fulgere, vant, torentiala. Ajungem sus in Curmatura odata cu zorile. De aci drumul coboara pana la cabana Salvamont unde e si urmatorul CP. Prin ploaie coboram catre el. Ajungem la cabana murati. Suntem de fix 24 de ore pe drum, cu doar o ora de somn. Si mult in urma cu timpul. Ar fi trebuit sa fim deja inapoi la tabara de baza. Dar pana aclo mai e mult. Dam sa plecam de la cabana cand incepe runda a 2-a de ploaie. Ne adapostim inauntru. Nosu insista sa pornim si pe ploaie ca oricum nu stim cat o sa tina. Sunt prost dispus. Si ud. La fel si fetele. Mai trag de timp, doar, doar prindem o fereastra sa plecam.
Nosu se intereseaza de soarta celorlalte echipe. Daca tin bine minte aici eram pe locul 9. Nu ma prea intereseaza. Pe Nosu, da:). Dar mai avem atata de mers. Si nu stam deloc bine cu timpul. Pentru a ajunge la urmatotul CP trebuie sa trecem pe rand peste vf. Pelega, coboram, urcam Vf. Papusa, coboram, urcam Custura Mare, coboram, o tinem asa pe creasta si ...ar trebui sa dam de CP. De la lacul Bucura pana sus pe Peleaga sunt 500m diferenta de nivel. Pe care se urca pieptis.
Ploaia se opreste pe moment, asa ca hotaram sa pornim la drum. Luam apa de la izvor si incepem urcarea. Spre uimirea mea urcam destul de repede . Sunt obosit. Nu fizic. Doar ca vreau sa dorm. Oare ce gandesc fetele? In ultimele 8 ore nu am mai vorbit apoape nimica in fara de : "mancam?" "luam apa?" "cat e ceasul?. Si discutii din astea monosilabice. Ajungem pe varful Peleaga. Si direct la vale catre saua dinspre Papusa. Coborarea dureaza o vesnicie. Sau asa mi se pare mie cel putin la cat sunt de obosit. Urcarea spre varf e criminala. Daca pana acuma nu m-am plans de efortul fizic, se pare ca motorul incepe sa dea rateuri. Urc cateva serpentine, ma opresc sa iau aer. Si tot asa pana sus. Fetele se tin bine dupa mine. Reusim sa urcam si varful Papusa.
Vremea se strica. Intram intr-o mare de ceata. Nu mai vedem nimic in jur. Coborarea de pe Papusa o facem incet din cauza pietrelor umede. Ceata devine tot mai deasa. Incepe urcarea spre varful Custura. Deja oboseala isi spune cuvantul. Varful nu mai apare. Sunt ud fleasca la picioare si nu mai am chef de nimic. Si drumul tot urca. Carmen urca ca robotelul. Nu pare sa-i mai pese de nimic. Intr-un final ajungem si pe varf. Nu stam prea mult si o luam prin ceata catre Vf. Marii. Pe aici nu am mai fost niciodata si ceata inca nu s-a ridicat. Incercam sa ne gasim drumul pe creasta. N-ar fi o varianta prea interesanta sa apucam alta creasta. Asa ca inaintam foarte incet. Din loc in loc mai gasim cate un marcaj spalat bine de ape. Poteci de oi care nu stii unde duc. Ne intalnim cu un cioban. Ne da indicatii utile. Si intre timp se ridica un pic si ceata sa ca ne putem orienta. Drumul merge pe curba de nivel. Incepem sa mergem mai repejor. Schimbarea de ritm ne prinde bine. Ne mai dezmortim si noi. De jos creasta nu parea asa de lunga. Insa la fata locului situatia e alta. Avem destul de mult de mers. Ne mai intalnim cu un cioban. Mai strangem ceva detalii. Tot de la el aflam ca peste noapte destul de multe echipe au luat-o aiurea. Se pare ca CP7 nu e chiar asa usor de gasit. Ceata incepe sa se risipeasca si...in sfarsit vedem cortul de la CP7 pe culmea Vacarea. Incet din cauza piciorului lui Carmen care a cedat iara, ajungem printr-o mare de jnepeni la CP. Suntem pe locul 7. Chestia asta ne da aripi. Inaintam in clasament. Nu mai suntem chiar ultimii...Echipe mult mai bine cotate sunt deja in spate sau au abandonat. Coborarea pana inapoi in tabara de baza e agonizanta din cauza umezelii din papuci. In special ultimii 6.5km de drum forestier par interminabili. Soarele a aprut pentru moment si la caldura lui iti vine sa renunti. Si forestierul tot continua. Talpile ne ard.
Ajungem dupa 33 de ore inapoi in tabara de baza in aplauzele celor de-acolo. Am intarziat mult mai mult decat am crezut. Aici suntem pe locul 6. Planul initial presupunea mancare si cel putin 4 ore de somn aici. Dar...Avand in vedere ora la care am ajuns, hotaram sa mancam ceva pe fuga si sa plecam direct mai departe pentru a prinde proba de pluta. Le zicem ideea la fete.Sunt de acord. Asa ca luam o ciorba de burta infecta si o friptura de porc neprajita si ne urcam pe biciclete.
Organizatorii ne avertizeaza ca s-a anuntat cod portocaliu incepand cu ora 21.00. Adica vin ploi serioase. Asa ca nu avem decat sa ne grabim daca vrem sa ajungem la Runcu pana incepe grozavia.
Incepe partea a doua a concursului. Pana acuma n-am dormit decat 1.30 ore Ajungem repede la lacul de la Valea de Pesti. Aici o sa aiba loc proba de pluta. Pentru prima (si singura data) in concurs ma simt complet epuizat. Nu ma mai pot misca. Ma uit tamp cum Nosu si Elena asambleaza pluta. Nu mai sunt in stare sa-i ajut. Mi-e rau si nu mai am chef de nimic. Si cand ma gandesc ca trebuie sa ma bag in apa. Nu imi place sa vaslesc. Am fobie de vaslit. Incepem proba de pluta. Suntem 2 baieti si 2 fete asa ca anul asta trebuie sa particip si eu la vaslit. Si dupa primele vasle imi revin. Cred ca mizeria de mancare de la camping a fost de vina. Din punctul asta si pana la sfarsit (peste inca 40 de ore) nu am mai simtit oboseala. Am fost doar hotarat sa termin. Incepem sa vaslim. Proba asta ne bine dispune pe toti. Incepem sa mai glumim si mai schimbam cateva vorbe intre noi Pe la mijlocul lacului, incepe ploaia. Destul de apriga. Noroc ca nu tine mult. Ne intoarcem la biciclete destul de bine dispusi. Inca o stampila pe foaia de parcurs si sus in sa pentru proba de bike.
Drumul urca pe vale destul de lin asa ca stam pe biciclete. Inca o tura de ploaie. Oprim sa luam apa. Ne apropiem de intersectia cu drumul care duce la Runcu. Aveam sa aflam mai tarziu ca majoritatea echipelor care apucasera sa treaca pe-aici au luat-o aiurea. Noi am avut sansa celor 5 zile de pregatire dinainte asa ca stiam destul de bine drumul. Ne luam apa si plecam. Si incredibil...dar am pierdut-o pe Carmen. Greu de crezut dar Elena cu Nosu si cu mine am luat-o in sus, Carmen a intarziat la apa si a continuat pe vale. Nosu se duce dupa ea si se intorc impreuna dupa vreo 10 minute. Incepe portiunea de push bike pana in saua Dalma Cazuta. Cred ca am trecut de punctul critic toti asa ca inaintam destul de repede si ajungem in sa. De aici urmeaza 25km de coborare pura pana in satul Runcu. Se pare ca ce a fost mai greu a trecut si ne incadram din nou in grafic. Incepem sa coboram. Doar ca e prima data cand cobor noaptea pe drumuri forestiere la lumina frontalei. Creierul nu face refresh suficient de repede la informatiile pe care le primeste. Asa ca de destule ori se intampla sa incerc sa trec peste praguri de namol si sa derapez sau chiar sa cad. Coborarea este de fapt o alunecare franata la vale avand grija sa nu iti rupi ceva. In jurul nostru incepe sa fulgere amenintator. Pe coborare ne intalnim cu echipa brasovenilor de la Cetatea Brasovului. Au trebuit sa abandoneze deoarece li s-a rupt o roata. Trecem de ei si...Incepe codul portocaliu. La inceput o ploaie torentiala obisnuita care se transforma repede intr-o perdea de apa prin care abia poti sa mai inaintezi. Destul de repede se formeaza balti in care intri pana la mijlocul bicicletei. Si continua sa ploua. Noapte, haine complet ude, oboseala, bicicleta la frontala. Si nu ai altceva de facut decat sa-i dai la vale. Inaintam greu. Si tot ploua. E clar ca trebuie sa ne adapostim oriunde se poate. Trecem pe langa niste corturi si mai jos pe vale dam de ceva lumina. Oprim si ne adapostim intr-o ghereta folosita pe post de buda probail. E infect, suntem uzi pana la piele si Carmen nu mai poate continua. E in pragul hipotermiei. Nosu se duce afara sa culeaga informatii. Intre timp, Elena duce munca de convingere cu Carmen pentru a o convinge sa isi schimbe hainele ude. Aproape se cearta. Eu ma pun pup intr-un colt si cred ca adorm. Apare Nosu. Mai sunt 6km pana in sat. Si in urmatoarele 30 de minute cred ca am avut cele mai stupide discutii. Din cauza oboselii si epuizarii 4 oameni nu au fost in stare sa ia nici o decizie rationala. Si timpul trecea si ne era din ce in ce mai frig.
Pana la urma hotaram sa ne caza chiar aici.Nu o sa inteleg niciodata de ce nu am facut asa ceva de la inceput. Dar e foarte interesant cum reactionezi la epuizare. Iei cele mai ciudate decizii. Oricum, intram in camera. Si in punctul acesta este evident ca s-a terminat concursul. Nu mai avem nimic uscat la noi. Si nici posibilitatea sa uscam ceva. De mancare pentru tura de bike am luat o jumatate de paine si un colt de salam. Si multe batoane. Infulecam ceva si ne culcam. Pacat...S-a terminat. Si nu am mers chiar asa de rau. Poate am fi terminat. A fost frumos. Pacat. Si adorm.
Ma trezesc la 7.20. Ceasul trebuia sa ma scoale la 6.00. Oricum ce mai conteaza...si-asa am iesit din concurs. Ii trezesc pe ceilalti si facem o sedinta. Afara nu mai ploua. Ce facem mai departe? Si fetele hotarasc sa...CONTINUAM. Nosu e mai sceptic, dupa care devine super optimist si considera ca pana diseara putem ajunge si la canyoning.
Ne imbracam cu hainele ude, grele si reci. Luam in picioare papucii fleasca si plecam catre Runcu. Pe drum, CP13. Aici aflam ca ......SUNTEM PE LOCUL 4. Avem echipa, avem valoare !!!!. Putem, ce dracu. Culegem informatii de la satenii din Runcu si pornim catre Baltisoara. Si...incepe sa ploua. Las' sa ploua. Avem echipa, avem valoare!!!!. Runcu e la 330m altitudine. CP14 se afla la 1300m altitudine. Drumul urca la inceput lin pe o vale dupa care incep serpentinele. Odihnit dupa somnul de 4 ore de azi-noapte (apropo, habar n-avem unde am dormit) iau bicicleta lui Elena si Nosu pe a lui Carmen si ii dam bice la deal. Fetele trebuie menajate pentru ce o sa urmeze. Ajungem destul de repede in Poiana Scarioara la unitatea militara.
Intru in unitate si cer informatii. Drumul o ia brusc la stanga si nu inainte si la vale cum pare evident. Si aici multe echipe au gresit, luand-o aiurea. Tot timpul am zis ca de 10 ori mai bune decat orice harta, busola sau GPS sunt informatiile de la localnici. Asa ca nu ne sfiim sa intrebam. Drumul urca destul de abrupt asa ca intre CP13 si CP14 mai mult am impins la biciclete. Dupa cateva reprize de ploaie rasare soarele. Poate ca in final vom avea noroc de vreme buna. Ajungem la CP14. Mai avem un singur CP si am terminat si cursa de bike. Hai ca se poate. La CP14 mancam ultimele resturi de paine si salam, infulecam niste batoane si stam de vorba cu arbitrii. Acestia ne explica cat se poate de detaliat traseul care urmeaza. Cat stam la taclale incepe sa ploua. TORENTIAL. Se opreste brusc. Si brusc o ia de la capat. Asa ca mai stam la adapostul prelatei de la CP. La prima fereastra o luam la vale.
De la CP14 drumul coboara pe o exploatare forestiera cativa km pentru a ajunge la ceva lac. Din cauza ploilor este imposibil sa cobori pe bicicleta. Drumul e aproape vertical si e o masa de noroi. Mergem pe langa biciclete. Vreo 200 de m. Si incepe iara. Pizda masii. Ajunge. Gluma, gluma, dar deja e prea mult. Genunchiul lui Carmen nu mai face fata. Nosu ii ia bicicleta pe umar si continuam sa coboram. In nici 10 minute de ploaie exploatarea forestiera se transforma intr-un fluviu la propriu. Tot muntele curge la vale. Si pentru ca cel mai bun loc de scurgere e pe drumul pe care mergem noi, acesta se umple in curand cu apa si namol care se napustesc la vale. Coboram la propriu cu viitura. Fara nici o exagerare. Nu am mai vazut asa ceva. Si ploaia nu se opreste. Deja mi se face frica. Am mai auzit povesti cu viituri si alunecari de teren.Se pare ca tocmai trecem prin una. Ajungem la capatul coborarii unde niste muncitorii forestieri asteptau si ei sa treaca ploaia. De aici ne putem urca iara pe biciclete pentru a continua. Dam de drumul din dale de beton. O luam la drepata si gata coborarea. de aici incepe ultima urcare din concurs.
E ultima si am scapat de tot. Se va termina. Dar se va dovedi a fi ca in povesti: ultima si de departe cea mai grea incercare.
Nosu studiaza harta. Si o face bine. Inaintam pe un drum forestier. Avem de urcat 25km pana la CP15. Intersectii de drumuri forestiere. Cu harta in mana. Nosu alege pe unde sa mergem. Cred ca nu exagerez daca zic ca in decursul urmatoarelor 2-3 ore am avut 5-7 reprize de ploi torentiale. Deja ne-am obisnuit. Nu ne mai afecteaza. Carmen se tine bine pe bicicleta. Elena n-are probleme. Asa ca inaintam la deal. Si ploua. Si drumul urca. Si timpul trece.
O iau un pic inainte. Ma opresc sa atept echipa. De dupa curba apar pedaland ca dementii. Doar ca nu recunosc gecile. Nici bicicletele. Sunt cei de la Soimii Arancai. Au gresit drumul si au ratacit vreo 4 ore pe alte vai. Groaznic.
Pentru un foarte scurt moment de timp am fost pe podium, pe locul 3. Trec de noi, asa ca revenim pe locul 4. Ploua. Continuam sa mergem Ne mai intalnim cu o tura de muncitori forestieri. Le cerem detalii. Deocamdata suntem pe drumul bun. Unde e Vf. Frumosu ? Ne zic ca la capatul drumului forestier. Ploua. Urcam pana intr-un punct in care drumul pare ca se termina. Nu stim incotro s-o luam asa ca scoatem harta. Urmele de la celelalte 3 echipe o iau in fata. Dar Nosu nu e convins ca ala e drumul bun. Ne propune s-o luam undeva la dreapta. Doar ca pe acolo nu e nici o urma. Nu sunt convins. Ne oprim si ne uitam impreuna cu Elena pe harta. Stam si ploua si ni se face firg. Cu busola, harta si cu analiza terenului in fata se pare ca Nosu are dreptate. Asa ca luam pe drumul pe care nu au mers celelalte echipe. Daca avem dreptapte....suntem pe locul 1!!!!!!!!!!! Inaintam prin...ploaie. Si cacat, drumul se termina. Se continua cu o vale ingusta care nu pare a duce nici unde. Acuma ce facem ? Continuam pe-acolo sau ne intoarcem ? Studiem iarasi harta, facem o sedinta. Stam si ploua. Si ni se face frig. Foarte frig.
Pana la urma hotaram sa ne intorcem. O luam la vale. Ploau. Si e tot mai frig. Zbor peste ghidon. Si mai pic de 2 ori cand incerc sa trec peste niste praguri de noroi. Ajungem din punctul din care am plecat.
Si.....stupoare. Nosu si Carmen erau deja aici de vreo 2 minute si Nosu imi zice ca nu mai e mult pana la baraj. Carmen e verde albastra la fata si tremura toata. Tremura si are o privire complet goala. Nosu zice ca daca continuam si iesim in golul alpin pe vremea asta s-ar putea sa fie nasol. Lui Carmen nu-i e bine.
Si pentru prima oara fac cum ma bate capul la concurs. Strig la ei ca nu am facut atata drum si am suferit atata ca sa ne intoarcem cand suntem asa de aproape. Nosu incearca cu argumente rationale. Nu vreau sa aud nimic. Urlu la Carmen sa impinga bicicleta aia pana cand se incalzeste. Continui sa strig la ei si o luam la deal. Nu stiu de ce au facut asta. Mai ales Carmen. Dar ideea e ca am continuat. Ca sa ne impulsioneze...INCEPE SA PLOUA. TORENTIAL !!!!!!!
Strig in continuare si continuam sa urcam. Ajungem la niste baraci de muncitori forestieri. Asta e drumul spre varful Frumosu ? Da asta e. Si unde e? Pai uite-l acolo, in plai. Ura!!!!!!!!!!!!!!!!
Prima parte a urcusului se apropie de sfarsit.
Apoteotic urcam pe fagase pline de apa catre plai. Muntele curga le vale la propriu. Valcele sunt pline de apa. Se rup bucati de drum sub ochii nostri. Si noi continuam sa urcam. Si ajungem in plai.
Se opreste ploaia. Intalnim alte echipe. Cat timp am ratacit, ne-au ajuns din urma echipa lui chelu si cei de la Neuzer. Chelu ne da biscuiti. Zice ca acuma incepe greul cu urcusul. Noi ii dam Diclac pentru genunchi. Din punctul asta urcam impreuna 3 echipe. 12 oameni merg cu capul plecat, uzi pana la piele, cu capul in piept, fara sa scoata nici un cuvant.
De ce fac asta ? Din acelasi motiv pentru care unii se uita la televizor, joaca fotbal sau colectioneaza timbre. Pentru ca lor le place. Pentru ca unora le place sa mearga la mare, la altii sa stea, iar la unii pur si simplu sa isi incerce limitele.
Nu mai ploua. Celelalte echipe ne depasesc. Dar...Se opresc tot timpul sa ne astepte pentru a ne arata pe unde e drumul. Asta e spiritul la Carpathian si la cei care au tras pana aici. Iesim in golul alpin. Se vede Banatul scaldat in soare. Nici aici nu mai ploua, doar ca bate un vant rece. Drumul urca cuminte pe o curba de nivel lunga ca sa ne scoata intr-o coasta sub vf. La Suliti. Aici s-a terminat urcarea de la concurs. De aici nu trebuie decat sa coboram.
Genunchiul lui Carmen a cedat complet. Ii iau bicicleta si cobor cun amandoua. Echipele din fata s-au oprit la liziera padurii pentru a ne semnaliza unde e drumul. Frumos. Ne reunim la liziera. Carmen e daramata. Elena o imbarbateaza. Intram in padure si in ceata. Continuam pe langa biciclete si nu dupa mult timp ajungem in pasul Jiu Cerna. De aici drumul coboara 25km pana inapoi in tabara de baza. O luam incet la vale prin ceata. La Campusel e si CP15. Mai adaugam o stampila la colectie si mai departe.
Pe drum ne oprin in cheile Scocului pentru proba de rapel si tiroliana. Aici se afla deja 3 echipe care asteapta infrigurate sa faca proba. Organizatorii au pregatit un foc mic in jurul caruia stau 12 oameni pentru a suge un pic de caldura. E agonizant. E ora 00.00. Nu mai ai chef de nimic. Suntem uzi leoarca si obositi. Si trebuie sa asteptam ca ceilalti sa termine proba E un nonsens. Si anul trecu au fost aceleasi probleme.E bataie de joc sa trebuiasca sa astepti 1.30 in ploaie dupa ce esti ud si vii dupa 60 de ore de concurs. Dar asta e....
Stam in jurul focului. Incercam sa ne incalzim. Elena aduce lemne si il alimenteaza. Suntem o priveliste jalnica. Dormim in picioare. Ne leganam si asteptam sa se termine. Intr-un final vine si randul nostru. Ne echipam cu hamuri si facem rapelul si tiroliana.
Ca tot sa fie cum trebuie, rapelul se termina pe marginea raului care dupa aceea trebuie traversat prin...apa. e de-a dreptul sadic. Facem toti 4 proba. Din nou suntem fleasca la picioare. Ne urcam din nou pe biciclete si ii dam la vale catre proba de caving.
Pestera Aluni Negri e la marginea drumului. Gasim CP-ul. Ne leaga arbitrul bratarile la maini si urcam la pestera. Aici trebuie sa gasim 3 capsatoare cu care sa marcam bratarile pentru a termina proba. Nosu si Elena le gasesc pe toate. Capsam bratarile, iesim din pestera. Inapoi la CP si de-aici directia la vale catre tabara de baza. Ajungem aici pe la ora 3 dimineata. Ne varam in masini. Ii e foarte frig lui Elena. Nici sacul de puf nu o incalzeste. Macam ca porcii orice ne cade in mana. Se face aproape ora 4 dimineata. Mai avem de facut proba de canyoning. Care din cauza regulamentului nu se paote face decat intr orele 6-20. Asa ca furam aproape 1.30 ore de somn. Punem toate ceasurile si celularele sa sune.
Ma trezesc primul la 5.30. Incep sa ma agit si sa-i trezesc si pe ceilalti. E unul din cele mai grele momente. Sa ieis de la caldura din cort dupa numai un pic de somn si sa continui. Ne miscam greu. Strig sa ne miscam repede si la 5.40 suntem din nou in sa si pornim catre Cheile Butii.
Pana acolo sunt vreo 9km. Surprinzator, dar mergem foarte repede. Cred ca putina mancare si somnul au avut pana la urma ceva efect. Ajungem la ultimul CP din concurs. Ne punem bratarile ca la pestera si ne anunta ca avem de gasit un singur cpasator. Doar ca aici o sa ne udam la picioare. Ce gluma....De 40 de ore si-asa suntem fleasca. Intram in chei. Intr-adevar ne udam bine in apa care crescuse foarte mult in urma ploilor, dar gasim repede capsatorul si in scurt timp suntem inapoi la CP. De aici mai urmeaza 9km de coborare si gata. E aproape ora 7.00. Grabesc oamenii cat pot de mult. Mai avem doar 40 minute pana cand expira timpul de concurs.
Coboram cu viteza la vale. Si:
In 12.08.07 la ora 7.25, dupa 71.25 ore de concurs, echipa Hoinarii trece linia de sosire de la Carpathian Adventure 2007.
La finish ne asteapta Isvan. Frumos.
L-am terminat. Impotriva tuturor sanselor, l-am terminat. Nu o sa pot sa inteleg niciodata ce a motivat-o pe Carmen sa faca chestia asta, dar a facut-o. Fara experienta si pregatirea fizica a multor alti participanti. Numai si numai cu o foarte mare vointa. Doar cu atat. Si cu o echipa fenomenala in spate care a stiut s-o motiveze.
Nu ar mai fi multe de spus:
Am dormit pe fuga 2 ore. Ne-a trezit si ne-am apucat sa facem bagajele si sa strangem lucrurile. Incep sa curga povestile de la celelalte echipe. Impartasim impresii din concurs. Deja ne-am facut in cei 2 ani multi prieteni pe-aici. Le povestim celor de-aici aventura noastra. Toti ne felicita, mai ales pe fete. Si merita. E destul de emotionant.
La ora 12 are loc premierea. pentru cele 10 secunde cand te urci pe podium si inca 200 de oameni care inteleg exact prin ce-ai trecut te aplauda, pentru acele 10 secunde, merita sa induri tot. Si ploaie si vant si foame si somn.
Urmeaza masa festiva. Mai strangem ceva lucruri si ne urcam in masina pentru drumul catre casa.
Si gata!!!!!!!!!
Adica...nu. Urmeza de saptamana viitoare antrenamentele. Povestea merge mai departe. Urmeaza semi maratonul si...in 2008 daca totul merge cum trebuie...poate chiar circuitul EuroAdventure.
Oricum,macar sa gandesti in stil mare....
Hai salut si multumim fetelor noastre!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
