Intro:
Carpathian Adventure e fara indoiala concursul fetelor. Ele fac diferenta. Sau asa ar fi normal. Daca intr-o echipa fata e mai puternica decat baietii - inseamna ca n-au stiut sa faca echipa - baieti care sa faca asta gasesti pe toate gardurile. Fetele hotarasc invingatorii si invinsii. Ele dicteaza ritmul. Am stiut toti de la inceput ca daca nu avem probleme de sanatate si Elena merge bine avem sanse bune.
Dar...exista si un dar....Fata tebuie sustinuta de baieti puternici. Si aici s-a vazut capacitatea de efort a lui Isvan si Captain. De la lac urmeaza o portiune de push bike pana in saua Lerescu. Vreo 300 si mai bine de metri diferenta de nivel. Rand pe rand Isvan si Captain cara bicicleta lor si pe a Elenei la deal. Panta e infernala, sorele a avut nesimtirea sa apara si el pentru a face totul mai greu. Baietii nu spun nimic; din cand in cand se aude cate un urlet - durere, ambitionare, ce vreti voi - si merg mai departe. In spate vin eu si Elena care impinge si ea la bicicleta mea. Toti tragem incredibil la deal. Gafaim;nu ne mai putem controla respiratia, transpiratia curge siroaie pe noi. Totul urla in noi la o pauza - n-avem timp acuma de asa ceva. Nici celelalte trei echipe cu care luptam pe cateva minute sigur nu-si permit sa se opreasca. Daca ele pot, putem si noi.
Hai Hoinarii!!!!!!!!!!!!
Asta e momentul pentru care merita sa te antrenezi atata, pentru care merita sa participi la concursuri: in mod normal n-ai avea nici un motiv sa faci asa ceva. In conditii de concurs, apar resurse nebanuite . Si impotriva oricarei logici, Captain si Isvan fug la deal cu 3 biciclete pe o panta pe care cu greu stai in picioare. Fug efectiv catre saua Lerescu si catre un final in care la inceput ne-a fost frica sa si credem, dar la care toti patru am visat.
...............................
Ultima saptamana a fost cum a zis Isvan de "fine tunning". De voie, de nevoie....Am fost pe la fizioterapeut si la kinetoterapeut cu genunchiul. Tanti de-acolo mi-a zis ca daca vreau sa ma repar intr-o saptamana sa ma duc la vrajitoare. Trec zile chinuitoare de lungi si astept sa imi revin.
Marti. Plecam! Un an de antrenamente. Miza e foare mare: se rezuma la- anul care a trecut am reusit sa progresam sau doar ne amagim. Am muncit degeaba ?
Iesim pe Aradului si iau prima mea amenda. Nu am lumini. Asta dupa ce am fost tractat de vreo 10 ori de la servici ca am uitat luminile aprinse. Pe la Zam ramanem cu masina suspendata peste marginea soselei proaspat asfaltata. Altfel, fara alte probleme ajungem pe la 23.00 la Plaiul Foii si ne campam.
Miercuri - ultima zi. Il pescuim pe Captain din Zarnesti. Impreuna cu Nosu, Elena si Isvan facem o tura de incalzire cu bicicletele pana in Zarnesti ca sa ne aprovizionam.
Trec orele - apar ultimele echipe. M-am inselat cand am zis ca echipele grele de anii trecuti nu mai sunt. Sunt aici, doar ca s-au petrecut diferite rocade sau participa sub alte nume.
Are loc sedinta tehnica la care participa Captain.
Tabara de baza de la Plaiul Foii :
Fiecare face fata in felul lui emotiilor dinaintea startului. Cine zice ca nu are emotii -ori minte, ori a consumat degeaba benzina pana aici. Daca n-ai emotii mai bine ramai acasa. Personal devin non comunicativ si cum a observat si Captain - ma concentrez la cursa de maine.
Se termina sedinta tehnica- avem hartile si detaliile cursei.
Incepe o etapa la fel de importanta ca si concursul in sine - pregatirea echipamentului si a rucsacilor. Elena nu va cara aproape nimic - asta e strategia. Cel putin nu va cara mancarea - restul ii ramane totusi in spate. Durii echipei - Captain si Isvan impart lucrurile ei. Dozam si redozam, calculam si punem totul in balanta. La culcare.
Isvan:
Elena :
Calin aka Captain 
Ora 4.30. Ne trezim buimaici. Mancam cat putem de bine si ne prezentam la verificarea bagajelor. Aici...surpriza. Un baiat care habar n-avea nici macar care e echipamentul obligatoriu ne intreaba nonsalant despre bocanci : "Salomon sau bocanci cu talpa Vibram este?". Nu, nu este...Sa sti ca poti sa faci trekking si in altceva...
Una peste alta, Isvan nu are voie sa participe cu adidasii cu care fusese la concursul de anul trecut. Ii dau bocancii mei cu talpa Vibram...
Ne asezam cuminti la start. Anul asta am schimbat obiectivul: nu mai e: "orice, doar sa terminam". Acuma vrem sa participam la concurs si sa ne batem pentru un loc fruntas. Asta implica si la nivel mental o cu totul alta pregatire. O cu totul alta mentalitate. De la mentalitatea de rama taratoare-supravietuitoare trebuie sa facem saltul la, ma rog macar o rama cu picoare...
3,2,1 Start!!!!!!!!!
Hai Hoinarii!!!!!!!!!!! Hai. Ar fi nasol pentru toti 4 sa vedem ca am muncit degeaba un an. Daca suntem motivati?! Oooo...de ceea ce mi-a fost frica la tura de antrenament din Retezat nu mai trebuie sa-mi fac griji...Toti patru chiar vrem sa tragem ca lumea.
Dupa start echipele raman cat de cat grupate. Am pornit repede ca sa fim de la inceput cat mai in fata. Un sir indian de concurenti urca alert catre refugiul Diana -CP1. Ajungem aici pe locul 9 din 19 echipe...Nu e rau deocamdata.
Stampila si la deal. CP2 e in creasta la Varful Ascutit. Distanta intre echipe se pastreaza destul de mica. De la start pana la CP2 e urcare constanta si sustinuta. Toate echipele se tin bine deocamdata. Ne oprim la un loc numit "La Gavan" si alimentam cu apa. Toata creasta nu o sa mai avem de unde sa ne umplem camel bag-urile.
Nu vorbim intre noi. Nu e nevoie sa ne motivam. Fiecare isi vede de a lui. Poate ca intr-un fel am pierdut ceva fata de anii trecuti...atunci ne incurajam unul pe altul, vorbeam pentru a face ca timpul sa treaca mai repede, ne bucuram de fiecare mic hop pe care il treceam. Acuma nu mai vorbim, pentru ca vorbitul oboseste...Si noi ne grabim.Poate ca intr-adevar am pierdut ceva.
Pe fuga Isvan se intreaba daca ar mai putea sa mai faca vreodata trekking normal. Raspunsul si la el si la noi e din pacate NU...Daca nu exista un timp de doborat, un adversar de intrecut sau un obstacol mare de trecut, noi din pacate nu mai vedem scopul sau placerea tekking-ului sau a plimbarilor sau a mersului de placerea mersului. Poate de-aia ii e frica lui Vasi sa inceapa sa participe la concursuri...Din fericire pentru noi, exista suficient de multe concursuri :) Si asta ne motiveaza mai mult decat orice.
CP2: locul 11. Sunt nervos. Si incep sa ma iau de Isvan. Captain face pace. Nu grabim ritmul, dar nici nu ne oprim. Facem toata creasta nordica si punem inca o stampila la Vf. Omu. Locul 8 sau 9, dar pana plecam de-acolo suntem iara pe locul 10. Mai sa fie...Nu numai noi ne-am antrenat. Locurile de la 4 la 10 sunt toate in jumatate de ora.
Urmeaza...aaa da. V-am zis de adidasii lui Isvan. Bocancii mei ii sunt prea mici. Opreste niste turisti in creasta, le cere briceagul si se apuca sa imi taie bocancii. E fericit. Au loc si degetele lui. Eu sunt terifiat: abia am inceput concursul si Isvan merge intr-un fel de slapi. Tot ce putem face e sa speram ca o sa-i reziste pana la finalul celor 84 de km de trekking.
Vf. Omu si CP3. Nu prea avansam in clasament. De aici urmea creasta sudica. Nimic semnificativ: capul in pamant, atent la picioare, un baton, bem apa regulat si inaintam in tacere.
CP4: Saua Funduri. Iesirea din creasta Pietrei Craiului. Nici aici nu inregistram vreun progres in clasament deocamdata. Urmeaza prima coborare serioasa. Sunt cu morcovul in cur. Pana aici n-am avut probleme cu genunchiul. Ne aruncam in betele telescopice si pornim la vale. Ajungem o echipa pe coborare. Asta da preimiera! Marele grohotis, ceva padure si marcam prima runda de ratacire. Din fericire ne redresam repede si ajungem la CP5 in Curmatura Foii. Aici ne intalnim pentru prima data in concurs cu echipele Millet si Vertical. Cobor destul de mult cu Captain pentru a umple camel bag-urile. Este de-abia ora 13.46. Urmatoarele CP-uri o sa fie mai consumatoare de timp.
Pornim prin padure. Mergem prin peisaje apocaliptice - defrisarile masive au transformat peisajul intr-unul halucinant. Aceleasi defrisari ne ingreuneaza si inaintarea deoarece nu putem urmari bine marcajul. Succesiuni obsesive de urcusuri si coborasuri prin padure fac legatura intre Piatra Craiului si Fagaras. Ratacirea numarul 2 se petrece la o stana in dreptul lacului Pecineagu. Pana la urma respectand ad literam indicatiile lui badea reusim sa trecem de portiunea defrisata si sa prindem din nou poteca.
Saua Lerescu -ratacirea numarul 3. Nu vedem o piatra ascunsa in iarba pe care era marcajul si mai pierdem cel putin 45 de minute. Dar nu suntem singurii. Cel putin 2 echipe sunt si ele in situatia noastra. Cum era proverbul ala: "E bine sa te bucuri de raul altuia?". Si orientarea face parte din concurs... Unde nu-i cap vai de picioare -cum din pacate aveam sa aflam si noi de cateva ori in urmatoarele ore.
Inainte de CP6 ajungem din urma echipa Vertical ("fetele"):Corina, Suzi, Cornelia si Corin. Nu le depasim - merg in ritmul nostru. Putin mai sus de CP-ul 6 din Curmatura Bratilei ne oprim pentru o noua repriza de realimentare si rehidratare. Ne ajung inca 3 echipe. Plecam ultimii de aici. Vine noaptea si cu ea cresc si sperantele noastre de a ne departa de celelalte echipe. Le ajungem din nou din nou din urma pe fete. De aici formam echipa o comuna.
Suntem in Fagaras. Peisajul e identic cu cel din Godeanu asa ca nu ma mai obosesc sa gasesc adjective pentru a-l descrie. Megem toti 8 in liniste si destul de sustinut. Curmatura Comisului si CP7. Sunt daramat de somn. Nu sunt obosit de la efortul fizic depus, dar imi cad ochii in gura. Cornelia imi da un Activator: esenta de cofeina cu taurina. Parca ma loveste calul in cap - brusc imi dispare orice urma de amorteala. De aici conform sedintei tehnice si a hartii primite, ar trebui sa o cotim brusc la stanga pentru a prinde creasta Iezer. Asta si facem, doar ca nu dam de nici un marcaj. Corin pleaca sa caute marcajul si nu se mai intoarce. Vine peste noi o ceata groasa. Stam si-l asteptam dar nu mai apare. Nu putem pleca dupa el, ca sa nu ne ratacim. Dupa 45 de minute ne intoarcem cei 7 ramasi la CP. Arbitrii au mutat "un pic" cortul cu CP-ul. Trebuie sa continuam pe banda rosie pana dam de o intersectie cu triunghi rosu. Reusim astfel sa intram si in masivul Iezer Papusa. La orizont se vede o frontala singuratica. E Corin care s-a luat dupa o alta echipa crezand ca suntem noi.
Din nou in formatie de opt continuam prin iarba uda si prin ceata groasa. Si aici peisajul e la fel de searbad. Din cauza cetii nu mai vedem nimic. Ne imprastiem in linie si incercam sa gasim o urma de poteca sau un marcaj. Nici urma de asa ceva. Consultam harta si punem acul busolei pe directia sud. Acolo trebuie mers. Minutele se scurg greu . Am inceput sa vorbim intre noi si numai pentru a nu ne pierde unii de altii sau a nu adormi. La un moment dat ne intalnim in mijlocul crestei cu o folie rosie de sub care se aud voci: echipa 4x4. Ceva mai incolo un cort rasare din noapte: alta echipa.
In jurul orei 3.00 cineva da glas parerii generale: nu mai are rost sa continuam. Mergem mult prea incet - practic ne taram. Mai bine ne oprim si dormim. Si astfel ajungem unii dintre noi sa folosim pentru prima data folia de supravietuire. Gasim un loc bun de pat - o portiune de pamant. Ne inghesuim ca oile unul in altul. Ne facem sarmaluta cu folia de supravietuire. Peste adaugam ca si glazura un sac de bivuac. Unii dorm cu capul intre picioare, altii se intind de-a dreptul pe pamant sau in iarba uda. Si asa descoperim ca folia de supravietuire chiar tine de cald. Unde sunt acoperit, transpir efectiv. Reusesc sa adorm. Se aude un glas. E Cornelia:
"Alex, mergem?"
"Da!"
"Trezeste-l si pe Calin si hai ca inghetam aici".
Captain si Isvan se simt prea bine in starea de sarma si reusesc sa mai smulga de la fete inca o ora de somn-inghet.
Ora 6.00. A trecut prima noapte. E inca ceata, dar macar e lumina. Dupa amageala de odihna suntem mai in forma si mergem cu spor prin peisajul mioritic. In sfarsit! CP8 -Curmatura Oticului. Locul 6,7- noi si fetele. Asa mai merge. Intr-adevar prima noapte a marit ecartul intre echipe.
Din sa urmeaza urcarea pana pe varful Rosile. Fara sa ne zicem nimic, cumva tacit, ne-am despartit de fete. Mergem fiecare in ritmul lui. Urcarea e criminala - pe fondul oboselii acumulate. 600m diferenta de nivel ne incalzesc bine de tot motoarele - ii urcam fara pauza. Din spate apar zambitoare...ati ghicit...fetele. Ele o iau inainte - sunt mai "proaspete". Aberatia de creasta continua cat vezi cu ochii. Fetele se vad departe in zare. Inaintam si noi destul de bine. Mie imi revine somnul; coborarile au devenit lente - nu ca m-ar durea ceva- nu stiu exact de ce. Nici specialitatea casei - urcarile nu sunt prea grozave.
Ajungem si la CP9 foarte putin dupa echipa Vertical - practic tocmai ce au trecut pe aici. In zare se vede si echipa Millet. Coborarea din creasta e destul de greu de prins asa ca avem un motiv in plus sa refacem echipa de azi noapte. Faptul ca vedem 2echipe la orizont ne da aripi - vointa de a le intrece depaseste oboseala. Parca renascuti si indarjiti plecam din CP9 si le ajungem rapid pe fete, dupa care incepem impreuna cursa de urmarire a echipei Millet. Prindem creasta potrivita pentru coborare. E cald afara - e aproape ora pranzului. Ceea ce urmeaza este o crima la adresa genunchilor. Nici fetele nu sunt foarte incantate de coborarea prelungita care urmeaza. Dupa 2 ore interminabile de coborare neintrerupta - ajungem pe malul Dambovitei.
E momentul sa manac ceva pentru a preintampina aparitia epuizarii: batoane si multa apa si sunt fresh. Urmeaza ceva km buni pe un drum forestier. Ne despartim din nou de fete, care raman si ele la o pauza de masa. Continuam prin praful ridicat de masinile care trec pe langa noi. Cotim la dreapta si intram pe un drum de taf. Isvan sopteste deodata din fata: "echipa Millet!". Sunt la 200m de noi.
Ii multumesc celui care in momentul acela mi-a schimbat bateriile. Instantaneu am trecut pe regim de concurs. Daca tot drumul forestier am mers cu capul in pamant in urma lui Isvan, Elena si Captain, acuma trec in fata si impun ritmul. E concurs, ce naiba ! Hai Hoinarii!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Depasim echipa Millet. Nu putem sa o lasam moale - continuam in acelasi ritm pana in ultimul CP - CP10. Suntem din nou in Curmatura Foii. O ultima coboare pe un drum argilos ne aduce inapoi in tabara de baza si la finalul probei de trekking.
Suntem pe locul 5! Deocamdata in grafic. Ora 18.35. Din cauza regulilor competitiei (proba de pluta si tiroliana nu pot fi facute noaptea) - nu ne ramane altceva de facut decat....sa ne odihnim. Mancam bine, dupa care purcedem la stabilirea strategiei pentru a 2-a parte a cursei. La ora 21.00 mergem si ne culcam. La ora 00.00 suntem in picioare pregatiti sa incalecam pe biciclete. Vecinii de la Millet sunt pregatiti si ei si pleaca. La ora 1.00 suntem si noi gata si porim - profitam de regulament si hotaram sa facem tura in sens invers. Vrem sa ajungem la proba de tiroliana la ora 5.00 cand se poate incepe.
Din tabara de baza pana in Zarnesti pedalam ca sa ne incalzim. Merge repede desi mergem pe frontale. Din Zarnesti intram pe traseul care duce prin Prapastii si de aici incepe urcarea. Mult mai sustinuta decat se asteptau ceilalti. Eu o stiam. Elena nu se simte prea bine. Captain fara SPD-uri si cu o bicicleta grea nu are multe sanse. Se trece la push bike. E bezna. Mergem cu ochii pe ceas. Trebuie sa ajungem la 5.00 la tiroliana. Toate discutiile se invart in jurul timpului si a numarului de kilometri de parcurs. Mai mult pe langa decat pe bicicleta, urcam neintrerupt.
Doua drumuri. Stiu prea bine traseul. Trebuie s-o luam in stanga. Pe drumul gresit se vad inaintand frontale. Strig la ceilalti sa stinga frontalele. Se conformeaza. Dupa care ma gandesc ca nu asa tebuie sa castigam. Aprindem frontalele la loc ca sa fim vazuti. Reusim sa mergem portiuni bune pe bicicleta. Trecem de cheile Pisicii si nu dupa mult timp ajungem la CP16 de la Table.
10m pe bicicleta, 5 cu ea sub brat si partitura aceasta se repeta vreo 40 de minute pana dam in drumul care coboara in final pana in satul Dambovicioara. De aici putem sa trecem in sfarsit in sa si sa coboram. Din pacate nu pentru prea mult timp - ploile au modificat albia Dambovicioarei, care acuma se confunda cu drumul nostru.
Intr-o nota generala de stat totusi in sa si de coborat in viteza, cu greu vedem CP15de la Cabana Brusturet. Inca o stampila ne apropie si mai mult de finish. Urmatorul CP - cel cu atelierul de tiroliana-e undeva mai jos la iesirea din cheile Dimbovicioarei. In viteza ajungem si acolo la 5 fara un sfert. In fata nostra este echipa Fox Terrieri (locul 2) si echipa de la amatori a lui Gianina (Half Alternative). Pana cand ne vine randul - folosim foliile de supravieture pentru a nu ingheta.
Dupa un timp mort de 48 de minute incepem si noi proba: tiroliana, via feratta si un rapel frumos. Nu terminam bine si din spate apare echipa Millet. E concurs cu adevarat! Trebuie sa continuam sa luptam. Cei de la Fox Terrieri sunt foarte de treaba: ne dau o bucata de piept de pui afumat, paine si o multime de informatii utile. Multumim.
Pedalam cat putem de repede - trecem de satul Podul Dambovicioarei si incepem urcarea pe nu stiu ce vale. Nu dupa mult timp apare si cortul de la CP12 - speologie. Aici trebuie sa gasim 3 capsatoare ca cele de la orientare turistica ascunse in Pestera Ursilor. Si sa capsam fiecare panglica pe care am primit-o de la arbitru. La intrarea in pestera observ ca si eu si Elena am uitat frontalele jos. Elena se intoarce in fuga dupa ele. Pana sa ma dezmeticesc bine - in timp ce cautam asiduu capsatoarele pe undeva pe culoarul de langa intrarea in pestera -
din fundul pesterii a aparut Isvan cu panglicile capsate. Gata si proba asta.
Urmeaza 24 de km de urcare usoara pana la lacul Pecineagu. Aici am mers foarte bine toata echipa. Isvan imi cara si mie de ceva vreme rucsacul. Am avut ceva probleme la stomac - probabil din cauza consumului excesiv de batoane si energizante. Cu o singura pauza pentru umplut bidoanele cu apa, ajungem la barajul de la lacul Pecineagu.
Aici echipa Nomad tocmai terminase tura de pluta. Intram cu ei in vorba. Povestim. Esentiale aveau sa fie ultimele doua fraze:
Ei: "Dar voi sunteti la tura lunga sau scurta ?"
Elena: "La avansati"
In momentul respectiv, brusc si vizibil s-au schimbat la fata - n-au mai zis nimic s-au urcat in sa si au pornit. Stim ca acuma nu ne mai luptam doar cu Millet-ul care sunt in spate- ci si cu Nomad-ul care va reface invers traseul nostru de pana acum.
Ne facem in graba si prost pluta si pornim. FoxTerrieri au stat 6 ore pe lac. De la arbitrii stim ca un timp mediu e de 3-4 ore. Niciodata nu mi-a placut treaba cu vaslitul. Am fost o putoare innascuta cand venea vorba de pus osul la asa ceva. Acuma las ifosele deoparte. Intram in apa si incepem proba. Trebuie sa aducem numarul 20 care se afla intr-o punga pe partea cealalta a lacului. Eu cu Captain stau in fata, Elena si Isvan in spate. Ca sa mearga treaba mai bine hotaram sa numaram pentru a pastra ritmul. Incep eu. Facem ture pana la 200 urmate de o scurta pauza. Nu exista suficiente cuvinte in DEX pentru a descrie cat de incet ne miscam si cat de mare e lacul. Numara si Isvan - in romana, englez, ungureste, nemteste. Numara pana la 100, 50, 10, 8. Pe la mijlocul turei la dus ne reintalnim cu fetele. Ele se intorc deja. E clar a treia echipa cu care concuram pentru a ne mentine pozitia. Nici nu vreau sa ma gandesc cat de zdravene sunt la bicicleta. Dupa 1.45 de minute ajungem si culegem blestematul de numar.
Incepe intoarcerea. Isvan a stabilit o noua strategie: a pus pe cronometru 15 minute. Vaslim in liniste un sfert de ora dupa care facem pauza. Si tot asa.
La intoarcere ne invartim ca titirezul in mijlocul lacului o buna bucata de timp. Arbitrii ziceau ceva de niste curenti foarte puternici. Probabil am avut nesansa sa dam de ei. De asemenea pe masura ce ne apropiem de CP, vantul incepe sa bata destul de tare ridicand valuri si facandu-ne sa inaintam destul de incet. Am impresia ca se rupe totul in mine de la cat ma chinui sa vaslesc. Isvan are revelatia infinitului in mijlocul lacului - acuma ii intelege sensul. Eu ma tot uit la ceas si simt o sudoare rece pe spate. Nu e deloc OK. Dupa ceva ce a parut o eternitate ajungem inapoi la mal. Am facut 4.48 de minute. Nu trebuie sa vorbim intre noi pentru a sti ca e nasol.
Sarim in sa si plecam spre tabara de baza.
Urmeaza portiunea de pushbike pana in saua Lerescu. Odata ajunsi aici tragem o gura de aer si pornim la vale pe ultima coborare catre base camp. Din sa, drumul coboara foarte abrupt catre valea unde se afla cantonul Rudarita. Elena fuge efectiv cu bicicleta pe langa ea. Se foloseste de franele bicicletei pentru a incetini. Noi lasam seile jos si impotriva oricarei ratiuni ne urcam pe biciclete si incepem sa coboram. Toate coborarile de la toate concursurile de MTB de pana acum au fost pistol cu apa pe langa asta. Un derapaj semi controlat pe o panta acoperita cu cetina prin mijlocul padurii: ocolim aici o creanga care viza ochiul, sarim aici peste un trunchi prabusit, strangem tare frana de spate pentru a forta deraparea si a lua curba in ultimul moment, ne lasam cu curul pana aproape pe roata din spate pentru a nu zbura peste ghidon.
Ajungem toti patru teferi la drumul forestier. De aici urmeaza ultimii 10km pana la finish. Gonim toti patru ca mancati de streche. Zburam efectiv pe drumul forestier. De data asta nu ne mai batem cu noi si cu propriile limite - pe astea le-am biruit anii trecuti. Acuma ne batem cu un adversar mult mai redutabil: TIMPUL!!!!! Pe el trebuie sa-l mai batem pentru a ne atinge obiectivul la care visam toti patru. Dupa peste 57 de ore de concurs, pedalam de parca acuma s-a dat startul. Nu ne gandim decat daca ei au terminat deja cursa... Tic-tac, tic-tac, tic-rac - se vede finish-ul la cateva sute de metri in fata....
Finish-ul!!!!! Chiar la sosire Isvan pune o frana brusca si cade. Se juleste destul de serios la mana si la picior. Captain inmaneaza foaia de concurs arbitrilor. Elena imi sopteste in ureche: "NoMad sunt deja aici...". Ei sunt primii care ne aplauda si ne felicita. Sincer, au meritat mai loc locul 4 decat l-am fi meritat noi.
Suntem pe 5! Ne-am atins obiectivul! Dar nici unul dintre noi nu este foarte extaziat. Dupa ce se scade din timpul total cele 48 de minute de timp mort de la tiroliana, aflam ca suntem la 14 minute fata de NoMad. Toti ne gandim: daca mai trageam acolo un pic, daca nu faceam aia...Si acuma cand scriu blog-ul imi dau seama ca exact asta este atitutudinea si mentalitatea pe care trebuie sa le avem pentru a avansa.
Am terminat concursul in 57.07 cu 9 ore de odihna si 48 minute timp mort. Nu suntem nicidecum epuizati. Am avut forta sa impingem pe final. Suntem obositi, dar nu terminati. Dupa noi apar fetele. Dupa parerea mea au fost cea mai frumoasa echipa care a participat vreodata la Carpathian Adventure. Si daca numai pentru a sparge tiparele femeii care sta la cratita, spala rufe si tranteste un plod. Noi le multumim pentru compania din tura de trekking. Mult bafta in continuare!
Mancare, somn, povesti -asa se succed urmatoarele ore. Pe seara organizatorii fac un foc de tabara in jurul caruia se canta. Sosesc si ultimele echipe.
Duminica strangem lenes bagajele si continuam sa impartasim impresii despre concurs. Asftel aflam ca cei de la NoMad au legat bicicleta fetei cu cordelina si au tras-o la deal pentru a mentine media orara. Si castigatorii de la Grind si-au ajutat fata la push-bike. Aflam povestile diferitelor echipe si cum a trait fiecare aceasta experienta.
Rezultatele:
Daca ma uit peste rezultate - am scos cel mai bun timp la bike (daca se scade timpul mort de 48 de minute). Asta pentru tot misto-ul de care am avut parte anul acesta cu concursurile de MTB la care am participat si la care nimeni nu intelegea de ce ma mai duc (de parca nu era suficient sa merg acolo si numai pentru miscare...).
Echipa Hoinarii 
Echipele Strumphy si Alternative TM din Timisoara 
Echipa Vertical (fetele) - de la stanga la dreapta: Suzi, Corina, Cornelia si Corin 
Castigatorii: Locul 1: Multicampioana Grind, locul 2: FoxTerierri, locul 3: Ozone 
Echipa Millet
4+4 (echipele Hoinarii si Vertical) :
Poza similara cu cea cu care a inceput totul acuma 2 ani
A se vedea obiectivul de anul viitor al echipei Hoinarii
Si-alta data, si-alta data, o s-o facem si mai si mai lata! 
Acuma 2 ani cand participam prima data la CA eram convins ca 3 pachete de tigari pe saptamana si 5 zile de leneveala, dar totul compensat cu un week-end pe munte o sa faca din noi mari comptetitori.
Anul acesta am ajuns la 5-6 zile de antrenament pe saptamana. Am mutat pregatirea aici intre betoane; poate nu e la fel de poetic, dar sigur e mai eficace.
De ce facem asta? Pentru ce ne antrenam ? Aud intrebarea in fiecare zi. Cum unui filatelist ii place sa colectioneze timbre, noua ne place sa alergam la 40 de grade in soare sau la 0 grade pe lapovita. Da, chiar ne place, desi e greu de inteles. Cum noi nu o sa putem sa il intelegem pe el nici el nu cred ca o sa ne inteleaga. Facem asta fiindca e pasiunea noastra. Si o facem cu daruire si punem suflet in ce facem.
Si am mai invatat ca mai avem mult, foarte mult de munca.
Ne vedem la Geiger 2008 in 31 august: http://www.ciclism.ro/maraton/index.html :)
Postări
