Data: 23.05.09
Loc: Targu Secuiesc
Participanti: Mihaela, Dan Lupsa, Felix, Mircea, Dan Crista, Radu, Alex
Elena merge cu colegii in Cheile Nerei. In ultimul moment Dan ne anunta de un maraton de MTB la capatul lumii. Adica in Targu Secuiesc. Pare sa fie un maraton lung, asa ca ma hotarasc sa particip.
Vineri la pranz ma intalnesc cu ceilalti si pornim. Mariuta ramane acasa de data asta - se odihneste pentru Miercurea Ciuc. Dan Lupsa si statia lui mentin atmosfera de-a lungul celort 530 de km.
Pe la miezul noptii ajungem in Targu Secuiesc. E deja prea tarziu pentru aventuri gen gasit loc de campare asa ca ajungem la ceva pensiune. Au aici piscina, restaurant, discoteca, teren de tenis...Dan reuseste sa negocieze cazarea la 43 RON pe doua zile. Si cu gandul la concursul de maine adormim instant.
Torentiala de dimineata ne trezeste. Perfect...nu putea site-ul meteo s-o dea in bara... Nu e aici Elena sa aiba grija de mine asa ca sunt destul de panicat sa nu uit ceva detalii. Facem toate pregatirile si ne prezentam la start. Aici nu sunt foarte multi concurenti, dar intalnesc fete cunoscute : Rares, Ozone, Nomad.
Ma inscriu la tura de 90km, mai bazai ceva la bicicleta si ma asez la start.
Asa... Si acuma avea sa inceapa cel mai ciudat maraton la care am participat vreodata...
Pornim insotiti de masina politiei. E sosea si fiecare trage cat poate. Nu dupa mult timp iesim din oras si continuam spre satul Sanzieni. Mi se pare mie ca ceva nu e in regula. Or fi berile de ieri? Prea gafai. Ma uit pe GPS - 40km/h. Maaaaaaaaaaaa!!! Ce faceti ma? Vreti sa ma omorati?! Pai eu nu merg cu atat nici la sprint spre Jimbolia. Dar daca plutonul din fata asa merge, trag de mine si ma rog sa inceapa ceva urcare. Nu reusesc sa prind plutonul, asa ca duc eu trena la 40km/h pentru al 2-lea pluton. Si urcarea nu incepe....
Intram in Sanzieni si macar se termina cu asfaltul. Ura!!!!!!!!!!!! Urcare.Na, hai mai trageti si aici...Adevaru-i ca sunt frustrat. Nu ma ajuta fizicul pe plat si la sprint: nu am muschii necesari. Asa ca am o placere diabolica cand incepe urcarea unde sunt avantajat ca sunt mai usor. Reglementez pozitia in pluton dupa cateva sute de metri de urcare.
Pare un traseu frumos. Dar totul avea sa se schimbe. Imediat ce intram in padure, dam de, hai s-o numim clisa. Nu e noroi, e ceva mult mai rau: o chestie lipicioasa si alunecoasa. Scarboasa. Nu e nici o sansa sa urci pe asa ceva. Ca sa fie treaba treaba, eu sunt cu slick-urile (bine oficial nu sunt slick-uri, dar dupa 3 ani de rulaj nu mai au neam de carne pe ele). Celelalte cauciucuri sunt undeva pe drumul intre Germania si Timisoara doar ca asta nu ma incalzeste acuma. Asa ca push bike 1. Eu si toti ceilalti. Te opresti din 10 in 10 m sa dai jos noroiul care se prinde de furca. Dupa 5 minute de noroiala te impaci cu mizeria - e ultima problema.
Problema e ca la mine pe GPS arata ca suntem doar la km 11 si inaintam foarte incet. Dar toti sunt in situatia asta asa ca nu ma plang. Iesim din padure si situatia pare sa se imbunatateasca (avantajul la "slick-uri" pe noroi e ca scapi foarte repede de incarcare :) ). Pe naiba! Dupa 5km de tapsane inverzite si de coborare in derapaj rugandu-ma sa nu pic, ajungem la baza urmatoarei urcari.
Si daca n-ati ghicit, va zic eu: e vorba de push bike prin noroi. Daca pe primul l-am inteles si nu e vina nimanui ca Dumnezeu a comandat ploaie, asta incepe sa ma enerveze. Poate ca fara noroi cei de la Elite ar fi stat in pedale - asa toata lumea e obligata sa impinga la biciclete pe un drum desfundat. Nu mi se mai pare deloc funny. Si e vorba de principiu: sunt suficient de bine antrenat ca sa nu ma plang de dificultate - doar ca impachetarile astea cu noroi puteam sa le fac la Techirghiol sau daca chiar vroiam sa ma chinui mergeam pe ploaie la padurea Bistra la 5km de Timisoara....
Bun...am biruit si urcarea asta. Aici se despart traseele celor de la 38km de cele ale celor la 90km. Noi o luam inainte...prin noroi. Multi concurenti gresesc traseele, dar povestea e abia la inceput.
Noroi, noroi si iar noroi. Stiu de la Dan ca traseul urca pana la 1200m. Numar deja metru cu metru. Sunt de mult singur cu gandurile mele: care au o tinta directa deja - organizatorii. Deja scriu blog-ul in cap pe masura ce derapez la fiecare pas prin noroi pe o panta de fix 33.6%. Ajung pe ceva pajiste. Sunt pe la 1190 - deci aici ar fi varful.
Ratacirea 1: ca sa nu va plictisiti de la inceput o sa fiu scurt: inainte-coborare 500m ,urcare inapoi 500m, stanga-coborare 300m, urcare inapoi 300m. Repet si merg mai departe inainte, dupa care ma intorc. Ca norocul vad un concurent care o luase pe creasta la dreapta si gasesc si eu traseul.
Paranteza: traseul era marcat cu benzi albrosii atarnate prin copaci sau tufe. Acolo unde exista asa ceva. Altfel...mumu. Ca in vant si in lumina soarelui puteai sa treci pe sub zece benzi si sa nu le vezi e cea mai mica problema. La bifurcatii te opreai si incepeai sa scrutezi zarea doar, doar vei vedea urmatorul marcaj. Nu exista notiunea de semn pentru drumuri blocate, nu existau sageti indicatoare , ce sa mai zic de oameni care sa te dirijeze...
Apropo: la maratoane unii se mai si grabesc si nu au timp de descifrat trasee - cealalta categorie de concurs se cheama orientare cu MTB.
Urmeaza cireasa de pe tort: nu mai am urcare prin noroi; cu sansa sunt pe traseu. Urmeaza coborarea. Asta pune capac la toate: cineva s-a uitat la filmele de la Hollywood si acolo a vazut ca sunt unii care coboara cu bicicletele pe tot felul de hartoape. In primul rand aia fac downhill, in al doilea rand in cinematografie exista o chestie numita trucaj...
Una peste alta nu a fost nici macar vorba de single trail. Prin mijlocul dealului fara urma de poteca coborai din smoc de iarba in smoc de iarba - e un traseu ideal pentru cei care vor sa-si verse matele. Viteza la coborare este comparabila cu cea de la urcare.
Termin prima coborare sau ce-i fi fost aia. Sunt pe un fel de plat.
Ratacirea 2: Asta a fost cea mai lunga. Am mers pe toate petalele din roza vanturilor fara sa gasesc drumul. Mai apare un concurent. Reusesc sa-l sperii. Am uitat sa va zic ca pe masura ce treceau kilometrii nervii mei au ajuns intinsi la maxim si cand nu scoteam sunete nearticulate, ceea ce se intelegea din ce indrugam erau referiri stricte la organe genitale, parinti, sfinti sau in general combinatii complexe de toate la un loc. Fac o strategie: el merge intr-o directie, eu in alta pana cand dam de un semn sau pana cand "simtim" ca suntem pe drumul gresit. Coechipierul meu pare cam "out of order" asa ca nu ma prea pot baza pe el. Intr-un final (dupa vreo 30 minute de ratacire) gasim drumul si trecem la push bike, urmat de coborare pe langa bicicleta pe galme de iarba...
Prin padure si pe noroi. Roata din fata prinde capatul unui lemn, il intoarce in aer dupa care cu precizie chirurgicala il pune exact intre spitele rotii din spate. Bicicletea icneste si ma arunca din sa ca pe un veritabil Icar. Diferenta e ca ala vroia sa zboare, eu nu. El se ducea in sus catre soare. Eu m-am dus in jos catre o balta plina de apa statuta si de urina de vaca. E prima data cand casca isi face datoria. Nici nu vreau sa ma gandesc cum ar fi fost fara. Sunt julit pe fata, pe sold si ambii genunchi. Am amestec lipicioas de noroi, apa si urina in gura, pe fata si pe tot corpul. Ma ridic cam sifonat de jos, analizez pagubele, vad ca sunt inca intr-o bucata si plec mai departe.
Inca o paranteza: Deja e mult timp de cand merg cu un singur SPD. Pe celalalt l-am rupt undeva pe prima portiune cu noroi. Ma consolez cu ideea ca ajung acasa si imi cumpar Egg Beater - macar alea nu se umplu de noroi. Asa ca acuma sunt legat cu un singur picior de bicicleta. (Pana s-a hotarat sa se rupa complet placuta de SPD am trecut printr-o faza preliminara in care nu ma puteam da jos de pe bicicleta asa ca fiecare frana era urmata de un picaj in lateral, dar asta nu se mai pune...).
Acuma am rupt si cablul de la kilometraj; mai conteaza ?
Sunt undeva pe la kilometrul 50 si incep sa ma gandesc ca poate trebuia sa-mi iau frontala cu mine...Apelez pentru prima data la gelurile Sponser. Cred ca isi fac efectul.
O noua urcare (evident push bike). Deja sunt convins ca cei care au facut traseul nu au mers pe el cu bicicletele - l-au facut fie acasa din Google Earth, fie de pe motoarele de Enduro. Bravo !
Ratacirea 3: Punct de control: 2 tineri. Sunt vaccinat deja. Ma opresc si ii intreb incotro s-o iau. Din ce imi raspund nu inteleg decat "Pomu' mare". Restul era intr-o limba necunoscuta mie. Pornesc catre pomul mare, trec de el mai merg ceva si dau de o bifurcatie. Nici un semn. La dreapta o punga verde, la stanga o coborare care pare a fi drumul normal. Ma intorc in varful dealului si incep sa urlu la aia sa ii intreb directia. Gesticuleaza ca niste papusi dezmembrate si nu inteleg nimic. Mai caut de capul meu drumul, dupa care ma hotarasc sa ma intorc la ei.
Ajung langa ei si imi pierd cumpatul: de obicei imi place sa dau din gura si sa fac scandal de departe si cand ajung la fata locului ma calmez si o dau la pace. Acuma ajung langa ei, ma opresc si cu un calm de om dement ii intreb unde e drumul. Nu, nu i-am intrebat chiar asa. Dar e imposibil sa reproduc aici ce le-am zis. In romana. Ciudat e ca sigur au inteles: mi-am dat seama dupa ochii bulbucati si grimasa de frica de pe fata lor. Dupa ce am racnit si mai tare, mi-au raspuns. De data asta in romana.
Urc inca o data tot ce am coborat si o iau la dreapta: chestia vrede e o geaca reflectorizanta. Un nou CP. Intreb cati sunt in fata. Mi se raspunde ca 7. Asta insemnand 7 oameni la toate categoriile. Deci la a mea ar trebui sa fiu undeva pe locul 4 sau 5. Sincer nu ma mir la cate am indurat pana acum. Orice om semi normal ar fi renuntat.
Ma uit pe GPS: 70km. Adica ar mai fi 20. Nu e rau. Inca un gel Sponser, ma incarc cu tot calmul din lume si incep o coborare - evident pe langa bicicleta.
Un nou CP: sunt anuntat ca mai am 2 urcari abrupte si dupa aia un nou CP. Stim toti ce urmeaza: push bike. Anul trecut n-as fi biruit nici jumatate din traseul asta infernal. Acuma nu sunt obosit. Si daca e un lucru pe care stiu sa-l fac, ala e sa nu renunt. Niciodata. Oricat de infecta ar fi situatia. Nu renunt. Ma agat de orice farama de speranta ca si microbul ala care sta in hibernare zeci de ani pana cand gaseste conditiile propice pentru a se trezi din nou la viata. Nu stiu sa abandonez.
Inainte. 2 push bike-uri la deal, urmate de doua push bike-uri la vale si ajung la punctul de alimentare.Asta e intr-un drum forestier. La dreapta se urca, la stanga se coboara. Stupoare: traseul meu merge la deal. Nimic nu ma mai mira. Apropo: 2 este mai mic decat 3 in orice aritmetica si ar fi fost util sa stiu ca mai e si urcarea asta. Dar ce mai conteaza. Km85 si eu sunt in mijlocul padurii. De ceva timp am mirosit (asta pe langa urina de vaca de pe fata care ma insoteste de 30km) ca exista posibilitatea ca traseul sa nu aiba 90km, ci mult mai mult...
A trecut si urcarea asta. Ajung din nou la baietii cu "pomu' mare". Am facut un fel de bucla. De data asta sunt foarte prompti: imi indica din timp drumul si ma anunta ca mai am 11km.
Ratacirea 4: Incep coborarea. Termin eu maratonul asta orice-ar fi. In mijlocul padurii dau de o turma de vaci. Vaca in stanga, vaca in dreapta, vaca in fata, vaca in spate. Merg odata cu turma (cred ca dupa miros or fi crezut ca sunt unul de-a lor). Dupa ceva sute de metri de mutat vaci de o parte si de alta a potecii imi dau seama ca am pierdut pretioasele benzi alb-rosii si ma intorc. Ma indruma ciobanul si ma intorc pe drumul bun.
De acuma e numai coborare. Din pacate trebuie sa tot franez pentru a vedea unde sunt marcajele. Se vede in zare Tg. Secuiesc. Pana acolo mai trec prin satul Turia unde ii intreb pe localnici care e drumul corect. Cu o medie de 35km/h pe ultimii 8km intru in Tg. Secuiesc si ma duc catre Sala Polivalenta si linia de finish.
L-am terminat. A fost o proba de nervi, nu neaparat de anduranta fizica. Un an de antrenament a dat rezultate: nu sunt obosit. Am terminat undeva pe locul 5 sau 6 la categoria mea. Astept rezultatele, asta daca or veni vreodata. Nici nu conteaza - am mers mai bine decat la Liman.
Felix - locul 1 la 41km
Dan Crista - locul 3 la 90km
Si acuma cum a aratat maratonul in cifre:
- distanta: 110km (din nou, pentru cultura generala 110 este "un pic" mai mare decat 90)
- diferenta de nivel pe urcare: 3619m. Bravo! Ce sa zic, e mult mai mult decat orice etapa din IronBike, doar ca nu cred ca asta era scopul. Sau daca asta era, sigur ideea nu e sa ii urci facand push bike. Si la deal si la vale.
- timp personal: 10.11 ore. Asta in conditiile in care timpul limita stabilit de organizatori am inteles ca era de 7 ore (s-ar putea sa ma insel). Nimeni nu s-a incadrat in limita de timp. No comment.
Pentru cei care au nervi sau vor sa se distreze sau pur si simplu sa vada ca nu am inflorit nimic (inclusiv ratacirile se vad foarte clar in Google Earth), aici e link-ul de unde pot fi culese toate datele tehnice referitoare la maraton:
http://trail.motionbased.com/trail/activity/8294656#
Asa se termina povestea acestui maraton unic. A urmat doar lungul drum spre casa.
Urmeaza doua saptamani de antrenament si un week-end de pauza, dupa care incercam Miercurea Ciuc. Maratonul asta e la a V-a editie si cu siguranta nu o sa am surprizele de la Targu Secuiesc. Doar ca e cam scurt: doar 82km :).
Si parca drumul spre IronBike devine un pic mai clar. Mai sunt 2 luni in care pot sa ma pregatesc ca lumea. Si in plus ma bazez foarte mult si pe faptul ca imi lipseste din vocabular notiunea de a renunta.
Calatori in tara pemilor
Data:16.05.09-17.05.09
Participanti: Elena, Ioana, Florin, Alex
Locatie: Muntii Locvei
Poze : Galerie Foto
Ziua 1:
Surpriza: un week-end fara concursuri. Cu Iron Bike-ul in cap, ne hotaram sa mergem tot la bicicleta si acuma. Ni se alatura Ioana si Florin. Nu vreau sa merg foarte departe - mie mi-ar conveni si sa urc de 5 ori pana pe Muntele Mic pentru antrenament.
Pana la urma destinatia aleasa a fost Cheile Nerei pe premiza ca macar nu e departe. Sambata dimineata suntem pe drumul care face legatura intre Dalboset si Sopotu Nou. Lasam masina la intersectia cu Valea Ducinului si ne pregatim de plecare intr-o canicula insuportabila.
Planul este sa refacem un traseu pe care l-am descoperit anul trecut si care face circuitul Cheilor Nerei. Ioana cu Florin o sa faca o tura pana in Ravensca asa ca aici ne despartim.
Elena leaga cu PowerTape (v-am zis eu ca asta e cea mai mare inventie a omenirii...) camera video de casca pentru a putea filma o parte din traseu.
Drumul urca pe Valea Ducinului si noi urcam odata cu el pe sub soarele dogoritor. In curand intram in padure si incepem urcarea. Nu este foarte grea, dar tinand cont de atmosfera de sera de aici de sub frunzis, ne pune la incercare plamanii. Oprim sa luam apa si uzi leoarca de transpiratie terminam urcarea langa Cantonul Silvic Stiubei.
La capatul urcarii stabilim ca pentru Iron Bike voi participa doar eu, iar Elena va fi echipa tehnica - logistica pe care o necesita un astfel de concurs e suficient de laborioasa pentru a nu ma putea descurca singur. Asa ca eu trebuie sa ma concentrez pe terminat etapele, iar Elena s-a ales cu un concediu in Alpi .
De la canton drumul continua valonat prin padure. Deoarece partea de orientare am facut-o anul trecut acuma inaintam repede si bazandu-ne pe memoria lui Elena cotim la stanga si intram pe drumul care coboara catre Cheile Nerei. Coborarea e...asa cum ne-o aminteam de anul trecut. Drumul e invadat de vegetatie si destul de des crengile de deasupra au cazut pana aproape de pamant obligandu-ne sa luam pozitii nenaturale in timp ce coboram.
Suntem biciuti de vegetatia proaspata pana ajungem aproape de intersectia cu drumul ce duce la Damian. De aici ajungem repde la Podul Bei.
Drumul asfaltat ne duce pana in Potoc si de aici mai departe pana in Sasca. Oprim la cismeaua de langa biserica si racoriti cat de cat pornim sa urcam dealul lui Gheorghe. Stinapari si suntem din nou la capatul unei urcari pe care am tras de noi. Pe forestierul prafuit continuam pana in Sopotul Nou.
Anul acesta schimbam un pic tura si din Sopot cautam un drum care sa ne duca in Ravensca. Chiar la intrarea in sat e un panou pe care scrie Urcu-4km. Nu am harta la mine, dar retin numele asta de dimineata. Un satean imi explica ca nu am ce cauta in Urcu si ma indruma pe altundeva.
Din satean in satean (ca nu pot sa zic din sateanca-n sateanca...) ne croim drumul spre iesirea din Sopot catre nu se stie unde. Mergem la un moment dat pe firul unui rau. Sunt in fata si deodata aud urlete din spate. Elena a alunecat pe pietrele ude si a dat cu tibia fix de un bolovan -era si prinsa in SPD-uri. S-a lovit destul de binisor - pot sa zic ca a avut mare noroc ca s-a ales doar cu tencuiala luata si geninchii tumefiati...
Nu vrea sa ne intoarcem asa ca ajungem sa folosim dupa mult timp trusa de prim ajutor si dupa ce se bandajeaza pornim mai departe.
Si cum ce e mai bun se pastreaza la final - incepem push bike-ul. Zona e superba in lumina asfintitului- un peisaj desprins din povesti. Nu credeam ca o sa zic asta, dar push bike-ul e o adevarata placere pe aici. Dupa peste 400m altitudine de impins sau carat in spate bicicleta ajungem in creasta si de aici drumul continua mai lin catre Ravensca.
Oprim de mai multe ori pentru a face poze si pentru a admira peisajul - o multime de detalii si culori, o simfonie de sunete, totul clocoteste de viata. Este o diferenta mare fata de peisajul rece, monocromatic si croit din linii si unghiuri drepte cu care suntem noi obisnuiti sus in munte.
In departare, urmand linia crestei se vede satul Ravensca. Ajungem aici odata cu ultimele licariri de soare. Mai departe este doar coborare - 13km pana in satul Barz si pana la finalul turei noastre.
Pe coborare ne prinde din urma racoarea serii; oprim sa ne imbracam si lasand bicicletele sa curga la vale ajungem inapoi la masina.
Este un traseu deosebit din toate punctele de vedere, de aceea mai departe o dau cateva detalii pentru cei care doresc sa il refaca.
Cea mai mare surpriza o reprezinta profilul de altitudine. Fara sa depasim altitudinea de 770m am reusit sa strangem pe 91km....de 3 ori TransAlpina intre Obarsia Lotrului si Vf. Urdele.
Campam exact la intersectia drumurilor spre Sopot si spre Barz pe un tapsan inverzit. Ca de obicei lenea ne trimite catre masina.
Ziua 2:
Dimineata ne intampina cu un soare si mai arzator ca in ziua precedenta. De data asta pornim impreuna cu Ioana si Florin catre Sopotu Nou. De aici incercam sa ajungem in Liubcova, pe malul Dunarii.
Pornim catre Urcu si incepem sa urcam. Eu am impresia ca localitatea numita Urcu nu exista. Noi cel putin nu am gasit-o. Continuam pe firul unei vai catre Rachita. Nu exista suficiente epitete pentru a descrie traseul. Drumul de care coteste brusc la stanga si dupa o succesiune de serpentine scurte si abrupte ne scoate in satul Rachita.
Casele cocotate pe pantele dealurilor; verdele crud din jur; mirosul pomilor in floare; atmosfera patriarhala de inceput de lume; taranii lucrand campul - toate creeaza un tot unitar de o desavarsita perfectiune.
Din Rachita continuam urcarea catre Ravensca. Nu trebuia sa ajungem aici; initial am vrut sa urcam pe Cracu Almajului, dar asa a fost sa fie si dupa cum aveam sa aflam de la Florin am ales ruta buna (pe Cracu Almajului ar fi fost de impins).
Pe urcare ma intalnesc cu niste tigani care au venit in zona sa vanda oale. La un moment dat tiganca ma intreaba:"Vrei sa-ti dau in carti? Despre viata ta, trecut si viitor". Nu stiu de ce, dar intalnirea respectiva in caldura dogoritoare, pierdut undeva intr-o lume uitata de timp imi e foarte vie in minte. N-are nici un farmec sa-ti sti viitorul, iar trecutul il stiu deja, asa ca plec mai departe. Elena nu i-a vazut, desi era la doar 5 minute in spate si in zona nu era alt drum...
Pentru a doua oara in doua zile ajungem in Ravensca satul pemilor. Multi dintre locuitorii satului s-au intors in Cehia; unii au mai ramas insa. Ii gasim imbracati in haine de duminica langa biserica.
E curat aici, foarte curat. De jur imprejurul pietei sunt tomberoane. Mi-e rusine: e singurul sat in care am fost in Romania (or fi si altele eu nu contest, doar ca noi nu le-am gasit) care are tomberoane. Si satul nu e de romani...
Sentimentul predominant e de liniste - foarte multa liniste si pace. Instantaneu ma trimite cu gandul la Lunahuana sau Ollantaytambo. Beau o bere rece in parculetul din piata dupa care ne indreptam spre Liubcova. 18km de coborare pana la Dunare.
Facem poze de album pe malul Dunarii printr-o mare de sticle de plastic dupa care pe soseaua nationala ajungem in Gornea. Ne intalnim cu Ioana si Florin care vin din sens opus si facem schimb de informatii. Gornea, Sichevita si se termina cu asfaltul.
Pe un forestier bun ne indreptam catre urmatorul sat, de fapt comuna, de pemi - Garnic. Mult mai mare decat Ravensca este asezat pe intreaga panta a unui deal. In centrul satului sunt indicatoare catre celelalte sate de pemi din zona: Bigar, Ravensca, Sf. Elena, Eibenthal.
Urmeaza portiunea Garnic - Moldovita si din pacate nu mai gasesc cuvinte pentru a descrie traseul. Drumul trece prin padure de la cap la coada. Este mai racoare aici.
Din Moldovita coboram (asta n-am reusit s-o deducem de pe harta asa ca avem parte de un urcus neplanificat), dupa care incepe sa urce catre Carbunari. Portiunea Garnic-Moldovita-Carbunari este de album; nu pot sa-mi imaginez cum arata aici toamna cand totul trebuie sa fie in flacari.
Din Carbunari refacem traseul de ieri pana in Sopotu Nou si de aici ultimii 6km de sosea pana la masina.
Traseul de azi a masurat 109.51km. Nu am track-ul GPS, dar sunt sigur ca puteti sa-l refaceti dupa descriere. Si-apoi partea cea mai frumoasa e sa vorbesti cu localnicii si sa ii descosi.
Si astfel week-end-ul rezervat unui antrenament sordid s-a transormat in (pot sa zic, fara sa exagerez) cea mai frumoasa tura de bike pe care am facut-o anul acesta. Pe langa tura clasica din Cernei, adaugam la capitolul "trebuie facute anual", aceste 2 ture.
In spate ramane lumea linistita a pemilor rasfirati printre dealuri; in fata e Targu Secuiesc cu maratonul lui - in functie de cum ma simt aici, ma voi hotari daca ma duc la Iron Bike.
Locatie: Muntii Locvei
Poze : Galerie Foto
Ziua 1:
Surpriza: un week-end fara concursuri. Cu Iron Bike-ul in cap, ne hotaram sa mergem tot la bicicleta si acuma. Ni se alatura Ioana si Florin. Nu vreau sa merg foarte departe - mie mi-ar conveni si sa urc de 5 ori pana pe Muntele Mic pentru antrenament.
Pana la urma destinatia aleasa a fost Cheile Nerei pe premiza ca macar nu e departe. Sambata dimineata suntem pe drumul care face legatura intre Dalboset si Sopotu Nou. Lasam masina la intersectia cu Valea Ducinului si ne pregatim de plecare intr-o canicula insuportabila.
Planul este sa refacem un traseu pe care l-am descoperit anul trecut si care face circuitul Cheilor Nerei. Ioana cu Florin o sa faca o tura pana in Ravensca asa ca aici ne despartim.
Elena leaga cu PowerTape (v-am zis eu ca asta e cea mai mare inventie a omenirii...) camera video de casca pentru a putea filma o parte din traseu.
Drumul urca pe Valea Ducinului si noi urcam odata cu el pe sub soarele dogoritor. In curand intram in padure si incepem urcarea. Nu este foarte grea, dar tinand cont de atmosfera de sera de aici de sub frunzis, ne pune la incercare plamanii. Oprim sa luam apa si uzi leoarca de transpiratie terminam urcarea langa Cantonul Silvic Stiubei.
La capatul urcarii stabilim ca pentru Iron Bike voi participa doar eu, iar Elena va fi echipa tehnica - logistica pe care o necesita un astfel de concurs e suficient de laborioasa pentru a nu ma putea descurca singur. Asa ca eu trebuie sa ma concentrez pe terminat etapele, iar Elena s-a ales cu un concediu in Alpi .
De la canton drumul continua valonat prin padure. Deoarece partea de orientare am facut-o anul trecut acuma inaintam repede si bazandu-ne pe memoria lui Elena cotim la stanga si intram pe drumul care coboara catre Cheile Nerei. Coborarea e...asa cum ne-o aminteam de anul trecut. Drumul e invadat de vegetatie si destul de des crengile de deasupra au cazut pana aproape de pamant obligandu-ne sa luam pozitii nenaturale in timp ce coboram.
Suntem biciuti de vegetatia proaspata pana ajungem aproape de intersectia cu drumul ce duce la Damian. De aici ajungem repde la Podul Bei.
Drumul asfaltat ne duce pana in Potoc si de aici mai departe pana in Sasca. Oprim la cismeaua de langa biserica si racoriti cat de cat pornim sa urcam dealul lui Gheorghe. Stinapari si suntem din nou la capatul unei urcari pe care am tras de noi. Pe forestierul prafuit continuam pana in Sopotul Nou.
Anul acesta schimbam un pic tura si din Sopot cautam un drum care sa ne duca in Ravensca. Chiar la intrarea in sat e un panou pe care scrie Urcu-4km. Nu am harta la mine, dar retin numele asta de dimineata. Un satean imi explica ca nu am ce cauta in Urcu si ma indruma pe altundeva.
Din satean in satean (ca nu pot sa zic din sateanca-n sateanca...) ne croim drumul spre iesirea din Sopot catre nu se stie unde. Mergem la un moment dat pe firul unui rau. Sunt in fata si deodata aud urlete din spate. Elena a alunecat pe pietrele ude si a dat cu tibia fix de un bolovan -era si prinsa in SPD-uri. S-a lovit destul de binisor - pot sa zic ca a avut mare noroc ca s-a ales doar cu tencuiala luata si geninchii tumefiati...
Nu vrea sa ne intoarcem asa ca ajungem sa folosim dupa mult timp trusa de prim ajutor si dupa ce se bandajeaza pornim mai departe.
Si cum ce e mai bun se pastreaza la final - incepem push bike-ul. Zona e superba in lumina asfintitului- un peisaj desprins din povesti. Nu credeam ca o sa zic asta, dar push bike-ul e o adevarata placere pe aici. Dupa peste 400m altitudine de impins sau carat in spate bicicleta ajungem in creasta si de aici drumul continua mai lin catre Ravensca.
Oprim de mai multe ori pentru a face poze si pentru a admira peisajul - o multime de detalii si culori, o simfonie de sunete, totul clocoteste de viata. Este o diferenta mare fata de peisajul rece, monocromatic si croit din linii si unghiuri drepte cu care suntem noi obisnuiti sus in munte.
In departare, urmand linia crestei se vede satul Ravensca. Ajungem aici odata cu ultimele licariri de soare. Mai departe este doar coborare - 13km pana in satul Barz si pana la finalul turei noastre.
Pe coborare ne prinde din urma racoarea serii; oprim sa ne imbracam si lasand bicicletele sa curga la vale ajungem inapoi la masina.
Este un traseu deosebit din toate punctele de vedere, de aceea mai departe o dau cateva detalii pentru cei care doresc sa il refaca.
Cea mai mare surpriza o reprezinta profilul de altitudine. Fara sa depasim altitudinea de 770m am reusit sa strangem pe 91km....de 3 ori TransAlpina intre Obarsia Lotrului si Vf. Urdele.
Ziua 2:
Dimineata ne intampina cu un soare si mai arzator ca in ziua precedenta. De data asta pornim impreuna cu Ioana si Florin catre Sopotu Nou. De aici incercam sa ajungem in Liubcova, pe malul Dunarii.
Pornim catre Urcu si incepem sa urcam. Eu am impresia ca localitatea numita Urcu nu exista. Noi cel putin nu am gasit-o. Continuam pe firul unei vai catre Rachita. Nu exista suficiente epitete pentru a descrie traseul. Drumul de care coteste brusc la stanga si dupa o succesiune de serpentine scurte si abrupte ne scoate in satul Rachita.
Casele cocotate pe pantele dealurilor; verdele crud din jur; mirosul pomilor in floare; atmosfera patriarhala de inceput de lume; taranii lucrand campul - toate creeaza un tot unitar de o desavarsita perfectiune.
Din Rachita continuam urcarea catre Ravensca. Nu trebuia sa ajungem aici; initial am vrut sa urcam pe Cracu Almajului, dar asa a fost sa fie si dupa cum aveam sa aflam de la Florin am ales ruta buna (pe Cracu Almajului ar fi fost de impins).
Pe urcare ma intalnesc cu niste tigani care au venit in zona sa vanda oale. La un moment dat tiganca ma intreaba:"Vrei sa-ti dau in carti? Despre viata ta, trecut si viitor". Nu stiu de ce, dar intalnirea respectiva in caldura dogoritoare, pierdut undeva intr-o lume uitata de timp imi e foarte vie in minte. N-are nici un farmec sa-ti sti viitorul, iar trecutul il stiu deja, asa ca plec mai departe. Elena nu i-a vazut, desi era la doar 5 minute in spate si in zona nu era alt drum...
Pentru a doua oara in doua zile ajungem in Ravensca satul pemilor. Multi dintre locuitorii satului s-au intors in Cehia; unii au mai ramas insa. Ii gasim imbracati in haine de duminica langa biserica.
E curat aici, foarte curat. De jur imprejurul pietei sunt tomberoane. Mi-e rusine: e singurul sat in care am fost in Romania (or fi si altele eu nu contest, doar ca noi nu le-am gasit) care are tomberoane. Si satul nu e de romani...
Sentimentul predominant e de liniste - foarte multa liniste si pace. Instantaneu ma trimite cu gandul la Lunahuana sau Ollantaytambo. Beau o bere rece in parculetul din piata dupa care ne indreptam spre Liubcova. 18km de coborare pana la Dunare.
Facem poze de album pe malul Dunarii printr-o mare de sticle de plastic dupa care pe soseaua nationala ajungem in Gornea. Ne intalnim cu Ioana si Florin care vin din sens opus si facem schimb de informatii. Gornea, Sichevita si se termina cu asfaltul.
Pe un forestier bun ne indreptam catre urmatorul sat, de fapt comuna, de pemi - Garnic. Mult mai mare decat Ravensca este asezat pe intreaga panta a unui deal. In centrul satului sunt indicatoare catre celelalte sate de pemi din zona: Bigar, Ravensca, Sf. Elena, Eibenthal.
Din Moldovita coboram (asta n-am reusit s-o deducem de pe harta asa ca avem parte de un urcus neplanificat), dupa care incepe sa urce catre Carbunari. Portiunea Garnic-Moldovita-Carbunari este de album; nu pot sa-mi imaginez cum arata aici toamna cand totul trebuie sa fie in flacari.
Din Carbunari refacem traseul de ieri pana in Sopotu Nou si de aici ultimii 6km de sosea pana la masina.
Traseul de azi a masurat 109.51km. Nu am track-ul GPS, dar sunt sigur ca puteti sa-l refaceti dupa descriere. Si-apoi partea cea mai frumoasa e sa vorbesti cu localnicii si sa ii descosi.
Si astfel week-end-ul rezervat unui antrenament sordid s-a transormat in (pot sa zic, fara sa exagerez) cea mai frumoasa tura de bike pe care am facut-o anul acesta. Pe langa tura clasica din Cernei, adaugam la capitolul "trebuie facute anual", aceste 2 ture.
Liman Bike Race 2009
Data: 10.05.09
Locatie: Liman
Participanti: multi!!!!!!!!
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/LimanBikeRace2009#
Intro:
In data de 10.05.09 sub organizarea lui Alin Rosu, Cosmin Rosu si Puiu Muntean a avut loc cea de-a patra editie a Liman Bike Race.
Primul plus al acestui concurs a fost numarul foarte mare de participanti. Organizatorii au fost efectiv coplesiti - nu au mai fost suficiente numere de concurs; se foloseau cele de anul trecut. Daca la ultima editie au fost in jur de 50 de participanti, acuma organizatorii spun ca au fost peste 150 veniti din toate colturile tarii!
Prin numarul de participanti Liman Bike Race a intrat (si chiar a depasit multe ) in randul maratonaleor de traditie de MTB din tara.
La aspecte pozitive se poate adauga si traseul: foarte bine ales, mixt, cu portiuni de coborare tehnica, forestier si sosea. Comparativ cu anul trecut a fost o imbunatatire evidenta.
Marcajul a fost ireprosabil, iar cei care erau pusi in checkpoint-uri au dat dovada de ceva ce lipseste aproape cu desavarsire la toate celelalte maratoane: entuziasm.
Se poate discuta pe de alta parte despre punctele de alimentare si hidratare: dar asta e alta poveste si organizatorii sigur o sa rezolve problema aceasta la cea de-a cincea editie. Absenta lor NU a fost simtita asa de acut mai ales prin prisma lungimii traseelor (1x27km si 2x27km).
De ce le fac reclama? Pai in primul rand fiindca e un concurs organizat de o mana de persoane fizice care pur si simplu iubesc acest sport, in al doilea rand fiindca chiar merita - si-au dat tot interesul sa iasa bine; si nu in ultimul rand fiindca sunt banateni de-a mei...
Si iata-ne in fata primului concurs de MTB pe 2009. Dupa experienta de anul trecut in care era sa ratam startul, acuma plecam cu noaptea in cap din Timisoara desi startul este abia la ora 11.00. In masina mica si usoara, 4 grei: Elena, Dorel, Captain, Alex. Captain vine cu bicileta lui Isvan, Dorel si-a construit din piese o bomba de bicicleta din carbon; si noi am facut ceva tunning peste iarna la ale noastre.
In timp ce il luam pe Dorel imi dau seama ca am pierdut cheile de la suportul de bicicleta asa ca acuma bicicleta mea este inchisa pe masina fara posibilitatea de a o da jos. Ne intoarcem acasa, cautam cheile nu le gasim si incepem sa facem scenarii de spart Thule-le...Dubios e ca am o cheie cu care reusesc sa deschid trei tipuri diferite de suporti: o incerc si pe asta care e cu totul alt model si...merge.
La Liman se afla deja o multime de concurenti veniti de aseara la tabara de corturi. Ne intalnim aproape numai cu cunostinte facute de-a lungul concursurilor. Fazele cu "o mare familie", bla, bla, nu sunt chiar departe de adevar - e o senzatie deosebita sa te intalnesti cu prieteni de peste mari si tari.
Plecat-am 4 din Timisoara si cu Mariuta 10.
De exemplu langa noi e Rares si Ionut - vechi cunostinte, dar cu care ne intersectam doar la concursuri. A venit si echipa de cursieristi a lui Dorel. Dan Lupsa, Emil, Pantani Lugoj, Pantani Timisoara, colegi de servici, Nosu cu Cosmin, Misu si multi multi altii - in scurt timp toata poiana se umple cu concurenti. Este fantastic.
Dan, Emil si Pantani
Nu mai are aspectul de concurs "de familie"; e un adevarat maraton de MTB.
Poza asta e facuta la final da' o pun aici ca sa nu para blog-ul intr-un picior. De la stanga la dreapta in ordinea numerelor de pe tricou: Radu, Elena, Adina, Captain, Nosu, Misu si Cosmin
Timpul zboara repede intre discutiile cu prietenii si pregatirile de concurs.
Imbatranesc...Am devenit mai meticulos. De exemplu am dormit cu o seara inainte de concurs, am mancat bine si calculat dimineata, m-am hidratat. Captain si Dorel au petrecut pana in zori de zi - ce sa-i faci asa-i in tinerete :))). Ungem bicicletele, fac tura de incazire cu Captain (v-am zis ca ma ramolesc...), Ben Gay-ul de pe picioare umple toata poiana.
Asta e facuta la inceput, da' mi-e lene sa le mai aranjez. Sedinta tehnica.
Bananele, energizantul (am invatat sa nu il iau decat cu maxim 20 minute inainte de cursa pentru efect maxim) si ne pregatim de start. Nu am rezolvat inca dilema apei: sa car camel-back-ul dupa mine sau sa merg cu doua bidoane. Ma codesc, pun bidoanele, le dau jos; pana la urma dau jos tot de pe bicicleta si imi pun in camel-back un amestec izotonic.
O mare de oameni se aliniaza la start. Elena s-a inscris in ultimul moment - din pacate nu exista categorie pentru ea. Serios, fara misto: nu are de ales si se inscrie la 1x27km. Ea ar fi vrut sa vina cu elite la 2x27km, doar ca nu exista categoria respectiva la fete.
Eu impreuna cu Dorel si Captain suntem la Elite la 2x27km. 54km sunt pana la urma totusi o cursa de sprint. Mai ales prin profilul turei de la Liman, e vorba de sprint curat. Nu de anduranta. Si cursa trebuie gandita cursa ca atare. Chiar daca de afara nu pare - o cursa de MTB implica pe langa foarte mult antrenament si foarte multa strategie, completate evident cu o bicicleta cat mai performanta. Fiecare detaliu poate face diferenta. Concursurile anterioare au probat teoria conform careia nu de putine ori nu castiga (sau nu se claseaza pe pozitii bune) cei mai bine pregatiti fizic, ci cei care gandesc...
3,2,1. Intr-o mare de praf se da startul la Liman Bike Race 2009. Traseul incepe cu un forestier pana in Luncanii de Jos. Fiind scurta tura, pornesc tare de la inceput si depasesc o droaie de concurenti in primii kilomatrii. E imbulzeala mare aici si acrosajele sunt inevitabile; scap cu bine dintr-unul.
Desi depasesc concurent dupa concurent nu imi palce portiunea asta: vreau catarare. Aceasta incepe din Luncanii de Jos. Si brusc parca ai dat calului ovaz :))). Aici sunt in elementul meu- pe urcare. Ma intalnesc cu Eghi care merge fenomenal (la final avea sa fie pe podium la veterani - locul 2). O portiune mergem impreuna amintindu-ne si povestind de alte concursuri la care am fost impreuna. Pe urcare "mancam" o multime de concurenti. Din Luncanii de Sus, urcarea continua abrupt inca o bucata de drum, dupa care se intra pe single trail. Suntem pe o portiune de iarba, brazdata de urmele concurentilor din fata.
Incepe coborarea care este tehnica; foarte tehnica. Daca anul trecut la coborare puteai sa pui capul pe ghidon si sa stai linistit in sa la 60 la ora acuma chiar trebuie sa muncesti ca sa cobori. Din cauza caldurii din discurile de frana, lichidul de frana se dilata si franele devin a naibii de sensibile - mai cateva minute de coborare si din cauza presiunii placutele ar fi atins discul. Coborarea a fost sarea si piperul turei.
Printr-un peisaj frumos, pe un traseu foarte bine ales, ajung deasupra satului Romanesti. Aici ma ajunge din urma Dan Lupsa, care se posteaza in spatele meu si devine un veritabil copilot: "Damb, urmeaza curba brusca la stanga, dupa aia o saritoatre si un sant" . El facuse traseul cu o zi inainte si imi este de un real ajutor.
Dupa coborare intram in Romanesti si de aici pe sosea. Aici ne ajunge din urma Bita si Freddy. Formam un grup compact de 4 ciclisti. Mai sunt 7km pana la finish-ul primei ture. Ne punem in coloana si incepem sa ducem trena pe rand ca la un veritabil concurs de sosea. Media pe poritunea aceasta a fost de 29km/h in conditiile in care drumul urca simtitor! Ca o adevarata echipa schimbam periodic trena si tragem tare. Bita e cel mai bun aici, eu sunt cel mai slab; ma agat de ei ca sa nu pierd trena, iar cand imi vine randul trag de mine pana nu mai pot pentru a nu scadea media.
Dan ne paraseste - el avea doar o tura la veterani. Multumesc Dane. Continuam cu aceiasi strategie pe portiunea de inceput a celei de-a 2-a ture.
Era intr-un fel ciudat: era clar ca nu o sa mergem impreuna pana la final. La un moment dat unul dintre noi o sa iasa din pluton si o sa rupa ritmul pentru a-i intrece pe ceilalti. Pe de alta parte acuma tragem toti trei la comun ca o adevarata echipa.
Luncanii de Jos, curba la dreapta si incepe urcarea. Schimb pe foaia din mijloc si intru in elementul meu - urcarea. Cand ma uit prima oara in spate, dupa nici 2 serpentine, am impresia ca Bita cu Freddy nici nu au inceput inca sa urce. Trag de mine cat pot pe urcarea asta - trebuie sa maresc ecart-ul. N-am nici o sansa daca intru cu ei pe sosea.
Ajung repede in varf; daca la prima tura am avut o portiune de push bike, acuma stau tot timpul in sa si ma grabesc cat pot. Nu am voie sa pierd timp pe coborare asa ca ii dau la vale ca dementul. Stiind deja traseul coborarea aceasta o fac dincolo de limita sigurantei - de cateva ori am sarit metrii buni in aer din santurile facute de tractoare.
Din nou pe sosea - singur de data aceasta - fug mancand pamantul. Ma tot uit in spate sa vad daca vine cineva. Romanesti - Tomesti -Colonia Tomesti si viteza medie a scazut la 22km/h pe portiunea asta.
Finish! Am facut cel mai bun concurs al meu de MTB. A fost un sprint de 54km. Camel Back-ul a fost strategia castigatoare. Odihna si alimentatia au avut si ele un rol important.
Elena e pe podium. Locul 2. Felicitari!!!!!! Mai ales din perspectiva timpului scos si a faptului ca anul acesta nu s-a luptat singura; a avut numeroase concurente din toate colturile tarii. Locul 1 este ocupat de o fata din Predeal - coechipiera lui Rares la viitorul CA. Si asftel se prefigureaza aparitia unei echipe a naibii de puternice anul acesta...
Elena se duce si isi face constiincioasa si cea de-a doua tura chiar daca nu e in concurs. Urmatoarele concursuri o sa aiba 27km doar incalzirea :), asa ca trebuie sa fie pregatita.
Elena e multumita. Eu cu Captain suntem efectiv fericiti. Dorel e dezamagit. Intr-adevar nu suntem facuti pentru sprint. Noi incepem sa ne trezim pe la km 50. Un concurs mai lung, sa zicem de 2 ori mai lung :) ar fi fost pe placul nostru. Dar una peste alta, e doar primul maraton de anul acesta, iar urmatoarele o sa aiba toate 80km (minim :) ).
Orele ce urmeaza le petrecem impartasind pareri, povestind si facand planuri cu prietenii care ne inconjoara.
Anul acesta se pare ca exista o explozie de ciclisti foarte buni - majoritatea legitimati la diverse cluburi din tara. Cum spuneam, numarul concurentilor s-a triplat fata de anul trecut, ceea ce nu poate decat sa fie imbucurator si motivant.
Urmeaza premierea. Inca o data, felicitari Elena!!!!!!!!!!!!!!
Juniori fete. Sau fete junioare (asta suna deja pervers)
Senioarele
Mi se pare mie sau am putea numi poza: Sarutul lui Iuda?
Juniorii
Seniorii - multam inca o data Eghi pentru companie
Intangibilii -sau cei care ridica stacheta la fiecare concurs
O multime de poze. Ne-am cumparat tricouri la fel, asa ca acuma formam o pata de culoare distincta in peisajul pestrit din poiana: negru cu galben.
Ne despart sute de km, dar suntem uniti de aceeasi pasiune: concursurile.
Poza asta e si mai faina, nu de alta dar apar si eu in ea
Marea familie incepe incet incet sa se destrame doar pentru a-si promite ca se va reuni din nou la urmatorul concurs. Si pentru prima data sunt asa de multumit de prestatia mea incat nu vreau sa schimb absolut nimic pentru urmatorul maraton.
Cum Clopotiva e departe, ne multumim cu ciorba de burta si clatitele de la Ana Lugojana. Printr-o canicula insuportabila revenim pe seara in Timisoara.
La bine si la si mai bine ramanem inpreuna! Si-alta data, si-alta data...
Si astfel ia sfarsit un week-end care a stat sub semnul prieteniei si a voiei bune.
Si-acuma inapoi la tartan si la munca...
*********************************
Locatie: Liman
Participanti: multi!!!!!!!!
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/LimanBikeRace2009#
Intro:
In data de 10.05.09 sub organizarea lui Alin Rosu, Cosmin Rosu si Puiu Muntean a avut loc cea de-a patra editie a Liman Bike Race.
Primul plus al acestui concurs a fost numarul foarte mare de participanti. Organizatorii au fost efectiv coplesiti - nu au mai fost suficiente numere de concurs; se foloseau cele de anul trecut. Daca la ultima editie au fost in jur de 50 de participanti, acuma organizatorii spun ca au fost peste 150 veniti din toate colturile tarii!
Prin numarul de participanti Liman Bike Race a intrat (si chiar a depasit multe ) in randul maratonaleor de traditie de MTB din tara.
La aspecte pozitive se poate adauga si traseul: foarte bine ales, mixt, cu portiuni de coborare tehnica, forestier si sosea. Comparativ cu anul trecut a fost o imbunatatire evidenta.
Marcajul a fost ireprosabil, iar cei care erau pusi in checkpoint-uri au dat dovada de ceva ce lipseste aproape cu desavarsire la toate celelalte maratoane: entuziasm.
Se poate discuta pe de alta parte despre punctele de alimentare si hidratare: dar asta e alta poveste si organizatorii sigur o sa rezolve problema aceasta la cea de-a cincea editie. Absenta lor NU a fost simtita asa de acut mai ales prin prisma lungimii traseelor (1x27km si 2x27km).
De ce le fac reclama? Pai in primul rand fiindca e un concurs organizat de o mana de persoane fizice care pur si simplu iubesc acest sport, in al doilea rand fiindca chiar merita - si-au dat tot interesul sa iasa bine; si nu in ultimul rand fiindca sunt banateni de-a mei...
Si iata-ne in fata primului concurs de MTB pe 2009. Dupa experienta de anul trecut in care era sa ratam startul, acuma plecam cu noaptea in cap din Timisoara desi startul este abia la ora 11.00. In masina mica si usoara, 4 grei: Elena, Dorel, Captain, Alex. Captain vine cu bicileta lui Isvan, Dorel si-a construit din piese o bomba de bicicleta din carbon; si noi am facut ceva tunning peste iarna la ale noastre.
In timp ce il luam pe Dorel imi dau seama ca am pierdut cheile de la suportul de bicicleta asa ca acuma bicicleta mea este inchisa pe masina fara posibilitatea de a o da jos. Ne intoarcem acasa, cautam cheile nu le gasim si incepem sa facem scenarii de spart Thule-le...Dubios e ca am o cheie cu care reusesc sa deschid trei tipuri diferite de suporti: o incerc si pe asta care e cu totul alt model si...merge.
La Liman se afla deja o multime de concurenti veniti de aseara la tabara de corturi. Ne intalnim aproape numai cu cunostinte facute de-a lungul concursurilor. Fazele cu "o mare familie", bla, bla, nu sunt chiar departe de adevar - e o senzatie deosebita sa te intalnesti cu prieteni de peste mari si tari.
Plecat-am 4 din Timisoara si cu Mariuta 10.
De exemplu langa noi e Rares si Ionut - vechi cunostinte, dar cu care ne intersectam doar la concursuri. A venit si echipa de cursieristi a lui Dorel. Dan Lupsa, Emil, Pantani Lugoj, Pantani Timisoara, colegi de servici, Nosu cu Cosmin, Misu si multi multi altii - in scurt timp toata poiana se umple cu concurenti. Este fantastic.
Dan, Emil si Pantani
Nu mai are aspectul de concurs "de familie"; e un adevarat maraton de MTB.
Poza asta e facuta la final da' o pun aici ca sa nu para blog-ul intr-un picior. De la stanga la dreapta in ordinea numerelor de pe tricou: Radu, Elena, Adina, Captain, Nosu, Misu si Cosmin
Timpul zboara repede intre discutiile cu prietenii si pregatirile de concurs.
Imbatranesc...Am devenit mai meticulos. De exemplu am dormit cu o seara inainte de concurs, am mancat bine si calculat dimineata, m-am hidratat. Captain si Dorel au petrecut pana in zori de zi - ce sa-i faci asa-i in tinerete :))). Ungem bicicletele, fac tura de incazire cu Captain (v-am zis ca ma ramolesc...), Ben Gay-ul de pe picioare umple toata poiana.
Asta e facuta la inceput, da' mi-e lene sa le mai aranjez. Sedinta tehnica.
Bananele, energizantul (am invatat sa nu il iau decat cu maxim 20 minute inainte de cursa pentru efect maxim) si ne pregatim de start. Nu am rezolvat inca dilema apei: sa car camel-back-ul dupa mine sau sa merg cu doua bidoane. Ma codesc, pun bidoanele, le dau jos; pana la urma dau jos tot de pe bicicleta si imi pun in camel-back un amestec izotonic.
O mare de oameni se aliniaza la start. Elena s-a inscris in ultimul moment - din pacate nu exista categorie pentru ea. Serios, fara misto: nu are de ales si se inscrie la 1x27km. Ea ar fi vrut sa vina cu elite la 2x27km, doar ca nu exista categoria respectiva la fete.
Eu impreuna cu Dorel si Captain suntem la Elite la 2x27km. 54km sunt pana la urma totusi o cursa de sprint. Mai ales prin profilul turei de la Liman, e vorba de sprint curat. Nu de anduranta. Si cursa trebuie gandita cursa ca atare. Chiar daca de afara nu pare - o cursa de MTB implica pe langa foarte mult antrenament si foarte multa strategie, completate evident cu o bicicleta cat mai performanta. Fiecare detaliu poate face diferenta. Concursurile anterioare au probat teoria conform careia nu de putine ori nu castiga (sau nu se claseaza pe pozitii bune) cei mai bine pregatiti fizic, ci cei care gandesc...
3,2,1. Intr-o mare de praf se da startul la Liman Bike Race 2009. Traseul incepe cu un forestier pana in Luncanii de Jos. Fiind scurta tura, pornesc tare de la inceput si depasesc o droaie de concurenti in primii kilomatrii. E imbulzeala mare aici si acrosajele sunt inevitabile; scap cu bine dintr-unul.
Desi depasesc concurent dupa concurent nu imi palce portiunea asta: vreau catarare. Aceasta incepe din Luncanii de Jos. Si brusc parca ai dat calului ovaz :))). Aici sunt in elementul meu- pe urcare. Ma intalnesc cu Eghi care merge fenomenal (la final avea sa fie pe podium la veterani - locul 2). O portiune mergem impreuna amintindu-ne si povestind de alte concursuri la care am fost impreuna. Pe urcare "mancam" o multime de concurenti. Din Luncanii de Sus, urcarea continua abrupt inca o bucata de drum, dupa care se intra pe single trail. Suntem pe o portiune de iarba, brazdata de urmele concurentilor din fata.
Incepe coborarea care este tehnica; foarte tehnica. Daca anul trecut la coborare puteai sa pui capul pe ghidon si sa stai linistit in sa la 60 la ora acuma chiar trebuie sa muncesti ca sa cobori. Din cauza caldurii din discurile de frana, lichidul de frana se dilata si franele devin a naibii de sensibile - mai cateva minute de coborare si din cauza presiunii placutele ar fi atins discul. Coborarea a fost sarea si piperul turei.
Printr-un peisaj frumos, pe un traseu foarte bine ales, ajung deasupra satului Romanesti. Aici ma ajunge din urma Dan Lupsa, care se posteaza in spatele meu si devine un veritabil copilot: "Damb, urmeaza curba brusca la stanga, dupa aia o saritoatre si un sant" . El facuse traseul cu o zi inainte si imi este de un real ajutor.
Dupa coborare intram in Romanesti si de aici pe sosea. Aici ne ajunge din urma Bita si Freddy. Formam un grup compact de 4 ciclisti. Mai sunt 7km pana la finish-ul primei ture. Ne punem in coloana si incepem sa ducem trena pe rand ca la un veritabil concurs de sosea. Media pe poritunea aceasta a fost de 29km/h in conditiile in care drumul urca simtitor! Ca o adevarata echipa schimbam periodic trena si tragem tare. Bita e cel mai bun aici, eu sunt cel mai slab; ma agat de ei ca sa nu pierd trena, iar cand imi vine randul trag de mine pana nu mai pot pentru a nu scadea media.
Dan ne paraseste - el avea doar o tura la veterani. Multumesc Dane. Continuam cu aceiasi strategie pe portiunea de inceput a celei de-a 2-a ture.
Era intr-un fel ciudat: era clar ca nu o sa mergem impreuna pana la final. La un moment dat unul dintre noi o sa iasa din pluton si o sa rupa ritmul pentru a-i intrece pe ceilalti. Pe de alta parte acuma tragem toti trei la comun ca o adevarata echipa.
Luncanii de Jos, curba la dreapta si incepe urcarea. Schimb pe foaia din mijloc si intru in elementul meu - urcarea. Cand ma uit prima oara in spate, dupa nici 2 serpentine, am impresia ca Bita cu Freddy nici nu au inceput inca sa urce. Trag de mine cat pot pe urcarea asta - trebuie sa maresc ecart-ul. N-am nici o sansa daca intru cu ei pe sosea.
Ajung repede in varf; daca la prima tura am avut o portiune de push bike, acuma stau tot timpul in sa si ma grabesc cat pot. Nu am voie sa pierd timp pe coborare asa ca ii dau la vale ca dementul. Stiind deja traseul coborarea aceasta o fac dincolo de limita sigurantei - de cateva ori am sarit metrii buni in aer din santurile facute de tractoare.
Din nou pe sosea - singur de data aceasta - fug mancand pamantul. Ma tot uit in spate sa vad daca vine cineva. Romanesti - Tomesti -Colonia Tomesti si viteza medie a scazut la 22km/h pe portiunea asta.
Finish! Am facut cel mai bun concurs al meu de MTB. A fost un sprint de 54km. Camel Back-ul a fost strategia castigatoare. Odihna si alimentatia au avut si ele un rol important.
Elena e pe podium. Locul 2. Felicitari!!!!!! Mai ales din perspectiva timpului scos si a faptului ca anul acesta nu s-a luptat singura; a avut numeroase concurente din toate colturile tarii. Locul 1 este ocupat de o fata din Predeal - coechipiera lui Rares la viitorul CA. Si asftel se prefigureaza aparitia unei echipe a naibii de puternice anul acesta...
Elena se duce si isi face constiincioasa si cea de-a doua tura chiar daca nu e in concurs. Urmatoarele concursuri o sa aiba 27km doar incalzirea :), asa ca trebuie sa fie pregatita.
Elena e multumita. Eu cu Captain suntem efectiv fericiti. Dorel e dezamagit. Intr-adevar nu suntem facuti pentru sprint. Noi incepem sa ne trezim pe la km 50. Un concurs mai lung, sa zicem de 2 ori mai lung :) ar fi fost pe placul nostru. Dar una peste alta, e doar primul maraton de anul acesta, iar urmatoarele o sa aiba toate 80km (minim :) ).
Orele ce urmeaza le petrecem impartasind pareri, povestind si facand planuri cu prietenii care ne inconjoara.
Anul acesta se pare ca exista o explozie de ciclisti foarte buni - majoritatea legitimati la diverse cluburi din tara. Cum spuneam, numarul concurentilor s-a triplat fata de anul trecut, ceea ce nu poate decat sa fie imbucurator si motivant.
Urmeaza premierea. Inca o data, felicitari Elena!!!!!!!!!!!!!!
Juniori fete. Sau fete junioare (asta suna deja pervers)
Senioarele
Mi se pare mie sau am putea numi poza: Sarutul lui Iuda?
Juniorii
Seniorii - multam inca o data Eghi pentru companie
Intangibilii -sau cei care ridica stacheta la fiecare concurs
O multime de poze. Ne-am cumparat tricouri la fel, asa ca acuma formam o pata de culoare distincta in peisajul pestrit din poiana: negru cu galben.
Ne despart sute de km, dar suntem uniti de aceeasi pasiune: concursurile.
Poza asta e si mai faina, nu de alta dar apar si eu in ea
Marea familie incepe incet incet sa se destrame doar pentru a-si promite ca se va reuni din nou la urmatorul concurs. Si pentru prima data sunt asa de multumit de prestatia mea incat nu vreau sa schimb absolut nimic pentru urmatorul maraton.
Cum Clopotiva e departe, ne multumim cu ciorba de burta si clatitele de la Ana Lugojana. Printr-o canicula insuportabila revenim pe seara in Timisoara.
La bine si la si mai bine ramanem inpreuna! Si-alta data, si-alta data...
Si astfel ia sfarsit un week-end care a stat sub semnul prieteniei si a voiei bune.
Si-acuma inapoi la tartan si la munca...
*********************************
Intre timp au aparut si rezultatele:
Nota Elena: 15 minute e cam mult :(...deci inapoi la antrenamente....
Toate rezultatele: http://www.concordialugoj.ro/news.php?readmore=53
48
Data:09.05.09
Locatie: Tarcu
Participanti:Elena, Captain, Alex
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/UnTarcuScurtPentruOSambataInsorita#
Captain e in Timisoara! Asa ca nu putem sa nu profitam de ocazie si sa nu facem o tura impreuna. Lipseste Isvan pentru ca echipa sa fie completa, dar speram sa-l convingem (daca nu sa-l fortam) sa vina la ture pe viitor.
Destinatia aleasa e Tarcu deoarece duminica este concursul de bike de la Liman si nu ne putem intinde pe mai mult de o zi.
Dimineata devreme (8.30) suntem la telescaun - lasam masina in curba si pornim la deal. Nu ne grabim, dar nici nu o lalaim - pe traseul pana in Cuntu apucam sa povestim - nu ne-am mai vazut de ceva timp.
Desi vin a nu stiu cata oara aici, acuma gasesc un traseu pe care nu il stiam - porneste din Seroni (sau ma rog acolo am gasit noi un indicator) si duce la Pensiunea Ioana - marcaj banda albastra. Traseele din Tarcu au fost recent (cred ca acuma 2 ani) remarcate.
La Cuntu ajungem dupa o ora de la plecare. Vremea tine cu noi, desi e cam cald; primavara a trecut si se pare ca o sa plonjam in canicula verii.
Captain vrea sa se dezmorteasca si zice ca el o ia mai repejor de aici. Cum maine avem concurs nu vreau sa fortez, dar parca as face si eu ceva miscare asa ca zic ca merg dupa el. Elena in schimb e consemnata sa vina incet si sa nu faca efort - ea trage la podium maine.
3, 2 ,1 -Baza catre Captain: minutele ne sunt numarate!!!!!!
Alimentam la izvorul de deasupra cabanei, dam drumul la cronometru si pornim. Captain e foarte hotarat si trage tare. Raman mai in urma si tin un ritm constant. Momaia lui Vali in 15 minute. Acuma incep sa ma gandesc ca poate as putea sa cobor sub pragul celor 50 de minute....
Intrati in creasta drumul e mai lejer si putem sa acceleram catre Sadovanu. Pe portiunile ferite inca se pastreaza zapada. De cateva ori am trecut peste limbile de zapada. Sadovanu in 32 de minute. Chiar se poate!
Caldarea de sub Tarcu - a se remarca pastelul de culori: maro si alb si iara maro si iara alb...
De aici mai este de urcat o diferenta de nivel de 200m (desi nu pare) 1996 -2190. Dupa ce o cotim la stanga de la Sadovanu suntem luati in primire de vantul de creasta -destul de puternic in anumite locuri.
Captain este in continuare in fata - el a mers cu ruperi de ritm dar si-a mentinut avansul in fata mea. Am incercat sa mentin un ritm constant si sa nu-mi suprasolicit picioarele pentru maine. Nu mergem pe drumul de tractor ci alegem sa mergem chiar pe linia crestei chiar daca suntem direct in bataia vantului, drumul e mai scurt.
Cabana Tarcu: Captain 48 minute. Alex 48.36.
Pragul de 50 minute a fost doborat. Ultima incercare se terminase in 58 de minute (atunci vantul a avut aspect de vijelie de la momaia lui Vali in sus). Cu siguranta se poate cobora usor sub 45 de minute daca asta e scopul week-end-ului.
OK, am ajuns, ne-am pozat acuma putem s-o taiem de aici ca incep sa ma conserv de viu
Acuma ca ne-am oprit realizam ca aici la 2200m e inca frig - senzatie accentuata si de vantul puternic. Ne zgribulim la intrarea in cabana si o asteptam pe Elena care vine agale cu aparatul dupa ea. Ea a facut 1.07.00, personal best, in conditiile in care are drept de autor la toate pozele si s-a menajat pentru duminica.
Nu-mi dau seama ce e cu ei, probabil asa reactioneaza unii la frig extrem. In poza par fericiti...
Da si eu te iubesc, dar chiar mai trebuie sa insistam aici in varfu' dambei?!
Urasc sa-mi fie frig. Elena si Captain suporta mai bine senzatia. Eu ma ascund in Mammut si incep sa cobor cu betele la subtiori si nu ma opresc decat in zona in care nu mai bate vantul. Stau acolo si-i astept pe coechipieri. Caldarea de sub Tarcu este destul de incarcata cu zapada - imi imaginez cum ar fi sa skiez acuma pe acolo- la tricou, pe o zapada tasata, jos asteptand un telescaun...
Ba, ce naiba cautam aici cand jos sunt 28 de grade?!
Homo neanderthalensis si minunile tehnologiei
Ikebana
Inapoi la Cuntu scrutam drumul forestier care duce spre Armenis - urmatoarea tura o sa venim pe drumul acesta cu bicicletele. Acolo sus, in creasta, natura abia se trezeste din iarna: e rece si gri. Aici la Cuntu in schimb iarba e verde si totul musteste de viata.
Pricepi?! Ce sa pricepi? Pai nu stiu...despre ce era vorba?
Un mic pas pentru Captain o scufundare mare pentru Alex
Prin Seroni ne intoarcem agale la masina si de aici printr-o canicula cumplita in Timisoara.
Renumita momaie a lui Vali (nu-i aia, dar cum nu sunt multi pe-aici care sa faca deosebire intre 2 momai o s-o numim momaia lui Vali)
Fiind baiet paduri cutreieram. Ce, nu se potriveste? Normal ma Captain, m-ati adus in varfu' dealului la frig...
Pastorala 2009
In Seroni
La asta trebuia sa-i zic Pastorala 2009, dar acuma nu mai am inspiratie
A fost o tura superba mai ales prin prisma faptului ca am reusit sa ne reintalnim dupa mult timp.
Mai....era sa uit:
Fetisul gambelor sau cum putem face analiza detaliata a simbiozei perfecte intre darul de la natura si darul de la Fata Nordica...
Locatie: Tarcu
Participanti:Elena, Captain, Alex
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/UnTarcuScurtPentruOSambataInsorita#
Captain e in Timisoara! Asa ca nu putem sa nu profitam de ocazie si sa nu facem o tura impreuna. Lipseste Isvan pentru ca echipa sa fie completa, dar speram sa-l convingem (daca nu sa-l fortam) sa vina la ture pe viitor.
Destinatia aleasa e Tarcu deoarece duminica este concursul de bike de la Liman si nu ne putem intinde pe mai mult de o zi.
Dimineata devreme (8.30) suntem la telescaun - lasam masina in curba si pornim la deal. Nu ne grabim, dar nici nu o lalaim - pe traseul pana in Cuntu apucam sa povestim - nu ne-am mai vazut de ceva timp.
Desi vin a nu stiu cata oara aici, acuma gasesc un traseu pe care nu il stiam - porneste din Seroni (sau ma rog acolo am gasit noi un indicator) si duce la Pensiunea Ioana - marcaj banda albastra. Traseele din Tarcu au fost recent (cred ca acuma 2 ani) remarcate.
La Cuntu ajungem dupa o ora de la plecare. Vremea tine cu noi, desi e cam cald; primavara a trecut si se pare ca o sa plonjam in canicula verii.
Captain vrea sa se dezmorteasca si zice ca el o ia mai repejor de aici. Cum maine avem concurs nu vreau sa fortez, dar parca as face si eu ceva miscare asa ca zic ca merg dupa el. Elena in schimb e consemnata sa vina incet si sa nu faca efort - ea trage la podium maine.
3, 2 ,1 -Baza catre Captain: minutele ne sunt numarate!!!!!!
Alimentam la izvorul de deasupra cabanei, dam drumul la cronometru si pornim. Captain e foarte hotarat si trage tare. Raman mai in urma si tin un ritm constant. Momaia lui Vali in 15 minute. Acuma incep sa ma gandesc ca poate as putea sa cobor sub pragul celor 50 de minute....
Intrati in creasta drumul e mai lejer si putem sa acceleram catre Sadovanu. Pe portiunile ferite inca se pastreaza zapada. De cateva ori am trecut peste limbile de zapada. Sadovanu in 32 de minute. Chiar se poate!
Caldarea de sub Tarcu - a se remarca pastelul de culori: maro si alb si iara maro si iara alb...
De aici mai este de urcat o diferenta de nivel de 200m (desi nu pare) 1996 -2190. Dupa ce o cotim la stanga de la Sadovanu suntem luati in primire de vantul de creasta -destul de puternic in anumite locuri.
Captain este in continuare in fata - el a mers cu ruperi de ritm dar si-a mentinut avansul in fata mea. Am incercat sa mentin un ritm constant si sa nu-mi suprasolicit picioarele pentru maine. Nu mergem pe drumul de tractor ci alegem sa mergem chiar pe linia crestei chiar daca suntem direct in bataia vantului, drumul e mai scurt.
Cabana Tarcu: Captain 48 minute. Alex 48.36.
Pragul de 50 minute a fost doborat. Ultima incercare se terminase in 58 de minute (atunci vantul a avut aspect de vijelie de la momaia lui Vali in sus). Cu siguranta se poate cobora usor sub 45 de minute daca asta e scopul week-end-ului.
OK, am ajuns, ne-am pozat acuma putem s-o taiem de aici ca incep sa ma conserv de viu
Acuma ca ne-am oprit realizam ca aici la 2200m e inca frig - senzatie accentuata si de vantul puternic. Ne zgribulim la intrarea in cabana si o asteptam pe Elena care vine agale cu aparatul dupa ea. Ea a facut 1.07.00, personal best, in conditiile in care are drept de autor la toate pozele si s-a menajat pentru duminica.
Nu-mi dau seama ce e cu ei, probabil asa reactioneaza unii la frig extrem. In poza par fericiti...
Da si eu te iubesc, dar chiar mai trebuie sa insistam aici in varfu' dambei?!
Urasc sa-mi fie frig. Elena si Captain suporta mai bine senzatia. Eu ma ascund in Mammut si incep sa cobor cu betele la subtiori si nu ma opresc decat in zona in care nu mai bate vantul. Stau acolo si-i astept pe coechipieri. Caldarea de sub Tarcu este destul de incarcata cu zapada - imi imaginez cum ar fi sa skiez acuma pe acolo- la tricou, pe o zapada tasata, jos asteptand un telescaun...
Ba, ce naiba cautam aici cand jos sunt 28 de grade?!
Homo neanderthalensis si minunile tehnologiei
Ikebana
Inapoi la Cuntu scrutam drumul forestier care duce spre Armenis - urmatoarea tura o sa venim pe drumul acesta cu bicicletele. Acolo sus, in creasta, natura abia se trezeste din iarna: e rece si gri. Aici la Cuntu in schimb iarba e verde si totul musteste de viata.
Pricepi?! Ce sa pricepi? Pai nu stiu...despre ce era vorba?
Un mic pas pentru Captain o scufundare mare pentru Alex
Prin Seroni ne intoarcem agale la masina si de aici printr-o canicula cumplita in Timisoara.
Renumita momaie a lui Vali (nu-i aia, dar cum nu sunt multi pe-aici care sa faca deosebire intre 2 momai o s-o numim momaia lui Vali)
Fiind baiet paduri cutreieram. Ce, nu se potriveste? Normal ma Captain, m-ati adus in varfu' dealului la frig...
Pastorala 2009
In Seroni
La asta trebuia sa-i zic Pastorala 2009, dar acuma nu mai am inspiratie
A fost o tura superba mai ales prin prisma faptului ca am reusit sa ne reintalnim dupa mult timp.
Mai....era sa uit:
Fetisul gambelor sau cum putem face analiza detaliata a simbiozei perfecte intre darul de la natura si darul de la Fata Nordica...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
