Atacul Apusenilor

Data:17.04.10-18.04.10
Participanți: Elena, Alex
Locație: Munții Apuseni
Poze: Aici
Filme: Aici

Marti dupa ce am văzut cum ii da cu ploile și cum se anunță vremea pentru tot restul săptămînii mi-am dat seama: nu se arata pt. MTB. Adică, putem sa mergem sa facem 20km în 4 ore prin noroaie, dar nu prea vad care e scopul. Asa ca din nou la cursiera ...

Nu mi-a fost greu sa ma opresc asupra Apusenilor ca destinatie. Si fiindca "blog-ul cere sange", cum zice Bitza, ma apuc si desenez doua ture care insumate dau 400km. O provocare pentru noi care ne-am urcat pe cursiere acuma 2 saptamani.

Pe masura ce trec zilele, ideea devine obsesie asa ca abia astept sa se faca odata vineri si sa plecam.

Dupa cum preconizam nu ni se mai alatura nimeni. Cele 2 bucle pe care le avem in plan au un punct comun: orasul Campeni, capitala Tarii Motilor. Asa ca intr-acolo ne indreptam. Cum deja am iesit din iarna, nu mai trebuie sa ne facem probleme legate de cazare: fie dormim in masina, fie la cort.

De data aceasta alegem cortul si ne instalam pe marginea soselei ca manelistii de pe Valea Cernei. Somnul ne biruie repede in ciuda farurilor de la masini -care ne fulgerau la fiecare cateva minute.

Ziua 1:
Mai jos este traseul ales pentru prima zi:

Deoarece habar n-aveam sa ne estimam timpul la cursiera, ne trezim dis de dimineata doar pentru a observa ca afara este aproape inghetat si o vreme care te imbie sa te afunzi in sacul de dormit si nu sa te urci pe bicicleta sa pedalezi.

Pe la 8 lasam masina in Campeni si rupti de frig suntem gata de plecare. De inceput am luat toate hainele pe noi ca sa nu murim inghetati (afara sunt 2 grade).

Elena a ales sensul de parcurgere: spre pasul Buces-Vulcan de inceput, asa ca pe final ramane catararea pana la Arieseni -cireasa de pe tortul de azi. Primii 12km pana in Abrud ii parcurgem zgribuliti intr-o ceata deasa. De aici drumul incepe sa urce mai serios prin comuna Ciuruleasa si sa ne scoata in pasul Buces-Vulcan.

Gata prima catarare a zilei care a trecut fara ca noi sa apucam sa ne incalzim. In pas apare si soarele si odata cu el si un pic de voie buna. De aici urmeaza doar coborare...mult timp.Soseaua nu ne permite sa lasam cursierele sa alunece, asa ca mai mult franat terminam coborarea si intram pe portiunea de plat care ne duce in Brad.

Cam sub palierul de 300m altitudine, natura este plina de viata: s-a trezit din iarna; -iarba e de un verde crud, copacii au inflorit si peste tot se aude zumzet de pasarele. Peste pragul de 300m e alta placa: aici iarna inca nu s-a retras asa ca totul este gri si incremenit.

Presati de timp trecem repede prin Brad. Urmatoarea portiune Brad-Virfurile mi s-a sters din memorie - in afara de episodul cu GPS-ul nu mai tin minte nimic.

Chiar inainte de intrarea in Virfurile, pe coborare, o muie mare de sofer a inceput sa ma claxoneze in draci. Am iesit aproape de pe carosabil, abia m-am redresat si am continuat sa cobor intr-un cor de injuraturi la adresa intregului lui arbore genealogic.

Apropo, in astea 2 zile si 400km am elaborat o teorie referitoare la ura soferi vs biciclisti (teoria se refra la boii care claxoneaza aiurea nu la toti soferii):

1. Pe primul loc se situeaza posesorii de Dacii. Si astia pot fi impartiti in 2 categorii: cei de varsta a doua care au infipt cu fierul rosu in creierul lor la fel de rosu ideea ca Dacia e cea mai buna masina. Si ca faptul ca ei au asa o masina este o recunoastere pe scara mondiala a meritelor lor. Iar biciclistii sunt niste pierde vara, care nu au fost in stare sa se catere pe scara sociala sa dobandeasca si ei acest semn al distinctiei. Asa ca ei claxoneaza din scarba fata de ciclisti, dar si cu un fel de mila.

Celalata categorie sunt copiii celor care au Dacie si care si-au luat si ei Dacie (nu fiindca n-aveau bani de altceva). Astia sunt la fel de pierduti pentru societate ca si stimabilii lor parinti. Adica ba, tu cu masina aia cu patru cercuri sau cu elicea aia de avion, ce ba! n-ai avut bani sa-ti iei si tu o masina noua si buna? A trebuit sa iei rable de la straini ? Afara din tara cu tine!!! Astia claxoneaza doar din superioritate. In absolut, sunt mai idioti ca si predecesorii lor si din pacate au dreptul sa se reproduca...

2. Pe locul doi se afla baiatul-de-baiat care intr-adevar n-are bani nici de o pereche de blugi si care ii da apa la moara la copilul cu Dacie: e asa de rupt in cur incat intr-adevar a ajuns sa cumpere masina second hand cu volan pe dreapta din Germania, adusa acolo pe sub mana din Marea Britanie si sa o inmatriculeze in Bulgaria. Este acelasi pe care il intalnesti prin benziarii cumparand de cate 5 sau 10RON, cat sa mai aibe benzina s-o duca pe Pissssi pana la caminul de nefamilisti unde isi face veacul. Boul asta claxonewaza pe principiul: "uite si la nimeni asta, n-are bani de masina si se plimba cu bicicleta. Mars ma!"

3. Pe locul 3 si la fel de periculosi ca precedentii se afla soferii precauti. Hai sa va vand un pont: nu sunt chiar asa de surd si aud masinile asa ca nu trebuie (repet: nu trebuie) sa va faceti simtita prezenta prin claxoane de avertizare. Am inteles ca asa ati citit in manualul ala albastru, stiu ca oricum nu va duce capul sau n-aveti cojones sa faceti ceva care nu se incadreaza in tipare, dar va rog eu din suflet: nu ma mai f****i cu claxoanele.

Revenind...

Deci dupa ce un bou de categoria 1 m-a claxonat si am ajuns intr-un final in Varfurile, observ cu stupoare ca nu mai am GPS. Mi se inmoaie picioarele, dar nu intr-atat cat sa nu sar inapoi in sa si sa urc panta ca sa-l caut. Am noroc: il gasesc infipt si dezmembrat in noroi. Il asamblez si functioneaza chiar daca acuma are o amprenta unica de la sariturile pe asfalt. A fost vina mea ca nu l-am asigurat ca lumea in suport, dar ala cu claxonul oricum e un bou. Si fiul unei doamne vaci...

Tot in Virfurile realizam ca a trecut deja jumatate din traseu. Odata cu constientizarea acestui fapt incepe sa urle si foamea in noi, asa ca ne oprim la priml ABC sa mancam ceva - mai degraba sa bem. Reclama nemascata: de ceva zeci de km buni nu visam decat Cola. Vreau Cola! Vreau Cola!

De cand nu am mai fost pe-aici am uitat de urcarea de dupa Virfurile. Credeam ca e inainte... Asa ca urcarea pe Dealu Mare constituie o tot asa de mare surpriza pe cat e de mare dealul in sine. In varf unde este montat si punctul de altitudine verific cu 2 GPS-uri si concluzionez ca drumarii au vrut sa se dea mari: au pus cu 100m mai mult decat in realitate (si GPS-urile noastre merg bine -le-am verificat in tura cu alte puncte de reper).

Aceiasi drumari au uitat de existenta lui E76 pe care tocmai ne aflam. Pe scurt: e cel mai bombardat E pe care l-am intalnit pana acuma in Romania. Dar n-are el suficiente gropi pe cata incapatanare avem noi.

Asa ca printre gropane si camioane de Frutti Fresh care se perindau unul dupa celalat, ajungem in satul Lunca unde cu parere de rau ne despartim de terenul minat pentru a incepe urcarea spre Arieseni.

Pe asta am mai facut-o odata anul trecut cu MTB-urile asa ca nu prea o sa avem surprize. Intre timp am mai capatat si ceva incredere si ceva experienta, asa ca nu imi mai displace urcatul pe cursiera. Pentru prima data in tura asta e nevoie de ajutor extern asa ca renunt cu inima indoita de contractii spasmodice la susurul apei cu PET-uri prin ea si recurg la galagia din MP3. Si pe ritmuri de gotic dat la maxim - Pac, Pac - ciuruim urcarea destul de repede si suntem la baza partiei de la  Vartop.

Sus, in capul ei inca se intrezareste zapada. Nici aici la baza nu e prea cald, asa ca ne retragem la..."Vraja muntelui". Mancam si bem. Cola, da ma - normal ca bem Cola. Si bere, ca doar sunt sportiv ce naiba!

De aici mai avem 42 de km liniar pe Valea Ariesului. Daca am zis pe vale, am zis in coborare asa ca nu poate fi mare scofala.

Initial am vrut sa scriu blog-ul sub forma unei povesti in care sa prezint toate locurile cu insemnatate istorica de exemplu, obiectivele naturale sau spirituale prin care am trecut. Dupa care mi-am dat seama ca eu nu sunt Wikipedia.

Puteti vizita Muzeul aurului din Brad, Pantheonul motilor din Tebea, Groapa Ruginoasa, Ghetarul de la Scarisoara, Valea Sighistelului, nenumaratele biserici: din lemn, din piatra, din 1200, dintr-un singur lemn, (nu pot sa nu fiu ironic, dar acuma sincer unele arata exceptional ca pozitionare sau ca arhitectura).

Mai mult lasand bicicletele sa alunece singure, kilometrii curg unul dupa celalalt. Cand mai scrie pe borna Campeni: 10km incep deja sa fac analogii de genul: aaa... 10km sunt si de la Giarmata pana la mine acasa asa ca nu mai e mult. Asta e semn clar ca sunt vraiste.

Ajungem in jurul orei 18.00 inapoi in Campeni si la masina. Ne hotaram sa innoptam exact in acealsi loc. Dupa ce punem cortul, la o bere stau si reflectez, dar nu prea mult ca ma prinde somnul: m-a daramat tura asta. Dar rau de tot. N-am mai fost asa de varza de prin toamna de la concursuri. Sigur nu mai eram in stare sa fac inca 75 de kilometri si asta ma sperie daca ma gandesc la Iron Bike.

Harta cu traseul o aveti mai sus, va mai zic doar ca pe GPS traseul a insumat 197km cu o diferenta de nivel pozitiva de 2120m.

Ziua 2:

Ceasul suna tot la 6.00, dar sunt deja treaz - am prins aproape 10 ore de somn greu. Dau sa ies afara si cortul e acoperit cu o crusta inghetata de bruma. De jur imprejur -aceiasi ceata groasa ca ieri dimineata. Ma uit pe ceasul de bord: 0 grade. Asta nu prea e vreme de pedalat...

Elena s-a uitat aseara pe harta si dupa ce am descoperit uimiti existenta pasului Bucium, ne-am hotarat sa facem prima data Valea Ampoiului. De aceea lasam masina in Abrud la intersectia cu drumul ce duce spre Alba Iulia.

Inceputul urcarii il facem prin Twilight Zone: o pacla deasa ne inconjoara din toate partile asa ca nu vedem mai nimic in afara de linia drumului. Pe masura ce urcam incepem sa ne incalzim. La fel ca si ieri, pe masura ce castigam altitudine, ceata se mai risipeste si in ultimele serpentine de sub pasul Bucium avem parte de primele raze de soare.

Pentru tura de azi nu aveam mari expectative legate de perisaj: aveam sa ne inselam si asta ne dam seama inca inainte de pasul Bucium: peisajul arata asa cum speram eu sa arate atunci cand am desenat tura acasa.

In pas ne oprim la o tura de dezghetare. De aici vom intra pe Valea Ampoiului care merge pana in Alba Iulia. Valea este superba: satul Izvoarele Ampoiului este un deliciu. Nu trebuie sa pedalam, asa ca putem admira peisajul pe indelete. Soseaua este buna si inaintam repede pana la intrarea in orasul Zlatna.

Aici mai facem o pauza de dezechipare: soarele a devenit mai puternic si putem sa scapam de un rand de haine. Tot aici Elena face poza cu o viitoare vedeta ciclista.

Din Zlatna valea se deschide, dar ramane la fel de frumoasa. Din loc in loc, panouri informative detaliate ne informeaza despre diverse formatiuni geologice pe langa care trecem. Cei de aici au avut grija sa marcheze toate obiectivele cu potential turistic - bravo.

Panta aproape a disparut deci trebuie sa trecem la pedalat. Ne apropiem de zona de campie. Pentru a evita un tronson destul de lung de european, o cotim catre Gladna de Jos si astfel ocolim si orasul Alba Iulia.

Acuma suntem intr-o zona de dealuri si parca am plonjat intr-un ocean de verde intens: culturile localnicilor au rasarit si totul la orizont cat vezi cu ochii e de un verde tipator.

Tot aici avem parte de prima portiune de off road- din fericire scurta. In rest, pe un drum valonat avand ca strajeri Apusenii, ajungem in europeanul care duce catre Cluj.

Aici ne trezim brusc din reverie si ne conectam la nebunia de pe sosea. Stim ca nu prea avem ce cauta cu bicicletele pe aici, asa ca vrem sa terminam portiunea asta cat mai repede. Camioanele trec razant pe langa noi, masinile mai mici aproape ca ne arunca de pe soasea din cauza vitezei cu care ne depasesc.

Ajungem in Teius si continuam in viteza inca 12km pana in Aiud. Aici traseul nostru coteste la stanga catre Buru.

Chiar la intersectie facem un popas de alimentare la un alt ABC. Oboseala acumulata in ziua de ieri si incepand de azi dimineata incepe sa-si faca simtita prezenta. La alimentara o intrebam pe tanti daca e asfaltat drumul pana in Buru. Ne-a raspuns: "E asfaltat cu gropi".

Iesim din Aiud si ne oprim intr-o poienita pentru pranz. Infulec ca un naufragiat pe o insula pustie o conserva de pateu cu un tub de branza topita si jumatate de paine. Evident, le ud cu Cola.

Vremea calduta de aici te imbie sa ramai, dar mai avem 35 de km pana in Buru. Drumul a fost candva asfaltat. Acuma au mai ramas numai gropile. Este mult mai rau decat daca ar fi fost foresier - asa fiecare groapa are marginile abrupte, cat sa o simti pe fiecare in parte.

Nu ne deranjeaza prea mult, deoarece peisajul este superb aici. Habar n-aveam de zona aceasta.

Nu mult dupa iesirea din Aiud intram in Cheile Valisoarei unde niste baieti catara. Trebuie sa oprim la fiecare cateva sute de metri si nu neaparat din cauza drumului - peisajul cere poze.

Dupa ce iesim din chei valea se deschide si peisajul pare desprins din filmele western. Pe partea dreapta aflam de pe harta ca ne strajuieste Piatra Secuiului.

Din groapa in groapa ne indreptam catre satul Rimetea. La orizont, un avion de agrement, un balon cu aer cald si o multime de parapantisti completeaza peisajul.

Rimetea coincide cu finalul urcusului pe vale - de aici mai avem cativa kilometri de coborare pana sa ne intersectam cu valea Ariesului. Pe coborare mai avem ocazia sa vedem renumita manastire Rimetea.

Ultima portiune a drumului este presarata cu o sumedenie de picnicari iesiti cu mic si mare la un gratar si o bere. Asta imi aminteste de Albina, cu diferenta ca acestia nu asculta manele si nu fac scandal: au iesit pur si simplu sa se relaxeze in natura - ceea ce e de apreciat. Valea este foarte curata. Poata ca ai nostri ar putea sa se inspire...

La intersectie vedem ca avem mai putin pana in Cluj decat pana in Campeni - doar ca in Cluj nu avem ce face.

65km pana in Campeni + inca 12km pana in Abrud si vom termina si tura de azi. In intersectia asta acuma 2 ierni Mariuta a refuzat sa ne mai asculte...

De aici incepe razboiul nervilor- mai e cale lunga si noi suntem deja obositi. Din fericire panta nu este foarte accentuata si soseaua este acceptabila asa ca putem sa acceleram.

Drumul este destul de valonat: fiecare sat a fost ridicat pe o terasa deasupra vaii incat avem o succesiune nesfarsita de urcusuri si coborasuri. Sunt portiuni bune in care reusim sa mentinem constant viteza la 30km/h, asta in conditiile in care suntem pe final cu bateriile. Cifrele de pe ciclocomputer imi dau "sforta".

Nu mai prea avem putere sa admiram si peisajul - ne concentram sa impingem cat mai tare in pedale pentru a termina tura. Azi am fost cuminte si am mancat 4 batoane plus vreo 4 litri jumatate de licoare izotonica. Sa nu uitam pranzul. Si altfel a mers treaba cand am avut "enerjie".

Pe portiunea asta am tras de noi - simtim ca se apropie finalul. Fara sa ne dam seama, suntem din nou in Campeni. Ultimii 12km pana in Abrud zboara repede si inainte de ora 18.00 suntem inapoi la masina.

Aici se incheie si cea de-a doua bucla. A cumulat 196km si o diferenta de nivel ascensionala de 1297m.

Traseul din cele 2 zile a strans 393km si ne-a purtat prin 5 judete: Alba, Arad, Hunedoara, Bihor si Cluj si printr-o sumedenie de localitati. Am avut parte de peisaje deosebite (mai ales in cea de-a doua zi) si mai mult decat orice acuma stim sa estimam pe viitor turele de cursiera ca distanta, timp si dificultate.

De departe punctul culminant al turei a fost Valea Valisoarei. Acuma nu stiu ce sa va recomand: cu MTB-ul e fain, dar n-ai cum sa ajungi in zona decat pe sosea. Cu masina merge daca e 4x4. Cursiera sigur n-a vazut drumul respectiv.

O sa ma duc acasa, deschid televizorul si o sa-i multumesc lui nenea Troy Jackobson - ala cu trainer-ul. Fara pedalatul ca soarecii in casa nici nu am fi visat sa facem tura asta.

In 15 mai o sa particip cu Bitza la Iron Bike Oradea: 275km trebuie pedalati in mai putin de 22 ore. Acuma pot sa estimez ce inseamna distanta respectiva si imi dau seama ca o sa fie un concurs greu. Si timpul intermediar de 8 ore la km120 este o provocare.

A inceput sa-mi placa sa ma dau cu cursiera. Dar, doar urcarea. E fain efortul atunci cand te ridici in pedale si incepi sa impingi. Un altfel de efort. Dar gandul mi-a ramas tot la MTB si de aceea in week-end-ul ce vine cu siguranta ne vom lua portia de noroaie. Probabil vom face o tura de MTB in Codru Moma si o tura de trail running tot acolo in zona.

La final, multumiri Elenei pentru rabdare si forta.

It is only when we truly know and understand that we have a limited time on earth and that we have no way of knowing when our time is up that we will begin to live each day to the fullest, as if it were the only one we had.(Elizabeth Kubler-Ross)

Pierdut Elena

Data: 10.04.2010-11.04.2010
Participanti: Elena, Alex, Doc, Dana, Bitza, Dorel, Silvia, Pantani, Adina
Locatie: Valea Cernei
Poze: Ici asa
Filme: Si aici...

Pana in ultimul moment am stat cu ochii pe prognozele meteo ca pe butelie. In ultima secunda ne hotaram sa ne incercam norocul si sa facem totusi tura in Herculane.

Pe scurt: mie personal mi s-a cam acrit de alergat. Am avut un plan de antrenament pe care l-am respectat entuziast la inceput si deja scarbit pe final. Dar acuma cam gata - mai ramanea de alergat traseul de la Hercules si dupa aceea de schimbat macazul radical catre bicicleta - adica catre MTB.

Dupa ce am mai convins destui oameni ca prognoza s-a schimbat - sambata nu foarte devreme ajungem pe Valea Cernei la pensiune la Cosmin.

Multam Cosmin!!!!!! De la nasu mare numai bine si un blog dedicatie!

Ne instalam la pensiune dupa care plecam repede catre locul de start al maratonului. La pensiunea Dumbrava ne intalnim cu prietenii de la Alternative TM. Ei sunt aici pentru amenajarea traseelor de la HCO (unii).

De alergat voi alerga numai eu cu Elena, ceilalti au in plan bicicleta pentru azi.

Suntem echipati - avem traseul pus pe GPS - nu de alta, dar n-avem chef sa alergam mai mult decat e necesar.

Startul se da de la podul catre cascada Vanturatoarea. Urmeaza o bucata de sosea pe Valea Cernei. Nu apucam bine sa luam startul ca... incepe sa ploua. Marim pasul pana la pensiunea Dumbrava unde ne adapostim dupa numai 1.3km de la start. Nu e un inceput prea promitator.

Aversa se domoleste repede si pornim mai departe tot pe sosea pana la podul de unde incepe traseul "offroad". Am mai alergat aici cu Florenzo in toamna - cunosc drumul pana la bisericuta din Dobraia.

Aici nu are rost sa fortezi - stiu de data trecuta. Alergi cu pasi mici sau treci la mers rapid. Ajung repede la biserica si Elena vine dupa numai 9 minute in spate. Ne-am incalzit pana aici.

Nu prea stiu ce timp am facut din simplul motiv ca ma intereseza doar timpul total si sa termin odata cu alergatul :).

Ca sa nu ma tot repet: traseul este superb. Nu mai are nevoie de alte epitete pentru a fi descris - este efectiv superb. Si acuma ma refer la peisaj.

Din Dobraia cotim la stanga pe un drum de care. Apoi...ai, n-ai chef drumul acesta efectiv te imbie la alergat. Alergi pe el fara sa vrei. Deocamdata sunt ceva noroaie pe aicim dar nimic deranjant -oricum mai putine decat la Padurea Verde.

Poiana Lunga, Cracul Teiului si km zboara pe portiunea asta. Este un traseu de viteza, care se poate alerga in marea lui majoritate - ceea ce este bine, fiindca la urma urmei de aia se cheama maraton - sa alergi.

In zare sub noi se vede Biserica din Bogaltin si tot in aceeeasi zare se intrezareste si un drum forestier care urca pieptis inapoi in creasta. Intuim ca pe acolo trebuie sa treaca traseul de la maraton.

Superb, magnific, paradisiac (ziceam mai sus ca termin? De ce imi place asa de mult? Pentru ca desi alergi la munte, tot traseul aproape esti cumva inconjurat de prezenta directa sau indirecta a localnicilor. Treci prin curtile lor, alergi pe drumul lor de care sau pe potecile pe unde isi duc caii sus la munte. Este un traseu...uman. De aceea mi-a placut tot timpul zona aceasta, este cumva...calda.

Ajungem dupa 2 ore si 19 minute in Bogaltin. Eu il consider un timp bun pentru noi. Cum zicea si Adi Marcu - la maraton o sa scoatem mai bine. O sa intervina motivatia. Deocamdata motivatia vine din faptul ca este ultima alergare de antrenament. Plus ca vreau sa ma obisnuiesc cu traseul si sa stiu ce suprize ne asteapta.

GPS-ul imi confirma ca drumul pe care l-am vazut de pe Cracul Teiului este cel pe care trebuie sa continuam.

V-am tot povestit cat de mare fan sunt al chimiei. De vreo jumatate de an m-am limitat la a manca bine si a ma hidrata corect (aici intra si bautul de cantitati indestulatoare de bere). Dar asta nu ajunge pentru maraton.

Asa ca imi amintesc repede de gustul de geluri, bag in mine zeama albastru fosforescent, mai diluez si niscaiva Isostar, infulec si un baton si imi imaginez ca acuma e startul.

Asta are efectul scontat. Pana in Bogaltin m-am incalzit - de-acuma trag. Si merge mototur la deal. Mai bine ca anul trecut. Cu capul in piept si spanzurat in bete alerg cu pasi marunti toata panta pana in Poiana Matzii. Ai ce pofta am avut!!!

Cum avea sa rada Bitza dupa aceea - blog-ul cerea jertfe. Altfel ar fi fost un banal blog de week-end...

Asa...

Elena nu e foarte in spate, o vad cu cateva serpentine mai jos. Ajung in Poiana Matzii si ma hotarasc sa alerg pana in saua Ciumerna. Aici a fost greseala. Nu m-am uitat sa vad unde e saua aceea - eram convins ca e foarte aproape - in realitae pana acolo mai sunt 3.8km de urcare sanatoasa.

Continui sa urc. Drumul abia se ghiceste asa ca din cand in cand ma opresc sa scrijelesc sageti prin noroi pentru Elena. Trec pe langa o casa si continui pe linia crestei. In stanga si dreapta se mai desprind si alte drumuri secundare - traseul continua insa pe creasta.

La un moment dat, traseul evident o coteste la dreapta si incepe sa coboare. Iara aberez, dar pana aici traseul a fost ca un cantec, iar drumul ala e ca ragaiala unui om beat. Scot GPS-ul exact in punctul trecut pe track ca si "cracul Ciumerna".

Aici e clar ca trebuie s-o astept pe Elena ca fara GPS nu are cum sa gaseasca traseul. Ma pun in iarba si astept (alergatul pana in Poiana Matzii m-a cam scos din functiune si acuma am o stare de...2009 incercata la multe concursuri). Asa ca pauza e binevenita.

Minutele trec. Si trec. Si Elena nu mai apare. Eu ii dadeam cam 15, maxim 20 de minute in spate. Dupa 20 de minute am inceput sa ma panichez. Ma ridic de jos si incep sa alerg la vale in intampinarea ei. Am inceput sa strig cam dupa vreo 400m de coborare. Si de atunci am strigat in continuu. "Elena! Elena!". Nimic. Si daca ar fi venit mai incet, eu deja mersesem mult in intampinarea ei. Ceva nu era in regula.

Incep sa ma panichez. Da' rau! Mai rau decat in toate celelalte aventuri. Atunci eram tot timpul impreuna si asta ne dadea putere. Acuma e nasoala treaba. Strig cat pot. Nimic. Incep sa alerg ianpoi la deal ocazie cu care imi dau seama de mutimea de posibilitati pe care le avea Elena pentru a rata traseul.

Acuma devin isteric. Iau cate un drumeag, alerg cateva sute de metrii pe el strigand cat pot, dupa care ma intorc panicat inapoi. De fiecare data cand fac asta, creste si temerea ca s-ar putea ca intre timp Elena sa treaca pe drumul bun de mine.

Epuizez cateva drumege mai amarate. Ma intorc pana in Poaian Matzii - poate a cazut si s-a lovit. Nimic. Inapoi pe Cracul Ciumerna. Inapoi la vale. A trecut o ora si jumatate.

Ma bazam si pe faptul ca Elena o sa vada ca nu am asteptat-o, o sa ajunga intr-un punct in care o sa i se para ca nu e drumul bun si se va intoarce inapoi. Dar intr-o ora si jumatate?! Atata traebuia sa-i mai ia ca sa termine restul de maraton! E ora 18.00, aici e frig si n-avem la noi decat strictul necesar pentru alergat. Elena n-a mai fost in zona si dupa cum arata aici, exista o infinitate de drumuri de exploatare forestiera sau pur si simplu poteci ale ciobanilor.

Brusc ma calmez (asta dupa o ora si jumatate de panica). Daca n-a patit nimic (variabila asta nici nu vreau s-o pun in ecuatie), sigur o sa aleaga varianta coboratului in vale. Eu sa continui pe traseul de maraton care se termina peste drum de Dumbrava. Acolo este tot clubul Alternative. O sa apelez la ei sa ma ajute si sa o cautam.

De-acuma sunt linistit si relaxat de parca nu s-ar fi intamplat nimic. Trebuie doar sa ajung cat mai repede la masini si la ajutor. Timpul petrecut cautand-o pe Elena m-a stors complet de vlaga asa ca acuma nu mai pot sa fac altceva decat sa merg repede pana in saua Ciumerna. Dar de aici e aproape numai coborare! Alerg ca dementul la vale (facand abstractie de situatie, ma si bucur de portiunea de coborare).

Saua Prislop - Prisacina - urcarea spre Dobraia (aici trebuie sa ma opresc sa bag ceva la mat ca nu mai am deloc vlaga) - coborarea pana la sosea. Nu mai am timp de admirat peisaje -trebuie sa ajung rapid la masina.

Aici...Elena!!! Statea cu Gianina si Alin si pregatea cautarea mea. Pe scurt - din Poiana Matzii Elena a trecut pe sub traseul de concurs si cumva a iesit in Saua Prislop mergand de acolo mai departe pe traseu.

Acuma a fost urata treaba. Tot timpul suntem impreuna si impreuna trecem peste obstacole. De data asta am facut-o (si bine de tot) de oaie. Asta sigur nu o sa se mai repete.

Ne intoarcem pe seara la pensiune si aici ne dedam la placeri gastrice si bahice.

Pana la urma amandoi am alergat in jur de 40km, mai mult decat traseul de la maraton. Si eu mi-am invatat lectia...

Duminica suntem destul de matinali. Pentru azi avem in plan o tura de bicicleta. Avand in vedere vremea apelam tot la cursiere.

Nu sunt foarte multe variante pentru cursiera in zona, asa ca stabilim ca destinatie satul Godeanu din Muntii Mehedinti pe drumul ce face legatura intre Baile Herculane si Baia de Arama. Bitza, Doc, Elena, Dorel si cu mine suntem echipa de ciclisti.

Ajungem repede la intersectia cu Baia de Arama (km 27). De aici incepe urcarea propriu-zisa. Doc ramane aici si noi continuam.

Bitza ne da fum pe catarare

Din cauza vremii am ajuns sa fac ceva km cu cursiera. Deocamdata prefer MTB-ul pentru urcari, dar si cursiera are farmecul ei. Si categoric o sa ma ajute la antrenamentul de MTB.

Cei 10km de urcare trec repede. Elena este prima data pe urcare cu cursiera si se descurca foarte bine. Din pas ne despartim si de Dorel, iar Bitza coboara cu noi pana la...hai sa-i zicem restaurantul rustic de mai jos.

Acolo ne ospatam, dupa care grupul se rupe inca o data in doua: eu vreau sa continui catre Baia de Arama, Elena si Bitza vor sa se intoarca.

Eu mai am chef de pedalat si deocamdata la bicicleta sunt cum eram acuma vreo 5 luni cu alergatul - inca mai am pofta (e clar ca imi place mai mult :)).

Cobor pana in Baia de Arama in centru si de acolo o iau repede la deal pe acelasi traseu. Am pofta de pedalat si asta se vede. Urc 24km intr-o ora si 10 minute fara sa ma opresc. Efectiv mi-a facut placere portiunea asta.

Pe coborarea catre Valea Cernei ma intalnesc cu Alin si Gianina ca se se intorceau de la o tura de trekking de pe vf. lui Stan. Gianina are ideea sa ma filmeze din masina.

Cum aud de camera, cum se umfla fasolea in mine si ii dau bice la vale. Drumul e cam spart si cam greu de cursiera, dar altul nu-i...De la km27 Gianina...schimba cardul. Asta inseamna ca mai e rost de filmare asa ca de aici incep sa trag serios de mine. Sunt destul de obosit, dar filmul cere prestanta ce naiba.

Intre timp din vale apare Elena cu masina si se posteaza in spatele meu. In fata este Gianina care filmeaza, iar la mijloc eu. Cu ultimele rezerve de energie ajung la Dumbrava unde se termina sedinta de filmare. Multumesc Gianina & Alin!

De la Dumbrava pana la Cosmin este randul Siviei sa ma filmeze asa ca mai trag cumva de mine 6km.

Si cu asta se incheie un week-end...interesant. Foarte rar recunosc neconditionat ca ma gresit, dar acuma am facut-o. Pe langa asta, am avut un noroc chior cu vremea. Ne-am facut planul si am terminat cu alergatul: de-acuma, cum zicea Elena, o sa mai alergam doar de distractie si la concursuri. Fara planuri, timpi, antrenamente (daca numaram la cate concursuri de trail-running vrem sa participam, de fapt nu o sa se schimbe nimic...).

-------------------------------------------------
La inchiderea editiei, stiri de ultima ora:

- sper ca v-am convins daca mai era nevoie, ca merita sa va iscrieti la Hercules maraton. Este un traseu usor, facut sa poata fi alergat si efectiv superb ca si peisaj.
Pentru maraton:Hercules Maraton
Pentru semimaraton:Hercules Semimaraton

- Nu ne uitati nici pe noi (CS Tibiscus). Va asteptam sa va inscrieti la Liman Bike Race!

- oradenii mi-au arunct manusa: Iron Bike Oradea 275km sub 22 de ore. Asta e un concurs inventat pentru mine. Si daca Bitza vrea sa facem echipa impreuna o sa fie un concurs pe cinste...

- Captain a nostru  inainteaza cu organizarea adventure race-ului Eco Explora. O sa incercam sa facem tot posibilul sa participam anul acesta. Deocamdata Eco Explora ramane cel mai greu concurs la care am participat vreodata. Concursul care m-a scos pe tusa vreo 3 saptamani pana mi-am revenit. Anul acesta organizatorii se asteapta la o participare numeroasa, asa ca nu ezitati sa mai dati click-uri sa vedeti ce noutati mai rezerva Captain si echipa din Baia Mare.  

- si nu in ultimul rand: Multumim mult Diana! Diana ne-a creat  un logo pe care eu il consider foarte reusit. Tam tam tam!!!!! Si in premiera (nici Elena nu l-a vazut inca)....

Pe cine si cate carari las in urma nu-mi pasa
Trec singur prin lume desi cateodata m-apasa
Sunt vesel chiar daca stiu bine ca drumul se infunda
Voi merge spre zare si n-are decat sa se ascunda.
(Ducu Bertzi)