Participanti: Elena, Alex
Data: 30.08.2010
Locatie: Sibiu
Ultimul concurs pe 2010 e Geiger-ul. O sa participam pentru a 3-a oara - este concursul de MTB care imi place cel mai mult.
Elena s-a decis sa participe la tura lunga. Aici va avea cel mai crancen adversar de pana acuma: timpul. El n-are rabdare, n-are mila, nu ii pasa. M-am hotarat sa particip cu ea ca suport tehnic si psihic. Nu e nici un sacrificiu: eu oricum nu pot sa trag la podium, iar concursul l-am mai terminat deja de doua ori si o sa-l mai termin de...multe ori :).
Dar pana la concurs avem o spatamana de cantonament - incepem de luni seara si petrecem pana joi (Mardale si Doru preparatoru s-au straduit sa imi creeze conditii optime pentru a putea participa la cursa - asa ca cel putin eram perfect hidratat).
Vineri plecam la drum cu Bitza si Remus. Pe la miezul noptii poposim undeva pe langa Gura Raului si punem acolo cortul.
Sambata o lalaim pana pe la pranz: ne cazam, mai stam la Dumbrava la o poveste si dupa aceea pornim catre Transfagarasan. Cand ii vad pe Remus si pe Bitza ca se pregatesc, nu ma pot abtine si am si eu chef de o urcare.
Tot echipamentul de bicicleta e la pensiune asa ca urc in trening si cu adidasi pe SPD-uri. Dar efectiv imi pica bine urcarea pana la Balea. Pe drum e mai rau ca la ora de varf in oras: o coloana nesfarsita de masini pe ambele sensuri. O multime de simpatici care imi dau tot felul de sfaturi sau au o multime de remarci imbecile.
Elena nu urca - se menajeaza pentru cursa de a doua zi.
Dupa Trans ne intoarcem la Dumbrava sa ne luam pachetul de concurs. Aici inevitabil ramanem la dicutii cu o multime de cunoscuti. Dupa care mai petrecem pana spre miezul noptii cu Maus & Co.
Cand ne hotaram sa plecam, afara deja turna. Pentru Geiger era deosebit de important sa fie vreme buna - n-a fost sa fie, asa cum n-a fost sa fie la nici un concurs de bike anul asta.
Printr-o ploaie torentiala, uzi pana la piele ne gasim si noi hotelul pe la 1 dimineata.
Startul pentru tura lunga este la 9.45. Sunt destul de multi concurenti si la tura lunga. Timpul limita este de 8 ore, iar timpul intermediar pana la Paltinis este de 5 ore. O sa fie un concurs greu.
Se da startul si incepem sa inotam si sa patinam prin padurea de la Dumbrava. Pe clisa aia nu putem sa inaintam foarte repede. Elena merge cu Andreea, iar eu stau cand in fata lor cand in spate. Elena avea sa zica la final ca a ajuns terminata din cauza intervalelor pe care le-a facut tot concursul - ce sa fac, a fost prima experienta de genul asta si nu a fost prea reusita.
Nu prea am ce sa povestesc. Poate povestea Elenei ar fi mai interesanta : era foarte concentrata si tragea din greu. Terenul noroios si moale ne-a incurcat serios. Dupa parerea mea, am mers foarte bine pana la inceputul urcarii spre Magura.
Si de aici pana la primul punct de control. De aici am impresia ca ritmul a scazut. De fapt nu scazuse ritmul - terenul a devenit mai tehnic si aveam probleme in mentinerea echilibrului. Asa ca Elena era nevoita de multe ori sa se opreasca la cate un prag sau pe cate o portiune mai alunecoasa, sa se dea jos, ca dupa aceea sa se urce din nou in sa.
A doua parte a urcarii pe Magura am facut-o catastrofal. Ritmul meu a enervat-o si a epuizat-o pe Elena, asa ca in loc sa-i fiu de folos se pare ca am incurcat-o.
In varf pe Magura incep sa ma indoiesc ca ne incadram in timp. Coboram foarte bine in schimb pana in al doilea punct de alimentare. Coborarea, cel putin pana unde se desparteau traseele, a fost dementiala. Am zis ca daca acuma nu imi rup gatul, nici nu mai am sanse. Pe o portiune de iarba cu noroi am scapat bicicleta de sub control complet - degeaba franam, ca derapam intruna. Asa ca am luat mainile de pe frane, am inceput sa urlu si am lasat calul sa galopeze la vale. Pe prima portiune fara iarba am franat cat am putut, am derapat si am intrat pe traseu. Nebunie!!!
La al doilea punct de alimentare ne reintalnim cu Andreea. De aici incepe a doua urcare - pana in Paltinis. La Geiger tura lunga nu poti sa spui ca o anumita portiune este dificila - trebuie sa tragi de la start pana la finish. Dar urcarea asta este cumva un prag.
Ploile de anul acesta au modificat terenul comparativ cu anul trecut - sunt mult mai multi bolovani acuma. Se poate merge pe bicicleta o buna parte din urcare, dar din nou, e nevoie de antrenament pe partea de tehnica.
Pe la mijlocul urcarii ne dam seama ca nu avem cum sa ne incadram in timp. Aproape de iesirea in creasta timpul expira si Elena se deprima - nu mai are nici un chef. Asa ca acuma mergem lunatec pe langa biciclete.
Portiunea de creasta pana in Paltinis o parcurgem paradoxal foarte repede. De fapt aici am mers cel mai bine din tot concursul desi eram deja in afara timpului. Desi a avut si portiuni de urcare mai grele si coborari alunecoase - aici a mers totul ca uns. Motivul a fost simplu: Elena vroia sa se termine odata asa ca acuma se grabea...
Am ajuns cu o ora si 20 de minute peste timpul limita. Acuma putem sa facem tot felul de calcule: daca nu era noroi, daca urcam mai tehnic, daca, daca...Dar la nici un daca nu ne incadram in timp. Poate ca in cel de 5.30 ore, dar nici de asta nu sunt convins.
Ca sa fiu sincer, pe masura ce timpul trecea si mai ales pe masura ce incepusem sa asud serios in ultima portiune pana la Paltinis, ma tot intrebam daca eu m-as fi incadrat in timp. La fel de sincer, trebuie sa recunosc: mi-ar fi creat cel putin o senzatie neplacuta de disconfort sa ma incadrez in timpul limita :). Anul trecut cand eram deja bine antrenat, am reusit un chinuit 5.30.
Din Paltinis coboram pe sosea pana la linia de sosire. Si inghetam la propriu.
Despre organziare nu am nimic de comentat: Geiger-ul ramane din acest punct de vedere pe primul loc pentru mine. Probabil ca numarul foarte mare de participanti de la start imi da dreptate.
Legat de termenii limita din nou nimic de comentat: sunt niste reguli pe care le sti dinainte si cu care esti de acord in momentul in care iei startul. Nu mi se pare nimic anormal ca din 62 de inscrisi la tura lunga, numai 15 s-au incadrat in timpul initial de 8 ore si numai 31 in cel prelungit. Geiger tura lunga nu e pentru oricine si asa si trebuie sa ramana. Si mai ales nu trebuie schimbat nimic din traseu :).
Subiectiv privind lucrurile, singurul lucru pe care l-as schimba ar fi sa adaug o ora in plus la feminim la punctul intermediar si la final.
Mie mi-a placut. Concursul asta e o provocare. Si chiar daca pe viitor o sa fie singurul concurs de MTB la care o sa merg, la Geiger tura lunga nu o sa renunt pana cand nu renunt la bicicleta. Chiar am senzatia ca va trebui sa imi pun "mintea" serios la lucru anul viitor ca sa intru in alea 8 ore :).
Elena e batuta rau de tot (de la cele enspe mii de cazaturi) si nervoasa. Mai mult batuta decat nervoasa acuma. Eu chiar cred ca in conditii de teren uscat si fara sa o stresez eu (adica daca mergea in ritmul ei de la cap la coada), se putea incadra in 5.30. Dar asta o sa vedem data viitoare.
Sincere felicitari organizatorilor pentru un eveniment organizat...asa cum ma asteptam sa fie. Ne vedem la start in 2011.
Titless
Data: 13.05.10-15.08.10
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Nera
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Track-uri: bike: http://www.bikemap.net/user/Hoinarii/routes
Mardale ne invita la un chef la Seceani - un sat de langa Ortisoara, care e un alt sat de langa Timisoara. Am invatat deja ca baietii astia fac niste chefuri excelente, asa ca nu o sa lipsim.
Acuma am prelucrat pozele - bag seama ca a fost un chef super fain. Eu nu tin minte sa fi facut jumatate din pozele alea. Mai tin minte ca spre dimineata m-am incapatanat sa nu parasesc scena, dar a fost mai greu decat la concursuri.
Imi mai amintesc ca...hai mai bine sa vedem niste poze:
Nu stiu exact cine sunt, mi-a fost frica sa ii intreb. Ne urmaresc de ceva saptamani incoace si cred ca si ceilalti ii accepta de frica - serios -uitati-va si voi...
Tartorul! Multam fain de invitatie. Psss - am un concurs greu in urmatoarea perioada. Se mai poate aranja un cantonament? Promit sa imi dau silinta (dar sa nu lipseasca nici preparatorul Doru).
Asta inseamna pasiune! Ca de obicei, Mardale are si back-up-ul pregatit, asa ca putem continua linistiti.
Ma cheam Markus. Acuma am terminat de finalizat ultimele setari la contul meu de Facebook. Ma puteti contacta si pe Tweety. Sau pe blog-ul personal pe careo sa mi-l creeze Suca. Nu uitati de ID-ul meu de mess. Va pup pe toti. Suca!!!!!!!!!!!!!
Asta a fost un chef international: letoni cu jumatatile lor blonde :), nemti, francezi si romani.
Baieti, pasati mai repede sisa aia ca iara apare tipul ala ciudat care vorbeste la fel de mult ca mine. Vine si dupa aia eu nu mai prind nimica!
Pe la 4 ajung si eu in masina unde mai prind o ora de somn. Elena da trezirea si inainte de rasarit suntem pe drum catre ... urmatorul chef. La Dalboset, in Cheile Nerei, acasa la Ilie. La iesirea din Timisoara oprim intr-o parcare si mai dormim putin. Dupa care Elena ii razbuna pe toti pasangerii pe care i-am chinuit in ultimii 5 ani pe serpentinele care ne duc catre destinatie. Dar pe toti! Dar mi se pare ca ii place asa de mult sa ia curbele alea in viteza ca ma limitez la a pune muzica la maxim si a respira cat mai adanc. Categoric a fost un chef puternic...
Ne intalnim cu sarbatoritul Pantani si cu Ilie. Sa-l mai arda odata pe rug pe ala care a zis "E pur si muove!". Ce drac' nu-ti era bine sa iei o pauza?! De ce trebuie sa se invarta tot timpul?! Ideea de a merge la scaldat in Nera in situatia asta vine ca o manusa.
Cu noi a venit si Cosmin, colegul nostru. Om insistent. Stie ce vrea - avea chef de o tura de bike, asa ca a pornit singur la drum. E destul de dezamagit de lipsa noastra de motivatie, dar se impaca cu situatia.
Vazand ca n-am pic de apa, ma gandesc ca ala care a zis "cui pe cui se scoate" sau era un tamplar idiot sau stia el ceva...Asa ca imi revin, pun ordine in fisiere si incepe sa imi surada ideea unei ture de recuperare.
Asa...Va zic doar odata ca sa nu ma tot intrebati: aia nu sunt pantaloni de pijama. Sunt...nu stiu exact ce sunt, dar am vazut eu ca baietii de la Alternative poarta ceva similar asa ca trebuie sa fie ceva de capul lor. Plus ca mie imi plac. Deci, repetam acuma dupa mine: aceia nu sunt pantaloni de pijama!
Dupa o masa tip ev mediu (asta a fost constanta iesirii de la Dalboset - Pantani a tinut flacara aprinsa 24h din 24h si deasupra ei a prajit absolut orice se putea praji) si dupa ce o mai taraganam doar-doar se mai domoleste canicula, suntem gata de plecare.
O sa urcam pana in satul Ravensca din Sopotu Nou si de acolo o sa coboram pe drumul care ne scoate in satul Barz. Pentru voi numele astea s-ar putea sa nu zica mare lucru, dar mi-am dat seama de adevarata utilitate a blog-ului asta - ma ajuta sa-mi amintesc o gramada de chestii: trasee, durate, simple amintiri.
Frumos, dar greu sub canicula naprasnica. Desi am amanat plecarea cat mai spre seara caldura nu s-a domolit asa ca Elena incearca frisoane de frig din cauza caldurii (stiu ca suna ciudat, dar e o reactie normala) in timp ce Cosmin si cu mine ne stoarcem ca lamaile din reclama aia la Pepsi.
Facem o echipa buna in 3 - Cosmin merge foarte bine - asa ca ajungem repede in satul Ravensca. Unul din satele "favorite" alaturi de Stipanari, care e la cateva dealuri distanta.
Veni, vidi, plecare - spre disperarea Elenei care nu intelege de ce trebuie sa ne grabim. Adevaru-i ca e...pentru a doau oara ma repet - foarte frumos aici.
Ne intoarcem la masini si inapoi la conac pentru a-l sarbatori pe Sergiu. Intre timp a sosit si Raul cu Dan. Sunt aici aproape toti prietenii mei din liceu asa ca am obligatia sa sarbatoresc. Deja incep sa ma gandesc cu jind la noaptea de joi - ultima data cand am dormit. Acuma e deja duminica devreme si incep deja sa am vedenii. Maratoanele de anduranta sunt pistol cu apa...
Reusesc totusi sa prind 5 ore de somn greu si ma trezesc ca nou nascut. Pentru azi avem planuit un traseu mai lung - trebuie sa ne facem kilometrii pentru Geiger. Stim traseul asa ca stim la ce sa ne asteptam -nu ar trebui sa avem surprize pe parcurs.
Si astfel incepe povestea unei noi aventuri a Hoinarilor...
M-am tot gandit - cum naiba se face ca reusim sa o punem de poveste tot timpul?! De data asta stiu exact cand am fi putut avea o tura normala, dar am ales altceva...
Pornim pe - uitati-va si voi pe track ca doar n-o sa va dau mura-n gura tot traseul. Urcam bine. Parca as fi dormit o saptamana - rulez din nou la capacitate maxima. Ajungem la bifurcatie si incepem coborarea catre podul Bei.
Dupa cateva sute de metri intram in jungla. Drumul se transorma in poteca si dispare cu totul. Carand bicicleta in spate razbim cateva siruri de pomi cazuti peste ce a fost candva un drum forestier. Ne dam seama ca inatam cu cativa metri pe minut si decidem sa ne intoarcem. Sa ne fi desteptat cumva ? Nu va pripiti ...
Ne intoarcem si ne hotaram sa vedem unde duce drumul principal. Evident ca din cele 6 harti pe care le-am luat cu noi, nu o avem pe aia care ne arata unde dracu' duce drumul asta.
Continuam sa urcam si ajungem in Poiana Roschi. De aici am continuat catre o stana (unde nu am ascultat-o pe Elena care a zis sa intrebam unde e drumul), am ajuns la un canton, am cotit-o la stanga si dupa inca 3km am ajuns inapoi la stana.
De data asta am intrebat unde e drumul, am ajuns la acelasi canton, am luat-o la dreapta si ne-am despartit in 3 grupuri din cauza vitezei . Urmatoarea jumatate de ora am incercat sa ne regrupam. Primii am reusit eu cu Elena. Pe Cosmin l-am gasit cu greu: noi mergeam catre el si el catre noi -doar ca asta se intampla pe directii paralele...
Dupa ce ne-am regrupat am ajuns la...nu, nu la stana, la canton si am luat-o pe ALT drum la dreapta.
Mai ca incepem sa ne bucuram de coborare, mai ales cand intalnim indiciile date de cioban. Asta pana cand poteca dispare complet si trecem la push bike. Asta e si momentul in care am ajuns sa le multumim lui: Gelu, Victor, Anghel, Ion, Marian si restul Hommo Non Sapiens-ilor care si-au scrijelit in preajma anilor 1980 numele pe copaci. Numai asa reusim sa ne orientam pe aici -din copac scrijelit in copac scrijelit. Mari oameni! Adevarati carturari!
La un moment dat pierdem si copacii scrijeliti. Urmeaza nu mai putin de aproape 2 ore (doua ore ca sa accentuez ideea) in care:
- am refacut de vreo 5 ori aceeasi 60m de drum
- am coborat fara rost intr-o ravena abrupta
- am avut un nou episod din odiseea "Cum sa utilizam GPS-ul in 24h pentru tonti". De data asta e vara, e lumina si nu ne grabeste nimeni asa ca incerc sa imi dau seama de...chestii... ce dracu' sunt inginer. Trec si examenul asta.
- am inceput sa avem controverse despre ce ar trebui sa facem mai departe.
- am descoperit ca:
a) fie Cosmin are un psihic foarte puternic
b) fie nu are deloc...
Dupa o dupa-amiaza petrecuta nu stim unde, ne hotaram sa ne intoarcem la masini. Inteleapta decizie, asa-i? Nu va pripiti... Cum ne intorceam noi asa cu coada intre picioare, gasesc traseul (da, ma, da -asta e momentul in care blog-ul a cerut sange...). Imi vine ideea sa continuam pe acolo. Cosmin e de acord. Elena nu, dar e 2-1.
Dupa vreo 10 minute de impins bicicleta aratam ca Isus pe cruce. Hai serios, el a scapat cu niste cuie in cateva minute, noi ne-am tarat prin craci uscate si spini ceva ce mi s-a parut o eternitate. La finalul careia nu ma astepta nici un Dumnezeu cu o armata de ingerasi... Pe picoare suntem toti trei carne vie. Daca Cosmin si cu mine mai avem ceva blana, de Elena e rau...
Am invata sa utilizez GPS-ul in moduri inedite asa ca imi anunt coechipierii ca mai avem 200m pana la forestier.Trec de el (ca daca asa zice GPS-ul...) - nu de alta dar foresierul arata dezastruos - si dupa inca 150m ajungem exact in fundul unei vai.
Ce a urmat trebuia filmat. Mi-e somn acuma, mi se termina berea si nu mai am imaginatie pentru a inventa epitete. Legiunea straina ar fi gasit jungla din Ghana o binecuvantare fata de ce am avut noi de indurat aici. Mai avem 530m pe GPS pana la intersectia cu un drum forestier ce speram sa para practicabil.
Nu va puteti inchipui cat de greu pot trece niste metri. Cand la fiecare pas trebuie sa cateri prin copacii cazuti de pe versanti in fundul vaii. Horcaim toti de oboseala. Dar si Cosmin si eu suntem destul de destepti sa nu ii zicem nimic Elenei - cred ca ne-ar linsa acuma. E in starea aia de la Carpathian in care ne-a tras pe toti dupa ea numai fiindca era nervoasa.
Cu sangele siroind pe picioare inaintam agonizant, mai degraba centimetru dupa centimetru. De cele mai multe ori trebuie sa aruncam bicicletele peste o mare de crengi - pentru mine e clar ca le-am distrus...
Am inaintat 340m in peste o ora si jumatate. Nu exagerez deloc - verificati log-ul GPS-ului. A fost una din chestiile cele mai absurde, fara sens si cu siguranta cele mai dureroase pe care le-am facut. In momentul in care a inceput sa ploua in jurul nostru ne-am dat seama ca am uitat sa aducem ofrande zeilor si ca ar fi bine sa iesim naibii din fundul valcelului.
Dupa inca cateva brazde pe maini si piciuoare, dam de drum. Sfat: nu va bazati orbeste pe hartile din GPS. Fundul ravenei nu vea nici o legatura cu ce pe GPS ne arata ca drum...
Ajunsi pe drum incepe potopul. Si pana aici m-am intrebat uimit: cum se poate ca in mijlocul unui cod de canicula ce dureaza de 2 zile, noi sa umblam din balta in balta si sa fim imbalsamati intr-un strat gros de noroi?! Acuma nu inteleg cum se poate ca tocmai aici sa ploua.
Ce urmeaza e si mai tare. Toti suntem nervosi. Combinatia: drum forestier, calcar umed cu noroi, bicicleta si un munte de nervi, duce la: "Sa-mi bag ****!!! Futu-i!!!" Si astea sunt variantele cenzurate. De vreo doua ori m-am oprit sa vad daca roata pe spate mai e atasata de bicicleta. Au fost peste 10km de alunecat pe gheata cu adrenalina la maxim. Si asa eram de nervos ca in loc sa merg mai calm apasam ca nebunul in pedale. Eu am picat si mi-am tatuat tibia dreapta, Elena a picat si se intreaba daca se reface pana la Geiger, Cosmin a aparut cu un rictus incremenit pe fata.
Una peste alta supravietuim cu totii, doar pentru a realiza ca in mijlocul codului de canicula, pe noi ne paste hipotermia. Nu mi-am luat nimic cu mine (daca comenteaza careva la asta, blochez comentariile pe blog) asa ca acuma stau si dardai la Podu Bei. Ne regrupam aici cu gura uscata de efort si adrenalina si asteptam sa treaca ploaia.
De aici vom continua sa impingem la biciclete prin tunelele de pe malul Nerei pentru a scurta drumul.
Alegem sa traversam Nera pentru a scurta si mai mult tura si astfe; ajungem in Sasca Romana si de aici in Sasca Montana.
Meniul zilei: 2 pate Ardealul, rosii, ceapa, paine, napolitane comuniste, ciocolata exagerat de scumpa, jeleuri, iaurt si 2.5l de Pepsi. Toate astea le-am luat de la dugheana din sat. Si dupa aceea brusc s-a facut liniste. Si ne-a mai venit si zambetul pe buze. Observam ca bicicletele au supravietuit integral. Noi ne-am facut adevarate tatuaje pe piele, dar macar de aici stim ca vom sta numai pe bicicleta. La fel cum stim ca ne va prinde noaptea.
Urcam fulminant (singura parte a traseului in care ne-am antrenat efectiv pentru Geiger) dealul lui Gheorghe si regrupam in Stipanari odata cu inseratul. De aici mergem la lumina lunii palide pana in Stancilova.
Aici avem parte de ultima surpriza: din cauza ploii avem parte de o ceata groasa de s-o tai cu cutitul prin care frontalele noastre nu razbesc. Dar noi ne bazam pe noroc. Si parca acuma ar mai merge un shot de adrenalina - asa ca ii dam ca nebunii la vale incercand sa ghicim pe unde merge drumul. Nebunie curata.
Din Sopotu Nou unde se termina coborarea, mai avem 7km anosti pana la masina. Pe la 23.30 suntem pregatiti de plecare.
Cosmin a fost o surpriza: e al patrulea corporatist de la noi (unul dintre ei este Valean, ceilalti 2 sunt Hoinarii) pe care il cunosc si care da semne de suficienta inconstienta, pregatire fizica si mai ales psihic puternic (sau o totala lipsa) pentru a se inhama la ture din acestea fara sens (pentru unii). Probabil o sa mai avem ture impreuna...
Drumul de intoarcere imi aminteste de tinerete. Adica de turele care se teminau luni dimineata rupt in gura dupa traseu si daramat dupa condus.
Pfuuuu! Plin week-end. La final, mai multe PS-uri:
1. Nu serios, baieti, mai am doar un concurs de biruit. Ramane valabil cantonamentul de joi?
2. Au fost mai multe comentarii referitoare la atittudinea agresiva din blogul precedent. O sa va zic ce i-am zis si lui Dan:
"Ai dreptate Dane, probabil am sarit calul.
Dar exact asta am gandit atunci. Si oricat de ciudat suna, exact asta gandesc si acuma. Probabil nu trebuia sa o scriu...
Singurele scuze le adresez oamenilor care trageau din greu indiferent de locul pe care se aflau, si fata de cei care habar n-au de tehnica si n-avea nici un sens sa se opreasca.
Fata de restul, pot sa repet inca odata ce am scris in blog...
Alex "
3. acuma am vazu tfilmuletul asta postat de Ovidiu:
http://www.youtube.com/watch?v=MTn1v5TGK_w
E din seria cu filmele "touching" despre IronMan. O sa termin concursul asta la anul. A devenit o obsesie.
4. O portiune din traseu o puteti vedea aici (include partea de tatonare si jungla; lipseste partea dinspre Sasca Montana si Sopotu Nou, dar asta e evidenta):
5. Tic Tac! Tic Tac! Indonesia!!!
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Nera
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Track-uri: bike: http://www.bikemap.net/user/Hoinarii/routes
Mardale ne invita la un chef la Seceani - un sat de langa Ortisoara, care e un alt sat de langa Timisoara. Am invatat deja ca baietii astia fac niste chefuri excelente, asa ca nu o sa lipsim.
Acuma am prelucrat pozele - bag seama ca a fost un chef super fain. Eu nu tin minte sa fi facut jumatate din pozele alea. Mai tin minte ca spre dimineata m-am incapatanat sa nu parasesc scena, dar a fost mai greu decat la concursuri.
Imi mai amintesc ca...hai mai bine sa vedem niste poze:
Buna seara si bine v-am gasit dragii mei
Cineva spera ca am ramas fara idei
Ne cerem scuze public celor care o sa ne asculte
Noi nu facem muzica de ... (hmmm, de cand am inceput sa imi exprium Sindromul Tourette in scris pe blog au aparut o gramada de oameni pudici )
Cineva spera ca am ramas fara idei
Ne cerem scuze public celor care o sa ne asculte
Noi nu facem muzica de ... (hmmm, de cand am inceput sa imi exprium Sindromul Tourette in scris pe blog au aparut o gramada de oameni pudici )
Ha! De data asta nu m-a mai sunat chiar inainte de a pune pozele, asa ca am avut mana libera. Diana!
Corporatistele
Asta a fost un chef international: letoni cu jumatatile lor blonde :), nemti, francezi si romani.
Nu m-am putut abtine! Prea tare poza :)
Baieti, pasati mai repede sisa aia ca iara apare tipul ala ciudat care vorbeste la fel de mult ca mine. Vine si dupa aia eu nu mai prind nimica!
Pe la 4 ajung si eu in masina unde mai prind o ora de somn. Elena da trezirea si inainte de rasarit suntem pe drum catre ... urmatorul chef. La Dalboset, in Cheile Nerei, acasa la Ilie. La iesirea din Timisoara oprim intr-o parcare si mai dormim putin. Dupa care Elena ii razbuna pe toti pasangerii pe care i-am chinuit in ultimii 5 ani pe serpentinele care ne duc catre destinatie. Dar pe toti! Dar mi se pare ca ii place asa de mult sa ia curbele alea in viteza ca ma limitez la a pune muzica la maxim si a respira cat mai adanc. Categoric a fost un chef puternic...
Ne intalnim cu sarbatoritul Pantani si cu Ilie. Sa-l mai arda odata pe rug pe ala care a zis "E pur si muove!". Ce drac' nu-ti era bine sa iei o pauza?! De ce trebuie sa se invarta tot timpul?! Ideea de a merge la scaldat in Nera in situatia asta vine ca o manusa.
Dupa ce s-a lasat cu greu convinsa, Elena a reusit un dublu surub in apa cristalina a Nerei.
My friends!!!!!!!!! Sergiu zis si "La Multi Ani barbate!" si Ilie.
Vazand ca n-am pic de apa, ma gandesc ca ala care a zis "cui pe cui se scoate" sau era un tamplar idiot sau stia el ceva...Asa ca imi revin, pun ordine in fisiere si incepe sa imi surada ideea unei ture de recuperare.
Asa...Va zic doar odata ca sa nu ma tot intrebati: aia nu sunt pantaloni de pijama. Sunt...nu stiu exact ce sunt, dar am vazut eu ca baietii de la Alternative poarta ceva similar asa ca trebuie sa fie ceva de capul lor. Plus ca mie imi plac. Deci, repetam acuma dupa mine: aceia nu sunt pantaloni de pijama!
Dupa o masa tip ev mediu (asta a fost constanta iesirii de la Dalboset - Pantani a tinut flacara aprinsa 24h din 24h si deasupra ei a prajit absolut orice se putea praji) si dupa ce o mai taraganam doar-doar se mai domoleste canicula, suntem gata de plecare.
O sa urcam pana in satul Ravensca din Sopotu Nou si de acolo o sa coboram pe drumul care ne scoate in satul Barz. Pentru voi numele astea s-ar putea sa nu zica mare lucru, dar mi-am dat seama de adevarata utilitate a blog-ului asta - ma ajuta sa-mi amintesc o gramada de chestii: trasee, durate, simple amintiri.
Zona asta imi place mult. Elenei si mai si. Nu sunt inaltimi ametitoare, dar...e frumos.
Acuma merge bicicleta, mama lui de schimbator...
Ne intoarcem la masini si inapoi la conac pentru a-l sarbatori pe Sergiu. Intre timp a sosit si Raul cu Dan. Sunt aici aproape toti prietenii mei din liceu asa ca am obligatia sa sarbatoresc. Deja incep sa ma gandesc cu jind la noaptea de joi - ultima data cand am dormit. Acuma e deja duminica devreme si incep deja sa am vedenii. Maratoanele de anduranta sunt pistol cu apa...
Reusesc totusi sa prind 5 ore de somn greu si ma trezesc ca nou nascut. Pentru azi avem planuit un traseu mai lung - trebuie sa ne facem kilometrii pentru Geiger. Stim traseul asa ca stim la ce sa ne asteptam -nu ar trebui sa avem surprize pe parcurs.
Si astfel incepe povestea unei noi aventuri a Hoinarilor...
M-am tot gandit - cum naiba se face ca reusim sa o punem de poveste tot timpul?! De data asta stiu exact cand am fi putut avea o tura normala, dar am ales altceva...
Dupa cateva sute de metri intram in jungla. Drumul se transorma in poteca si dispare cu totul. Carand bicicleta in spate razbim cateva siruri de pomi cazuti peste ce a fost candva un drum forestier. Ne dam seama ca inatam cu cativa metri pe minut si decidem sa ne intoarcem. Sa ne fi desteptat cumva ? Nu va pripiti ...
Ne intoarcem si ne hotaram sa vedem unde duce drumul principal. Evident ca din cele 6 harti pe care le-am luat cu noi, nu o avem pe aia care ne arata unde dracu' duce drumul asta.
De data asta am intrebat unde e drumul, am ajuns la acelasi canton, am luat-o la dreapta si ne-am despartit in 3 grupuri din cauza vitezei . Urmatoarea jumatate de ora am incercat sa ne regrupam. Primii am reusit eu cu Elena. Pe Cosmin l-am gasit cu greu: noi mergeam catre el si el catre noi -doar ca asta se intampla pe directii paralele...
Dupa ce ne-am regrupat am ajuns la...nu, nu la stana, la canton si am luat-o pe ALT drum la dreapta.
Mai ca incepem sa ne bucuram de coborare, mai ales cand intalnim indiciile date de cioban. Asta pana cand poteca dispare complet si trecem la push bike. Asta e si momentul in care am ajuns sa le multumim lui: Gelu, Victor, Anghel, Ion, Marian si restul Hommo Non Sapiens-ilor care si-au scrijelit in preajma anilor 1980 numele pe copaci. Numai asa reusim sa ne orientam pe aici -din copac scrijelit in copac scrijelit. Mari oameni! Adevarati carturari!
La un moment dat pierdem si copacii scrijeliti. Urmeaza nu mai putin de aproape 2 ore (doua ore ca sa accentuez ideea) in care:
- am refacut de vreo 5 ori aceeasi 60m de drum
- am coborat fara rost intr-o ravena abrupta
- am avut un nou episod din odiseea "Cum sa utilizam GPS-ul in 24h pentru tonti". De data asta e vara, e lumina si nu ne grabeste nimeni asa ca incerc sa imi dau seama de...chestii... ce dracu' sunt inginer. Trec si examenul asta.
- am inceput sa avem controverse despre ce ar trebui sa facem mai departe.
- am descoperit ca:
a) fie Cosmin are un psihic foarte puternic
b) fie nu are deloc...
Dupa o dupa-amiaza petrecuta nu stim unde, ne hotaram sa ne intoarcem la masini. Inteleapta decizie, asa-i? Nu va pripiti... Cum ne intorceam noi asa cu coada intre picioare, gasesc traseul (da, ma, da -asta e momentul in care blog-ul a cerut sange...). Imi vine ideea sa continuam pe acolo. Cosmin e de acord. Elena nu, dar e 2-1.
Dupa vreo 10 minute de impins bicicleta aratam ca Isus pe cruce. Hai serios, el a scapat cu niste cuie in cateva minute, noi ne-am tarat prin craci uscate si spini ceva ce mi s-a parut o eternitate. La finalul careia nu ma astepta nici un Dumnezeu cu o armata de ingerasi... Pe picoare suntem toti trei carne vie. Daca Cosmin si cu mine mai avem ceva blana, de Elena e rau...
Am invata sa utilizez GPS-ul in moduri inedite asa ca imi anunt coechipierii ca mai avem 200m pana la forestier.Trec de el (ca daca asa zice GPS-ul...) - nu de alta dar foresierul arata dezastruos - si dupa inca 150m ajungem exact in fundul unei vai.
Ce a urmat trebuia filmat. Mi-e somn acuma, mi se termina berea si nu mai am imaginatie pentru a inventa epitete. Legiunea straina ar fi gasit jungla din Ghana o binecuvantare fata de ce am avut noi de indurat aici. Mai avem 530m pe GPS pana la intersectia cu un drum forestier ce speram sa para practicabil.
Nu va puteti inchipui cat de greu pot trece niste metri. Cand la fiecare pas trebuie sa cateri prin copacii cazuti de pe versanti in fundul vaii. Horcaim toti de oboseala. Dar si Cosmin si eu suntem destul de destepti sa nu ii zicem nimic Elenei - cred ca ne-ar linsa acuma. E in starea aia de la Carpathian in care ne-a tras pe toti dupa ea numai fiindca era nervoasa.
Cu sangele siroind pe picioare inaintam agonizant, mai degraba centimetru dupa centimetru. De cele mai multe ori trebuie sa aruncam bicicletele peste o mare de crengi - pentru mine e clar ca le-am distrus...
Am inaintat 340m in peste o ora si jumatate. Nu exagerez deloc - verificati log-ul GPS-ului. A fost una din chestiile cele mai absurde, fara sens si cu siguranta cele mai dureroase pe care le-am facut. In momentul in care a inceput sa ploua in jurul nostru ne-am dat seama ca am uitat sa aducem ofrande zeilor si ca ar fi bine sa iesim naibii din fundul valcelului.
Dupa inca cateva brazde pe maini si piciuoare, dam de drum. Sfat: nu va bazati orbeste pe hartile din GPS. Fundul ravenei nu vea nici o legatura cu ce pe GPS ne arata ca drum...
Ajunsi pe drum incepe potopul. Si pana aici m-am intrebat uimit: cum se poate ca in mijlocul unui cod de canicula ce dureaza de 2 zile, noi sa umblam din balta in balta si sa fim imbalsamati intr-un strat gros de noroi?! Acuma nu inteleg cum se poate ca tocmai aici sa ploua.
Ce urmeaza e si mai tare. Toti suntem nervosi. Combinatia: drum forestier, calcar umed cu noroi, bicicleta si un munte de nervi, duce la: "Sa-mi bag ****!!! Futu-i!!!" Si astea sunt variantele cenzurate. De vreo doua ori m-am oprit sa vad daca roata pe spate mai e atasata de bicicleta. Au fost peste 10km de alunecat pe gheata cu adrenalina la maxim. Si asa eram de nervos ca in loc sa merg mai calm apasam ca nebunul in pedale. Eu am picat si mi-am tatuat tibia dreapta, Elena a picat si se intreaba daca se reface pana la Geiger, Cosmin a aparut cu un rictus incremenit pe fata.
Una peste alta supravietuim cu totii, doar pentru a realiza ca in mijlocul codului de canicula, pe noi ne paste hipotermia. Nu mi-am luat nimic cu mine (daca comenteaza careva la asta, blochez comentariile pe blog) asa ca acuma stau si dardai la Podu Bei. Ne regrupam aici cu gura uscata de efort si adrenalina si asteptam sa treaca ploaia.
De aici vom continua sa impingem la biciclete prin tunelele de pe malul Nerei pentru a scurta drumul.
Meniul zilei: 2 pate Ardealul, rosii, ceapa, paine, napolitane comuniste, ciocolata exagerat de scumpa, jeleuri, iaurt si 2.5l de Pepsi. Toate astea le-am luat de la dugheana din sat. Si dupa aceea brusc s-a facut liniste. Si ne-a mai venit si zambetul pe buze. Observam ca bicicletele au supravietuit integral. Noi ne-am facut adevarate tatuaje pe piele, dar macar de aici stim ca vom sta numai pe bicicleta. La fel cum stim ca ne va prinde noaptea.
Urcam fulminant (singura parte a traseului in care ne-am antrenat efectiv pentru Geiger) dealul lui Gheorghe si regrupam in Stipanari odata cu inseratul. De aici mergem la lumina lunii palide pana in Stancilova.
Aici avem parte de ultima surpriza: din cauza ploii avem parte de o ceata groasa de s-o tai cu cutitul prin care frontalele noastre nu razbesc. Dar noi ne bazam pe noroc. Si parca acuma ar mai merge un shot de adrenalina - asa ca ii dam ca nebunii la vale incercand sa ghicim pe unde merge drumul. Nebunie curata.
Din Sopotu Nou unde se termina coborarea, mai avem 7km anosti pana la masina. Pe la 23.30 suntem pregatiti de plecare.
Cosmin a fost o surpriza: e al patrulea corporatist de la noi (unul dintre ei este Valean, ceilalti 2 sunt Hoinarii) pe care il cunosc si care da semne de suficienta inconstienta, pregatire fizica si mai ales psihic puternic (sau o totala lipsa) pentru a se inhama la ture din acestea fara sens (pentru unii). Probabil o sa mai avem ture impreuna...
Drumul de intoarcere imi aminteste de tinerete. Adica de turele care se teminau luni dimineata rupt in gura dupa traseu si daramat dupa condus.
Pfuuuu! Plin week-end. La final, mai multe PS-uri:
1. Nu serios, baieti, mai am doar un concurs de biruit. Ramane valabil cantonamentul de joi?
2. Au fost mai multe comentarii referitoare la atittudinea agresiva din blogul precedent. O sa va zic ce i-am zis si lui Dan:
"Ai dreptate Dane, probabil am sarit calul.
Dar exact asta am gandit atunci. Si oricat de ciudat suna, exact asta gandesc si acuma. Probabil nu trebuia sa o scriu...
Singurele scuze le adresez oamenilor care trageau din greu indiferent de locul pe care se aflau, si fata de cei care habar n-au de tehnica si n-avea nici un sens sa se opreasca.
Fata de restul, pot sa repet inca odata ce am scris in blog...
Alex "
3. acuma am vazu tfilmuletul asta postat de Ovidiu:
http://www.youtube.com/watch?v=MTn1v5TGK_w
E din seria cu filmele "touching" despre IronMan. O sa termin concursul asta la anul. A devenit o obsesie.
4. O portiune din traseu o puteti vedea aici (include partea de tatonare si jungla; lipseste partea dinspre Sasca Montana si Sopotu Nou, dar asta e evidenta):
5. Tic Tac! Tic Tac! Indonesia!!!
BMM 2010
Participanti: Elena, Alex
Data: 07.08.10-08.08.10
Locatie: Garana
Pe masa in stanga sunt biletele. Stau acolo si ma tachineaza. Nu mai am nervi, trebuie sa o tai. Departe. Departe de lucru, departe de agitatia asta, departe de oameni.
De obicei ma apuca chestia asta cam odata pe an. Doar ca in fiecare an a devenit mai acuta. Putini stiu ca dupa ce ne venise ideea cu Indonezia, m-am gandit sa aplicam si noi la o bursa de un an acolo. Nu m-am gandit o secunda ce ar reprezenta asta: adio servici, un an plecati la cuca macaii, o cu totul alta viata. Doua zile am incercat sa aplic; inscrierile pe 2010 s-au terminat.
Peste ani o sa stau sa ma intreb cum ar fi fost daca formularele erau inca valabile... Sau probabil o sa stau cuminte sa ma apuce nebunia de 2011 si atunci o sa schimbam macazul...
Revenind cu picioarele pe pamant si cu curu'n sa, ne pregatim de Banat Mountainbike Marathon editia a sasea. Concursul are loc duminica; sambata ne lipim ca de fiecare data in ultimele week-end-uri de cei de la AlternativeTM pentru o tura in Cheile Carasului.
Nutu e ultimul prieten pe care ni l-am facut. Super de treaba. Obositor de serviabil si de saritor. Impreuna cu el suntem dimineata in centru in Carasova la un mic dejun copios. In scurt timp ne intalnim cu restul trupei de la Alternative. Oamenii au venit sa catere. Elena se bucura ca poate sa mai schimbe monotonia alergat-bicicleta.
Inca inainte de a porni spre trasee, imi dau seama ca nu prea am chef de catarat. Imi gasesc repede coechipieri pentru o tura de bike (de fapt Gianina a venit cu ideea). O sa mergem din Carasova pana la Garana peste dealuri. Ni se alatura si Nutu.
Insotim toata trupa pana la baza primelor trasee si stam cu ei pana echipeaza si fac cateva lungimi. Dupa aceea iesim la sosea si pornim catre Garana. Gianina e cu harta. Din Carasova mergem spre Iabalcea, de aici catre Comarnic, cantonul Naves, cantonul Berzavita, vila Klauss, Valiug, Garana.
Traseul a fost frumos. Noroi doar atat cat sa nu zici ca ai fost la o tura de cursiera. Am mers bine toti trei. Furca Gianinei s-a blocat la un moment dat asa ca ea a avut parte de o sedinta intensa de vibromasaj.
Din pasul Prislop am inceput sa ma intalnesc cu participanti la concurs: Eghi, Mihai, CPNT-isti.
Pana a ajuns si Elena cu masina si acareturile, am stat la un pahar de vorba cu Maus si Vasi. Si Ioana si Ovidiu. Si inca o multime de prieteni. Si cum nu poti sa povestesti atat cu gatul uscat, a curs si berea. Hidratarea inainte de concurs e vitala.
Seara ne regrupam in curtea scolii din Brebu Nou. Aici este tabara de baza a organizatorilor. Cei de la Alternative au venit aici sa ii ajute pe cei de la BikeAttack asa ca ne lipim si noi de un loc de cort langa ei.
Lumea se pune la chefuit -pot sa ma si abtin uneori asa ca ma duc la culcare destul de devreme.
Concursul:
Pfffuuuu, mi-am luat-o!
Incepusem sa categorisesc maratoanele in: "maratoane de cicloturism" si "maratoane de MTB". Daca anul trecut traseul m-a plictisit si ma asteptam si acuma sa bantui pe niste dealuri fara noima intr-un veritabil "maraton de cicloturism", anul asta mi-am luat-o.
A fost pe fata un maraton de MTB in toata legea. Ba mai mult, si asta a fost si impresia generala a "greucenilor", a fost un maraton de MTB foarte greu.
Per total, da, le dau dreptate celor pe forumuri, a fost cel mai bine organizat maraton de MTB de pana acum (nu de anul acesta, de pana acum). Se vede experienta celor care se ocupa de el. In cinci editii precedente au reusit sa aduca organizarea aproape de perfectiune.
Surpriza a inceput cand la fata locului am platit 60RON in loc de 80RON cat era anuntat. Cronometraj cu cip-uri si...dupa stiinta mea, pentru prima data...start decalat! Multumesc BikeAttack si Ovidiu (fara cip-uri chestia asta ar fi cam dificila). Stiu ca de acum inainte asta va fi mersul, fie ca le place sau nu organizatorilor - e simplu si se cheama concurenta. Vrei sa vina oameni la tine la concurs, trebuie sa faci cel putin ce fac si ceilalti.
Marcajul a fost de-a dreptul uluitor. Si cei care au facut urcarea dinspre lac spre Semenic prin labirintul din padure stiu la ce ma refer.
Punctele de alimentare imbelsugate. Si acolo ma asteptau prietenii mei de la Alternative asa ca abia asteptam sa ajung in urmatorul.
Categoriile bine gandite. La maraton a fost facuta departajarea intre amatori si profesionisti. Multumesc :).
S-au dat vreo 60 de premii. Am avut papricas la final, un tricou simpatic pe care chiar o sa-l port. La final aveai clasamentul provizoriu instantaneu.
Si au mai fost multe alte mici detalii care au facut din BMM un concurs aproape perfect.
Pentru final am lasat traseul: aici, repet, mi-am luat-o. Ma asteptam la un galop de sanatate pe un traseu usor valonat. Am pedalat la final 7 ore si 20 de minute pe o distanta de aproape 90 de km si o diferenta de nivel de 2600m. A fost nu greu, ci foarte greu. Doi greuceni au comparat pe buna dreptate BMM cu tura lunga de la Geiger. Si da, sunte comparabile si ca distanta si ca dificultate.
Paradoxal, nu diferenta de nivel sau distanta au facut ca maratonul sa fie dificil. Terenul pe care s-a desfasurat. Cand nu eram pe suprafata inmuiata de ploi din padure, eram kilometrii buni pe tapsane de iarba pe single trail. In ambele cazuri se inainta foarte greu si trebuia sa faci eforturi considerabil mai mari decat daca ai fi fost pe o suprafata solida in aceleasi conditii de panta.
A fost cap-coada un traseu veritabil de MTB. 2 coborari lungi si "adevarate". Urcusuri sustinute (sincer eu am avut impresia ca tot maratonul asta am urcat in continuu - la un moment dat am crezut ca au inaltat organizatorii Semenicul la peste 2000m). Push bike atat cat trebuie. Portiuni de plat, mult single trail. Zone tehnice.
Si ca si la 3 Munti traseul a avut ceva natural, nu a fost nimic fortat in modul in care a fost gandit. Majoritatea participantilor au apreciat si frumusetea peisajelor prin care s-a desfasurat. Eu fiind de prin zona am fost impresionat de cum au reusit organizatorii sa gandeasca traseul.
Fara nici o urma de patriotism regional: nu pot sa gasesc nici un minus la acest maraton.
Nu e frumos sa faci clasamente, dar eu nu fac lucruri frumoase. Pe locul 1 ca atmosfera si frumusete a peisajului: 3 Munti. Pe locul 1 ca...suma de detalii puse intr-un tot unitar: BMM 2010.
Si acuma despre personajele principale ale blogului:
Al doilea concurs consecutiv la care am mers foarte bine. Din nou fara povesti dramatice. Fara vaicareli, ghinioane, calamitati, etc.
Mi-a fost greu, cam cel mai greu de la inceputul anului. Am plecat prea tare. Nu am avut aer de dimineata. Motorul a inceput sa se tureze dupa aceea. Primii 25km am avut respiratia aritmica si am stat cu pulsul probabil pe la 190. A fost si portiunea in care as fi avut nevoie de ajutorul MP3-ului. Si al catorva ani in minus. Si a mult mai mult antrenament.
Daca la Ciucas la final am avut un orgasm numai la gandul ca am dat tot ce am putut si orice as face nu pot mai mult, la MTB sunt constient ca pot (multtttttttt!!!!!) mai bine. Si anul viitor spre asta o sa ma indrept tot mai mult.
Asa ca deocamdata imi constientizez limitele.
Refac partial traseul pe care l-am parcurs cu Mardale, Diana si Marcu acuma 2 saptamani prin mijlocul viiturii.
Coborarea spre Golet imi iese perfect. Pentru prima data de cand am bicicleta asta, franele au avut de gand sa si functioneze. Spre disperarea Elenei sunt nemultumit din momentul din care am cumparat bicicleta si comentez intruna. De data asta bicicleta a functionat, dar oricum a fost prima si ultima data in care am fost cuminte si mi-am cumparat bicicleta de noua. Pentru urmatoarea, o sa revin la sursele mele si le las la altii placerea sa fie morali si verticali etic.
La finalul coborarii ma intalnesc cu echipa de supprt Mardale-Marcus care ma iau in primire si imi fac refill-ul. Multumesc baieti!
De aici incepe urcarea spre Semenic. Pe prima panta observ ca am pana."Prostia inseamna sa faci acelasi lucru in mod repetat, asteptand de fiecare data rezultate diferite." - am preluat-o de la Goofy de pe forum si se potriveste de minune cu ce am facut eu.
Mi s-a parut mie ca n-ar fi chiar pana si ca decat sa o repar, mai bine bag niste aer si ii dau mai departe. Aici am gresit. M-am oprit in total de vreo 8 ori pana la final ca sa umflu roata. Si in tot acest timp, pe langa terenul neprietenos, mai trebuia sa inving si lipsa de aer pe roata din spate. Am calculat prost - am pierdut mult mai mult in termeni de energie si timp facand asta, decat daca m-as fi oprit si imi schimbam camera.
Pe langa opririle pentru umflat, trebuia sa ma tot opresc sa imi ridic saua, deoarece nu mai statea stransa si tot aluneca. Si cand imi era lumea mai draga pe catarare ma trezeam cu genunchii in gura. Dar macar de data asta au functionat franele si furca. Pis pe ea bicicleta...
Mi-a zis mie Bitza, dar am zis ca e carcotas: Ba, nu-ti lua Cube! Asa-i, nu va luati Cube! Asta e Opel-ul bicicletelor. Si asta zice unu' care si-a cumparat una nou nouta si destul de scumpa.
Dar problemele tehnice puteau fi surclasate daca nu eram eu prost asa ca nu o sa dau vina pe ele.
Pe urcare m-am pus in spatele lui Mircea si am ramas acolo o buna bucata. Imi convenea ritmul lui. El era la 60km si parea ca trage asa ca m-am tinut dupa el pana pe ceva pante mai abrupte cand l-am depasit si am ramas singur.
Faza asta cu singur m-a urmarit vreo 40km de cursa. Mai ales in padurile nesfarsite de sub Semenic. Aici mi-a lipsit mai mult decat oricand un partener, cineva care sa traga de mine. Cum nu aveam kilometraj sau alta metoda de cronometrare nu stiu cum am mers, dar am impresia ca pe portiunea respectiva eu stateam pe loc si se misca Pamantul sub mine.
Daca strangeai tare din dinti, maratonul era ciclabil in proportie de 99%. Si eu am strans foarte tare. Am tras de mine. Am consumat 4 geluri, 4 Albeni (mai, bune au fost!) si multe mere.
Asta cu merele a fost tare. Cum eram cam stors, creierul m-a trecut in regimul de survival. Si stand el acolo linistit in cap a inceput sa dea comenzi gastrice (e o intreaga terorie cum reactioneaza creierul si cum iti "dicteaza" ce sa mananci).
Asa ca mergeam eu singur cand a inceput:
- mere zemoase cu coaja subtire. Bunica mea uscand merele pe foi de ziar la sat. Plantatia de meri de langa Miercurea Sibiului pe care o vedem de fiecare data cand mergem la concursuri. Marul din gradina casei cu fructele lui gaunoase. Merele mici si acre de la Tarlungeni. Cand am ajuns in CP am apucat sa strig doar atata: "Mere!!!!!"
- peste. Peste afumat. Mama ce imi place asta! Ii simt mirosul de pe raftul de la Kaufland. Si uleiul ala cu condimente in care sta. Are oase moi asta de acuma. Mi-e o pofta! Deja imi fac adevarate scenarii: parca n-ar fi bun pestele acuma, ca n-am apa. Dar cu o paine din aia proaspata cu coaja groasa si niste ardei iute...Si niste apa minerala rece.
- Albeni. cand le-am vazut am luat instantaneu doua. Brusc aia ii trebuia creierului. Na ma, daca vrei Albeni, ia. Prima nu am apucat sa o mestec. A doua doar partial. A treia (consecutiv) a fost un adevarat deliciu gastronomic.
Greu concurs. M-a stors. Foarte rar ma apropii de zona rosie ca si incadrare in timpul limita. Dar am tras bine si cu siguranta o sa ma antrenez mai mult anul ce vine.
La final am fost pe locul 9 la categoria mea. Si din nou sunt mandru si multumit de ce am realizat.
Elena...Noi formam un tot, e o balanta tot timpul: cand eu merg bine, ea are probleme. De data asta dupa o ora de traseu a lasat-o schimbatorul fata si a trebuit sa abandoneze.
Vreau sa multumesc celor care au trecut pe langa ea, s-au oprit sa intrebe:
"Te descurci?"
"Nu!!!"
"Nasol!"
si plecau mai departe. Daca pe cei de pe primele locuri ii inteleg - pana la urma este concurs si oamenii aceia bat o tara ca sa aiba posibilitatea sa dovedeasca ce pot, nu inteleg loazele de pe locuri 50 si de mii care si-asa se miscau ca hoiturile la taiere si ar fi putut da o mana de ajutor.
Sa va fut. Si sa crape bicicleta sub voi...
Multumesc Ema ca ai ajutat-o cu schimbatorul si asa a reusit sa ajunga (destul de incantata de portiunea de coborare) la final.
Gata si cu BMM 2010. Bravo Alex (daca eu n-am o parere buna de mine, atunci cine sa aiba?!). Hai ca mai e doar Geiger-ul si dupa aia vom fi departe, tare departe...
Inca odata felicitari echipei BikeAttack. Ireprosabil.
Biletele sunt tot aici. Oare cum ar fi fost daca form-ul ala de aplicare era inca activ? Interesant e ca probabil nu o sa aflu niciodata...
Data: 07.08.10-08.08.10
Locatie: Garana
Pe masa in stanga sunt biletele. Stau acolo si ma tachineaza. Nu mai am nervi, trebuie sa o tai. Departe. Departe de lucru, departe de agitatia asta, departe de oameni.
De obicei ma apuca chestia asta cam odata pe an. Doar ca in fiecare an a devenit mai acuta. Putini stiu ca dupa ce ne venise ideea cu Indonezia, m-am gandit sa aplicam si noi la o bursa de un an acolo. Nu m-am gandit o secunda ce ar reprezenta asta: adio servici, un an plecati la cuca macaii, o cu totul alta viata. Doua zile am incercat sa aplic; inscrierile pe 2010 s-au terminat.
Peste ani o sa stau sa ma intreb cum ar fi fost daca formularele erau inca valabile... Sau probabil o sa stau cuminte sa ma apuce nebunia de 2011 si atunci o sa schimbam macazul...
Revenind cu picioarele pe pamant si cu curu'n sa, ne pregatim de Banat Mountainbike Marathon editia a sasea. Concursul are loc duminica; sambata ne lipim ca de fiecare data in ultimele week-end-uri de cei de la AlternativeTM pentru o tura in Cheile Carasului.
Nutu e ultimul prieten pe care ni l-am facut. Super de treaba. Obositor de serviabil si de saritor. Impreuna cu el suntem dimineata in centru in Carasova la un mic dejun copios. In scurt timp ne intalnim cu restul trupei de la Alternative. Oamenii au venit sa catere. Elena se bucura ca poate sa mai schimbe monotonia alergat-bicicleta.
Inca inainte de a porni spre trasee, imi dau seama ca nu prea am chef de catarat. Imi gasesc repede coechipieri pentru o tura de bike (de fapt Gianina a venit cu ideea). O sa mergem din Carasova pana la Garana peste dealuri. Ni se alatura si Nutu.
Insotim toata trupa pana la baza primelor trasee si stam cu ei pana echipeaza si fac cateva lungimi. Dupa aceea iesim la sosea si pornim catre Garana. Gianina e cu harta. Din Carasova mergem spre Iabalcea, de aici catre Comarnic, cantonul Naves, cantonul Berzavita, vila Klauss, Valiug, Garana.
Traseul a fost frumos. Noroi doar atat cat sa nu zici ca ai fost la o tura de cursiera. Am mers bine toti trei. Furca Gianinei s-a blocat la un moment dat asa ca ea a avut parte de o sedinta intensa de vibromasaj.
Din pasul Prislop am inceput sa ma intalnesc cu participanti la concurs: Eghi, Mihai, CPNT-isti.
Pana a ajuns si Elena cu masina si acareturile, am stat la un pahar de vorba cu Maus si Vasi. Si Ioana si Ovidiu. Si inca o multime de prieteni. Si cum nu poti sa povestesti atat cu gatul uscat, a curs si berea. Hidratarea inainte de concurs e vitala.
Seara ne regrupam in curtea scolii din Brebu Nou. Aici este tabara de baza a organizatorilor. Cei de la Alternative au venit aici sa ii ajute pe cei de la BikeAttack asa ca ne lipim si noi de un loc de cort langa ei.
Lumea se pune la chefuit -pot sa ma si abtin uneori asa ca ma duc la culcare destul de devreme.
Concursul:
Pfffuuuu, mi-am luat-o!
Incepusem sa categorisesc maratoanele in: "maratoane de cicloturism" si "maratoane de MTB". Daca anul trecut traseul m-a plictisit si ma asteptam si acuma sa bantui pe niste dealuri fara noima intr-un veritabil "maraton de cicloturism", anul asta mi-am luat-o.
A fost pe fata un maraton de MTB in toata legea. Ba mai mult, si asta a fost si impresia generala a "greucenilor", a fost un maraton de MTB foarte greu.
Per total, da, le dau dreptate celor pe forumuri, a fost cel mai bine organizat maraton de MTB de pana acum (nu de anul acesta, de pana acum). Se vede experienta celor care se ocupa de el. In cinci editii precedente au reusit sa aduca organizarea aproape de perfectiune.
Surpriza a inceput cand la fata locului am platit 60RON in loc de 80RON cat era anuntat. Cronometraj cu cip-uri si...dupa stiinta mea, pentru prima data...start decalat! Multumesc BikeAttack si Ovidiu (fara cip-uri chestia asta ar fi cam dificila). Stiu ca de acum inainte asta va fi mersul, fie ca le place sau nu organizatorilor - e simplu si se cheama concurenta. Vrei sa vina oameni la tine la concurs, trebuie sa faci cel putin ce fac si ceilalti.
Marcajul a fost de-a dreptul uluitor. Si cei care au facut urcarea dinspre lac spre Semenic prin labirintul din padure stiu la ce ma refer.
Punctele de alimentare imbelsugate. Si acolo ma asteptau prietenii mei de la Alternative asa ca abia asteptam sa ajung in urmatorul.
Categoriile bine gandite. La maraton a fost facuta departajarea intre amatori si profesionisti. Multumesc :).
S-au dat vreo 60 de premii. Am avut papricas la final, un tricou simpatic pe care chiar o sa-l port. La final aveai clasamentul provizoriu instantaneu.
Si au mai fost multe alte mici detalii care au facut din BMM un concurs aproape perfect.
Pentru final am lasat traseul: aici, repet, mi-am luat-o. Ma asteptam la un galop de sanatate pe un traseu usor valonat. Am pedalat la final 7 ore si 20 de minute pe o distanta de aproape 90 de km si o diferenta de nivel de 2600m. A fost nu greu, ci foarte greu. Doi greuceni au comparat pe buna dreptate BMM cu tura lunga de la Geiger. Si da, sunte comparabile si ca distanta si ca dificultate.
Paradoxal, nu diferenta de nivel sau distanta au facut ca maratonul sa fie dificil. Terenul pe care s-a desfasurat. Cand nu eram pe suprafata inmuiata de ploi din padure, eram kilometrii buni pe tapsane de iarba pe single trail. In ambele cazuri se inainta foarte greu si trebuia sa faci eforturi considerabil mai mari decat daca ai fi fost pe o suprafata solida in aceleasi conditii de panta.
A fost cap-coada un traseu veritabil de MTB. 2 coborari lungi si "adevarate". Urcusuri sustinute (sincer eu am avut impresia ca tot maratonul asta am urcat in continuu - la un moment dat am crezut ca au inaltat organizatorii Semenicul la peste 2000m). Push bike atat cat trebuie. Portiuni de plat, mult single trail. Zone tehnice.
Si ca si la 3 Munti traseul a avut ceva natural, nu a fost nimic fortat in modul in care a fost gandit. Majoritatea participantilor au apreciat si frumusetea peisajelor prin care s-a desfasurat. Eu fiind de prin zona am fost impresionat de cum au reusit organizatorii sa gandeasca traseul.
Fara nici o urma de patriotism regional: nu pot sa gasesc nici un minus la acest maraton.
Nu e frumos sa faci clasamente, dar eu nu fac lucruri frumoase. Pe locul 1 ca atmosfera si frumusete a peisajului: 3 Munti. Pe locul 1 ca...suma de detalii puse intr-un tot unitar: BMM 2010.
Si acuma despre personajele principale ale blogului:
Al doilea concurs consecutiv la care am mers foarte bine. Din nou fara povesti dramatice. Fara vaicareli, ghinioane, calamitati, etc.
Mi-a fost greu, cam cel mai greu de la inceputul anului. Am plecat prea tare. Nu am avut aer de dimineata. Motorul a inceput sa se tureze dupa aceea. Primii 25km am avut respiratia aritmica si am stat cu pulsul probabil pe la 190. A fost si portiunea in care as fi avut nevoie de ajutorul MP3-ului. Si al catorva ani in minus. Si a mult mai mult antrenament.
Daca la Ciucas la final am avut un orgasm numai la gandul ca am dat tot ce am putut si orice as face nu pot mai mult, la MTB sunt constient ca pot (multtttttttt!!!!!) mai bine. Si anul viitor spre asta o sa ma indrept tot mai mult.
Asa ca deocamdata imi constientizez limitele.
Refac partial traseul pe care l-am parcurs cu Mardale, Diana si Marcu acuma 2 saptamani prin mijlocul viiturii.
Coborarea spre Golet imi iese perfect. Pentru prima data de cand am bicicleta asta, franele au avut de gand sa si functioneze. Spre disperarea Elenei sunt nemultumit din momentul din care am cumparat bicicleta si comentez intruna. De data asta bicicleta a functionat, dar oricum a fost prima si ultima data in care am fost cuminte si mi-am cumparat bicicleta de noua. Pentru urmatoarea, o sa revin la sursele mele si le las la altii placerea sa fie morali si verticali etic.
La finalul coborarii ma intalnesc cu echipa de supprt Mardale-Marcus care ma iau in primire si imi fac refill-ul. Multumesc baieti!
De aici incepe urcarea spre Semenic. Pe prima panta observ ca am pana."Prostia inseamna sa faci acelasi lucru in mod repetat, asteptand de fiecare data rezultate diferite." - am preluat-o de la Goofy de pe forum si se potriveste de minune cu ce am facut eu.
Mi s-a parut mie ca n-ar fi chiar pana si ca decat sa o repar, mai bine bag niste aer si ii dau mai departe. Aici am gresit. M-am oprit in total de vreo 8 ori pana la final ca sa umflu roata. Si in tot acest timp, pe langa terenul neprietenos, mai trebuia sa inving si lipsa de aer pe roata din spate. Am calculat prost - am pierdut mult mai mult in termeni de energie si timp facand asta, decat daca m-as fi oprit si imi schimbam camera.
Pe langa opririle pentru umflat, trebuia sa ma tot opresc sa imi ridic saua, deoarece nu mai statea stransa si tot aluneca. Si cand imi era lumea mai draga pe catarare ma trezeam cu genunchii in gura. Dar macar de data asta au functionat franele si furca. Pis pe ea bicicleta...
Mi-a zis mie Bitza, dar am zis ca e carcotas: Ba, nu-ti lua Cube! Asa-i, nu va luati Cube! Asta e Opel-ul bicicletelor. Si asta zice unu' care si-a cumparat una nou nouta si destul de scumpa.
Dar problemele tehnice puteau fi surclasate daca nu eram eu prost asa ca nu o sa dau vina pe ele.
Pe urcare m-am pus in spatele lui Mircea si am ramas acolo o buna bucata. Imi convenea ritmul lui. El era la 60km si parea ca trage asa ca m-am tinut dupa el pana pe ceva pante mai abrupte cand l-am depasit si am ramas singur.
Faza asta cu singur m-a urmarit vreo 40km de cursa. Mai ales in padurile nesfarsite de sub Semenic. Aici mi-a lipsit mai mult decat oricand un partener, cineva care sa traga de mine. Cum nu aveam kilometraj sau alta metoda de cronometrare nu stiu cum am mers, dar am impresia ca pe portiunea respectiva eu stateam pe loc si se misca Pamantul sub mine.
Daca strangeai tare din dinti, maratonul era ciclabil in proportie de 99%. Si eu am strans foarte tare. Am tras de mine. Am consumat 4 geluri, 4 Albeni (mai, bune au fost!) si multe mere.
Asta cu merele a fost tare. Cum eram cam stors, creierul m-a trecut in regimul de survival. Si stand el acolo linistit in cap a inceput sa dea comenzi gastrice (e o intreaga terorie cum reactioneaza creierul si cum iti "dicteaza" ce sa mananci).
Asa ca mergeam eu singur cand a inceput:
- mere zemoase cu coaja subtire. Bunica mea uscand merele pe foi de ziar la sat. Plantatia de meri de langa Miercurea Sibiului pe care o vedem de fiecare data cand mergem la concursuri. Marul din gradina casei cu fructele lui gaunoase. Merele mici si acre de la Tarlungeni. Cand am ajuns in CP am apucat sa strig doar atata: "Mere!!!!!"
- peste. Peste afumat. Mama ce imi place asta! Ii simt mirosul de pe raftul de la Kaufland. Si uleiul ala cu condimente in care sta. Are oase moi asta de acuma. Mi-e o pofta! Deja imi fac adevarate scenarii: parca n-ar fi bun pestele acuma, ca n-am apa. Dar cu o paine din aia proaspata cu coaja groasa si niste ardei iute...Si niste apa minerala rece.
- Albeni. cand le-am vazut am luat instantaneu doua. Brusc aia ii trebuia creierului. Na ma, daca vrei Albeni, ia. Prima nu am apucat sa o mestec. A doua doar partial. A treia (consecutiv) a fost un adevarat deliciu gastronomic.
Greu concurs. M-a stors. Foarte rar ma apropii de zona rosie ca si incadrare in timpul limita. Dar am tras bine si cu siguranta o sa ma antrenez mai mult anul ce vine.
La final am fost pe locul 9 la categoria mea. Si din nou sunt mandru si multumit de ce am realizat.
Elena...Noi formam un tot, e o balanta tot timpul: cand eu merg bine, ea are probleme. De data asta dupa o ora de traseu a lasat-o schimbatorul fata si a trebuit sa abandoneze.
Vreau sa multumesc celor care au trecut pe langa ea, s-au oprit sa intrebe:
"Te descurci?"
"Nu!!!"
"Nasol!"
si plecau mai departe. Daca pe cei de pe primele locuri ii inteleg - pana la urma este concurs si oamenii aceia bat o tara ca sa aiba posibilitatea sa dovedeasca ce pot, nu inteleg loazele de pe locuri 50 si de mii care si-asa se miscau ca hoiturile la taiere si ar fi putut da o mana de ajutor.
Sa va fut. Si sa crape bicicleta sub voi...
Multumesc Ema ca ai ajutat-o cu schimbatorul si asa a reusit sa ajunga (destul de incantata de portiunea de coborare) la final.
Gata si cu BMM 2010. Bravo Alex (daca eu n-am o parere buna de mine, atunci cine sa aiba?!). Hai ca mai e doar Geiger-ul si dupa aia vom fi departe, tare departe...
Inca odata felicitari echipei BikeAttack. Ireprosabil.
Biletele sunt tot aici. Oare cum ar fi fost daca form-ul ala de aplicare era inca activ? Interesant e ca probabil nu o sa aflu niciodata...
Ciucas Trail Running
Data: 31.07.2010
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Ciucas
Spuneam in ultimul blog ca ne-a disparut cheful de concursuri. Asa si este. Dar Ciucas e ultimul maraton montan din 2010 asa ca o sa mergem pana acolo ca sa incheiem sezonul de alergare. A disparut si indarjirea si motivatia necesare la start. Asa ca ma astept sa fac un concurs bun.
Pe scurt: a fost concursul perfect. Cel mai bun maraton montan pe care l-am facut. A iesit absolut totul. De la start la finish. Iar la final n-a fost decat bucurie si satisfactie.
Blog-ul fara poveste. Nu mi s-a intamplat nimic, n-am avut ghinioane sau intamplari neprevazute, nu m-am ratacit, n-am suferit, n-am dat sa mor. Am muncit un an si acuma la final m-am bucurat ca n-am tras in zadar. Concursul in care nu am avut nevoie de ajutorul vremii, nu a fost nevoie sa lipseasca concurenti sau sa se accidenteze. Concursul la care simplu - am fost bun.
Hai totusi sa incropim o poveste...
Cum zilele de concediu sunt dramuite cu mare grija pentru Indonezia, plecam vineri dupa servici catre Cheia. Suntem in masina cu Miha si Dani de la Tibiscus. Primul maraton il terminam pe la 23.00 in Complexul Ciucas.
Foarte frumos, curat si civilizat complexul. Si ieftin. Diferit de pensiunile trantite contracronometru pentru a scoate banul rapid in care suntem obisnuiti sa dormim.
Geaca de ploaie e obligatorie. Mi-am uitat-o acasa, dar ma salveaza Miha. Cum nu am nici un obiectiv clar la concurs, ma hotarasc sa fac experimente.
Nu o sa-mi mai iau cu mine rucsack-ul cu camel back. Transpir pe spate si nu ma aerisesc. Habar n-am de traseu, dar uitandu-ma din avion pe profil ma hotarasc sa nu imi iau nici betele telescopice cu mine. O sa fie o premiera -in ultimii ani am ajuns sa fac o simbioza cu batele alea.
O sa merg cu borseta - borseta care mi-a distrus prima bucla de la EcoMarathon si cu bidonul de apa in mana. Alin imi zice ca asta e stilul american.
Ca a fost pur noroc sau ca am calculat bine dinainte nu o sa va spun. Ce e clar la final e ca fiecare aspect a fost castigator. Incepand cu renuntarea la bete si continuand cu alergarea cu bidonul in mana.
Vine Alin cu Gianina pe la noi in vizita. Cinam copios (am reuntat la carbo loading si am trecut la pui Auchan la rotisor cu telemea si legume), imi beau berea de seara si la nani.
Dimineata imi sparg capul, asa de trezire. Din spusele celor din jur (ca eu nu pot vedea) mi-am facut o gaura serioasa in cap. Dar ala nu e organ vital - nasol era daca dadeam cu genunchiul.
Abia apuc sa mai arunc un salut in stanga si-n dreapta la multimea de cunoscuti, ca se aude deja numaratoarea inversa.
Sunt aproape 400 de participanti. Cred ca Ciucas a atins un nou record de participare. Sincere felicitari Truly!
Ziceam intr-o postare trecuta ca generatia care vine din spate este o generatie de ciudati. Asa si este din punctul meu de vedere. Pe de alta parte cei 400 de participanti (majoritatea de varsta mea) daca i-ai fi intrebat acuma 3 sau 4 ani daca nu vor sa participe la un maraton montan, s-ar fi uitat la tine ca picat din cer. Incet, incet, in ritmul tipic romanesc, lucrurile se misca si la noi. Mentalitatea si atitudinea fata de sport se schimba. Si aceasta mentalitate trebuie transmisa si generatiei Facebook care vine dupa noi.
Se da startul.
Si da, sunt coleric de felul meu. Ma scot din sarite o gramada de lucruri. Ma enerveaza la culme cireada de la start care alearga ca dementii primii 2-5 km ca dupa aia sa trebuiasca sa ii astepti cu felinarul la sosire ca a crapat ficatul in ei.
Ma enervez si acuma. Ma enervez si fiindca habar n-am daca nu cumva din vreun laborator or fi aparut ceva specimene noi. Si chiar daca nu am un obiectiv, nici n-am chef sa ma fac de cacao. Asa ca ma iau dupa unii dintre ei.
Tot de la start imi dau seama ca merg bine. Cel mai bine. In ciuda faptului ca am redus antrenamentele si ca tot mai mult ma orientez spre bicicleta.
Tot ca o paranteza, multi ne intreaba in ultimul timp daca o sa renuntam la concursuri. Cu siguranta nu, daca suntem sanatosi. Si mai ales, daca mai avem chef. Deocamdata anul viitor il vad ca anul triatloanelor si a concursurilor prin strainatate. Si acolo trebuie multaaaaaaa alergare :).
Dupa vreo 5km (adica cam pe prima urcare) scap de cireada. Acuma imi gasesc si ritmul.
Fiecare are meciurile lui. Eu am campionatul meu. Asa cum fiecare are cate o pasarica si eu am un intreg stol.
Meciurile mele se numesc Vali si Pepi astazi. Vreau sa-i intrec. Cu Pepi e o adevarata odisee. La 3 maratoane anul acesta a terminat exact cu o pozitie in fata mea. Deasemenea nu mi-ar placea sa fiu intrecut...de multi din cei din spatele meu :).
Am luat gelurile cand a trebuit sa le iau, am baut cand si ce a trebuit. Am fost cuminte. Si pentru a 100 oara - a iesit totul.
Ma ajunge Daniela. Unul din obiective era ca macar la Ciucas sa fiu "cea mai buna fata". Si daca va vine sa radeti, uitati-va putin la timpul pe care il scoate Gianina sau Daniela la maratoane si o sa va inghete ranjetul.
Ma pun cuminte in spatele ei, imi priponesc ochii pe calcaiele ei si acolo raman. Fac mecanic ce face si ea - imi convine de minune ritmul pe care il dicteaza. Cu noi mai este si Balan care a prins o zi proasta. Nu se simte deloc bine si se vede ca se chinuie.
Exista o portiune de forestier pe care poti sa ii vezi pe cei din fata. Ajung acolo si ii vad pe cei mari: Bostan, Viorel, Alin, Nusu, Fane, Isvan, Pepi si inca vreo 2 concurenti. Au undeva la 10minute in fata mea la km20. Se umfla fasolea in mine de mandrie.
Sunt mandru si numai ca ii stiu dupa nume. Si ca majoritatea dintre ei imi sunt prieteni buni.
Continuand cu parantezele: daca ati mai citit din postarile trecute, poate ati observat ca una din constantele care razbesc e indarjirea. Vointa de care dam dovada. Dementa cu care ne urmarim obiectivele. Si munca pe care o depunem pentru a reusi. Fara ingredientele astea nu exista nici o sansa ca sa reusesti: mai ales fara multa, foarte multa munca.
Dar... Mai exista un factor pe care nimeni nu il poate surclasa: bagajul genetic. Intr-adevar cu foarte multa munca si vointa poti sa transformi o lepra TBC-ista si puturoasa (a.k.a eu) intr-un alergator de maratoane. Dar pentru a fi cel mai bun e nevoie de acea "sclipire de divinitate". Si oricat de multe sacrificii ai face si oricat de mult ai munci, sclipirea respectiva o ai...sau nu.
Si asta este unul din motivele pentru care la final am fost asa de multumit. Mi-am gasit in sfarsit locul. Eu mai mult de atat nu pot orice as face si oricat m-as antrena. Si de data asta nu mi-e ciuda si nu ii privesc cu invidie pe cei din fata. Doar cu respect.
Pe urcarea ce duce catre cabana Ciucas trec in fata. Aici trebuie sa capat avantaj fata de Vali. E net superior pe portiunile mai plate. Adopt stilul Danielei, care imi aminteste de copilarie: mainile proptite apasat pe solduri, corpul aplecat la aproape 90 de grade si capul in pamant. Am impresia subiectiva ca inaintez mai repede decat daca as avea bete.
Mai prind pe un concurent din plutonul fruntas. La cabana se intalnesc cele 2 trasee (semimaratonul si maratonul).
Urmeaza urcarea abrupta pana pe varf. Incerc sa trag tare aici. Pe ultimii 50m de sub varf il vad: Pepi e chiar in fata si acuma iese pe varf. Ma uit repede pe ceas si trag ca nebunul pana sus. 1 minut si jumatate. Dar cand ma uit, vad ca deja a coborat o bucata impresionanta. Realizez instantaneu ca daca continua asa nu am nici o sansa sa il ajung. Respect!
Pe prima parte a coborarii ar fi fost utile betele. Aici alerg ca pentru ultimul maraton al anului. Si din nou imi aduc aminte de copilarie. Parca as avea genunchi de guma. Coborarea seamana mai mult cu un picaj liber si imi provoaca o adevarata placere - pana acuma eram calculat - mai urmau alte concursuri si mai aveam nevoie de picioare. Acuma sunt liber.
Din nou la cabana Ciucas si de aici nu mai e asa de mult. O coborare abrupta pe un forestier imi nenoroceste pentru a n-a oara unghiile de la picioare.
Tot drumul mi-a urlat in cap un techno nebun, dat la maxim. Foarte rar apelez la "mijloace externe". Nu folosesc muzica la antrenamente sau la turele de "relaxare". Dar azi a fost cireasa de pe tort - alergam in ritmul "tut-tut-tut-ului" din casti. Ultima urcare spre Muntele Rosu o parcurg rapid - e si punctul in care apare spaima. Am mers perfect, dar de aici urmeaza numai coborare si plat pana la final.
Mi-e frica sa nu fiu ajuns. De fapt sunt terorizat. Asa de terorizat incat nu am curajul sa privesc in spate. Daca as vedea acolo un concurent de la maraton, mi s-ar taia picioarele. Inchid ochii si imi impun sa nu ma uit in spate. De la cabana Ciucas am depasit deja o mare de concurenti de la semimaraton. Ii folosesc de iepuri pentru a-mi mentine ritmul.
Indicatorul cu "Mai sunt 4km". Aici realizez ca si starea de bine e foarte subiectiva. Durerea din tample, starea de voma si moleseala din picioare imi dau de stire ce de fapt am tras mai mult decat am crezut.
Dar cineva acolo sus schimba melodia (chiar asta a fost sa vina, fara misto):
"I will never be afraid again
I will fighttin 'til the end
I can walk on water, I can fly
I'll keep fightin' til I die"
Multam sefu'!
Nu ma uit in spate! In afara de portiunile de urcus pieptis am alergat tot maratonul. Inca un motiv pentru care sunt asa de mandru. 3km - calm, nu ne panicam, nu acceleram. 2km si trecem peste DN1.
De aici am accelerat. Intru in Cheia. 1km. Mai am o coborare pe sosea pana la finish. Ultimele sute de metri imi vine sa dansez de bucurie (partial si fac asta). Fredonez muzica care imi suna in casti. Finish si sunt fericit!
E asa de bine cand esti multumit! Cand nu te mai intrebi: "Cuma ar fi fost daca?". Cand nu mai zici: "Lasa ca data viitoare...".
Imediat dupa ce termin mi se face rau. Da' rau! Ma fortez sa nu vomit. Acuma imi dau seama si cat e de cald, si ca ma doare groaznic spatele de la mersul in pozitia capra, si ca incep sa am crampe.
Alin a terminat pe locul 3...la general. Si locul 1 la categoria lui (si a mea) de varsta. Respect!
Ultima paranteza: Initial abia asteptam sa intru in categoria 30+. Dupa care am realizat ca de exemplu acuma din primii 10, 7 sunt peste 30 de ani...
Fetele noastre au avut o zi mai putin buna:
Gianina a abandonat din cauza oboselii. In primul rand iti trebuie minte sa realizezi ca esti obosit si foarte multa vointa pentru a putea abandona (sincer - e foarte greu sa abandonezi atunci cand lupti pentru titlu). Asa ca asteptam sa ne trimiti un SMS de pe prima pozitie de la MPC!
Elena a venit de la Oasa cu nu se stie ce la stomac. Chestia a urmarit-o toata saptamana si ca un facut si la concurs - si n-a putut alerga din cauza crampelor asa cum si-ar fi dorit.
Asa ca tura asta e o premiera pentru Alin si pentru mine: e prima data cand avem o clasare mai buna decat jumatatile. De fapt conform clasamentului, Elena m-a batut din nou, ba mai mult a mai prins si podiumul (care aici are 5 pozitii).
Despre organizare:
- Truly au avut tupeu. Mult. Si ca la IronBike, pentru tupeu, au nota maxima. Intr-un calendar deja incarcat cu concursuri, in mijlocul vacantelor, in mijlocul caniculei, si-au bagat si ei coada organizand concursul. Si au strans incredibil de multi participanti. Inca odata felicitari!
- Traseul este perfect pentru trail running. Cel mai bun pentru asa ceva din cele 4 maratoane. Nu este cel mai frumos. Este doar cel mai alergabil. In mijlocul caniculei, 80% din traseu se desfasoara la umbra padurii, iar restul de 20% esti in gol alpin la peste 1600m.
- E ultima data cand mai apreciez bunavointa celor din CP-uri. Pentru ca asa e normal sa fie. De acuma o sa remarc doar cand nu este asa.
- marcajele: aici este loc de imbunatatire. Sunt o sumedenie de intersectii si drumuri adiacente. Absolut toate erau marcate, recunosc. Dar, cum le-am zis si organizatorilor, nu intuitiv. La intersectii ma opream, cautam traseul, il gaseam si imi reluam alergarea.
- inca 1 sau 2 puncte de revitalizare ar fi binevenite.
- in rest nu ma pot pronunta deoarece maratonul nostru nu s-a terminat cand am trecut linia de sosire. Dupa ce ne-am revenit, am sarit in masina si a inceput inca un maraton de 500km contracronometru pentru a prinde o nunta in Arad. Pe care am prins-o si unde am si chefuit pana in zori de zi.
Inchei cum am inceput: concursul perfect. Atunci cand totul a mers ca uns. Concursul pe care o sa mi-l amintesc peste ani. Acuma o sa ma intrebati ce loc am scos: pai am luat locul 6 la categoria mea si cred ca 9 la general.
Am scos un timp excelent (4ore treizeci si ceva).
Sper sa imi aduc aminte la anul la concursurile la care o sa merg cum a fost acuma: nu de alta, dar nu vreau sa schimb nimic.
Gata!!! De acuma numai bike (miercuri ma duc la scari si probabil sambata la o tura mai serioasa de alergat ca nu ma duce capul spart sa fac altceva :) ).
Ne vedem duminica la Garana unde s-ar putea sa incerc marea cu degetul: tura de 50km. In momentul asta Geiger tura lunga e tot ce conteaza si nu am chef sa ma obosesc pe mine si bicicleta.
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Ciucas
Spuneam in ultimul blog ca ne-a disparut cheful de concursuri. Asa si este. Dar Ciucas e ultimul maraton montan din 2010 asa ca o sa mergem pana acolo ca sa incheiem sezonul de alergare. A disparut si indarjirea si motivatia necesare la start. Asa ca ma astept sa fac un concurs bun.
Pe scurt: a fost concursul perfect. Cel mai bun maraton montan pe care l-am facut. A iesit absolut totul. De la start la finish. Iar la final n-a fost decat bucurie si satisfactie.
Blog-ul fara poveste. Nu mi s-a intamplat nimic, n-am avut ghinioane sau intamplari neprevazute, nu m-am ratacit, n-am suferit, n-am dat sa mor. Am muncit un an si acuma la final m-am bucurat ca n-am tras in zadar. Concursul in care nu am avut nevoie de ajutorul vremii, nu a fost nevoie sa lipseasca concurenti sau sa se accidenteze. Concursul la care simplu - am fost bun.
Hai totusi sa incropim o poveste...
Cum zilele de concediu sunt dramuite cu mare grija pentru Indonezia, plecam vineri dupa servici catre Cheia. Suntem in masina cu Miha si Dani de la Tibiscus. Primul maraton il terminam pe la 23.00 in Complexul Ciucas.
Foarte frumos, curat si civilizat complexul. Si ieftin. Diferit de pensiunile trantite contracronometru pentru a scoate banul rapid in care suntem obisnuiti sa dormim.
Geaca de ploaie e obligatorie. Mi-am uitat-o acasa, dar ma salveaza Miha. Cum nu am nici un obiectiv clar la concurs, ma hotarasc sa fac experimente.
Nu o sa-mi mai iau cu mine rucsack-ul cu camel back. Transpir pe spate si nu ma aerisesc. Habar n-am de traseu, dar uitandu-ma din avion pe profil ma hotarasc sa nu imi iau nici betele telescopice cu mine. O sa fie o premiera -in ultimii ani am ajuns sa fac o simbioza cu batele alea.
O sa merg cu borseta - borseta care mi-a distrus prima bucla de la EcoMarathon si cu bidonul de apa in mana. Alin imi zice ca asta e stilul american.
Ca a fost pur noroc sau ca am calculat bine dinainte nu o sa va spun. Ce e clar la final e ca fiecare aspect a fost castigator. Incepand cu renuntarea la bete si continuand cu alergarea cu bidonul in mana.
Vine Alin cu Gianina pe la noi in vizita. Cinam copios (am reuntat la carbo loading si am trecut la pui Auchan la rotisor cu telemea si legume), imi beau berea de seara si la nani.
Dimineata imi sparg capul, asa de trezire. Din spusele celor din jur (ca eu nu pot vedea) mi-am facut o gaura serioasa in cap. Dar ala nu e organ vital - nasol era daca dadeam cu genunchiul.
Abia apuc sa mai arunc un salut in stanga si-n dreapta la multimea de cunoscuti, ca se aude deja numaratoarea inversa.
Sunt aproape 400 de participanti. Cred ca Ciucas a atins un nou record de participare. Sincere felicitari Truly!
Ziceam intr-o postare trecuta ca generatia care vine din spate este o generatie de ciudati. Asa si este din punctul meu de vedere. Pe de alta parte cei 400 de participanti (majoritatea de varsta mea) daca i-ai fi intrebat acuma 3 sau 4 ani daca nu vor sa participe la un maraton montan, s-ar fi uitat la tine ca picat din cer. Incet, incet, in ritmul tipic romanesc, lucrurile se misca si la noi. Mentalitatea si atitudinea fata de sport se schimba. Si aceasta mentalitate trebuie transmisa si generatiei Facebook care vine dupa noi.
Se da startul.
Si da, sunt coleric de felul meu. Ma scot din sarite o gramada de lucruri. Ma enerveaza la culme cireada de la start care alearga ca dementii primii 2-5 km ca dupa aia sa trebuiasca sa ii astepti cu felinarul la sosire ca a crapat ficatul in ei.
Ma enervez si acuma. Ma enervez si fiindca habar n-am daca nu cumva din vreun laborator or fi aparut ceva specimene noi. Si chiar daca nu am un obiectiv, nici n-am chef sa ma fac de cacao. Asa ca ma iau dupa unii dintre ei.
Tot de la start imi dau seama ca merg bine. Cel mai bine. In ciuda faptului ca am redus antrenamentele si ca tot mai mult ma orientez spre bicicleta.
Tot ca o paranteza, multi ne intreaba in ultimul timp daca o sa renuntam la concursuri. Cu siguranta nu, daca suntem sanatosi. Si mai ales, daca mai avem chef. Deocamdata anul viitor il vad ca anul triatloanelor si a concursurilor prin strainatate. Si acolo trebuie multaaaaaaa alergare :).
Dupa vreo 5km (adica cam pe prima urcare) scap de cireada. Acuma imi gasesc si ritmul.
Fiecare are meciurile lui. Eu am campionatul meu. Asa cum fiecare are cate o pasarica si eu am un intreg stol.
Meciurile mele se numesc Vali si Pepi astazi. Vreau sa-i intrec. Cu Pepi e o adevarata odisee. La 3 maratoane anul acesta a terminat exact cu o pozitie in fata mea. Deasemenea nu mi-ar placea sa fiu intrecut...de multi din cei din spatele meu :).
Am luat gelurile cand a trebuit sa le iau, am baut cand si ce a trebuit. Am fost cuminte. Si pentru a 100 oara - a iesit totul.
Ma ajunge Daniela. Unul din obiective era ca macar la Ciucas sa fiu "cea mai buna fata". Si daca va vine sa radeti, uitati-va putin la timpul pe care il scoate Gianina sau Daniela la maratoane si o sa va inghete ranjetul.
Ma pun cuminte in spatele ei, imi priponesc ochii pe calcaiele ei si acolo raman. Fac mecanic ce face si ea - imi convine de minune ritmul pe care il dicteaza. Cu noi mai este si Balan care a prins o zi proasta. Nu se simte deloc bine si se vede ca se chinuie.
Exista o portiune de forestier pe care poti sa ii vezi pe cei din fata. Ajung acolo si ii vad pe cei mari: Bostan, Viorel, Alin, Nusu, Fane, Isvan, Pepi si inca vreo 2 concurenti. Au undeva la 10minute in fata mea la km20. Se umfla fasolea in mine de mandrie.
Sunt mandru si numai ca ii stiu dupa nume. Si ca majoritatea dintre ei imi sunt prieteni buni.
Continuand cu parantezele: daca ati mai citit din postarile trecute, poate ati observat ca una din constantele care razbesc e indarjirea. Vointa de care dam dovada. Dementa cu care ne urmarim obiectivele. Si munca pe care o depunem pentru a reusi. Fara ingredientele astea nu exista nici o sansa ca sa reusesti: mai ales fara multa, foarte multa munca.
Dar... Mai exista un factor pe care nimeni nu il poate surclasa: bagajul genetic. Intr-adevar cu foarte multa munca si vointa poti sa transformi o lepra TBC-ista si puturoasa (a.k.a eu) intr-un alergator de maratoane. Dar pentru a fi cel mai bun e nevoie de acea "sclipire de divinitate". Si oricat de multe sacrificii ai face si oricat de mult ai munci, sclipirea respectiva o ai...sau nu.
Si asta este unul din motivele pentru care la final am fost asa de multumit. Mi-am gasit in sfarsit locul. Eu mai mult de atat nu pot orice as face si oricat m-as antrena. Si de data asta nu mi-e ciuda si nu ii privesc cu invidie pe cei din fata. Doar cu respect.
Pe urcarea ce duce catre cabana Ciucas trec in fata. Aici trebuie sa capat avantaj fata de Vali. E net superior pe portiunile mai plate. Adopt stilul Danielei, care imi aminteste de copilarie: mainile proptite apasat pe solduri, corpul aplecat la aproape 90 de grade si capul in pamant. Am impresia subiectiva ca inaintez mai repede decat daca as avea bete.
Mai prind pe un concurent din plutonul fruntas. La cabana se intalnesc cele 2 trasee (semimaratonul si maratonul).
Urmeaza urcarea abrupta pana pe varf. Incerc sa trag tare aici. Pe ultimii 50m de sub varf il vad: Pepi e chiar in fata si acuma iese pe varf. Ma uit repede pe ceas si trag ca nebunul pana sus. 1 minut si jumatate. Dar cand ma uit, vad ca deja a coborat o bucata impresionanta. Realizez instantaneu ca daca continua asa nu am nici o sansa sa il ajung. Respect!
Pe prima parte a coborarii ar fi fost utile betele. Aici alerg ca pentru ultimul maraton al anului. Si din nou imi aduc aminte de copilarie. Parca as avea genunchi de guma. Coborarea seamana mai mult cu un picaj liber si imi provoaca o adevarata placere - pana acuma eram calculat - mai urmau alte concursuri si mai aveam nevoie de picioare. Acuma sunt liber.
Din nou la cabana Ciucas si de aici nu mai e asa de mult. O coborare abrupta pe un forestier imi nenoroceste pentru a n-a oara unghiile de la picioare.
Tot drumul mi-a urlat in cap un techno nebun, dat la maxim. Foarte rar apelez la "mijloace externe". Nu folosesc muzica la antrenamente sau la turele de "relaxare". Dar azi a fost cireasa de pe tort - alergam in ritmul "tut-tut-tut-ului" din casti. Ultima urcare spre Muntele Rosu o parcurg rapid - e si punctul in care apare spaima. Am mers perfect, dar de aici urmeaza numai coborare si plat pana la final.
Mi-e frica sa nu fiu ajuns. De fapt sunt terorizat. Asa de terorizat incat nu am curajul sa privesc in spate. Daca as vedea acolo un concurent de la maraton, mi s-ar taia picioarele. Inchid ochii si imi impun sa nu ma uit in spate. De la cabana Ciucas am depasit deja o mare de concurenti de la semimaraton. Ii folosesc de iepuri pentru a-mi mentine ritmul.
Indicatorul cu "Mai sunt 4km". Aici realizez ca si starea de bine e foarte subiectiva. Durerea din tample, starea de voma si moleseala din picioare imi dau de stire ce de fapt am tras mai mult decat am crezut.
Dar cineva acolo sus schimba melodia (chiar asta a fost sa vina, fara misto):
"I will never be afraid again
I will fighttin 'til the end
I can walk on water, I can fly
I'll keep fightin' til I die"
Multam sefu'!
Nu ma uit in spate! In afara de portiunile de urcus pieptis am alergat tot maratonul. Inca un motiv pentru care sunt asa de mandru. 3km - calm, nu ne panicam, nu acceleram. 2km si trecem peste DN1.
De aici am accelerat. Intru in Cheia. 1km. Mai am o coborare pe sosea pana la finish. Ultimele sute de metri imi vine sa dansez de bucurie (partial si fac asta). Fredonez muzica care imi suna in casti. Finish si sunt fericit!
E asa de bine cand esti multumit! Cand nu te mai intrebi: "Cuma ar fi fost daca?". Cand nu mai zici: "Lasa ca data viitoare...".
Imediat dupa ce termin mi se face rau. Da' rau! Ma fortez sa nu vomit. Acuma imi dau seama si cat e de cald, si ca ma doare groaznic spatele de la mersul in pozitia capra, si ca incep sa am crampe.
Alin a terminat pe locul 3...la general. Si locul 1 la categoria lui (si a mea) de varsta. Respect!
Ultima paranteza: Initial abia asteptam sa intru in categoria 30+. Dupa care am realizat ca de exemplu acuma din primii 10, 7 sunt peste 30 de ani...
Fetele noastre au avut o zi mai putin buna:
Gianina a abandonat din cauza oboselii. In primul rand iti trebuie minte sa realizezi ca esti obosit si foarte multa vointa pentru a putea abandona (sincer - e foarte greu sa abandonezi atunci cand lupti pentru titlu). Asa ca asteptam sa ne trimiti un SMS de pe prima pozitie de la MPC!
Elena a venit de la Oasa cu nu se stie ce la stomac. Chestia a urmarit-o toata saptamana si ca un facut si la concurs - si n-a putut alerga din cauza crampelor asa cum si-ar fi dorit.
Asa ca tura asta e o premiera pentru Alin si pentru mine: e prima data cand avem o clasare mai buna decat jumatatile. De fapt conform clasamentului, Elena m-a batut din nou, ba mai mult a mai prins si podiumul (care aici are 5 pozitii).
Despre organizare:
- Truly au avut tupeu. Mult. Si ca la IronBike, pentru tupeu, au nota maxima. Intr-un calendar deja incarcat cu concursuri, in mijlocul vacantelor, in mijlocul caniculei, si-au bagat si ei coada organizand concursul. Si au strans incredibil de multi participanti. Inca odata felicitari!
- Traseul este perfect pentru trail running. Cel mai bun pentru asa ceva din cele 4 maratoane. Nu este cel mai frumos. Este doar cel mai alergabil. In mijlocul caniculei, 80% din traseu se desfasoara la umbra padurii, iar restul de 20% esti in gol alpin la peste 1600m.
- E ultima data cand mai apreciez bunavointa celor din CP-uri. Pentru ca asa e normal sa fie. De acuma o sa remarc doar cand nu este asa.
- marcajele: aici este loc de imbunatatire. Sunt o sumedenie de intersectii si drumuri adiacente. Absolut toate erau marcate, recunosc. Dar, cum le-am zis si organizatorilor, nu intuitiv. La intersectii ma opream, cautam traseul, il gaseam si imi reluam alergarea.
- inca 1 sau 2 puncte de revitalizare ar fi binevenite.
- in rest nu ma pot pronunta deoarece maratonul nostru nu s-a terminat cand am trecut linia de sosire. Dupa ce ne-am revenit, am sarit in masina si a inceput inca un maraton de 500km contracronometru pentru a prinde o nunta in Arad. Pe care am prins-o si unde am si chefuit pana in zori de zi.
Inchei cum am inceput: concursul perfect. Atunci cand totul a mers ca uns. Concursul pe care o sa mi-l amintesc peste ani. Acuma o sa ma intrebati ce loc am scos: pai am luat locul 6 la categoria mea si cred ca 9 la general.
Am scos un timp excelent (4ore treizeci si ceva).
Sper sa imi aduc aminte la anul la concursurile la care o sa merg cum a fost acuma: nu de alta, dar nu vreau sa schimb nimic.
Gata!!! De acuma numai bike (miercuri ma duc la scari si probabil sambata la o tura mai serioasa de alergat ca nu ma duce capul spart sa fac altceva :) ).
Ne vedem duminica la Garana unde s-ar putea sa incerc marea cu degetul: tura de 50km. In momentul asta Geiger tura lunga e tot ce conteaza si nu am chef sa ma obosesc pe mine si bicicleta.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
