Social Icons

EcoExplora 2011

Data: ??.??.??-??.??.??
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Am mai imbatranit un an... Sau? Ia hai sa vedem.

De EcoExplora chiar aveam chef. Nu de ideea de concurs neaparat. Aveam chef de un adventure race. De altceva decat repetitia mecanica intr-un mediu controlat a antrenamentelor de acasa. Pentru un adventure race nu te poti pregati specific. Acolo nu sunt reguli stricte, nu poti sa prevezi si sa controlezi toti parametrii. Acolo intervine neprevazutul. Aventura.

Aveam chef sa merg cu Elena intr-o tura de acest gen. Reeditarea turelor din "tinerete".

Am incercat sa promovez cat am putut Eco Explora de anul acesta. Merita. Calin (a.k.a Captain ) s-a straduit sa organizeze, ca de fiecare data, ceva deosebit. Un traseu greu. Greu e deviza la Eco Explora. Cea grobiana. Cea voalata e: "Un pas...dincolo de limite".

Adventure race-urile sunt altceva. De la nivelul lor ii privesti cu indulgenta pe "muritorii de rand" care lupta la "maratoanele ordinare".

80km tura lunga la un maraton normal de bike. Dar ce ziceti de...hm...230km de MTB?
42km tura de maraton montan. Sau hai sa zicem... vreo 60km la Eco Explora? Nu e mare diferenta, nu? Doar ca pe astia ii faci dupa cei 230km de bicicleta. Si intre aceste probe mai ai presarate 4 "speciale": caiac, rapel, catarare, orientare.

Nu o sa va tin in suspans. O sa va zic de la inceput ca am luat locul 1 la general si am castigat editia din 2011 a Eco Explora.

Nu o sa fie un blog despre cat de greu a fost, cum am luptat sa supraviețuim, cum am fost pe pragul sa cedam si dupa aceea am revenit. Nu. Nu a fost cazul. Mai mult, fara nici o urma de modestie - anul acesta o singura echipa ne-ar fi putut pune bete in roate. Hoinarii. Daca ar fi luat decizii proaste de-a lungul concursului.

O sa fie relatarea la rece a unui adventure race pe care Elena mi l-a facut cadou de ziua mea. Pe care efectiv l-am savurat si in care cu exceptia orelor de final m-am simtit ca  intr-o tura relaxanta de week-end.

Am si o multime de poze. Groaznic de proaste (mai un pic si schimbam sapuniera), dar hai sa trecem pe indelete la treaba:

Seara suntem in poiana la Dumbrava. La noi totul e pe fuga. Fuga la concurs, fuga in concurs, fuga dupa concurs. Nu avem timp sa stam.  Si acuma la fel. Ajungem exact la sedinta tehnica.

Aici am facut un efort maxim si am incercat sa ma concentrez. Am primit de la organizatori hartile, dupa care Captain a trecut sa ne prezinte detaliat traseul si sa ne dea indicatii. Indicatiile respective s-au dovedit vitale.

De la inceput pornim cu un avantaj fata de celelalte echipe: stim in mare zona. Jucam pe teren propriu. Dar n-am nici un fel de "remuscare". Suntem obisnuiti sa "jucam" in Bucegi, Fagaras, Ciucas, Apuseni, Parang si in alte zone pe care le cunoastem doar la ora startului. E normal ca macar odata sa avem avantaj.

Tura de bike se va desfasura in Muntii Almajului. Mare parte mi-e cunoscuta. Mare parte o sa fie o noutate. Deja calculez alternative si strategii.

Daca mi-a placut ceva in mod special la Eco Explora a fost faptul ca... a trebuit sa gandesti. A fost ca un joc de sah. Echipa care lua deciziile cele mai bune putea sa surclaseze cei mai buni bikeri sau alergatori. La concursul acesta aveai tot timpul alternative. Fiecare cu avantajele si dezavantajele sale.

Dupa sedinta tehnica n-am prea reusit sa mananc bine asa ca m-am hidratat doar si ne-am culcat.

Startul e la ora 7.00 de la statuia lui Hercules.

Variante:
1. Mergem cu masina pana acolo, dar atunci va trebui sa o lasam acolo pe toata durata concursului si sa o recuperam dupa finish
2. Mergem cu bicicleta pana acolo.

Varianta aleasa: 1. Nu am de gand sa ne consumam energia cu inca 12km de pedalat. Am timp restul 230km sa ne tot incalzim.

Elena dormiteaza dimineata si ajungem in ultimul moment la start. Hoinarii pornesc in aventura din 2011 de la Eco Explora.

Primii 10km vor fi parcursi in spatele masinii organizatorilor pe sosea. Mi-e destul de greu (cred ca asta a cam devenit laitmotivul ultimelor bloguri, dar cititi cu rabdare mai departe, nu de alta, dar dupa aia mi-a fost doar bine). Bacteria a lasat urme mucoase in urma bataliei de saptamana trecuta, asa ca nu prea am "admisia" optima.

Parasim in grup compact europeanul si intram pe Valea Iardasita. N-am mai fost niciodata pe aici.

Elena dupa ce se uitase fugar peste echipele participante a tras concluzia ca noi putem ocupa orice pozitie intre locul 2 si locul 7. Locul 1 pare amanetat din start de catre echipa Greucenii formata din Alin si Rares.

Deocamdata mie mi se pare ca mergem cam incet. Dar Elena are o problema: tura de week-end-ul trecut i-a afectat serios dorsala asa ca acuma depune eforturi serioase si dureroase pentru a sta in sa.

De asemenea stiu de atatia ani ca nu trebuie s-o zoresc. La anduranta treaba sta cam asa: primele 12-16 ore eu merg mai bine. Dupa care cad ca secerat. Elena are calitatea sa mearga dupa 30 de ore exact ca la start.

Si acuma treaba a stat la fel. Din afara probabil ca parea ca avem un ritm destul de lent. Dar exact acelasi ritm l-am avut si peste 18 ore si 230km...

Asa ca eu pedalez in fata, ma tot opresc si fac poze. E prima data cand am luat aparatul foto cu mine. Vreau sa imi amintesc cu placere de tura aceasta - n-am nici cea mai mica pornire competitiva azi. Mucii au fost eliminati, aerul ajunge acuma in plamani si am chef de tras.

Drumul urca molcom pana la cariera de care pomenea Captain. Aici intrebam muncitorii cum ajungem in Eftimie Murgu - primul checkpoint din concurs.

Ne intalnim a doua oara cu Greucenii - prima data a fost startul. Au o problema mare: lui Alin i s-a rupt la propriu  o bucata din geanta si acuma cauta solutii pentru a putea continua. Rares incearca sa bandajeze roata cu ce gaseste la indemana pentru a putea merge  mai departe. Ma opresc la ei, dar nu am cu ce sa-i ajut.

Plec mai departe sa o ajung pe Elena - in fata acuma e echipa Vulpea. Faza cu Greucenii e nasoala - nu asa trebuie sa intreci o echipa.

E vital sa nu ne ratacim. Asta ridica probleme serioase. Cum voi sunteti niste cititori fideli stiti ca eu reusesc sa ma ratacesc si in propriul apartament. Reusesc sa gresesc drumul acolo unde pare imposibil. Inventez rute de iti sta mintea in loc.

Dar exista si a "dark side": am o memorie fotografica si auditiva foarte buna. Si foarte selectiva. Probabil si de aceea e foarte buna...Ma rog, pe scurt: daca ceva chiar ma intereseaza sau mi se pare important in sistemul meu de logica, atunci lucrul acela nu il uit. Am retinut aproape integral toata sedinta tehnica (repet eu am un creier foarte odihnit asa ca am spatiu suficient de depozitare).

La prima intersectie Captain a zis sa o luam la dreapta. Dar ca sa fim siguri scoatem harta sa ne orientam. Toata tura deciziile au fost luate de comun acord si dupa ce am cantarit optiunile. Asta e iarasi o noutate: de obicei Elena se ocupa cu "trasul" si ii lasa pe ceilalti sa se orienteze. Acuma am conlucrat pentru a gasi ruta optima si pentru a ne orienta in teren.

Hoinarii s-au orientat bine aici. Am stiut sa cititm harta. Ca busola o folosesc cea electronica de pe ceas. Nu stiu si nici nu am chef sa invat sa o folosesc pe cea "ordinara".

Tot urcand am ajuns si in ce pare a fi creasta Almajului - speram sa fim in locul numit Movila lui Grecu. Pe ghidon am pusa harta in ceva ce se presupune ca este o folie cu suport de bicicleta. 90% din produsele Quechua sunt exemplare (inca nu am gasit rucsaci de tura mai fiabili decat a lor de exemplu; corturile sunt uluitoare). Suportul face parte din celelalte 10%... Imi tot pica, dar cum sunt la o tura de placere nu ma enervez si metodic il tot pun la loc.

Ca ajutor in orientare folosesc si altimetrul barometric de pe acelasi ceas batran a meu. Cu harta, busola si altimetrul incercam sa gasim ruta buna in hatisul din muntii Almajului.

Dupa o mini sedinta de orientare am luat-o la dreapta si am inceput sa coboram pe ceea ce speram ca e valea Prigorului. Mergem destul de incet pentru a verifica pe harta daca ceea ce vedem cu ochii bate cu traseul pe care ar trebui sa fim.

Ne ajung Greucenii - Rares a reusit sa faca improvizatia din poza si acuma continua hotarati mai departe. Din cauza improvizatiei bicicleta lui Alin nu mai are frana pe spate ceea ce o sa le creeze seriaose probleme la coborare. Totusi se putea mult mai rau: sa nu mai aiba frana pe fata si sa vezi atunci derapaje...

Ne ajung si... cine or fi? Echipa SpeoTimis. Astia nu erau in plan... Cat de flower power merg in concursul asta, acuma ma gandesc ca poate ar trebui sa acceleram. Fara sa schimbam nici o vorba si Elena gandeste exact la fel.

Trebuie sa parasim undeva valea Prigorului si sa trecem peste dealul Prisaca. Problema e ca nu stim unde trebuie sa cotim. Ca din neant apar muncitorii forestieri si aflam unde suntem si pe unde trebuie sa mergem. Plecam impreuna cu Greucenii si incepem sa traversam Prisaca pe un traseu ciclabil.

Sus la stana folosim resursele locale - ciobanii - pentru a ne asigura pe unde trebuie s-o luam. Coborarea care urmeaza o stiu de la o tura precedenta pe care am facut-o cu Alin si Gianina pe aici. Este suficient de tehnica incat sa trebuiasca sa ii prindem pe Greuceni. Dar nu... Stiu ca ar fi trebuit sa ii ajungem. Hmmm...

Coborarea de pe Prisaca ne duce direct in Eftimie Murgu si la primul punct de control unde ne intalnim cu Mihai - unul dintre organizatori. Suntem prima echipa ajunsa aici.

Vulpea s-a ratacit undeva. Greucenii - unde naiba sunt? Il sun pe Alin, dar are telefonul inchis.

Si astfel suntem pe locul 1. Eu sunt multumit ca ne-am orientat bine. De aici urmeaza o portiune fara probleme de orientare.

Intram pe sosea si pornim catre Ravensca. Soseaua ne duce si prin Dalboset - aici opresc si imi fac un amestec de apa cu Cola. De la Salzkammergut am ajuns sa apreciez amestecul asta mai mult decat orice izotonic. Caldura afara este infernala si de nenumarate ori oprim pentru a umple bidoanele.

Un pic prea lunga portiunea de asfalt. In Barz cotim la stanga catre Ravensca si catre al doilea punct de control. Urcarea asta am facut-o si saptamana trecuta si o stim deja pe de rost. Echilibrul echipei s-a restabilit si asta nu e chiar bine pentru mine. Elena merge la fel - insa eu simt ca "stamina" incepe sa scada.

Greucenii ne ajung iara in momentul in care alimentam pentru a nu stiu cata oara cu apa. Si trec in tromba pe langa noi. Ei sunt din alta liga si cea mai mare greseala ar fi sa incercam sa-i fugarim. In primul rand n-am fi in stare, iar in al doilea rand, pozitia de urmaritor are numeroase avantaje :).

Pana in Ravensca mi s-a parut ca am ajuns mai repede decat saptamana trecuta. Doamne fereste "sa se trezeasca" Elena si sa ma fugareasca, ca atunci am incurcat-o - imi amintesc inca cu groaza de 7500 de anul acesta.

In Ravensca magazinul e inchis asa ca portia de Cola trebuie amanata - chestie care ne nemultumeste pe amandoi. Aici ne intalnim a doua oara cu Mihai.

De aici erau doua variante spre Bigar si checkpiont 3:
1. varianta adventure peste dealuri; mai scurta, mai grea si care presupune orientare.
2. varianta maraton - pe malul Dunarii. Mai lunga, dar mai sigura.

Oricum alegeam varianta 2, dar intrebam pe unde au luat-o Greucenii - si ei sunt tot pe acolo.

Coborarea pana in Liubcova - 19km - e infecta. Ca sa nu mai avem problemele de spatamana trecuta cu penele, acuma rotile sunt umflate la limita. Asta creeaza un disconfort real pe coborari pe forestier la peste 35km la ora unde clantane totul in tine...

In Liubcova bifam kilometrul 100 din concurs. Luam Cola, mancam ceva fructe verzi si ne angajam pe soseaua din Clisura Dunarii.

Frumoasa portiune. Asfaltul a venit ca o mantuire pentru cururile noastre ciuruite. Pe malul Dunarii e si un pic de briza asa ca aici inaintam chiar repede.

Bucuria e de scurta durata insa, deoarece incepe urcarea de 17km pana in satul Bigar. De pe portiunea asta imi amintesc doar fixatia: decat sa fac 17km cu o medie a pantei de 2%, mai bine fac 5 km o medie de 14%. Din pacate drumul este si marcat cu borne kilometrice asa ca ai constant senzatia nimicniciei si a neputintei. Kilometrii devin din ce in ce mai lungi.

Bun! Gata! In zare se vede Bigar-ul.

Am ajuns in CP3 si nici aici nu e deschis magazinul. Asta e o problema serioasa, deorece trebuie sa mancam mancare adevarata - nu geluri si batoane. Si pana la urmatorul punct din Orsova e cale lunga si anevoioasa.

Variante:
- ne intoarcem pe unde am venit si mergem pe sosea pana in Orsova. Varianta foarte lunga, dar sigura si rapida
- continuam prin "munti". Varianta scurta, dar care presupune orientare.

Intrebam din nou pe unde au luat-o Greucenii. Vom continua si noi la deal. Dupa Barz am avut un nou puseu de energie si chef de pedalat.

Trebuie sa o luam pe al doilea drum la dreapta. Nu pe primul; trecem de culme, coboram 400m si dupa aceea parasim drumul bun si intram pe un drum secundar mult mai prost. Asa a zis Captain. Elena a retinut si ea. Reperam drumul si nu balaurim nici macar un milimetru.

Vedem si urmele celor din fata. Avantajele urmaritorului :).

A urmat un drum de 7km printr-o padure. Nu pot sa zic ca mi-a placut sau nu. In schimb Elena l-a urat. L-a suduit cat a putut si s-a enervat de-a lungul lui cat in intreaga tura cumulat.Era plin de bolovani si te zdruncina serios asa ca avea ea motivele ei.

La iesirea din cei 7km ghici cu cine ne intalnim? Greucenii inconjurati de o ceata de endur-isti. Glumesc si ii intreb daca au fost luati ostatici. E vorba de niste cehi care vor sa ajunga in Bigar.

Banuiesc ca suntem in locul numit Frasin asa ca de aici o vom lua la dreapta. Mai mult, recunosc si zona - am mai fost si pe aici. Urmeaza o coborare mult prea lunga catre golful Mraconia.

Pe parcursul ei s-a intamplat un singur lucru notabil: schimbatorul Elenei nu a mai mers. Asta nu e bine avand in vedere ca eu sunt un antitalent tehnic. Se rupsese cablul si nu mai putea sa schimbe vitezele. Am reusit cumva sa il "prelungesc" si sa prind un capat in schimbator. Merge din nou si pana la final Elena a putut folosi toate vitezele.

Greucenii evident ca s-au dus inainte. In punctul acesta am considerat ca i-am vazut ultima oara. Nu mai exista portiuni tehnice si nici multe portiuni de urcat unde le-am fi putut crea probleme.

Iesim iarasi la sosea si pornim catre Orsova. Mergem din nou repede pe asfalt, dar suferim tot mai acut de sete si de foame. Mancam toate fructele pe care le gasim in copacii de pe marginea drumului. Elena vizeaza la mancarea din Orsova. Dar eu nu mai birui nici pana acolo. In Eselnita tragem pe dreapta la un magazin si trecem sa mancam.

Nu mai puteam continua daca nu mancam ceva mai consistent. Asa ca am cumparat un cascaval, o paine, 7 cornuri 7 days, apa minerala si ne-am pus pe mancat. Mai mult decat orice am nevoie de "bule". Nu mai suport apa plata. Beau orice altceva, doar sa aiba bule.

In timp ce ne luam tacticos cina, apare si echipa Vulpea. Merita si ei o prezentare: e vorba de Mircea Baba si Claudiu. O echipa redutabila.

Adventure race-ul e mai mult decat un concurs fizic. De aia si e asa de fain. Si trebuie sa iti cunosti adversarii si sa anticipezi ce o sa faca ei.

Ei sunt mai buni decat noi la bike. Ii putem bate la celelalte probe daca nu pierdem mult acuma. Dar in loc sa ne luam dupa ei mancam pe indelete, mai facem cateva poze si pornim incet (ca sa ne facem digestia) catre Orsova.

Stiu ca si ei trebuie sa se opreasca. Sunt oameni. Stiu ca nu s-ar fi oprit langa noi. Stiu ca s-au ratacit, au fost nervosi si acuma trag sa creeze ecart. Stiu ca o sa se opreasca in Orsova sa manance inainte de "asaltul final".

Ii gasim la CP4 langa masina Gianinei mancand. Nu sunt prezicator - am doar asa de multe concursuri in spate...

Gianina se ocupa de noi - ne da si o doza de Cola - multumesc mult!!! Mai mult, ne furnizeaza o informatie vitala: "Treceti viaductul si o luati la stanga". Asa zisese si Captain la sedinta tehnica.

Plecam primii din CP. Strabatem Orsova, intram pe european, trecem viaductul si imediat incep sa caut drumul la stanga. Nu e nici unul. Doar o platfoma inaltata si o trecere de cale ferata. Captain a zis ceva si de un indicator cu Ilovita. Nu-i aici. Dar dupa trecerea de cale ferata e un ditamai drum forestier. O fi asta? Daca nu-i?

A fost interesant :). Am pornit pe drum. Aveam motivele noastre sa ne grabim. Inca odata: un adventure race e mult mai mult decat pregatirea fizica. Uneori trebuie sa fii "curva". Vulpea nu era in spate cand am pornit catre Ilovita. Nu ne-au vazut. S-au ratacit si pana aici - puteam scapa inca odata de ei. Dar daca nu e asta drumul? Mancarea s-a digerat, sangele a ajuns la cap si pot sa gandesc. Alternative, alternative, alternative. Pierdem mai mult daca ne ratacim, decat daca ne fugarim cu ei. Hai inapoi in european sa verificam situatia.

Intre timp apare si Vulpea. Elena vede marcajul ruginit pe care abia vizibil se vede scrijelit Ilovita. Drumul era bun. Pornim 2 echipe catre creasta Mehedintilor. Injur in barba. Asta e...

Mircea accelereaza pe urcare. Stiam ca asa va face. E un catarator foarte bun. Si stie cat e de demoralizant sa vezi cum se indeparteaza adversarul. Din fericire pentru noi concursul e pe echipe de doi, asa ca nu poate sa o zbughiasca.

Seara incepe sa se lase peste un forestier care urca nesimtit de abrupt catre eolienele din creasta. Acuma e greu, tot mai greu. Ne apropiem de kilometrul 200, venim dupa o zi torida si avem de catarat destul de serios aici.

Cu ultimele licariri de lumina ajungem la prima eoliana care scoate un sunet sinistru in timp ce se invarte. Drumul urca mai departe nesimtitor la oboseala noastra.

Un nou puseu de energie. O noua bifurcatie. Captain a zis sa urmarim lumina rosie de la ceva antena. O luam incolo. Vulpea a ramas undeva in spate. Habar n-am de ce si asta ma intriga. Fie ne iau de iepuri pe portiunea asta, fie au patit ceva.

Pentru cazul in care ne iau de iepuri hotarasc sa nu folosim frontalele desi e deja bezna. Cadem de pe biciclete. Injur iara. Asta e, mai bine aprindem frontalele... Cacat!

Tot pe portiunea asta, Elena are o serie consecutiva de cazaturi dintre care una destul de urata. Oboseala incepe sa isi spuna cuvantul.

Intre timp am dat de marcajul de creasta - banda rosie. Semnele sunt destul de dese si ne dau incredere. Din nou o bifurcatie. Urmez drumul evident. Mergem cale de vreo 400m si nu vedem nici un semn. Nu e bine. Hai inapoi. A fost singura ratacire in tot concursul.

Ajunsi din nou la bifurcatie o luam pe drumul celalalt. Noi si inca 4 frontale. Acuma ne-am cam dezumflat. Cine naiba ne-a mai ajuns?! Bombanind o iau la deal pentru prima data tragand tare. De ciuda. Elena a ramas in spate si o aud vorbind cu cineva. Recunosc glasul - e Alin! Pentru a nu stiu cata oara ne reintalnim cu ei. Rar m-am mai bucurat asa de tare sa il aud pe Alin in jur.

Primele 3 locuri sunt acuma impreuna. Totul e iarasi pe fagasul normal.

Traseul continua intr-o urcare destul de sustinuta si facem eforturi seriaoase pentru a ramane pe biciclete. Suntem chiar pe creasta mehedintilor si o perioada cel putin nu avem probleme de orientare.

Pozele urmatoare (chiar daca sunt infecte ca si calitate) se constituie intr-un moment fotografic foarte rar: surpind starea de oboseala a concurentilor dupa 16 ore de pedalat non stop. Spun ca sunt foarte rare, deoarece in asemenea momente nu prea iti vine sa mai faci poze - esti mult prea rupt de oboseala:

Memorabila poza: doi campioni la MTB efectiv la pamant. Rares bolborosea ceva cu capul in piept: "Tie iti mai arde acuma de poze?!". Elena avea motive intemeiate sa stea in pozitia respectiva.

Mircea sprijinea bicicleta sau invers - ca nu sunt foarte sigur. I-a dat o mana de ajutor lui Alin la gasirea traseului. Interesant e ca dupa ce ne urneam parea ca se trezeste la viata.

Claudiu a fost cel mai tare: el s-a fofilat repede intr-un coltisor linistit departe de luminile frontalelor si s-a culcat pana cand am gasit noi traseul.

Avem cu noi doua harti. Una a lui Danut Calin care seamana cu o pictura de Picaso si care poate fi folosita pe post de poster acasa, dar nu ca sa te orientezi in teren cu ea. A doua este din renumita serie de harti topografice militare. Acolo sunt cam toate detaliile, mai putin unul - nu are trecute potecile si drumurile forestiere - asa ca poti sa te stergi la cur cu ea - daca ar fi mai moale. Asa ca si asta de e de "un real ajutor".

Punand cap la cap plus informatiile de la Captain, gasim drumul catre Poiana Musuroaie si implicit CP5. O coborare frumoasa chiar si la lumina palida a frontalei ne duce in acest CP. Deja de mult timp visez la apa - din pacate nu gasim aici decat stampila pentru foaia de control.

Si mai neplacut - de aici nu mai putem sta pe bicicleta. Mehedintii au o anumita particularitate : se constituie intr-un versant stancos si foarte abrupt catre Valea Cernei. Pe acolo trebuie sa coboram noi pentru a ne reintoarce in tabara de baza.

Prima parte a fost si cea mai groaznica: portiunea Musuroaie - Crucea Alba. A fost cumplit. Era deja 12 noaptea si noi ne croiam drum printr-o vegetatie spinoasa si foarte deasa fiind obligati la fiecare metru sa trecem bicicletele peste copacii cazuti de-a curmezisul. Aici a fost singura portiune in care am cedat psihic. Am inceput sa injur si sa urlu. Dar cum suntem 6 concurenti laolalta in aceeasi situatie, parca nu mai e asa de sumbru...

Asta imi aduce aminte de Isvan. Vroia sa imi dea ceva cristale care sa ma ajute. Si m-a intrebat cu ce as vrea sa le "programeze": sa am sanatate, noroc, sa  imi mearga bine, s.a.m.d. M-am gandit eu ceva si i-am zis: "Mai, ce tine de mine Isvan, ma descurc perfect si singur. Dar n-ai putea sa le programezi sa le fie la restul rau?!". Asa si acuma: daca eram singuri pe aici, ma puneam in cur si plangeam de nervi; dar asa in 6, cand si restul se chinuie, parca situatia nu e chiar asa de nasoala.

A durat suficient de mult portiunea aceasta, incat aparitia Crucii Albe de dupa colt sa fie o adevarata mantuire. Acuma cei care au mai fost prin Herculane stiu ce inseamna urcarea pana la Cruce. Intrebati-i pe ei daca ar merge pe acolo cu bicicleta. S-ar uita la voi si ar zice ca sunteti cretini.

Nu-i intrebati daca ar cobora de acolo cu bicicleta noaptea. Toti ar zice ca asa ceva e imposibil. Alin cu mine nici macar nu ne gandim sa ne urcam pe biciclete. Miroase a sinucidere. Rares, Mircea si Claudiu nici nu se gandesc sa nu se urce. Si din urmele de frana care se vedeau pe jos se pare ca baietii chiar au reusit coborarea de la Crucea Alba, noaptea, PE bicicleta. Uluitor.

Elena cocheteaza si ea cu ideea. La un moment dat se urca pe bicicleta si porneste la vale. De sus s-a vazut destul de inspaimantator: intr-una din zecile de serpentine foarte stranse a derapat si a picat catre vale prinsa in SPD-uri si cu bicicleta dupa ea. O vedeam cu incetinitorul cum aluneca la vale. Caderea i-a fost oprita de copacii desi. Dupa aventura aceasta (si inca o cazatura imediat dupa) am coborat toti trei cuminti pe langa biciclete pana in sosea.

Au mai urmat 12km de asfalt pe care i-am parcurs in transa - astia paradoxal mi s-au parut ca au trecut cel mai rapid, probabil mare parte din ei i-am dormit la propriu. Ramasesem iarasi in spate, Greucenii si Vulpea evadand din nou. Dar oricum nu conta, urma sa ne intalnim in tabara de baza

Tabara de baza este si CP6 si totodata sfarsitul turei de bike. Tura a cumulat 230km (fara a pune la socoteala portiunea de carry bike) si a durat 18 ore. A fost un adevarat tur de forta. Si daca bike-ul in sine reprezinta o provocare, la Eco Explora aceasta a fost doar prima proba.

Acuma e vital sa stim sa ne organizam timpul si sa ne recuperam. Aici e vorba de strategie: ce faci? Bagi cateva geluri si o iei imediat la picior? Pana la urma esti om si inevitabil oboseala o sa te paleasca spre dimineata. Stai si dormi cateva ore acuma ? Pierzi timp pretios, dar ai mintea limpede si forte proaspete dimineata. Decizii, decizii...

In primul rand trebuie sa mancam mancare adevarata. Dupa care ne schimbam hainele. Odata cu mancarea si caldurica din cort vine si senzatia acuta de somn. Ii propun Elenei sa dormim macar 30 de minute si sa plecam dupa aceea.

Greucenii apar la cort si ii dau lui Rares betele telescopice - eu voi incerca sa merg fara ele (daca Kilian Jornet poate, pot si eu...mai nou na tot uit la filme cu cul alergand  -am inceput pregatirea mentala pentru UTMB). Par plini de energie si ne anunta ca pleaca in tura de trekking.

Eu sunt prea obosit si prefer cele 30 de minute de somn. N-am dormit - am murit efectiv. Am renascut temporar dupa 15 minute si dupa aceea cand ceasul a sunat expirarea timpului. Dificil moment: a fost cumplit de greu sa imi conving corpul sa iasa de la caldura si confortul sacului de dormit. Este una din cele mai grele batalii pe care le-am dat la Eco Explora. Infernal de greu reusesc sa ies din cort. Acuma gata; suntem pregatiti de trekking.

Pornim in alergare (da, alergare, chiar daca usoara, dar tot alergare se cheama) catre cascada Vanturatoarea. Desi este un punct turistic renumit in zona, eu nu am fost niciodata acolo, asa ca las orientarea in seama Elenei. Cele 30 de minute de motait au facut minuni si ma simt proaspat de parca nu as veni dupa 230km de bicicleta.

Dar starea de euforie nu dureaza foarte mult si pe pantele accentuate catre cascada incep sa rasuflu din ce in ce mai greu. Si atunci am calculat si gandit si facut planuri. Si aici am castigat concursul. Am pregatit mai multe scenarii in functie de diferiti factori. E si motivul pentru care la inceputul blogului am spus ca o singura echipa ne-ar fi putut invinge anul acesta: Hoinarii.

Planul e curvesc, n-are nici o legatura cu spiritul de adventure race, dar poate fi castigator. O sa urcam la cascada. Acolo o sa dormim pana dimineata cand vom face rapelul. Sub nici o forma nu o sa intram pe portiunea de orientare catre varful Arjana - mai ales noaptea. De acolo o sa coboram tot ce am urcat, inapoi in sosea. Vom face proba de caiac, dupa care vom merge pe traseul de Hercules catre Arjana. Mult mai lung, dar alergabil si fara nici o portiune de orientare. De pe Arjana nu o sa continuam pe creasta. Ne vom retrage din nou la siguranta catunelor si a drumului de caruta pentru a inainta repede, a ne feri de soare si a avea apa.

Vom cobora in sosea, vom urca pana in crovuri la CP9 si de aici vom cobora tot ce am urcat, inapoi la sosea. In loc sa mergem pe linia crestei prin faimoasele si frumoasele crovuri, vom cobora in Valea Cernei pentru a alerga pe sosea. Vom urca dupa aceea catre ultimul CP dupa ce in  prealabil vom face proba de catarare.

Planul e perfect - in principal fiindca acuma cand scriu blogul stiu ca el a functionat. Are doua puncte cheie: in primul rand sa ne impunem sa dormim stiind ca "pierdem" 3 ore si in al doilea rand, sub nici o forma, sa nu incercam sa urcam de la Vanturatoarea catre Arjana.

Destul de obositi ajungem la baza peretelui de la Vanturatoarea. Aici ii gasim pe Bogdan si Nadine, ii trezim si le zicem ca dimineata la 7 vom intra la rapel. Tot aici am avut o noua surpriza: Greucenii nu au ajuns inca. Asta nu o inteleg deloc: unde sunt? ce fac? Nu au cum sa evite punctul asta - toate punctele trebuie parcurse in ordine. Nu inteleg.

Elena a mai fost pe aici si stie ca mai sus la baza peretelui sunt niste adaposturi amenajate de cataratori unde se poate dormi. Le gasim si ne bagam in sacii de bivuac. Am adormit instantaneu. A fost cald si placut peste noapte; dimineata ne gaseste odihniti si cu mintea limpede.

Suntem prima echipa de la rapel. Ajuns in partea de sus, de unde trebuie sa pornim, incep sa ma codesc. Pe scurt: mi-e frica. Elena e hotarata si mai ca trage de mine. Si eu trag, dar de timp. Pana la urma n-am ce face si trebuie sa ma las in gol. Primul pas e mai greu - il fac si dupa aceea imi zic: "OK, inca un amarat de rapel. Plictiseala - puteau sa inventeze altceva."

Pasesc fara chef pe perete pana cand la un moment dat... peretele dispare si ramanem suspendati in gol (rapelul il faceam in paralel impreuna cu Elena). Nu inteleg ce s-a intamplat si ma uit in jos. Greseala!!! Undeva in fundul Pamantului o vad pe Nadine mica-mica de tot. In timpul asta noi suntem suspendati in gol - peretele facuse o ditamai subplomba si acuma nu mai aveam nici un punct de sprijin.

A fost cel mai lung, spectaculos si infricosator rapel pe care l-am facut vreodata. Tebuie repetat cu prima ocazie. Jos sunt plin ochi de adrenalina asa ca pana la sosea aproape ca fug.

Am bifat ateleierul 1, acuma urmeaza proba de caiac. Gasim repede punctul de control - si aici suntem tot prima echipa. Eu nu sunt prieten cu apa, cu probele de apa, pluta, barca, vaslitul. Asa ca atelierul acesta mi se pare cel mai nesuferit.

Trebuie sa parcurgem o distanta de 800m pe lac pana la un punct unde capsam foaia de parcurs, dupa care sa ne intoarcem. Nu m-am mai dat pana acuma cu caiacul. Intru in el, iau vasla si incep sa lovesc apa.

Ce-a urmat a fost pisu' lumii. Cam la fel a fost descrisa experienta de toti concurentii: o miscare spiralata necontrolata. Orice faceam, caiacul se invartea  cand in stanga, cand in dreapta, numai inainte nu mergea. Cu timpul am invatat sa opresc miscarea de rotatie. Pana la final nu am inteles ce trebuie sa fac ca sa inaintez drept. Cand ma invarteam, nu ma mai oboseam sa il readuc in pozitie si vasleam cu spatele. Alta data cand vedeam ca incepe sa faca spirale - stiam deja ca nu il mai pot indrepta si incercam sa vaslesc cat mai vartos, macar sa mai castig ceva metri pana o sa isi desavarseasca spirala.

In timpul asta, s-o fi auzit pe Elena... Sau mai bine nu. Tabu.

Ideea e ca eu cumva - habar n-am cum - am reusit sa indrept titirezul catre destinatie. Am lasat-o pe Elena un vulcan de nervi intr-o miscare de rotire perfecta in mijlocul lacului si m-am dus singur sa capsez foaia. Cand am revenit, Elena era tot acolo, doar ca mult mai nervoasa. Am pornit impreuna catre punctul de control.

Fericit ca am scapat de proba de apa... am picat in lac. Futu-ti mama ta de H20! Trebuia sa iti iei tributul? Ud leoarca am plecat catre tabara de baza (planul de bataie mai avea si avantajul ca ne tot ducea prin tabara de baza asa ca puteam sa ne imporspatam rezervele sau in cazul de fata sa ne schimbam hainele).

Cu o pereche noua de incaltari - perfizii Salomoni - suntem gata de atac catre varful Arjana.

Situatia in clasament se prezenta astfel intre timp: de Greuceni nu stiam nimic, dar cand am revenit in tabara de baza i-am gasit acolo. Nu au gasit punctul de control de la Vanturatoarea, au dormit in padure si dimineata au luat decizia sa abandoneze.

Vulpea a dormit peste noapte in tabara de baza si ne-am intalnit cu ei la rapel - asa ca putem spune ca in punctul acela s-a dat un nou start. Urma sa vedem care strategie e castigatoare.

Pornim in sens invers pe traseul de Hercules si pana in Dobraia facem cu 10 minute mai putin decat la maraton. As zice ca in conditiile date e un timp excelent. Amandoi mergem foarte bine aici - cele 3 ore de somn au fost cel mai bun energizant. Prisacina, Saua Prislop si Arjana. La 2 ore si 10 minute de la plecarea din tabara de baza suntem pe varful Arjana. Am mers fenomenal. Fara modestie.

Aici pierdem ceva timp pana dam de punctul de control unde il gasim pe Mihai. Suntem prima echipa. Am castigat!!! A fost mai rapid sa cobori de la Vanturatoarea, sa faci proba de caiac, sa mergi pe traseul mai lung de la Hercules pentru a urca Arjana, decat sa mergi direct de la Vanturatoarea catre varf.

Stam destul de mult aici si soarele incepe sa ne moleseasca. Elena nu e foarte convinsa ca urmatoarea etapa a planului e optima, dar caldura o determina sa imi dea dreptate. Coboram inapoi in Prisacina.

Aici o cunoastem si noi in sfarsit pe faimoasa tanti Maria. Maria ne intampina bine dispusa de dupa coltul casei. Ne descoase despre Alin si Gianina, ne mai povesteste de toate cele,  dupa care ne imbie la niste branza. Uaaauuu! Asa ceva nu se refuza. Si vine tanti cu doua rotocoale cat roata carului de branza. Greu am convins-o ca n-avem cum sa le caram dupa noi. Pana la urma impartim pe din doua o bucata uriasa, ne luam la revedere si pornim mai departe catre Inelet.

Branza a fost dumnezeiasca. A pus la loc toate sarurile pierdute in ultimele 30 de ore. De fapt le-a pus chiar in exces. Acuma suntem amandoi deshidratati din 10 in 10 minute. Drumul Prisacina - Inelet pare interminabil, dar are avantajul ca este permanent la umbra si avem tot timpul apa langa noi.

La un moment dat ne gandisem sa coboram direct din Prisacina la sosea. Din fericire ne amintim de un episod din "tinerete" cand am bantuit destul de mult pe acolo asa ca inca odata alegem drumul lung, dar sigur.

De Inelet trecem fara sa ne dam seama, chestie care ma prost dispune. Dar stim de la Captain ca se poate cobora din catunul urmator: Scarisoara. Cu ajutorul localnicilor aflam ca dupa biserica incepe coborarea.

In poza se observa scarile pe care trebuie sa le urce localnicii (majoritatea la o etate destul de avansata) pentru a ajunge din vale la casele lor.

Infectiile de papuci incearca sa ma chinuie iara: nu mai aveti cum opinci nenorocite - tot voi mi-ati smuls unghiile asa ca acuma nu mai aveti ce sa stricati.. Cobor cu lateralul injurand producatorul, caldura, lipsa apei, lungimea traseului... Incep sa ma apropii de zona rosie. Momentul in care iara o sa trebuiasca Elena sa traga de mine - cel putin acuma am rezistat mult mai bine si mult mai mult.

Ajunsi aproape de sosea suntem efectiv uscati de la branza lui tanti Maria. Pe toata coborarea nu am mai gasit nici un izvor, asa ca m-am impacat cu ideea ca  o sa beau direct din Cerna. Gasim chiar la pod un fel de izvor si ne ostoim setea. Am terminat cu Muntii Cernei, e momentul sa cucerim Mehedintii.

Urmand indicatiile lui Captain, cotim la stanga pe sosea (daca ne luam dupa localnicul din Scarisoara care ne-a zis sa o luam la dreapta, la ora asta as fi fost condamnat pentru genocid  - ala ori nu stia care e diferenta intre stanga si dreapta, ori habar n-avea unde vrem sa mergem si ca sa nu dea prost a zis ceva).

Dam de traseul care ne va duce in crovuri si incepem urcarea. Si asta a mers bine. 1 ora si 10 minute pana la punctul de control. Elena acuza oboseala - desi nu arata deloc prin ritmul de inaintare. La punctul de control isi ia "shot-ul" marca proprie: 2 plicuri de Ness turnate direct pe gat si o gura de apa cat sa faci praful sa alunece la vale.

De aici am modificat planul initial: Elena a zis ca nu poate sa alerge pe sosea si ca prefera sa parcurgem creasta Mehedintilor. Adevaru-i ca pentru psihic ar fi fost destul de demotivant sa coboram tot ce am urcat stiind ca la final va trebui sa urcam la loc tot ce am coborat...

Asa ca sunt de acord cu schimbarea de plan. La punctul de control nu putem pune stampila, deoarece aceasta (stampila adica) e plecata sa caute semnal la telefon pentru a putea comunica cu tabara de baza.

Am urcat chiar bine pana in crovuri, dar se pare ca a fost ultima rabufnire de energie. Elena se tot departeaza si la un moment dat ajunge sa se vada la un crov distanta in fata. Inevitabilul s-a produs (iara): epuizarea m-a biruit pana la urma. Ultimul crov ma scoate din sarite. E adanc, asa ca o sa coboram destul de mult. Si dupa aceea vine o urcare catre varful Pietrele Albe.

Mic si obosit dupa atatea ore de efort, de pe partea cealalta a crovului urcarea respectiva pare inabordabila. Elena m-a asteptat aici si a simtit momentul meu prost. M-a antrebat daca nu vreau un Activator. De obicei nu consum asa ceva la turele de anduranta, dar cum acuma sunt pe sfarsit, ii dau o sansa.

A avut cel mai rapid efect din istorie. Exact cum scrie in prezentare: un adevarat shot de energie. O "bomba". Stiu insa foarte bine care e reversul: dupa 30-40 de minute ma va lasa "gol". Nu exista solutii magice (cel putin nu cele legale): nu are fiola aia de unde sa iti dea nergie. Nu face decat sa stoarca ultimele picaturi pe care le mai ai in tine. Le aduna si le foloseste pentru un ultim sprint.

In general ar trebui sa retineti un aspect (in special cei care sunt asa de vehementi contra gelurilor): ale nu iti dau energie. Energie iti da mancarea si somnul. Alea pun la loc ce pierzi prin transpiratie si dau mancare primara la muschi sub forma de carbohidrati  - cat sa nu clachezi. Atat. Dar nu iti dau energie si nu te fac "mai bun".

Asa ca acuma sunt decis sa profit de boom-ul acesta si urc repede (probabil mult mai repede decat as fi facut-o odihnit cu peste 30 de ore in urma) pana pe varf. Efectul n-a trecut asa ca ii dam aproape in alergare pe creasta.

Aici n-ai ce sa cauti "la prima vedere". Nu exista o poteca, cresta este invadata de vegetatie spinoasa, n-ai puncte de reper. Noi am mai facut creasta de cateva ori (si vara si iarna) asa ca alergam hotarati prin hatisul de verdeata.

Avem un motiv intemeiat sa ne grabim: inca din Prisacina mi-a venit ideea ca noi nu ajungem la proba de catarare. Asta ar insemna sa trebuiasca sa asteptam pana a doua zi dimineata pentru a o putea face. Si asta schimba cu totul datele problemei. Oricat de bine suntem situati acuma in clasament, nu ne putem permite sa pierdem o noapte. Asa ca incepand cu Prisacina tura a fost destul de stresanta - luptam cu timpul. Era important sa ajungem pana la 19.30 la proba de catarare.

Toata bucata din Prisacina am stat cu ochii atintiti pe ceas. Si cum o poveste adevarata trebuie sa aiba un dram (sau mai mult) de suspans, in cazul nostru suspansul se accentua pe masura ce ne apropiam de valea Tesnei. Daca la inceputul turei prin crovuri era evident pentru mine ca o sa intarziem (si inca cu mult), pe masura ce ne apropiam sansele incepeau sa creasca simtitor.

Stresul acesta a mentinut ritmul ridicat si ne-a tinut in priza. Avem un ultim obstacol mare: coborarea din creasta pana in Valea Tesnei. Este vorba de 650m diferenta de nivel. Nu am stiut niciodata care este drumul bun. Tot timpul am abordat alt traseu, de fiecare data suficient de dificil incat sa ne gandim ca ar fi o adevarata sinucidere sa cobori pe acolo.

Acuma va trebui sa incercam asta. De portiunea asta mi-e cel mai frica. Elena coboara mai bine ca mine (de fapt toti coboara mai bine ca mine). Nu imi place sa fortez la vale - mi-e frica sa nu ma accidentez si nu vreau sa imi fortez incheieturile. Asa ca aici cred ca s-a terminat lupta cu timpul, de data asta cu o infrangere. Si acuma mai am si porcariile astea de papuci care ma nenorocesc pe drum drept, nu pe o panta de 60 de grade sau mai mult.

Am ajuns si pe marginea "prapastiei". N-ai cum sa cobori pe aici. Pe aici nu se poate decat sa cazi. Si eventual sa te franezi in cadere de copacii de pe drum. E incredibil de abrupt. Am stat un pic pe margine si dupa aceea am pornit la vale. Nu precaut, de-a latul, pas langa pas. Asa ar fi durat o eternitate pana jos. Nu!!! Cu un chiuit am inceput sa accelerez la vale pe panta abrupta. N-aveam cum sa ma opresc - stiam si eu asta. Asa ca in alergare am ochit un copac si am carmit catre el. Ajuns in dreptul lui, m-am folosit de trunchi pentru a frana un pic si a ma arunca mai departe catre urmatorul copac.

O nebunie! Nu se poate descrie. N-am mai coborat asa din copilarie, de la Tarlungeni. Dupa portiunea superba de inceput, unde efectiv am mers ca mingea la jocul de flipper, a urmat adevarata delectare: grohotisul. Ca sa fie treaba buna, era nevoie de grohotisul ala fin pe care se putea skia. Woooow! Cum  sa va descriu senzatia?! Aici am skiat si am chiuit in continuu. Da-le incolo de picioare si de articulatii - e prea faina senzatia.

Iuresul a durat aproape 20 de minute, ultima portiune panta domolindu-se si acolo am mers mai lent. Valea Tesnei a coincis cu momentul in care efectul Activator-ului a trecut. Acuma parca am fost lovit cu maciuca. M-am pus in cur pe malul apei si am ramas acolo inert. Elena era plina de energie si a plecat sa caute punctul de control 10.

Ceva imi zice  ca e in amonte fata de punctul unde am iesit noi in poteca. Dupa nici 5 minute de urcat gasim si punctul, mai punem o stampila si acuma ne putem indrepta catre proba de catarare. Coborarea pana la perete a fost agonizanta. Simteam ca dorm pe mine, ma dureau toate, nu mai aveam energie de nimic (asta pentru cei care cred ca Activator-ul e magic: e, vreo 30 de minute, dupa aia te ia dracu'...). Mai aveam o fiola de Activator, dar n-are rost sa o iau - nu poti scoate apa din piatra seaca. Si nu mai exista pic de energie in mine. Mi-e sete, mi-e foame, nu mai respir regulat si nu mai am nici un chef.

Dupa o eternitate ajungem la peretele de catarare unde eu cad intr-o rana. Ajungea ca am ajuns la timp aici, nu era obligatoriu sa si facem proba. Elena in schimb are chef de catarat. Bafta! Alege traseul mediu si reuseste sa ajunga pana in top. Si de jos a parut greu...

Gata si cu asta. Mai trebuie sa coboram pana in tabara de baza si acolo sa facem proba de orientare pentru a incheia concursul. Intre timp ne-am intalnit cu Nutu si Gabi, echipa de pe locul 1 de la tura scurta si am hotarat sa facem impreuna orientarea.

Intorsi in tabara de baza mancam ceva pe fuga, ne relaxam un pic, numai bine cat sa vina noaptea, dupa care suntem gata de orientare. Responsabil cu aceasta proba a fost nea Chiuzbi. Informatiile pe care ni le da inainte de start sunt deosebit de utile si ne ajuta sa gasim punctele de pe traseu mult mai usor.

A fost vorba de gasirea a opt puncte imprastiate pe o distanta de peste 6km si cu o diferenta de nivel care in conditiile de sfarsit de concurs a fost semnificativa. Am avut noroc si cu "farurile" lui Nutu si Gabi care au facut identificarea posturilor mult mai usoara. Dupa o plimbare de vreo ora am identificat toate punctele si de data aceasta ne putem intoarce definitiv in tabara de baza.

Dupa vreo 39 de ore de concurs efectiv, echipa Hoinarii a terminat Eco Explora 2011 pe locul 1. Multumesc Elena.

Apropo, prima zi de concurs a coincis cu ziua mea de nastere. Nu imi pot imagina un mod mai fain de a o petrece decat sa pedalez intr-un concurs alaturi de Elena cale de 230km de drumuri si carari montane. A fost cea mai frumoasa zi de nastere pe care am avut-o.

Acuma la final... A fost un concurs foarte greu. Si care mie mi-a placut mult de tot. Nu a existat presiune, am concurat de placere. A fost vorba si de multa strategie - chestie care mi-a placut. A fost vorba de testarea limitelor fizice la final de sezon, la final de 31 de ani, dupa esecul de la Ciucas. Am mers excelent. Si am avut parte de echipa perfecta - o placere sa concurezi alaturi de Elena. Doua locuri intai in 2011 pentru mine - ambele la competitii pe echipe.

Despre organizare:
- probele speciale au fost excelente si ca organizare si ca nivel de dificultate si spectaculozitate. Nu au avut nimic fortat in ele. Au fost naturale si au constituit unul din factorii cei mai importanti functie de care trebuia sa iti gandesti strategia.
- bike-ul: o tura uriasa la propriu care ne-a pus serios la incercare. Cum un adventure race nu are niciodata acelasi traseu de la an la an - ma bucur ca nu se mai repeta acest traseu.
- trekking-ul: iti oferea posibilitatea sa alegi. Si asta a fost distractiv si a dus la un plus de spectaculozitate.

Captain si-a dorit mult sa organizeze acest concurs. Din punctul meu de vedere a fost o reusita. A reusit sa mute o intreaga echipa din Baia Mare pana pe Valea Cernei si a organizat acest adventure race.

Trebuie lucrat la un capitol important pentru anul viitor: promovarea. Trebuie sa vina mult mai multe echipe  - e pacat daca nu ar fi asa.

Ce a urmat dupa tura se poate vedea in pozele urmatoare:
Dupa un somn greu si lung am optat pentru relaxarea la una din baltoacele calde de pe Cerna.

Asa de mult ne-a placut incat pe seara ne-am intors cu inca "cativa" prieteni.

Nu pot incheia inainte sa va prezint o echipa simpatica: Mardale si Horia.

Pentru mine a insemnat mult Eco Explora: a insemnat sa trec peste momentul : "bacteria de Ciucas". A insemnat sa fac o tura superba intr-o echipa perfecta. A insemnat sarbatorirea zilei de nastere. A insemnat sa imi cristalizez si mai bine planurile pentru 2012: IronMan, Olympus, UTMB. O sa fie mai putine, dar mai de calitate.

A, da si nu pot sa inchei blog-ul lipsit de modestie decat asa: acuma cateva saptamani am lansat provocarea: va "incumetati" sa veniti la start pantru a va intrece cu Hoinarii? N-au fost vorbe in vant - noi ne-am tinut de promisiune anul acesta.

Si promitem ca si anul viitor sa fim niste adversari dificili la Eco Explora 2012. Veniti?

6 comentarii:

Mircea spunea...

Erata

Iulian din blogul asta e Claudiu Dragoiu in realitate.

Si noua ne-a placut foarte mult aceasta editie Eco Explora, mai ales tura de bike, pe care am repeta-o oricand fara ezitare.

Mircea

Iulian spunea...

felicitari!!!, ma bucur ca ti-ai revenit, astept cu nerabdare duelul alex vs silviu de la MPC succese groaznice pana at:D

levix spunea...

Felicitari,sunteti tari....]

Anonim spunea...

Felicitari, a fost un concurs lung si care a stors toate resursele de energie de care ati dispus.Din nou ai excelat la a ne relata cu multa sare si piper aceasta noua aventura :)
La multi ani Alex, sanatate si cat mai multe concursuri reusite !

Chris

Petrica spunea...

Felicitari pentru efortul deosebit. M-am amuzat tare la descrierea ta legata de coborarea in cheile Tasnei. Am fost si noi acum 2 saptamani pe acolo si te inteleg perfect. E o zona incredibil de frumoasa dar extrem de accidentata. Felicitari incaodata !

Anonim spunea...

"La Multi Ani!"
Felicitari echipei pentru efortul depus.Bravo "Panda",(scuze daca nu imi era permis sa ii spun "Panda" lui Elena).

Felicitari tuturor participantilor la acest concurs-maraton!

Dan Lupsa