Data: 08.05.10-09.05.10
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Medias, Gilau, Zarnesti
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii
Bau!!! Vi-a fost dor de mine? Na, m-am intors ca sa termin sezonul 2011!
V-ati obisnuit deja cu blog-urile cu vaiete si scuze? Cu lamentari? Ghinion... Asta e blog-ul narcisit.
Bai, sunt bun! Foarte bun! Mega, giga, ultra bun! (Multumesc Anca pentru poza)
Sambata am terminat concursurile pe 2011. Nu am apucat sa fac inca o statistica exacta - o pastrez pentru cand nu am material de umplut Internet-ul.
Dar asa, la cald ar fi ceva de genul: venim dupa 23 de concursuri. Am inceput pe zapada in martie si am terminat sub un soare ingaduitor de toamna la inceput de octombrie. Am alergat, am inotat, am pedalat. Am strabatut tara si continentul in lung si lat strangand peste 27.000 de kilometri.
Am fost in continuu pe fuga. Am cunoscut oameni extraordinari si am vazut locuri minunate. Ne-a fost greu, am suferit de frig, de caldura, de oboseala, de epuizare. Ne-am bucurat de fiecare data cand am trecut linia de sosire.
Joi faceam bagajele, vineri fugeam de la servici spre start. Dormeam pe unde apucam - cu cortul pe marginea drumului, in masina sau in cele mai luxoase pensiuni sau hoteluri. Furam cateva ore de somn si dimineata eram la start.
Acolo eram "acasa". Printre concurentii care asteptau nerabdatori startul. Acolo ne simteam bine: dupa ce se termina numaratoarea inversa si incepea cursa.
In timpul curselor te intalneai cu prietenii. Desi atunci nu apuci sa vorbesti cu ei, simplul fapt ca pedalezi sau alergi alaturi fac cat 1000 de intalniri de complezenta la berea de la Mall.
Ne-am drogat cu adrenalina, ne-am testat de nenumarate ori limitele fizice si psihice. Am invins de fiecare data. Ne-am intors cu povestiri de neuitat si cu amintiri care vor dainui peste ani.
Mancam pe unde apucam. Dupa concurs fugeam inapoi pe lungul drum catre casa. Luni eram daramati de oboseala, marti incepeam sa ne miscam greoi, miercuri faceam o recuperare usoara.
Joi faceam bagajele...
Au fost niste luni incredibile. Acuma la final, amandoi regretam ca s-au terminat. Pe drumul de la MPC, Elena se gandea deja nostalgic cum cat de curand vom instala trainer-ul in camera si vom incepe alergarile pe banda.
Dar cel mai important stiti ce a fost? Ca am facut ce ne place. Si nu e putin lucru sa ai privilegiu sa faci ce iti place.
Mi-e deja asa de dor de 2012! De concursurile lui si mai presus de orice de stilul de viata pe care l-a presupus sezonul care a trecut.
Mi-am amintit - asta era blog-ul narcisist, asa ca sa revenim:
Elena a pierdut sirul concursurilor castigate si a prins un an de exceptie - pana la adanci batraneti poate sa povesteasca concursurile din 2011. Fara a se repeta. Ea e mai meticuloasa asa ca o sa faca statistica la rece ceva mai incolo.
Eu... Hmmm... Nu pot compara anul acesta cu precedentii. A fost un an incomparabil mai bun. Am avut o crestere exponentiala. Care nu s-a reflectat neaparat in clasamente fiindca nu sunt singurul care se antreneaza si munceste. Si asta e bine - nivelul a crescut in continuu in ultimii ani.
Am avut concursuri bune, am avut concursuri mai putin bune. Dar de fiecare data am mers mai departe.
Am obosit la final. Am obosit sa ma intrebe unii de ce am terminat pe locul 10, 11 sau XX. M-am plictisit. In primul rand am luat startul si deja am terminat cu 99.99% din cei care comenteaza. In al doilea rand nu am avut multe concursuri la care m-am tarat si este o performanta destul de mare sa intri la baieti in top 10 in 2011.
Dupa aceea, suntem cam singurii alergatori MTB-isti sau MTB-isti alergatori pe care ii stiu...
Anul acesta am invatat multe. Am invatat sa gandesc o cursa - cand nu mai ai explozia de alta data, incepi sa cauti substitute.
Am invatat sa planific cursele si sa fiu mai chibzuit. Am strans enorm de multa experienta - am invatat sa fiu calm si sa ii las pe concurentii "Pepsi" sa se rasufle in primii 20km de la cursa de 80km - n-are rost sa fug dupa ei - se bat singuri. Am invatat pe parcursul anului sa ma alimentez si sa ma hidratez. Am invatat "sa pierd" timp in punctele de alimentare. Am invatat sa inteleg profilul unei curse si sa stiu unde trebuie sau unde merita tras.
Am aflat din nou ce inseamna sa faci echipa cu Elena. 2011 a insemnat 2 locuri 1 pentru mine - amandoua in echipa cu Elena. E o forta. Cu atat mai mare cu cat trec orele dintr-o cursa. Respect!
2011 ne-a invatat sa ne antrenam: de placere. Tot ce faci, sa faci de placere. Ai chef sa alergi? Alearga. Ai concurs de alergat sambata, dar tu te dai toata saptamana cu bike-ul. Perfect - daca asta iti face placere. Saptamana asta n-ai chef de nimic, desi ai un concurs important in week-end? Nu-i bai, mai sunt altele.
Au fost concursuri inainte de care alergam ture foarte lungi - un total non sens dupa cum ar scrie in carti. Dar atunci aia aveam eu chef sa fac.
N-ai cum sa birui in concursuri week-end de week-end daca esti maniac. Maniac trebuie sa fii in cele 6 luni de extra sezon. Atunci te antrenezi de fapt. Atunci iti faci un program si il respecti strict.
In cele 6 luni de concursuri noi nu ne-am antrenat decat sporadic si doar cand aveam chef. In rest ne recuperam. Am terminat anul fara nici o accidentare - lucru remarcabil dupa atatea curse.
Ce am scris mai sus e total contrar oricarui program de antrenament. Orice program de antrenament in schimb te pregateste pentru o anumita cursa. Fute poezia sportului, omoara distractia. Care dracu' mai e satisfactia ca am iesit pe podium la un anumit concurs, daca pentru asta am renuntat la alte o gramada de lucruri care imi plac?! Cum naiba sa nu beau bere inainte de concurs daca mie mi-e pofta?! Cum naiba sa ma culc pentru ca maine am concurs, daca in seara asta am ocazia sa beau cu prieteni pe care ii vad de cateva ori pe an?!
Am invatat gustul amar al abandonului. Pana in 2011 nu abandonasem niciodata. La Ciucas am clacat - boala, cumulata cu nervii intinsi la maxim m-au determinat sa renunt la lupta.
Am invatat sa revin. Asta mi s-a parut cea mai importanta lectie. De fapt eu nu am invatat niciodata sa pierd si Ciucasul n-a facut decat sa ma indarjeasca la culme.
Nu exista oboseala. Nu exista scuze. Nu exista motive. Nu exista ca eram epuizat sau prost alimentat. Dupa Ciucas n-am fost deprimat nici macar o secunda - desi poate ca asa a reiesit din relatarea cursei. Am fost doar indarjit. Am facut lucrul pe care il fac cel mai bine: m-am incapatanat.
Si a urmat o tripleta fantastica: Eco Eplora, Maros si mai ales MPC. Dupa Ciucas am mers fulminant la ultimele 3 concursuri din sezon. Mai ales la ultimul.
Am mai invatat sa ma bucur de curse - mai ales pe finalul sezonului. Sa le fac cu un fel de detasare. Detasarea vine evident si din rutina. Tot timpul va exista un "alt concurs". De ce dracu' sa ma sinucid ? Nu-i un capat de lume daca nu scot timp bun acuma...mai am vreo 22 de concursuri anul acesta...
Pe fondul acestei relaxari au venit si rezultatele.
Daca ar fi sa fac un clasament al concursurilor care mi-au placut cel mai mult de departe pe locul 1 (si la mine si la Elena) se detaseaza Iron Man-ul de la Oradea.
Singurul concurs la care la final mi s-a mai pus un nod in gat ca in tinerete si mi-am inghitit lacrimile de emotie. A fost altceva - triatlonul e altceva. Sportul sporturilor - regele!
Nu imi place sa fac un lucru bine, daca asta presupune sa renunt la ce imi place. Mi se pare lipsa de imaginatie si limitare. Prefer sa fac o gramada de lucruri, chiar daca mai prost. Multi mi-au tot zis ca nu poti sa ai performante daca fugi dupa mai multe sporturi. Asta e... Mie imi place sa alerg, imi place sa ma dau cu bike-ul, sa inot sa skiez, sa ma joc pe calculator, sa beau bere si 1000 de alte lucruri. Fac ceva pe ea performanta daca ea presupune sa renunt la ce imi place.
Iron Man-ul a fost magic. Multumim Istvan tie si echipei pentru o organizare exemplara si ne vedem in 15 iunie 2012. De data asta la proba mare. Din multe motive enumerate deja pe blog nu o sa particip niciodata la un triatlon mai mic decat Half Iron Man-ul - nu am explozia necesara.
Dupa aceea ar veni MPC-ul. Ultimul concurs. Si bomba de oxigen de care aveam nevoie pentru cele 6 luni care urmeaza. Intru la vestiare in avantaj si cu un psihic excelent.
Ar trebui sa revin la relatarea concursurilor in sine - dar ce naiba sa relatezi despre un concurs la care totul a mers ca pe roate? Daca nu m-am chinuit, nu mi s-a intamplat nimic iesit din comun, nu am luptat sa supravietuiesc nu prea iese material de blog.
Pentru inceput in tripleta cu multi "M" e Maratonul Medieval Medias - unul din primele concursuri de MTB din Romania. La asta am zis ca nu mai duc niciodata. Cand nu e noroi, fac insolatie.
Normal ca m-am dus. Aceeasi cazare, aceeasi echipa entuziasta de la club. Acelasi drum lung pana la destinatie. Aceeasi ploaie din seara dinaintea concursului. Cu o diferenta - acuma ploua deja de peste 48 de ore. Nu imi puteam nici macar imagina cum va arata traseul.
Organizarea la Medias merge ca un ceas elvetian bine uns - baietii au rutina din anii trecuti asa ca nu ma mai obosesc sa le aduc laude. Ce au reusit nou, a fost sa modifice in ultimele momente traseul pe portiunea de start - lucru de apeciat. Apropo, cred ca ar trebui oficializata varianta de anul acesta, deoarece este mult mai faina decat originalul.
Concursul in sine a fost cumplit. Ani de pedalat si zeci de mii de kilometrii stransi nu m-au pregatit pentru noroiul de pe traseu. Cuvintele sunt de prisos asa ca va arat pozele.
O cursa pe care nu mi-o amintesc aproape deloc in afara de lupta cu noroiul. O cursa la care am fost foarte bine dispus. Asa de bine dipsus incat cantam pe traseu, lucru care se pare ca i-a deranjat pe unii.
Treceam cantand pe langa cate un concurent si imi vedeam de drum. La un moment dat aud niste gafaieli ca de om pe moarte in spatele meu. Unu' aplecat peste ghidon si pedaland cat il tineau bojocii trece pe langa mine.
"Na, acuma iti mai arde de cantat?!"
Asta m-a distrat la culme. I-am zis ca abia am inceput sa cant, mai am timp vreo 70 de km sa ma plictisesc.
"Ce?! Esti la tura lunga?!" Omu' s-a oprit destul de nervos. Ma rog fiecare cu ale lui.
Oricum faza mi-a ramas cumva intiparita in memorie - pe langa oceanul de noroi. Intr-un concurs, pe langa partea fizica, componenta psihica este la fel de importanta - dar nu vand acuma toate ponturile ca poate ne intalnim in curse...
Eu am terminat pe locul 12 la tura lunga. Departe de visele mele de peste iarna. Dar pe parcursul anului aveam sa ma impac cu ideea ca peisajul concurentilor de la MTB s-a schimbat foarte mult si stacheta s-a ridicat simtitor. Pe final de sezon eram mandru de top 10 la concursurile de profil.
Elena a terminat pe locul 2 - unul din putinele locuri 2 din acest an - restul au fost doar clasari pe prima treapta a podiumului. Lupta dintre cele doua Fodor avea sa continue tot resul sezonului.
Ati vazut in poze noroiul - de fapt tencuiala. A fost cumplit pentru concurenti si pentru biciclete deopotriva. Anul viitor eu nu mai pun piciorul acolo - asa ca ne vedem la start :).
O solutie ar fi sa se modifice data cand are loc concursul sau zona - n-ar fi problema cu ploile, daca solul ar fi mai stancos...
Facem acuma un salt in timp si aterizam la Gilau - locul unde va fi startul MBM - Maros Bike Maraton. Concursul este in calendarul UCI ceea ce inseamna printre altele ca trebuie sa respecte anumite reguli organizatorice si ca va avea la start si concurenti din strainatate dornici sa stranga puncte in clasament.
Veneam aici dupa EcoExplora cu moralul ridicat. Din nou o cursa fara istoric. Nici un eveniment neplacut.
La fel ca la Medias si aici ne-am deplasat cu clubul. Marius s-a ocupat din nou de toate detaliile organizatorice - am fost cazati la o pensiune foarte faina. N-am petrecut prea mult - drumul pana aici m-a obosit.
Organizarea la fel ca la Medias - perfecta. Elisei si echipa au deja suficienta experienta acumulata pentru organizari fara cusur.
Am totusi o remarca: punctele de alimentare (unele) mai slab dotate. Ca nu erau izotonice (desi am ajuns sa nu mai pot sa beau apa daca nu exita prafuri dizolvate in ea) inca nu e grav, dar se pare ca la un moment dar ramasesera si fara apa...
Maros a excelat anul acesta la capitolul traseu. S-au adus modificari fata de anii trecuti - toate in sens pozitiv. Traseul este unul greu - personal il consider pe picior de egalitate cu Geiger-ul la urcari - poate ceva mai accesibil la coborari.
Mi-a fost un pic greu la inceput cand am avut senzatia ca bacteria nu m-a parasit. Am tras greu, am fost depasit de multi, dar nu m-am agitat. Am mers in ritmul meu si am asteptat sa "cada" restul. Dupa vreo 7km de urcare s-a incalzit motorul si dupa aceea a fost doar bine.
Cum nu ma grabeam nicaieri, coborarile le-am abordat cu atentie si am incercat sa mai invat cate ceva. Sper sa fi si reusit.
Dupa o prima urcare care m-a incalzit, a urmat o coborare cat sa imi faca vibro masajul anual. Drumul generalului a fost urmatoarea urcare. Psihologica chestie. Parea ca nu se mai termina. Aici a trebuit sa caut in tolba portia de vointa. Deja incepusem sa incropesc si chiar sa murmur injuraturi - era destul de cald, panta mare nu imi dadea ocazia sa rasuflu.
Coborarea mi-a terminat bratele - aici am cazut urat de tot acuma 2 ani si atunci am avut motiv sa ma vait vreo 6 luni. Am incasat un bolovan direct in rotula si mi-au trebuit cateva luni bune pana m-am reparat. De data aceasta scap fara peripetii, doar cu bratele amortite de la zguduieli.
Si a urmat a treia urcare - sarea si piperul de la Maros. Pape. E grea fiindca e abrupta, e grea fiindca apare la kilometrul 70 cand deja esti obosit. Obiectivul declarat la start a fost sa catar pe bicicleta Papele. La baza am alimentat cu un Activator, cu vointa si m-am urcat in sa.
N-a fost usor. Ca sa nu ma deprim vazand panta, mergeam cu ochii in roata din fata. Asa ca la un moment dat m-am trezit in afara drumului si a trebuit sa ma dau jos cale de 50m liniari. In rest am facut toata catararea pe bicicleta. Mi-a fost foarte ciuda de cei 50m, dar asta e.
Au mai urmat ceva kilometrii de maraton fara nici un eveniment si linia de sosire la ultimul concurs de MTB din 2011 pentru noi.
A fost frumos, am obtinut un rezultat bun - adica eu sunt multumit de el.
Jumatatea mea n-avea chef de concurs. La start a plecat cu o pedala abia prinsa si jumatate de concurs a sperat sa se intample ceva la bicicleta ca sa poata abandona. Ca de obicei, cealalta jumatate a concursului i-a venit cheful. Ca de obicei a prins podiumul. Ce a fost diferit, a fost de data aceasta diferenta fata de locul 1. Daca la Medias a fost vorba de 42 de minute, acuma s-a redus la 16 minute.
Felicitari pentru locul 2 la cursa lunga.
Si acuma la final de blog : MPC.
Initial am zis dupa Ciucas ca ma antrenez, ca trag cu dintii si fac pe dracu'n patru. N-am avut timp, n-am avut chef. N-am mai apucat nici un long run -o sa ma bazez pe amintiri. Am alergat in schimb la scari un "altfel" de program. Fara nici un fel de accelerari sau ruperi de ritm - cumva la volum. Am un plan pentru MPC.
Nu mai e dorinta aia nebuna de acuma cateva luni de zile. Ma bucur ca e ultimul concurs. Iara conduc pana in centrul tarii, iara ajungem noaptea tarziu, iara nu mai apucam sa mancam, iara dormim putin.
Ziua concursului se anunta frumoasa. Dimineata imi mananc pastele - cu gem de data asta. Cu Nutella am dat-o in bara asa ca prefer diareea in locul vomei.
MPC e "finala" concursurilor de alergare montana din Romania. Il ajuta traditia si locatia. Aici vin cei mai buni dintre cei mai buni. Aici concureaza si cei care restul anului nu s-au "obosit" la alte maratoane.
Imi urmez ritualul pentru o ultima data anul acesta - diferenta e ca de data asta sunt mai atent la detalii. Stiu ca n-o sa mai ascult Mago del Oz pana la anul. Nu o sa mai am luni de zile nodul in stomac de la emotii. Acuma toate aceste detalii imi sunt dragi.
Echipamentul - a jucat un rol esential de data aceasta:
- tricoul de bike: nu inteleg de ce naiba alergatorii nu folosesc tricourile de bike la concursurile de alergare. Sunt mult mai practice - buzunarele alea din spate sunt mana cereasca, iar materialul e de aceeasi calitate (parerea mea e ca e chiar mai bun). Au fermoar pana la buric unele. Numai beneficii. Il iau pe ala galben ca e norocos.
- papuceii. Cel mai important accesoriu. Nu exista altceva decat Asics Trail Attack 7. In ei imi pun sperantele mai ales pe coborare.
- iegarii - ii iau pe aia cenusii ca sunt norocosi.
- e nevoie de pantaloni lungi si bluza cu maneca lunga. Nu exista alta varianta decat manecutele si piciorusele de bike. Super versatile si practice. Apropo, alergatorii imi par o secta destul de inchistata din perspectiva unui biker. La fel imi par si MTB-istii din perspectiva alergatorului...
- e nevoie de rucsac sau borseta. Aici am calculat si re-calculat. Merg pe varianta borsetei.
- foita de ploaie. V-am zis de Quechua ? Au numai lucruri bune. Raincoat-ul de la ei e execlent. Pentru a bifa echipamentul necesar - Doamne fereste sa te prinda vremea rea, dar pentru a fi regulamentar e ideal.
- MP3-ul: azi o sa-l folosesc. O sa mai ascult odata playlist-ul din 2011. Dupa aia il schimb, ca deja il stiu pe dinafara.
- betele: nu o sa le iau. Curajoasa si controversata decizie. Castigatoare.
- bidonul de apa o sa-l car in mana. Curajoasa si controversata decizie. Castigatoare.
- gelurile sunt in borseta la indemana. Nu am mai gasit Activator, desi e steo portiune a traseului unde as avea nevoie de el...
Gata de start. Toti sunt aici. O mare de oameni venita pentru cel mai renumit maraton de alergare. Nu sunt stresat. Ma tot gandesc la sezonul care se va termina azi si imi doresc sa raman cu amintiri placute. Vreau sa fie o cursa care sa imi faca placere. Ca turele in care alerg cu Elena doar de placerea alergatului fara nici un plan.
Start! Si se duc, se tot duc concurentii. O multime grabita trece pe langa mine. Nu am reactia sa fug dupa ei. Alerg in ritmul meu si vorbesc cu lumea. Imi place asa de mult! De ce sa ma grabesc? Ma depasesc cunoscutii, ma depasesc necunoscutii, ma depasesc cateva fete. E greu de explicat - ii vad, dar nu imi vine sa ma iau dupa ei. De ce, daca ma simt bine alergand in ritmul meu?
Pana la fantana lui Botorog (3.3km) "reusesc" sa ajung cam pe la mijlocul plutonului. De aici incepe urcarea. Nu pot sa zic ca am lasat-o moale pana aici ca sa accelerez pe urcare. Asa mi-a venit sa alerg.
Dar de aici am schimbat total ritmul pentru ca asa am avut chef. De la Fantana lui Botorog pana la linia de finish m-a depasit un singur concurent. Unu. 1. One. Atat. In rest am tot depasit.
Depaseam, ma opream in spatele altor concurenti si stateam cuminte acolo. Planul prevede sa ma bucur de concurs. Sa il alerg "altfel". Sa il "alerg din cap". Nu am antrenamentul necesar ca sa fac pe eroul. Nu am kilometrii necesari ca sa fac figuri. Nu am fost consecvent in antrenamente. Pot sa fiu in schimb smecher.
Cum simt cea mai mica presiune in picioare opresc alergarea si trec la mersul rapid. Sub nici o forma nu trebuie sa fortez. Alta data as fi alergat vioi pe pantele de aici. Dar aia presupune efort suplimentar. Si asta vreau sa evit.
A fost maratonul in care am mers cel mai mult de cand particip la concursuri. Iar cand alergam, alergam doar ca sa imi dezmortesc picioarele si sa previn aparitia timpurie a crampelor. In rest mergeam pe urcari. Ma simt excelent si mi-a venit si pofta de lupta. Asta trebuie evitat. Dar e mult mai usor de zis decat de facut.
Kilometrii trec si eu tot depasesc concurenti si ma apropii de plutonul fruntas. Il ajung pe Tibi. Un pic daca apas pe aceleratie si il depasesc. Boule! Vaca! Nu fii tampit. Nu pica in capcana. Nu accelera si sub nici o forma nu schimba ritmul! Nu acuma!
Adi, Vali, Luci, Pepi, Daniela. I-am prins pe prima urcare. Dar daca de obicei accelerez cand ii vad pentru a incerca sa ii depasesc, acuma contemplu cumva de la distanta. Daca in ritmul meu nu pot sa ii ajung si sa ii depasesc - asta e. Nu accelera! Nu acuma!
Radu Diaconescu pare ca are un plan identic :). Rar m-am mai simtit asa de bine intr-un concurs. A mai fost unul pe care nu l-am aergat eu si care a iesit excelent - EcoMarathon-ul. Si acuma sunt intr-un fel spectator - n-am nici un fel de "pasiune". Doar placerea de a alerga. Nu mai am bucuria aia sadica cand trec de cineva - savurez doar alergarea. Asa de mult mi-am impus sa fac asta si sa ignor pe toti din jur incat chiar mi-a iesit.
Simt ca azi pot sa "merg" rapid. Asa ca ma bucur cand panta se inaspreste. Nici macar nu incerc sa alerg. Dar merg repede. Nu mai am fuleul de alta data, acuma urc mult mai incet, dar mai relaxat.
Acuma!!!
Planul prevede sa nu mai pierd nimic pe coborari. Indraznet plan. Aici e cheia din punctul meu de vedere. O sa fie o premiera: pana acuma marjam pe catararile in forta. Pierdeam pe coborare ce castigam pe urcare. In varful dambei ajungeam rupt in gura si castigam 2-3 minute. Pe care le pierdeam pe coborare.
Cum am zis, imbatranesc si trebuie sa folosesc siretlicuri. Am repetat de nenumarate ori urcarea pana la bisericuta din Dobraia si stiu care sunt diferentele intre o urcare anaeroba care te distruge sau un mers rapid. Insignifiante. In schimb stiu cat pierzi intre Dobraia si Bogaltin daca nu mai esti in stare sa alergi.
Coborarea spre Table o fac ca nebunul. Accelereaza acuma! Aici n-ai voie si n-ai scuze sa pierzi ce ai castigat incet dar sigur pe urcare.
La Table umplu bidonul cu izotonice diluate cu multa apa. Pe coborare am luat si primul gel. De aici urmeaza urcarea spre saua Funduri.
Un sir interminabil de concurenti e inca in fata. Nu te grabi! Agata-te de ideea ca trebuie sa alergi de placere. Nu accelera! Nu acuma! Stai calm, nu strica totul.
Sirul e lung, sunt super odihnit, tentatia e mare. I-as putea depasi pe toti cei pe care ii vad in fata acuma. As putea alerga aici. Am mai facut-o pe pante similare. Si am ratat concursuri. Ignora-i. Ignora tot si bucura-te de concurs.
Am depasit o multime de concurenti. In ritm de melc, fara nici o acceleratie, fara efort. Preferam sa stau cuminte in spate si cate 3-4 serpentine, decat sa accelerez pentru cateva secunde.
Prima data m-a luat valul cand am iesit in creasta si am simtit cum vin crampele. M-am calmat si mi-am impus sa nu trag. Muzica a avut un rol important in toata afacerea. Cand scoteam castile auzeam ca de fapt nu respir - ci grohai. Stiam ca toata starea aia de liniste si calm auto impusa - e doar in capul meu. Afara ala care alerga parea ca se chinuie destul de tare. Castile inapoi in urechi si volumul mai tare ca sa nu aud gafaila.
Coborarea pe valea Urzicii. Calcaiul lui Achile. Acuma!!!
Cand eram mic mie mi-a placut sa cobor. Imi dadea senzatia de zbor. Adoram sa alerg la vale. Anii au trecut, genunchii neantrenati nu m-au mai ascultat. Cu varsta a venit si un stupid instinct de conservare. Dar la Eco Explora am redescoperit placerea "picajului".
Acum! Aici! Majoritatea ati fost acolo si stiti coborarea presarata cu corzi. Auuuu ce-am alergat acolo! Extazul suprem. Zburam la propriu. Imi alegeam in aer locurile in care sa aterizez si de unde sa decolez mai departe. Tot in aer studiam bolovanii de sub mine si ii alegeam pe cei cat de cat uscati. Ma lansam in cate o alunecare pentru a ma oprii in ultimul moment ca sa evit prapastia si sa virez. Dansam pe stanci. Faceam slalom pe grohotis. A fost incredibil.
Din pacate s-a terminat. Din fericire portiunea urmatoare e tehnica. Grohotis si bolovani. O ador. Aici trebuie alergat. Cat ma mai pot agata de ideea din subconstient ca trebuie sa stau calm si sa ignor tot? Sa alerg de placere.
In punctul acesta stiu ca am facut o cursa uluitoare pentru cat m-am antrenat. Aici a venit si senzatia de auto satisfactie. Multumirea de sine. Cumva decurge firesc din ideea aia ca trebuie sa alerg de placere. Mare capcana.
Am alergat bine, m-am simtit execlent pana aici, mi-a facut placere. Exact cum am visat. Acuma sunt putin obosit asa ca de ce sa ma chinui? N-am zis ca nu are rost sa ma chinui ?!
Na si acuma munceste sa iti scoti din cap ideea pe care te-ai chinuit sa ti-o inoculezi atat timp. Misca vita! Nu ceda acuma! Nu acuma! Nu ma lasa balta! Hai te rog! Placere pe dracu'! Lasa placerea pentru final, hai te rog, mai ai un pic si gata.
Panica totala. Incep sa dau semne de oboseala. Acuma alerg cu capul pe spate de frica sa nu fiu ajuns. Nu prea ma mai pot controla. Crampele au inceput sa apara de la portiunea cu grohotis. Alunec si cad la vale din cauza unei crampe nasoale. Atarn din poteca incapabil sa ma misc. Nu pot sa apas pe picior pentru a ma ridica.
Ingerul meu pazitor (aveam sa aflu ca el m-a scapat de crampe si acuma 2 ani la Eco Marathon) trage de picior si se opreste sa ma ajute. Istvan apare si el si se ofera sa imi dea magneziu. Multumesc din suflet amandoura.
Ma ridic si continui sa alerg. Ajung pe coborarea spre refugiul Spirlea si mai departe spre Plaiul Foii.
Coborare! Da!!! Schimbare completa de abordare. Aici trebuie fortat. Hai picior nu ma lasa acuma! Hai crampa, du-te-n mata! Azi vreau un blog glorios.
Coborarea (alunecarea) perfecta pana la forestier. Turistii se uitau uimiti la nebunul care galopa la vale pe drumul prafuit. Forestier - drum drept. Punctul meu slab. Aici mi-a fost greu. Foarte greu. Singura data in concurs cand am simtit ca se termina. Vedeam cum se departeaza concurentii din fata. Alerg cu 14 la ora acuma. Nu stiu sa fac asta nici la antrenamente; nu imi place asta - cu atat mai putin acuma.
Dar am reusit sa schimb macazul la timp: in locul "anesteziei" pe care mi-am inoculat-o pana in saua Funduri, am reusit sa aduc ideea de "lupta sau mori". Pe dracu' placere, acuma trebuie alergat fiindca altfel e nasol. Am tot felul de scenarii in cap. Trebuie sa alerg ca altfel... nu stiu ce se intampla, dar trebuie sa alerg.
La Plaiul Foii vad lista cu concurentii care au trecut pe acolo si ma lasa picioarele. Nici in visele mele cele mai frumoase nu imi imaginam asta.
Izotonice, gel si plec. Aici arat groaznic si ma simt groaznic. Dar n-o sa-mi bat joc acuma de ce am realizat. Ce e mai greu abia urmeaza. Si pentru mine nu e urcarea spre Diana - aia e bula de oxigen de care am nevoie acuma. Acolo o sa ma odihnesc si o sa-mi incarc bateriile. Ce vine dupa Diana ma inspaimanta.
Toti se tem de urcarea respectiva - eu o astept ca pe o mantuire. Aici am reusit sa imi trag sufletul. Ma cataram la propriu in patru labe: bratele intinse in fata le foloseam ca sprijin ca sa descarc tensiunea din picioare. Urcam in patru labe si pe poriunile mai putin abrupte pentru a nu solicita muschii. A fost vital ca nu am avut bete: m-ar fi incurcat enorm si aici si pe poriunea dintre saua Funduri si Plaiul Foii.
Cred ca eram o imagine interesanta din spate: un ghemotoc colorat care se tara in patru labe la deal. Aici m-am simit iara excelent - am depasit inca 4 concurenti.
Satisfactia. Auto multumirea. De mult ma gandesc deja la blog, la senzatia de bucurie de la final. Alergarea vietii - cand totul merge perfect. Boule!!! Nu cadea in capcana asta! Nu acuma! Partea cea mai grea acuma vine. Te rog, te implor, mai trage putin. Nu ceda acuma. De ce? N-ai zis ca alergam de placere? Alta data boule! Acuma trage!!!
La Diana ma trezesc la realitate. Aici pot sa o mierlesc. Ce urmeaza nu imi place deloc: coborare nu foarte abrupta si dupa aceea o portiune infernal de lunga pe o curba de nivel.
Ultimul gel. Aici mi-ar fi trebuit si Activator-ul. Nu-l am insa. Am alergat cu capul peste umar pana la finish. Eram terorizat ca o sa fiu ajuns. Stiam ca nu o sa am forta psihica necesara sa mentin ritmul daca sunt depasit. Stiam ca o sa cad si fizic si psihic daca sirul de urmaritori ma ajunge.
Teroare cumplita - altfel nu pot descrie ultimii kilometrii. Ma uitam la ceas, ma uitam in zare sa vad odata Zarnestiul, ma uitam in general in spate sa vad daca vine cineva. Alergam ca ultimul animal haituit. Aici nu mai putea fi vorba de conservat energie, de calm, de atitudine flower-power.
M-a depasit un concurent. Dupa cum banuiam - am incetinit ritmul. Imi vine sa plang de disperare - daca mai vin si altii?! Eu nu pot mai tare de atata sa alerg, nu pot!!! Trage ma, trage acuma! Nu te mai vaicari, alta ocazie nu mai ai! Iar scrii pe blog cum era sa faci un concurs mare, dar s-au intamplat chestii?! Trage!
Si am tras, ce sa fac... Am micsorat distanta. M-am apropiat pe plat de el! Pe plat! Sunt bun! Senzatia de automultumire. Futu-i mama ei. Aici a fost mai puternica decat vointa mea cumulata. Mai ales ca stiam ca cel din fata e la alta categorie de varsta. M-am complacut in situatia data si nu am mai tras - aici trebuie lucrat mult in 2012.
Zarnesti, ultimii metri. Imi vine sa cant, sa plang, sa urlu de bucurie.
4.50 ore. Bine ma! Bravo!
Am avut un plan, l-am gandit, mi-am analizat plusurile si minusurile. Am avut o strategie, am urmat-o si mi-a iesit. Am tras de mine ca un nebun cand a trebuit, am stat cuminte la cutie cand era cazul. Totul a mers ca pe roate.
Sunt fericit, exaltat. Fiindca, repet, ultima mea alergare reusita a fost in mai la Eco Marathon. De atunci am mai alergat conjuctural si ca sport complementar bicicletei. A fost semi-esecul de la Hercules, cursa mediocra de la Apuseni, catastrofa de la Ciucas.
A venit MPC-ul. O surpriza uriasa pentru mine si de aceea sunt si asa de multumit. Am alergat maratonul din "cap". L-am alergat din amintiri si din pura vointa . L-am alergat mental, din afara - exact ca Eco marathon-ul. Detasat, in lumea mea, imun la ce se intampla in jur.
Un balon imens de oxigen pentru antrenamentele din lungile luni de iarna. Amintirea nepretuita de care sa ma agat cand afara e lapovita si trebuie sa ies la tura de alergare.
Elena...Hmmmm.... Elena mi-a "furat" momentul de glorie. Ca i-a uimit pe toti - nu ma mai mira. Ce m-a mirat la culme a fost ca m-a uimit si pe mine. Intamplator o cunosc, cam stiu ce poate, antrenamentele le facem impreuna - suntem o echipa de ceva timp. Dar ce a facut la MPC a iesit din tiparele normale.
Nu o sa va povestesc eu aventura ei - intrebati-o pe ea cum a reusit. Va zic doar ca a iesit pe locul 1 la categorie si pe 2 la general, cu timpul de 5.15 ore.
Daca pe final de sezon s-a apropiat la MTB la 16 minute de adversara ei directa, aici s-a apropiat la 10 minute de locul 1 la general. Si asta a fost uimirea cea mai mare.
Ea n-o sa va zica, asa ca va spun tot eu: la MPC a venit de gura mea; in ultimele 2 saptamani a mustrat-o constiinta si a mers la o tura la stadion. In rest a pedalat cand ii mai venea cheful. Si tot ii da ea inainte cu inotul ala...
Am intrebat-o ce a facut de a reusit timpul acesta. Raspunsul a fost simplu si puteti sa ma credeti ca nu invetez de dragul blogului: "Am alergat de placere. N-am avut nici un obiectiv. M-am simtit doar bine".
Ce a urmat? Pai m-am laudat la toata lumea. Recunosc cand pierd si cand sunt slab. Ma laud cand treaba merge mine. E simplu.
Sa curga berea. Si povestile. Iures!!!
MPC se incadreaza ca si organizare in tabloul format de cele 3 concursuri din blog.
Festivitatea de premiere a fost in stilul MPC. Din nou s-a creat atmosfera aceea speciala caracteristica acestui concurs. Pe langa merituosii invingatori, au fost premiati multi alti participanti care prin activitatea lor sportiva s-au remarcat in tara sau strainatate.
Multumim Lucian pentru MPC si pentru tot ce ai facut si faci in continuare pentru acest gen de activitati sportive. Respect!
Aici ia sfarsit aventura Hoianrilor la MPC si odata cu ea periplul nostru prin calendarul de concursuri din 2011.
Hoinarii vor lua acuma o pauza binemeritata si se vor intoarce la macinat banda si trainer-ul la mijlocul lui noiembrie.
Dar pana atunci stati pe aproape pentru povesti din indepartata Cambodgia si izolatul Laos.
Si nu uitati: orice faceti, faceti cu pasiune si placere.
Tii! Am uitat ce era cel mai important: am luat locul 5 la categoria mea de varsta!
Postări
