Data: 21.10.11-12.11.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Vientiane, Laos
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Laos... l-am indragit din primul moment. De cum am coborat din avion. Discrepanta nici ca putea fi mai mare. Veneam de pe super aglomeratul aeroport al Bangkok-ului, pentru a ne trezi ca ne plimbam pe jos pe pista de avioane din Vientiane.
Laos...o tara comunista, trecuta cu vederea pana nu de mult de hoardele de turisti.
Un aeroport auster (ca sa nu spun saracacios sau prapadit). Vamesi simpatici in spatele tejghelelor. Aici am vazut pentru prima data zambetul sincer si nu prefacatoria celor din Bangkok. Oamenii iti zambeau in continuu. Sincer. Laos e renumit (sau cel putin a fost facut renumit de catre ghidurile turistice) pentru acest fapt. Oamenii zambesc in continuu. Si zambetul lor e sincer. Si e o placere sa te pierzi in zambetul lor.
O sala de asteptare slab luminata si foarte putin populata. Un cer plin de stele si lipsit de luminile artificiale ale reclamelor. Soferi de taxi mult mai putin agasanti...
Ne suim in primul taxi si cerem sa fim dusi pe malul raului. De soferul de taxi nu aveam sa scapam foarte usor - insista sa ne duca la anumite pensiuni de unde ar fi primit un comision pentru ca aduce clienti - chestie general valabila prin Asia. Asa ca daca va intreaba soferii daca aveti cazare ziceti-i hotarat ca da. Ideea de baza e sa nu va luati dupa ei - nu va faceti viata mai usoara, ci ajungeti sa sfarsiti in niste gauri insalubre. Orice va zic ignorati-i (Elena) sau faceti misto de ei (eu).
Chestia cu facutul misto mi-a venit brusc. Initial ma enervam pe ei. A urmat faza in care incercam sa fiu politicos. Nu functioneaza. Te agaseaza in continuu. Asa ca acuma am trecut la faza la care ii ingan si ii imit. Venea vanzatorul de costume la mine - ii ziceam ca pantalonii scurti si tricoul sunt ultima moda. Venea copilul sa imi vanda vederi - ii ziceam ca sunt proaste si ii aratam pozele mele care surprindeau aceleasi obiective. Daca la asta adaugam si tonul lor continuu matait: "Pleaseeeee sirrrr, buy something sirrrrrr". "I don't neeeeeed anythingggggg" si ma si strambam ca ei, brusc viata devenea mai simpla.
Chiar, voi ati observat ca astia sunt niste mataiti? Mai ales ele. Dumnezeule! Orice au de zis, fie zbiara de crezi ca se cearta, fie se mataie ca cei mai rasfatati copii. Nimic nu poate fi zis normal (mai ales de ele). Fiecare silaba e prelungita si vaitata. Nu mi-am dat seama daca e un mod de a atrage atentia masculilor sau efectiv asa vorbesc (banuiesc ca e pentru a atrage atentia, fiindca copiii si batranii vorbesc normal). Cel mai mult ma distra sa le imit pe ele cand se mataie.
Scapam de soferul de taxi, dar habar n-avem unde sa ne cazam. Suntem intr-o zona care arata ca... Franta la tara. Ceva e ciudat aici: e si nu e Asia. E o mixtura faina de tot de arhitectura europeana si haos asiatic. Laos a fost o buna bucata de timp colonie franceza. Vientiane (apropo, asta e capitala Laos-ului) nu avea cum sa scape de influenta franceza.
Si pe cuvantul meu daca mixtura dintre influenta franceza si tipicul autohton nu a fost cel mai reusit experiment al celor din hexagon. E adevarat ca sunt subiectiv - am o feblete pentru Franta si francezi. Imi place modul lor de a fi, felul cum iau la sictir totul, delasarea, ideile lor politice - tot.
Sfarsim prin a ne caza la un hotel construit probabil de francezi. Aici descoperim ca exista si preturi mici in Asia.
Dupa cum ziceam si in blogurile cu Indonesia: bancurile alea in care mananci cu un dolar sunt fie de acuma 10 ani, fie povestite de niste drogati, fie relatate de gogomani. Pana acuma Asia pentru noi a fost orice, dar nu paradis financiar. Si aici trebuie retinut ca noi mergem pe urmele backpacker-ilor si nu a turistilor. Deci rezumand: Asia nu e ieftina. E cam la nivelul Romaniei ca preturi (poate un pic mai mici, dar cu siguranta nu cu mult).
Laos ni-a uimit si din punctul acesta de vedere. Aici preturile sunt mici (din nou nu credeti in basmele cu traitul cu 5-10 dolari pe zi - alea sunt fantazii de drogati vagabonzi). Dar oricum am platit o treime pentru o cazare mai faina decat cea din Bangkok (12 dolari daca sunteti curiosi, dar intr-adevar aici n-aveam piscina).
Dupa ce ne-am cazat am plecat sa cautam ceva de mancare. Vientiane e mic pentru o capitala. Si prin toti porii resira ceea ce avea sa devina un laitmotiv in Laos: "laidback". Asta se poate traduce in mai multe moduri, dar sa-i zicem pe scurt: lenes.
Laos-ul si locuitorii lui sunt renumiti pentru...relaxarea de care dau dovada. Mi-a placut la nebunie o vorba a colonistilor francezi: "Vietnamezii cultiva orezul, cambogienii se uita la el cum creste, iar cei din Laos il asculta cum creste".
Asta e un mini templu - o casa a spiritelor. Le gaseai absolut peste tot. Laosienii sunt deosebit de religiosi.
Lenea lor vine din credintele religioase - mai exact din budismul Theravada. Nu are rost sa te agiti prea mult ca iti strici karma. Nu are rost sa ravnesti valori materiale sau spirituale. Nu are rost sa te spetesti muncind sau invatand. Nu are rost sa faci nimic din ce ti-ar putea perturba karma. Orice activitate care te streseaza este respinsa de catre cei din Laos. Viata iti este determinata de karma, nu de munca asidua sau rugaciuni pline de patos. Si daca si asa viata ta este inscrisa in karma, de ce te-ai mai agita?!
Din afara poate parea o absurditate. Dar oamenii respectivi efectiv asa gandesc. E bine? E rau? Cu siguranta incidenta atacurilor cardiace si a bolilor cauzate de stres e mult mai mica acolo. Cu siguranta fiecare din noi s-a visat leganandu-se cat e ziua de lunga intr-un hamac si nefacand nimic. Ei bine, acolo o natiune intreaga a dus lenea la nivel de religie. Sau viceversa.
De exemplu, clima le-ar permite sa aiba intre 2 si 3 recolte de orez pe an. Lucru pe care il fac vecinii lor din Cambogia si mai ales din Vietnam. Laosienii mei in schimb se multumesc cu o singura recolta. Le ajunge sa traiasca de azi pe maine. De ce sa te obosesti sa produci mai mult?!
I-am indragit din prima secunda. Cu tot cu felul lor de a fi. Am zis-o si in blogul precedent - au trasaturi superbe pana la o anumita varsta.
Dupa aceea imbatranesc, dar in cazul particular al laoseinilor, asta nu ii facea mai putin simpatici.
De mancat, am mancat probabil la cea mai mare terasa din oras - un local frecventat preponderent de straini din cate ne-am dat seama. Si ca Laos-ul sa fie perfect aici trebuie sa imi calc pe mandrie si sa admit cu voce tare: pentru prima data am mancat mancare buna in Asia! Da' nu buna! Excelenta. Si nu afost un caz singular.
Dupa aceea am aflat din ghid ca aceeasi surpria au avut-o si autorii dupa ce au auzit de la o multime de turisti cat de buna e mancarea si au ajuns sa o incerce si ei.
Dar de gatit tot nu stiu sa gateasca. Cei din Laos folosesc amestecul de ingrediente intr-un mod mai inspirat decat ceilalti. Dar asta nu e gatit. Cat despre mancarea sanatoasa ca veni vorba... Elena s-a hotarat sa fie vegetariana in concediu - chestie pe care a putut-o urma usor. Dar ca sa stiti - trend-ul e sa mananci animale moarte si acolo. Se uitau destul de ciudat la Elena cand le explica ca nu vrea carne in mancare.
Iar despre igiena... hai s-o demitizam un pic. O sa tot auziti despre cat de buna si de naturala e mancarea de pe strada. O fi... Eu am mancat in fiecare zi de acolo din mijlocul starzii. Dar eu si cu stomacul meu suntem speciali si n-ar trebui sa fim luati de exemplu.
Deci sa vedem: se ia o caruta, se duce dimineata in soare si pe niste blocuri de gheata (probabil facute cu apa din Mekong sau mult mai rau) se pun fructe de mare proaspete. Sau oua proaspat gatite. Nimeni nu contesta ca la ora 7 dimineata sunt proaspete. Te duci la ora 14.00 la 38 de grade la umbra si caruta cu mancare e tot acolo. Doar ca crevetii arata putin mai scofalciti. Dar trebuie sa fie proaspeti, ca doar sunt de pe strada si asa am auzit noi ca acolo se mananca cel mai proaspat, nu ?! La ora 23 seara caruta cu aceiasi creveti este tot acolo. Tura de seara este convinsa ca va manca fructe de mare proaspat culese...
In general in jurul unei carute se aduna lumea sa manance. Acuma, tanti sau nenea respectiv au cateva oale si tacamuri, dar dupa ce te ridici la masa trebuie sa vina si alti clienti. Asa ca se ia o galeata cu apa - nu ma intrebati de unde, nu de alta dar eu am mancat preponderent de pe strada si nu vreau sa fac hepatita retroactiv numai gandindu-ma... Deci se ia galeata aia cu apa si vasele sunt "spalate" in mijlocul strazii.
Cred ca este inutil sa va zic ca nu-i verifica nimeni si poti sa mananci sobolani morti pe post de carne de pui...
Dar dupa cum ziceam, eu am mancat preponderent pe strada si am supravietuit. Si ca sa imi termin tirada: daca vine vorba de savoare, in toate cazurile mancarea de la un local care avea 4 pereti si un fel de bucatarie era cu mult peste ceea ce mancai pe strada.
Si in incheiere: mancatul pe strada face parte din experienta asiatica si va puteti considera handicapati daca nu incercati macar de cateva ori. Doar sa nu aveti impresia ca acolo ati mancat ultimele trufandale ale bucatariei asiatice. Desi pentru multi, sobolanii pot fi considerati trufanda...
Ca sa va inistesc, varianta e mult mai nasoala... In strada vezi macar ce se gateste si mancarea nu are mai mult de 24 de ore de cand a fost omorata. In spatele peretilor in schimb cele mai mari vrajitorii se pot intampla. Si cu cat restaurantul e mai exclusivist si cu mai putini clienti - deci cu mai putin rulaj a marfii - cu atat creste sansa de ati petrece urmatoarele zile pe buda.
Atunci care-i solutia? Hai ma ce dracu', trebuie sa moara omu de la ceva... Si daca esti asa de sensibil, poate ar trebui sa stai acasa sa te uiti la Discovery la emisiuni despre Asia.
Una peste alta, cina din seara respectiva a fost nemaipomenita. Tot atunci am facut cunostinta pentru prima data cu BeerLao - berea locala care era foarte buna. Si era cu atat mai buna cu cat era mai rece. Prietenia noasta a devenit una de durata si am avut grija sa mentin relatia de cate ori aveam ocazia.
In timpul si dupa cina a trebuit sa ne hotaram cum va decurge concediul. Ca sa iasa bine am avut de la inceput doua variante: fie planificam in cel mai mic detaliu toata tura. Fie nu planuim absolut nimic, ne lasam dusi de val si decidem la fata locului ce facem. Voi stiti deja pe care dintre variante am mers.
Aveam prea putin timp la dispozitie si o planificare la zi ar fi putut fi data peste cap de orice eveniment neasteptat. Plus ca ai fi urmat un rogram batut in cuie. Aici a intervenit pentru a nu stiu cata oara experienta: am citit despre diferitele locuri din tartile pe care le vizitam, pentru a avea o idee cat de vaga, dar deciziile le luam spontan in functie de dispozitia curenta.
In particular, acuma aveam de ales intre o excursie de doua zile pe Mekong care presupunea destul de multa logistica sau intre varianta laosiana (a se citi lenesa) de a merge direct catre Luang Prabang pastrandu-ne astfel mai multe optiuni. In seara aceea varianta a doua ni s-a parut castigatoare. Cam asa a decurs tot concediul. Niciodata nu stiam exact unde mergem sau cat stam sau ce o sa vizitam sau daca macar o sa facem ceva. Ne hotaram spontan in functie de tot felul de amanunte.
Ne-am retras rapid la culcare. Dimineata ne-a prins cu chef de plimbare. Suntem in Asia si aici nimeni nu merge pe jos. Ne conformam si noi si ne inchiriem niste biciclete. Nu neaparat pentru a acoperi mai repede distante mari, deoarece Vientiane e chiar mic, ci mai mult pentru a ne dezmorti .
Dupa cateva ture invatam aproape pe de rost tot orasul. Pentru inceput ne oprim la Arcul de triumf, punct de mare atractie (in lipsa de altceva...).
Ne urcam in el - de sus privelistea e frumoasa.
Inauntru e plin de obiecte de artizanat. Toate par a fi la fel, toate par a veni de la prietenii chinezi.
Laos - tara comunista - are relatii stranse cu vecinul de la nord. Si mai mult, prin mentalitatea lor, la cei din Laos li se pare foarte normal sa fie ajutati din afara. Iar mastodontul chinez a inceput sa le construiasca drumuri, baraje, sa-i "civilizeze"...
Caldura in mijlocul zilei evenea insuportabila si aici am simtit-o pentru prima data. Era sufocant de cald. Acuma ne aflam la inceput de anotimp rece (iarna lor). Dar diferenta intre vara si iarna aici este mai subtila decat la noi: vara e foarte cald si multa umiditate, iar iarna este la fel de cald, dar este uscat. Asa ca de caldura nu scapi nicicum.
Urmatorul obiectiv ar fi Pha That Luang - un templu budist si cel mai important monument din Laos. Dar cum este inchis la pranz (la pranz inceta absolut orice activitate, nu ca ar fi fost foarte multe in rest).
Asa ca pornim sa mai facem ture cu bicicleta. Zona cea mai dezvoltata este cea de pe malul raului. Aici se gasesc cele mai bune pensiuni si cele mai stilate restaurante. Evident, descrierea de mai sus trebuie raportata la Laos.
Este vorba de o tipica strada franceza provinciala. Peste tot in jur sunt turisti francezi. Sunt convins ca influenta n-a fost unidirectionala: francezii nu numai au dat, la schimb au imprumutat ceva din mentalitatea de aici :). Imi si imaginez dicutii: "unde mergi in concediu? Ma duc la sat sa ma mai relaxez un pic? Unde, in Bretagne? Nu, in Laos...".
Francezii s-au ocupat de coloniile lor si cei de aici (si cei din Cambogia) le sunt recunoscatori. Multi vorbesc franceza. Majoritatea cladirilor (ma refer la cele care nu sunt de carton) sunt facute e francezi. Infrastructura e facuta tot de ei. S-au chinuit sa-i civilizeze. Acuma daca ideea asta a fost buna sau nu e discutabil... Dar spre diferenta de alte natii coloniste, nu s-au limitat la exploatarea zonei si a populatiei locale.
Asa ca ne-am plimbat si noi pe malul raului. Cum ce rau? Raul! Marele Mekong. Tura noastra prin Asia s-a impletit cu meandrele acestui mare fluviu. I-am urmat cursul spre sud cale de aproape 2000km.
Prima impresie cand l-am vazut, a fost ca nu e chiar asa de mare si imediat l-am comparat cu Dunarea noastra. Oricum e mare si... gri. De fapt maroniu-gri.
Ne-am oprit pentru pranz pe malul raului. Am ales ceva peste copt in sare. Foarte bun. A fost o singura problema: ca sa il pot manca trebuia sa dau jos un strat de muste pe care dupa aceea sa incerc sa le tin la departare in timp ce incercam sa imbuc ceva.
Ce se vede pe masa (ma refer la capcana de muste) e rezultatul a nici 10 minute de vanatoare.
Sa nu uit de sticky rice. Asta e ce ii zice numele: "orez lipicios". Mancarea traditionala din Laos. Ne-am tot intrebat cum manaca astia orezul cu betele ? Boaba cu boaba? Raspunsul sta in sticky rice. Tencuiala asta (ca asa are consistenta) - care este foarte buna la gust - e destul de usor de mancat si cu betele. Exista o multime de varietati de orez. Ma distrez la culme gandindu-ma cum se chinuie a nostri sa nu se lipeasca orezul - ca nu mai arata bine sau nu ar mai fi bun. La fiecare masa mancam cate 2 portii de sticky rice - eu sunt un fan declarat a orezului, il prefer oricand cartofilor. De paine sa nu mai vorbim.
Refacem rezervele financiare de la un bancomat. Apropo, m-am tot gandit in excursia asta in care cel putin in Laos eram asa de entuziasmat de traditii si de autenticitate si de aventura. Sa fim realisti: e o laba trista. Pe oriunde mergi, mergi pe urmele batute de sute de mii de altii ca tine. Vrei bani? ii scoti din perete. Vrei sa ajungi in capatul celalalt al tarii? O duzina de firme de transport se ofera sa te duca acolo.
Hai sa ne imaginam urmatorul scenariu: 20 de ani in urma unii descopera Internetul si umbla zvonul de telefoane fara fir. In alta parte a lumii, Hoinarii tocmai au aflat aseara la lumina opaitului (electricitatea nu e cunoscuta de foarte mult timp aici si pana si acuma este exclusiv asigurata de vechi generatoare Diesel - inca nu exista hidrocentrale sau termocentrale, dar vecinul de la nord se va ocupa de asta...) ca s-ar putea totusi ajunge in Luang Prabang. Dar drumul va dura cel putin 2-3 zile pentru a acoperi distanta de 300km.
Dupa o noapte inabusitoare (nici vorba inca de aer conditionat) in unul din singurele hoteluri din Vientiane, a urmat un dejun frugal si niste fructe (berea va aparea odata cu marea de turisti). Inotand pana la gat in noroiul ce a rezultat dupa ploaia de azi noapte, Hoinarii ajung la autobuzul care ii va duce la noua destinatie. Sunt plecati de acasa de peste o luna, dar nu au cum sa comunice cu cei dragi. Habar n-au cum va fi acolo unde vor ajunge - umbla doar ceva zvonuri de la alti turisti care au mai fost pe acolo ca ar fi totul in regula si ca zona e superba. Cica unii au aflat de la niste localnici despre niste cascade superbe in munti.
...Alte vremuri. Mi-ar fi placut la nebunie sa fiu personajul principal in scenariul de mai sus. Visez cu ochii deschisi cum ar fi fost. Pana una alta, scoatem un teanc de bani de la masinaria din perete (aici se umbla cu sacosa de bani dupa tine) facem check-in pe Facebook, incalecam pe biciclete si ne strecuram prin trafic...
In custile alea se aflau ceva pasari care erau folosite ca ofrande in templu.
Este vorba de fapt de o zona mai mai mare situata pe un deal - templul din imaine este punctul central de atractie. De jur imprejur mai sunt o multime de mini temple si alte cladiri administrative.
Ajungem la templu chiar inainte sa se inchida. Pauza de masa e de la 11-14. Dupa care e deschis de la 14-16. Superba tara ! (cam dupa orarul asta se misca totul pe aici - dimineata mai e totusi o runda in care sunt deschise institutiile de la 8-11).
Despre templu nu e mult de spus - aceeasi mare puta galbena ca in Bangkok. Dar cum am fost patruns de spiritul laosian de voie buna, ma simt bine aici, si dupa ce dam ocol falusului, ne intindem la umbra pe iarba si dormim.
Monc cu aparat foto. De-a lungul turei am vazut tot felul de monci: monc cu celular, monc cu tigara, monc nebun, monc in sus - monc in jos.
Mlt mai interesant decat templul in sine a fost zona din jurul lui - sa zicem un fel de chilii si mini temple unde salasluiau de fapt moncii. Aici totul era mai plin de viata si mai colorat. De fapt foarte colorat.
Banuim ca oamenii de aici erau la o pomana. Oricum mancau pe indelete si vorbeau mult. Asta imi aminteste cat de diferiti suntem: acolo mancatul e mai mult decat orice un eveniment social. La care iau parte multi oameni. Unde se vorbeste in continuu. E o buna ocazie de a afla noutati. Masa la ei dureaza muuuuuult (totul la ei dureaza mult). Necunoscutii te interpeleaza - vor sa stie de unde esti, ce faci, cat stai acolo. Sau doar te saluta cu traditionalul : "Sabaidee!!!". Sau numai iti zambesc.
Acuma sunt in Regensburg unde astia mananca in 10 minute. Arunca in ei cat sa nu moara de foame. Nu scot o vorba sau daca vorbesc ceva, vorbesc numai de lucru. Astia nu sunt oameni, sunt masini. Tampitii dracului... trebuie sa scap de aici pana nu o iau razna...
Intorcandu-ne in lumea in care oamenii inca nu au uitat sa comunice intre ei: uitati-va si voi la Buddha astia. Stau intr-o rana. Le-o fi lene probabil. De fapt Buddha culcat era peste tot pe aici.
Uite si un Buddha culcat gigant. Sa mor de ras nu alta. Pana si lui Buddha ii e lene - sta acolo intins si zambeste. Si parca iti sopteste: "Ia-o mai usor omule! Ce atata agitatie? Pentru ce? Nu-ti face bine. Oricum o sa mori mai devreme sau mai tarziu, de ce sa te stresezi in timpul care ti-a mai ramas? Ia un loc, relaxeaza-te si bucura-te de viata! Sabaidee!!!"
Si ganditi-va ca o natiune intreaga imbratiseaza modul acesta de gandire! Nemaipomenit.
Pe baietii de mai sus nu ii cunosteam, dar m-au chemat cu ei sa facem o poza de grup asa ca nu i-am putut refuza. Mi-au zambit, mi-au dat un "Sabaidee", dupa care am plecat mai departe.
M-am gandit sa ii scot un pic din amorteala pe monci. Dupa aia m-am gandit ca poate sunt amortiti doar pana la un punct si ca poate nu gusta toate glumele.
Pentru plimbarea de seara ne-am indreptat pe malul Mekong-ului. In Vientiane doar arterele principale sunt asfaltate. Asa ca daca mergi cativa zeci de metrii in afara strazilor principale, te trezesti ... la tara.
Nu iti poti imagina ca esti aici in capitala unei tari. N-are cum sa fie asa. Aici esti intr-un catun de pescari pierdut undeva in spatiu si timp.
Astea sunt mini restaurante. Exista peste tot. Din doua motive: unul vi l-am zis deja - mancatul este un eveniment social la care e obligatoriu sa ia parte cat mai multi oameni. E o ineptie sa manaci singur. Al doilea motiv e ca e mult mai ieftin sa mananci la restaurant decat sa iti gatesti tu acasa.
Tanti e la salonul de manchiura/pedichiura in aer liber. In strada se intampla totul. Orice activitate se desfasoara acolo, neaparat impreuna cu vecinii sau cunoscutii.
Nu chiar totul... Spre diferenta de Peru astia nu se caca si nu se pisa in mijlocul strazii. Spre deosebire de Indonesia, in Asia de Sud Est e...curat. Spre deosebire de Romania, aici e curat.
Sa vina cumva din religie? Nu e o intrebare - e o afirmatie - de acolo vine :). Si ei ca indonesienii acorda o foarte mare atentie (si evident foarte mult timp) igienei personale. Dar spre deosebire de fratii lor islamici de peste mare, astia isi curata si strazile. Nu am vazut aici muntii de gunoaie si raurile de zeama fetida care te insoteau la fiecare pas in Indonesia.
Acuma sa nu credeti ca sunt un model de urmat neaparat: se spala pe dinti cu malul de pe fundul Mekong-ului. Apa fluviului o folosesc pentru imbaiat. Dupa regulile noastre de igiena ei par ca experimenteaza noi metode de a se imbolnavi. Dar tot nu pot sa nu ma gandesc ca pe vremea cand actualii europeni aseptici considerau ca apa este purtatoarea tuturor bolilor si faceau baie odata pe an, salbaticii astia se spalau dimineata pe dinti, faceau baie si petreceau o buna parte din timp aranjandu-se :).
Incursiuea pe malul fluviului am incheiat-o cu o sesiune foto pentru cei de la club - uite si aici la capatul lumii ne dam cu bicicletele ca sa ne mentinem in forma. Bicicletele respective erau niste cosmaruri: scartaiau, se dezmembrau. Dar cel ai frustrant era faptul ca pana si cele mai mari erau proiectate pentru pigmei. Pedalam in continuu cu genunchii in gura. Dar una peste alta sunt un accesoriu obligatoriu in Asia. Asta daca nu vrei sa te prost dispui dupa o "plimbare" prin caldura ucigatoare. Bicicletele ne-au permis sa acoperim distante mult mai mari si ne-au oferit libertatea pe care nu am fi avut-o cu tuk-tuk-ul sau cu taxiul. Si oricum alea sunt pentru turistii puturosi, nu pentru backpacker-i.
Pe drumul de intoarcere iata cu cine ne-am intalnit. Daca va uitati la numar, veti vedea ca e de Romania. Il cheama Radavoi si a plecat din Satu Mare acuma 2 luni de zile cu destinatia finala Bangkok. A fost unul din cei 2 romani intalniti in tura asta. L-am invidiat - noi ne-am intrerupt orele la scoala de motor pentru a veni aici. Iar scoala o faceam pentru a veni pe motor din Timisoara pana in Singapore. Pare ca nici aici nu o sa fim deschizatori de drum.
Ce e clar, e ca mi s-a luat complet de lucru (nu ca mi-ar fi placut vreodata). Planul pe care il coc de vreo 2 ani e acela de a ne lua un concediu de minim 6 luni - poate chiar de un an de zile - devine tot mai bine pus la punct. Ce am mai invatat de-a lungul timpului e ca fiecare lucru trebuie facut la timpul lui. Nu ma ajuta sa ies la pensie si sa am timp - nu o sa mai pot face ce fac acuma... Asa ca probabil (sper cel putin) la anu' o sa urmeze un altfel de blog :).
Pentru imaginea de final, Elena vrea sa mai mergem in parculetul cu fantana. Locul acesta surprinde poate cel mai bine aerul provincial si spiritul Vientiane-ului.
Cina am luat-o la acelasi restaurant ca la venire. Suntem gata de plecare. Din cauza ca avem asa de putine zile de concediu si fiindca avem asa de mult de calatorit ne trebuia o solutie. Solutia am gasit-o la fata locului sub forma autobuzelor de noapte. Numai avantaje: nu mai platesti cazarea, nu pierzi ziua pe drum, dormi in autobuz. Am apelat la serviciile lor de cate ori s-a putut in acest concediu.
Vientiane. Un loc care iti formeaza o vaga idee despre cum e Laos-ul. Un oras provincial linistit si simpatic. Mi-a amintit pe loc de... Sannicolau Mare. Acolo mergeam in copilarie cateva saptamani vara. Aceeasi liniste si lancezeala. Aceeasi caldura sufocanta la orele pranzului. Aceeasi senzatie ca timpul are multa, foarte multa rabdare.
Ne urcam in autobuz. Deja ne-am indragostit de Laos. Am imprumutat ceva din spiritul lui. Curgand lenes pe apele Mekon-ului, relaxarea si buna dispozitia, lancezeala si serenitatea ne-au atins ireversibil si pe noi.
Gonind cu maxim 30km/h prin mijlocul noptii si pe un drum doar pe alocuri asfaltat, autobuzul nostru ne poarta catre Luang Prabang, fosta capiala a Laos-ului, un oras pierdut printre munti. Si spre noi si neastepate aventuri.
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Vientiane, Laos
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Laos... l-am indragit din primul moment. De cum am coborat din avion. Discrepanta nici ca putea fi mai mare. Veneam de pe super aglomeratul aeroport al Bangkok-ului, pentru a ne trezi ca ne plimbam pe jos pe pista de avioane din Vientiane.
Laos...o tara comunista, trecuta cu vederea pana nu de mult de hoardele de turisti.
Un aeroport auster (ca sa nu spun saracacios sau prapadit). Vamesi simpatici in spatele tejghelelor. Aici am vazut pentru prima data zambetul sincer si nu prefacatoria celor din Bangkok. Oamenii iti zambeau in continuu. Sincer. Laos e renumit (sau cel putin a fost facut renumit de catre ghidurile turistice) pentru acest fapt. Oamenii zambesc in continuu. Si zambetul lor e sincer. Si e o placere sa te pierzi in zambetul lor.
O sala de asteptare slab luminata si foarte putin populata. Un cer plin de stele si lipsit de luminile artificiale ale reclamelor. Soferi de taxi mult mai putin agasanti...
Ne suim in primul taxi si cerem sa fim dusi pe malul raului. De soferul de taxi nu aveam sa scapam foarte usor - insista sa ne duca la anumite pensiuni de unde ar fi primit un comision pentru ca aduce clienti - chestie general valabila prin Asia. Asa ca daca va intreaba soferii daca aveti cazare ziceti-i hotarat ca da. Ideea de baza e sa nu va luati dupa ei - nu va faceti viata mai usoara, ci ajungeti sa sfarsiti in niste gauri insalubre. Orice va zic ignorati-i (Elena) sau faceti misto de ei (eu).
Chestia cu facutul misto mi-a venit brusc. Initial ma enervam pe ei. A urmat faza in care incercam sa fiu politicos. Nu functioneaza. Te agaseaza in continuu. Asa ca acuma am trecut la faza la care ii ingan si ii imit. Venea vanzatorul de costume la mine - ii ziceam ca pantalonii scurti si tricoul sunt ultima moda. Venea copilul sa imi vanda vederi - ii ziceam ca sunt proaste si ii aratam pozele mele care surprindeau aceleasi obiective. Daca la asta adaugam si tonul lor continuu matait: "Pleaseeeee sirrrr, buy something sirrrrrr". "I don't neeeeeed anythingggggg" si ma si strambam ca ei, brusc viata devenea mai simpla.
Chiar, voi ati observat ca astia sunt niste mataiti? Mai ales ele. Dumnezeule! Orice au de zis, fie zbiara de crezi ca se cearta, fie se mataie ca cei mai rasfatati copii. Nimic nu poate fi zis normal (mai ales de ele). Fiecare silaba e prelungita si vaitata. Nu mi-am dat seama daca e un mod de a atrage atentia masculilor sau efectiv asa vorbesc (banuiesc ca e pentru a atrage atentia, fiindca copiii si batranii vorbesc normal). Cel mai mult ma distra sa le imit pe ele cand se mataie.
Scapam de soferul de taxi, dar habar n-avem unde sa ne cazam. Suntem intr-o zona care arata ca... Franta la tara. Ceva e ciudat aici: e si nu e Asia. E o mixtura faina de tot de arhitectura europeana si haos asiatic. Laos a fost o buna bucata de timp colonie franceza. Vientiane (apropo, asta e capitala Laos-ului) nu avea cum sa scape de influenta franceza.
Si pe cuvantul meu daca mixtura dintre influenta franceza si tipicul autohton nu a fost cel mai reusit experiment al celor din hexagon. E adevarat ca sunt subiectiv - am o feblete pentru Franta si francezi. Imi place modul lor de a fi, felul cum iau la sictir totul, delasarea, ideile lor politice - tot.
Sfarsim prin a ne caza la un hotel construit probabil de francezi. Aici descoperim ca exista si preturi mici in Asia.
Dupa cum ziceam si in blogurile cu Indonesia: bancurile alea in care mananci cu un dolar sunt fie de acuma 10 ani, fie povestite de niste drogati, fie relatate de gogomani. Pana acuma Asia pentru noi a fost orice, dar nu paradis financiar. Si aici trebuie retinut ca noi mergem pe urmele backpacker-ilor si nu a turistilor. Deci rezumand: Asia nu e ieftina. E cam la nivelul Romaniei ca preturi (poate un pic mai mici, dar cu siguranta nu cu mult).
Laos ni-a uimit si din punctul acesta de vedere. Aici preturile sunt mici (din nou nu credeti in basmele cu traitul cu 5-10 dolari pe zi - alea sunt fantazii de drogati vagabonzi). Dar oricum am platit o treime pentru o cazare mai faina decat cea din Bangkok (12 dolari daca sunteti curiosi, dar intr-adevar aici n-aveam piscina).
Dupa ce ne-am cazat am plecat sa cautam ceva de mancare. Vientiane e mic pentru o capitala. Si prin toti porii resira ceea ce avea sa devina un laitmotiv in Laos: "laidback". Asta se poate traduce in mai multe moduri, dar sa-i zicem pe scurt: lenes.
Laos-ul si locuitorii lui sunt renumiti pentru...relaxarea de care dau dovada. Mi-a placut la nebunie o vorba a colonistilor francezi: "Vietnamezii cultiva orezul, cambogienii se uita la el cum creste, iar cei din Laos il asculta cum creste".
Asta e un mini templu - o casa a spiritelor. Le gaseai absolut peste tot. Laosienii sunt deosebit de religiosi.
Lenea lor vine din credintele religioase - mai exact din budismul Theravada. Nu are rost sa te agiti prea mult ca iti strici karma. Nu are rost sa ravnesti valori materiale sau spirituale. Nu are rost sa te spetesti muncind sau invatand. Nu are rost sa faci nimic din ce ti-ar putea perturba karma. Orice activitate care te streseaza este respinsa de catre cei din Laos. Viata iti este determinata de karma, nu de munca asidua sau rugaciuni pline de patos. Si daca si asa viata ta este inscrisa in karma, de ce te-ai mai agita?!
Din afara poate parea o absurditate. Dar oamenii respectivi efectiv asa gandesc. E bine? E rau? Cu siguranta incidenta atacurilor cardiace si a bolilor cauzate de stres e mult mai mica acolo. Cu siguranta fiecare din noi s-a visat leganandu-se cat e ziua de lunga intr-un hamac si nefacand nimic. Ei bine, acolo o natiune intreaga a dus lenea la nivel de religie. Sau viceversa.
De exemplu, clima le-ar permite sa aiba intre 2 si 3 recolte de orez pe an. Lucru pe care il fac vecinii lor din Cambogia si mai ales din Vietnam. Laosienii mei in schimb se multumesc cu o singura recolta. Le ajunge sa traiasca de azi pe maine. De ce sa te obosesti sa produci mai mult?!
I-am indragit din prima secunda. Cu tot cu felul lor de a fi. Am zis-o si in blogul precedent - au trasaturi superbe pana la o anumita varsta.
Dupa aceea imbatranesc, dar in cazul particular al laoseinilor, asta nu ii facea mai putin simpatici.
De mancat, am mancat probabil la cea mai mare terasa din oras - un local frecventat preponderent de straini din cate ne-am dat seama. Si ca Laos-ul sa fie perfect aici trebuie sa imi calc pe mandrie si sa admit cu voce tare: pentru prima data am mancat mancare buna in Asia! Da' nu buna! Excelenta. Si nu afost un caz singular.
Dupa aceea am aflat din ghid ca aceeasi surpria au avut-o si autorii dupa ce au auzit de la o multime de turisti cat de buna e mancarea si au ajuns sa o incerce si ei.
Dar de gatit tot nu stiu sa gateasca. Cei din Laos folosesc amestecul de ingrediente intr-un mod mai inspirat decat ceilalti. Dar asta nu e gatit. Cat despre mancarea sanatoasa ca veni vorba... Elena s-a hotarat sa fie vegetariana in concediu - chestie pe care a putut-o urma usor. Dar ca sa stiti - trend-ul e sa mananci animale moarte si acolo. Se uitau destul de ciudat la Elena cand le explica ca nu vrea carne in mancare.
Iar despre igiena... hai s-o demitizam un pic. O sa tot auziti despre cat de buna si de naturala e mancarea de pe strada. O fi... Eu am mancat in fiecare zi de acolo din mijlocul starzii. Dar eu si cu stomacul meu suntem speciali si n-ar trebui sa fim luati de exemplu.
Deci sa vedem: se ia o caruta, se duce dimineata in soare si pe niste blocuri de gheata (probabil facute cu apa din Mekong sau mult mai rau) se pun fructe de mare proaspete. Sau oua proaspat gatite. Nimeni nu contesta ca la ora 7 dimineata sunt proaspete. Te duci la ora 14.00 la 38 de grade la umbra si caruta cu mancare e tot acolo. Doar ca crevetii arata putin mai scofalciti. Dar trebuie sa fie proaspeti, ca doar sunt de pe strada si asa am auzit noi ca acolo se mananca cel mai proaspat, nu ?! La ora 23 seara caruta cu aceiasi creveti este tot acolo. Tura de seara este convinsa ca va manca fructe de mare proaspat culese...
In general in jurul unei carute se aduna lumea sa manance. Acuma, tanti sau nenea respectiv au cateva oale si tacamuri, dar dupa ce te ridici la masa trebuie sa vina si alti clienti. Asa ca se ia o galeata cu apa - nu ma intrebati de unde, nu de alta dar eu am mancat preponderent de pe strada si nu vreau sa fac hepatita retroactiv numai gandindu-ma... Deci se ia galeata aia cu apa si vasele sunt "spalate" in mijlocul strazii.
Cred ca este inutil sa va zic ca nu-i verifica nimeni si poti sa mananci sobolani morti pe post de carne de pui...
Dar dupa cum ziceam, eu am mancat preponderent pe strada si am supravietuit. Si ca sa imi termin tirada: daca vine vorba de savoare, in toate cazurile mancarea de la un local care avea 4 pereti si un fel de bucatarie era cu mult peste ceea ce mancai pe strada.
Si in incheiere: mancatul pe strada face parte din experienta asiatica si va puteti considera handicapati daca nu incercati macar de cateva ori. Doar sa nu aveti impresia ca acolo ati mancat ultimele trufandale ale bucatariei asiatice. Desi pentru multi, sobolanii pot fi considerati trufanda...
Ca sa va inistesc, varianta e mult mai nasoala... In strada vezi macar ce se gateste si mancarea nu are mai mult de 24 de ore de cand a fost omorata. In spatele peretilor in schimb cele mai mari vrajitorii se pot intampla. Si cu cat restaurantul e mai exclusivist si cu mai putini clienti - deci cu mai putin rulaj a marfii - cu atat creste sansa de ati petrece urmatoarele zile pe buda.
Atunci care-i solutia? Hai ma ce dracu', trebuie sa moara omu de la ceva... Si daca esti asa de sensibil, poate ar trebui sa stai acasa sa te uiti la Discovery la emisiuni despre Asia.
Una peste alta, cina din seara respectiva a fost nemaipomenita. Tot atunci am facut cunostinta pentru prima data cu BeerLao - berea locala care era foarte buna. Si era cu atat mai buna cu cat era mai rece. Prietenia noasta a devenit una de durata si am avut grija sa mentin relatia de cate ori aveam ocazia.
In timpul si dupa cina a trebuit sa ne hotaram cum va decurge concediul. Ca sa iasa bine am avut de la inceput doua variante: fie planificam in cel mai mic detaliu toata tura. Fie nu planuim absolut nimic, ne lasam dusi de val si decidem la fata locului ce facem. Voi stiti deja pe care dintre variante am mers.
Aveam prea putin timp la dispozitie si o planificare la zi ar fi putut fi data peste cap de orice eveniment neasteptat. Plus ca ai fi urmat un rogram batut in cuie. Aici a intervenit pentru a nu stiu cata oara experienta: am citit despre diferitele locuri din tartile pe care le vizitam, pentru a avea o idee cat de vaga, dar deciziile le luam spontan in functie de dispozitia curenta.
In particular, acuma aveam de ales intre o excursie de doua zile pe Mekong care presupunea destul de multa logistica sau intre varianta laosiana (a se citi lenesa) de a merge direct catre Luang Prabang pastrandu-ne astfel mai multe optiuni. In seara aceea varianta a doua ni s-a parut castigatoare. Cam asa a decurs tot concediul. Niciodata nu stiam exact unde mergem sau cat stam sau ce o sa vizitam sau daca macar o sa facem ceva. Ne hotaram spontan in functie de tot felul de amanunte.
Ne-am retras rapid la culcare. Dimineata ne-a prins cu chef de plimbare. Suntem in Asia si aici nimeni nu merge pe jos. Ne conformam si noi si ne inchiriem niste biciclete. Nu neaparat pentru a acoperi mai repede distante mari, deoarece Vientiane e chiar mic, ci mai mult pentru a ne dezmorti .
Dupa cateva ture invatam aproape pe de rost tot orasul. Pentru inceput ne oprim la Arcul de triumf, punct de mare atractie (in lipsa de altceva...).
Ne urcam in el - de sus privelistea e frumoasa.
Inauntru e plin de obiecte de artizanat. Toate par a fi la fel, toate par a veni de la prietenii chinezi.
Laos - tara comunista - are relatii stranse cu vecinul de la nord. Si mai mult, prin mentalitatea lor, la cei din Laos li se pare foarte normal sa fie ajutati din afara. Iar mastodontul chinez a inceput sa le construiasca drumuri, baraje, sa-i "civilizeze"...
Caldura in mijlocul zilei evenea insuportabila si aici am simtit-o pentru prima data. Era sufocant de cald. Acuma ne aflam la inceput de anotimp rece (iarna lor). Dar diferenta intre vara si iarna aici este mai subtila decat la noi: vara e foarte cald si multa umiditate, iar iarna este la fel de cald, dar este uscat. Asa ca de caldura nu scapi nicicum.
Urmatorul obiectiv ar fi Pha That Luang - un templu budist si cel mai important monument din Laos. Dar cum este inchis la pranz (la pranz inceta absolut orice activitate, nu ca ar fi fost foarte multe in rest).
Asa ca pornim sa mai facem ture cu bicicleta. Zona cea mai dezvoltata este cea de pe malul raului. Aici se gasesc cele mai bune pensiuni si cele mai stilate restaurante. Evident, descrierea de mai sus trebuie raportata la Laos.
Este vorba de o tipica strada franceza provinciala. Peste tot in jur sunt turisti francezi. Sunt convins ca influenta n-a fost unidirectionala: francezii nu numai au dat, la schimb au imprumutat ceva din mentalitatea de aici :). Imi si imaginez dicutii: "unde mergi in concediu? Ma duc la sat sa ma mai relaxez un pic? Unde, in Bretagne? Nu, in Laos...".
Francezii s-au ocupat de coloniile lor si cei de aici (si cei din Cambogia) le sunt recunoscatori. Multi vorbesc franceza. Majoritatea cladirilor (ma refer la cele care nu sunt de carton) sunt facute e francezi. Infrastructura e facuta tot de ei. S-au chinuit sa-i civilizeze. Acuma daca ideea asta a fost buna sau nu e discutabil... Dar spre diferenta de alte natii coloniste, nu s-au limitat la exploatarea zonei si a populatiei locale.
Asa ca ne-am plimbat si noi pe malul raului. Cum ce rau? Raul! Marele Mekong. Tura noastra prin Asia s-a impletit cu meandrele acestui mare fluviu. I-am urmat cursul spre sud cale de aproape 2000km.
Prima impresie cand l-am vazut, a fost ca nu e chiar asa de mare si imediat l-am comparat cu Dunarea noastra. Oricum e mare si... gri. De fapt maroniu-gri.
Ne-am oprit pentru pranz pe malul raului. Am ales ceva peste copt in sare. Foarte bun. A fost o singura problema: ca sa il pot manca trebuia sa dau jos un strat de muste pe care dupa aceea sa incerc sa le tin la departare in timp ce incercam sa imbuc ceva.
Ce se vede pe masa (ma refer la capcana de muste) e rezultatul a nici 10 minute de vanatoare.
Sa nu uit de sticky rice. Asta e ce ii zice numele: "orez lipicios". Mancarea traditionala din Laos. Ne-am tot intrebat cum manaca astia orezul cu betele ? Boaba cu boaba? Raspunsul sta in sticky rice. Tencuiala asta (ca asa are consistenta) - care este foarte buna la gust - e destul de usor de mancat si cu betele. Exista o multime de varietati de orez. Ma distrez la culme gandindu-ma cum se chinuie a nostri sa nu se lipeasca orezul - ca nu mai arata bine sau nu ar mai fi bun. La fiecare masa mancam cate 2 portii de sticky rice - eu sunt un fan declarat a orezului, il prefer oricand cartofilor. De paine sa nu mai vorbim.
Refacem rezervele financiare de la un bancomat. Apropo, m-am tot gandit in excursia asta in care cel putin in Laos eram asa de entuziasmat de traditii si de autenticitate si de aventura. Sa fim realisti: e o laba trista. Pe oriunde mergi, mergi pe urmele batute de sute de mii de altii ca tine. Vrei bani? ii scoti din perete. Vrei sa ajungi in capatul celalalt al tarii? O duzina de firme de transport se ofera sa te duca acolo.
Hai sa ne imaginam urmatorul scenariu: 20 de ani in urma unii descopera Internetul si umbla zvonul de telefoane fara fir. In alta parte a lumii, Hoinarii tocmai au aflat aseara la lumina opaitului (electricitatea nu e cunoscuta de foarte mult timp aici si pana si acuma este exclusiv asigurata de vechi generatoare Diesel - inca nu exista hidrocentrale sau termocentrale, dar vecinul de la nord se va ocupa de asta...) ca s-ar putea totusi ajunge in Luang Prabang. Dar drumul va dura cel putin 2-3 zile pentru a acoperi distanta de 300km.
Dupa o noapte inabusitoare (nici vorba inca de aer conditionat) in unul din singurele hoteluri din Vientiane, a urmat un dejun frugal si niste fructe (berea va aparea odata cu marea de turisti). Inotand pana la gat in noroiul ce a rezultat dupa ploaia de azi noapte, Hoinarii ajung la autobuzul care ii va duce la noua destinatie. Sunt plecati de acasa de peste o luna, dar nu au cum sa comunice cu cei dragi. Habar n-au cum va fi acolo unde vor ajunge - umbla doar ceva zvonuri de la alti turisti care au mai fost pe acolo ca ar fi totul in regula si ca zona e superba. Cica unii au aflat de la niste localnici despre niste cascade superbe in munti.
...Alte vremuri. Mi-ar fi placut la nebunie sa fiu personajul principal in scenariul de mai sus. Visez cu ochii deschisi cum ar fi fost. Pana una alta, scoatem un teanc de bani de la masinaria din perete (aici se umbla cu sacosa de bani dupa tine) facem check-in pe Facebook, incalecam pe biciclete si ne strecuram prin trafic...
In custile alea se aflau ceva pasari care erau folosite ca ofrande in templu.
Este vorba de fapt de o zona mai mai mare situata pe un deal - templul din imaine este punctul central de atractie. De jur imprejur mai sunt o multime de mini temple si alte cladiri administrative.
Ajungem la templu chiar inainte sa se inchida. Pauza de masa e de la 11-14. Dupa care e deschis de la 14-16. Superba tara ! (cam dupa orarul asta se misca totul pe aici - dimineata mai e totusi o runda in care sunt deschise institutiile de la 8-11).
Despre templu nu e mult de spus - aceeasi mare puta galbena ca in Bangkok. Dar cum am fost patruns de spiritul laosian de voie buna, ma simt bine aici, si dupa ce dam ocol falusului, ne intindem la umbra pe iarba si dormim.
Monc cu aparat foto. De-a lungul turei am vazut tot felul de monci: monc cu celular, monc cu tigara, monc nebun, monc in sus - monc in jos.
Mlt mai interesant decat templul in sine a fost zona din jurul lui - sa zicem un fel de chilii si mini temple unde salasluiau de fapt moncii. Aici totul era mai plin de viata si mai colorat. De fapt foarte colorat.
Banuim ca oamenii de aici erau la o pomana. Oricum mancau pe indelete si vorbeau mult. Asta imi aminteste cat de diferiti suntem: acolo mancatul e mai mult decat orice un eveniment social. La care iau parte multi oameni. Unde se vorbeste in continuu. E o buna ocazie de a afla noutati. Masa la ei dureaza muuuuuult (totul la ei dureaza mult). Necunoscutii te interpeleaza - vor sa stie de unde esti, ce faci, cat stai acolo. Sau doar te saluta cu traditionalul : "Sabaidee!!!". Sau numai iti zambesc.
Acuma sunt in Regensburg unde astia mananca in 10 minute. Arunca in ei cat sa nu moara de foame. Nu scot o vorba sau daca vorbesc ceva, vorbesc numai de lucru. Astia nu sunt oameni, sunt masini. Tampitii dracului... trebuie sa scap de aici pana nu o iau razna...
Intorcandu-ne in lumea in care oamenii inca nu au uitat sa comunice intre ei: uitati-va si voi la Buddha astia. Stau intr-o rana. Le-o fi lene probabil. De fapt Buddha culcat era peste tot pe aici.
Uite si un Buddha culcat gigant. Sa mor de ras nu alta. Pana si lui Buddha ii e lene - sta acolo intins si zambeste. Si parca iti sopteste: "Ia-o mai usor omule! Ce atata agitatie? Pentru ce? Nu-ti face bine. Oricum o sa mori mai devreme sau mai tarziu, de ce sa te stresezi in timpul care ti-a mai ramas? Ia un loc, relaxeaza-te si bucura-te de viata! Sabaidee!!!"
Si ganditi-va ca o natiune intreaga imbratiseaza modul acesta de gandire! Nemaipomenit.
Pe baietii de mai sus nu ii cunosteam, dar m-au chemat cu ei sa facem o poza de grup asa ca nu i-am putut refuza. Mi-au zambit, mi-au dat un "Sabaidee", dupa care am plecat mai departe.
M-am gandit sa ii scot un pic din amorteala pe monci. Dupa aia m-am gandit ca poate sunt amortiti doar pana la un punct si ca poate nu gusta toate glumele.
Pentru plimbarea de seara ne-am indreptat pe malul Mekong-ului. In Vientiane doar arterele principale sunt asfaltate. Asa ca daca mergi cativa zeci de metrii in afara strazilor principale, te trezesti ... la tara.
Nu iti poti imagina ca esti aici in capitala unei tari. N-are cum sa fie asa. Aici esti intr-un catun de pescari pierdut undeva in spatiu si timp.
Astea sunt mini restaurante. Exista peste tot. Din doua motive: unul vi l-am zis deja - mancatul este un eveniment social la care e obligatoriu sa ia parte cat mai multi oameni. E o ineptie sa manaci singur. Al doilea motiv e ca e mult mai ieftin sa mananci la restaurant decat sa iti gatesti tu acasa.
Tanti e la salonul de manchiura/pedichiura in aer liber. In strada se intampla totul. Orice activitate se desfasoara acolo, neaparat impreuna cu vecinii sau cunoscutii.
Nu chiar totul... Spre diferenta de Peru astia nu se caca si nu se pisa in mijlocul strazii. Spre deosebire de Indonesia, in Asia de Sud Est e...curat. Spre deosebire de Romania, aici e curat.
Sa vina cumva din religie? Nu e o intrebare - e o afirmatie - de acolo vine :). Si ei ca indonesienii acorda o foarte mare atentie (si evident foarte mult timp) igienei personale. Dar spre deosebire de fratii lor islamici de peste mare, astia isi curata si strazile. Nu am vazut aici muntii de gunoaie si raurile de zeama fetida care te insoteau la fiecare pas in Indonesia.
Acuma sa nu credeti ca sunt un model de urmat neaparat: se spala pe dinti cu malul de pe fundul Mekong-ului. Apa fluviului o folosesc pentru imbaiat. Dupa regulile noastre de igiena ei par ca experimenteaza noi metode de a se imbolnavi. Dar tot nu pot sa nu ma gandesc ca pe vremea cand actualii europeni aseptici considerau ca apa este purtatoarea tuturor bolilor si faceau baie odata pe an, salbaticii astia se spalau dimineata pe dinti, faceau baie si petreceau o buna parte din timp aranjandu-se :).
Incursiuea pe malul fluviului am incheiat-o cu o sesiune foto pentru cei de la club - uite si aici la capatul lumii ne dam cu bicicletele ca sa ne mentinem in forma. Bicicletele respective erau niste cosmaruri: scartaiau, se dezmembrau. Dar cel ai frustrant era faptul ca pana si cele mai mari erau proiectate pentru pigmei. Pedalam in continuu cu genunchii in gura. Dar una peste alta sunt un accesoriu obligatoriu in Asia. Asta daca nu vrei sa te prost dispui dupa o "plimbare" prin caldura ucigatoare. Bicicletele ne-au permis sa acoperim distante mult mai mari si ne-au oferit libertatea pe care nu am fi avut-o cu tuk-tuk-ul sau cu taxiul. Si oricum alea sunt pentru turistii puturosi, nu pentru backpacker-i.
Pe drumul de intoarcere iata cu cine ne-am intalnit. Daca va uitati la numar, veti vedea ca e de Romania. Il cheama Radavoi si a plecat din Satu Mare acuma 2 luni de zile cu destinatia finala Bangkok. A fost unul din cei 2 romani intalniti in tura asta. L-am invidiat - noi ne-am intrerupt orele la scoala de motor pentru a veni aici. Iar scoala o faceam pentru a veni pe motor din Timisoara pana in Singapore. Pare ca nici aici nu o sa fim deschizatori de drum.
Ce e clar, e ca mi s-a luat complet de lucru (nu ca mi-ar fi placut vreodata). Planul pe care il coc de vreo 2 ani e acela de a ne lua un concediu de minim 6 luni - poate chiar de un an de zile - devine tot mai bine pus la punct. Ce am mai invatat de-a lungul timpului e ca fiecare lucru trebuie facut la timpul lui. Nu ma ajuta sa ies la pensie si sa am timp - nu o sa mai pot face ce fac acuma... Asa ca probabil (sper cel putin) la anu' o sa urmeze un altfel de blog :).
Pentru imaginea de final, Elena vrea sa mai mergem in parculetul cu fantana. Locul acesta surprinde poate cel mai bine aerul provincial si spiritul Vientiane-ului.
Cina am luat-o la acelasi restaurant ca la venire. Suntem gata de plecare. Din cauza ca avem asa de putine zile de concediu si fiindca avem asa de mult de calatorit ne trebuia o solutie. Solutia am gasit-o la fata locului sub forma autobuzelor de noapte. Numai avantaje: nu mai platesti cazarea, nu pierzi ziua pe drum, dormi in autobuz. Am apelat la serviciile lor de cate ori s-a putut in acest concediu.
Vientiane. Un loc care iti formeaza o vaga idee despre cum e Laos-ul. Un oras provincial linistit si simpatic. Mi-a amintit pe loc de... Sannicolau Mare. Acolo mergeam in copilarie cateva saptamani vara. Aceeasi liniste si lancezeala. Aceeasi caldura sufocanta la orele pranzului. Aceeasi senzatie ca timpul are multa, foarte multa rabdare.
Ne urcam in autobuz. Deja ne-am indragostit de Laos. Am imprumutat ceva din spiritul lui. Curgand lenes pe apele Mekon-ului, relaxarea si buna dispozitia, lancezeala si serenitatea ne-au atins ireversibil si pe noi.
Gonind cu maxim 30km/h prin mijlocul noptii si pe un drum doar pe alocuri asfaltat, autobuzul nostru ne poarta catre Luang Prabang, fosta capiala a Laos-ului, un oras pierdut printre munti. Si spre noi si neastepate aventuri.
Postări
4 comentarii:
Chiar fain , oare cui nu ii place lenea:))? GP
Chestia cu mancatu incet si cu vorbitu mult la masa is curios cine pe cine a invatat...francezii vs laos..:))
Satu Mare, Regensburg....ma tu te dai la mine ?!...:))
foarte fain !
Mi-a placut mult fotoreportajul Ai real talent gazetaresc.
Ai dreptate, trebuie neaparat sa va luati un concediu de macar 6 luni sa faceti o expeditie cat mai lunga si mai cuprinzatoare.
Ma bucur ca ganditi asa.
Va doresc succes sa reusiti.
Sunt sigur ca veti reusi.
Sper sa scoateti si niste carti caci sunt multi oameni care va apreciaza.
Printre acesti oameni suntem si noi inclusi (Gabriela & Alex).
Va apreciem pentru mesajul transmis prin fiecare post.
Te rog sa nu renunti niciodata sa scri.
Abia asteptam sa ne povestesti aventurile din concediu.
Trimiteți un comentariu