Data: 21.10.11-12.11.101
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Luang Prabang, Laos
In Laos autobuzele intarzie. Intotdeauna. Aproape cu aceeasi precizie cu care cele din Regensburg vin la ora prestabilita. Am invatat asta destul de repede. Autobuzul care ne duce acuma catre Luang Prabang e un fel de vagon de dormit care merge pe sosea. Adica in autobuz sunt paturi supraetajate - paturi in adevaratul sens al cuvantului. Te descalti si te intinzi ca la tine acasa - nu stai chircit sau inghesuit. Pe scurt e un autobuz cu paturi in el.
Nu ne asteptam la asa ceva. Dar nici la drumul care a urmat. Am adormit destul de repede, doar pentru a incepe sa tresar din somn la fiecare groapa. In starea de semitrezie aveam impresia ca alerg pe un camp minat si in jurul meu explodeaza minele. De cateva ori m-am uitat pe geam fiindca eram convins ca nu mai putem fi pe drum. N-am vazut nimic afara, asa ca m-am chinuit sa adorm la loc.
Autobuzele opresc pe parcurs. Nu ca ar avea tahometre (hai ca asta ar fi buna), ci fiindca soferii au intelegeri cu diversi comercianti care au "restaurante" pe marginea soselei. Soferul opreste acolo, turistii buimaci se dau jos si invariabil ajung sa isi cumpere apa, Cola, ceva fructe sau eventual sa manance. Restaurantul castiga, soferul isi primeste partea lui si pana la urma si turistii sunt multumiti.
Chestia asta cu "eu te-ajut pe tine, tu m-ajuti pe mine" functioneaza in toata societatea asiatica - si mie mi se pare un model mult mai bun decat rigurozitatea de la noi din Europa.
Spre dimineata inteleg ca vom intarzia probabil vreo 2-3 ore fata de cat ne-a zis cel de la care am luat bilete. Spre sfarsitul concediului stiam sa apreciez cat vom intarzia functie de distanta pe care o aveam de parcurs.
Inca nostalgic dupa Vientiane si atmosfera lui am coborat dis de dimineata in Luang Prabang. Pe loc ne-am dat seama ca Vientiane a fost doar o palida introducere la Laos. Nu poti sa nu iubesti Luang Prabang-ul. Situat si el pe malul Mekong-ului, are un aer francez si mai provincial decat capitala. Si aici esti categoric mai la "tara" decat in Vientiane.
Ne deplasam in zona centrala si aici ne cazam la pensiunea din poza. Cred ca aici am dat undeva la 8 dolari pe cazare. Cu cat inaintam in concediu, cu atat scadeau si costurile. Si pretentiile noastre. Cam toate pensiunile de pe palierul mediu au baie in camera, un pat, ventilator, un dulap si aer conditionat. Cu aerul conditionat in schimb e o gaselnita: dai 2-4 dolari in plus primesti telecomanda. Nu dai, salivezi langa el si te racoresti cu ventilatorul. Noi avem o pornire impotriva aerului conditionat, asa ca nu ne-a deranjat deloc varianta ventilator.
Odata cazati am plecat sa mancam. Paradoxal, suntem amandoi foarte conservatori. Adica daca gaseam un local unde ne placea mancarea, nu il mai schimbam pana plecam din orasul respectiv, chiar daca de jur imprejur mai aveam o sumedenie de variante. Asa am facut si in Vientiane, asa am facut si aici.
Asta e Ganesha daca nu ma insel, iar in fata este micul lui dejun. In fiecare dimineata primea de mancare mai multe feluri, meticulos pregatite si aranjate.
Si sa stiti ca uneori chiar le manca! Sarmalutele respective au disparut odata in intervalul dintre micul dejun si pranz. Ii placea sa si bea. Cu fructele nu se prea descurca el, dar era un simpatic.
In Luang Prabang ne hotaram sa aplicam strategia din Indonesia: vom apela la mijloace motorizate pentru a ne deplasa in imprejurimi. Asa ca pentru inceput inchiriem un scuter. Carnet de motor n-avem (inca), dar asta nu ne-a impiedicat nici anul trecut. In plus legislatia de la ei e vaga cu privire la asta. Si inca un plus: pana si in ghidul scris de vestici zice ca daca ai probleme, orice se poate rezolva cu bani. Laos si Cambogia sunt in topul tarilor corupte din lume. Pe primele pozitii.
Pe langa orasul in sine, zona din jurul Luang Prabang-ului merita vizitata. Ne aflam intr-o zona muntoasa cu peisaje foarte frumoase. Muntii de aici nu sunt foarte inalti - au pana in 1600 de metri, dar se ridica ca niste coloane. Creeaza un peisaj specific si un labirint de varfuri printre care este foarte greu sa iti croiesti drum.
De asemenea toata Asia de Sud-Est este strabatuta de o retea hidrografica incredibil de bogata. Munti+apa = cascade. Asta va fi si obiectivul nostru pe ziua de azi. Suntem inarmati cu o harta si pornim la drum.
Anul acesta este randul Elenei sa conduca. Foarte repede a ajuns sa ii placa sa mearga cu scuterul. Acuma nu stiu daca si culoarea a avut vreo influenta, dar ideea e ca a condus singura toata ziua.
Pentru a ajunge la prima cascada din meniul zilei, trebuie sa trecem un rau. Ca sa treci raul trebuie sa platesti o taxa. Ca sa ajungi sa treci raul trebuie sa platesti o taxa de parc. Ca sa parchezi scuterul, trebuie sa platesti o taxa. Erau asa de mici ca nu ne deranjau, dar ca idee...
In general primeam bilete pentru taxele platite. In general am avut sentimentul ca nu am fost furati niciodata. Mi s-au parut deosebit de cinstiti. Daca au zis ceva, atunci asa ramane - nu o mai dau la intors. Cuvantul e cuvant. Toate serviciile se platesc inainte, dar nu s-a intamplat niciodata sa fim trasi in piept. Nu s-a intamplat vreodata sa platim pentru un serviciu si sa nu isi onoreze obligatia sau sa primim mai putin sau altceva decat era intelegerea.
In Laos nu am vazut nici un cersetor. Absolut nici unul. Laos e cea mai saraca tara in care am fost pana acuma. Dar totusi nimeni nu cersea. Fiecare incerca sa iti bage pe gat tot felul de nimicuri: vederi, produse artizanale, tricouri sau orice alte chestii mai vindeau. Dar nimeni nu cersea. Fiecare incerca sa obtina bani pe munca lui.
Acuma sa nu uitam ca astia sunt cei mai lenesi oameni de pe pamant si cersitul in sine este o ocupatie obositoare...
Acuma o parte o sa zica ca bietele animale sunt chinuite. Tinute in captivitate si chinuite pentru ca niste turisti rasfatati sa vina sa se distreze. M-am gandit si eu la asta. Si in stilul propriu am ajuns la concluzia lui Nicolas Cage din filmul ala in care vindea arme in tarile subdezvoltate. "Daca nu o fac eu, sigur o face altcineva. Asa ca mai bine o fac eu."
Plus ca nu pareau sa fie deloc chinuite, ci chiar rasfatate. Laos era cunoscuta in trecut ca "tara celor 1 milion de elefanti". Acuma au mai ramas undeva la 2000, majoritatea in parcuri de genul celui de aici.
Dupa plimbarea prin padure, pachidermele s-au retras la un repaus. Le-am cumparat banane - elefantul meu nu avea nici un fel e maniere si era foarte agresiv. Am vrut sa ii infig doua degete in trompa, dar pana la urma diferenta de alura m-a linistit.
Dupa ce s-au intors si ceilalti elefanti plecati la plimbare, am trecut la partea a doua a programului si de departe cea mai distractiva: scaldatul cu pachidermele. Le place la nebunie sa faca baie (mi-a soptit mie elefantul) - mai greu a fost probabil sa il convinga sa faca baie cand are pe cineva in carca.
Distractia a fost in toi - se scufundau complet si ne bagau si pe noi sub apa. Nu cred ca incercau voluntar sa ne dea jos (sa fim seriosi, chestia aia de o tona daca chiar vroia nu cred ca avea mari dificultati sa dea cu noi prin apa), dar de fiecare data cand e scufundau, trebuia sa ne prindem bine de ei ca sa nu cadem.
Interesant e ca nu isi tineau trompa afara cand faceau scuba.
Eu am avut elefantul numai pentru mine, Elena a fost insotita de mahut (asa il cheama pe "carmaciul" de elefanti), deoarce bidiviul ei era in perioada de training. Scaldatul cu elefantii a fost categoric punctul forte al turei din ziua respectiva.
Dupa ce am terminat cu purificarea, am trecut la alte activitati, dar la fel de ude. Putin mai sus era o piscina naturala unde ne-am exersat talentele la sarituri.
Dupa ce ne-am plictisit si eram pe punctul de a pleca, Elena a vazut ceva poteca si a zis sa mergem sa ne mai plimbam. Asa am nimerit pe "Trail of Falls". Mie mi-a placut mai mult decat Plitvica Jezera - ca n-am cu ce altceva sa o compar.
O apa de o culoare ireala isi croia drum prin jungla si din loc in loc forma cascade sau ochiuri linistite de apa in care nu te puteai abtine si trebuia sa te scalzi.
Traseul este destul de lung - o poteca ingusta te poarta printr-o adevarata jungla - nu de putine ori poteca disparea si o luam direct prin apa. Cine crede ca e usor sa se mai gandeasca: voi stiti ce greu era sa mergem vreo 10 minute, dupa aia sa ne oprim, sa intram iara in apa, si tot asa?! Si sa nu ne grabim niciunde si sa simti efectiv cum lumea aia agitata cu toate problemele ei este asa de departe ca probabil nici nu exista?
Va zic eu ca nu e usor!
La final am mai facut o baie, ne-am mai jucat odata de-a Tarzan si Jane si ne-am dat seama ca a trecut toata ziua. Uitandu-ma la ceas incep sa ma intreb daca nu cumva ne-a muscat si pe noi purtatoarea microbului numit "Laos". E timp! Nici o graba, n-are rost sa ne agitam ! Parca nu mai suntem noi.
Elena conduce si la intoarcere, asa ca eu incerc sa fac ceva poze de pe scuter. Aici sunt niste chili pusi la uscat.
Cu mancarea condimentata nu o sa mai fiu chiar asa Gica contra ca pana acuma, dintr-un singur motiv: noi si acasa mancam incredibil de condimentat. Ultra, mega, giga condimentat. Asa ca ce noua ni se pare fad, s-ar putea sa doboare un om normal.
Pe scurt: in Asia comanda la mancare se derula asa: felul X, "very spicy". Se uita chelnerul la noi si ne mai intreba de cateva ori daca chiar vrem mancarea foarte condimentata. Venea mancarea si invariabil nici macar nu ne oboseam sa o gustam: ceream imediat o farfurie de chili cruzi si taiati marunt. Uneori terminam prima farfurie de chili si ceream supliment.
Asa ca noua mancarea lor cea mai condimentata ni s-a parut ca mai are nevoie de ajutorul unei farfurii suplimentare de chili ca sa aiba gust...
Dar, repet, noi mancam incredibil de condimentat - asa ca va recomand sa cereti pentru inceput mancare condimentata normal. Papilele mele isi amintesc cumva ca aia pe vremuri ar fi fost foarte iute...
A fost si o exceptie. Una singura in 3 saptamani: Elena a cerut o salata de papaya foarte condimentata. Si m-am trezit ca zice ca nu se poate manca ca e prea iute. Asta m-a uimit la culme, fiindca in domeniul lucrurilor iuti Elena biruie cu mult peste limita mea. Am incercat si eu - nasoala treaba. S-a lasat cu plansete.
Apropo, stiti de ce mananca asiaticii asa iute, nu? In primul rand ca sa acopere mancarea hai sa-i zicem nu foarte proaspata; in al doilea rand pentru a da gust unei mancari face (quod eram demonstratum ca nu sunt neaparat bucatari maiastrii) si in al treilea rand pentru ca in general condimentele sunt conservanti naturali si au un efect benefic asupra florei intestinale. Pe scurt : nu se mai caca imprastiat dupa ce mananca mortaciuni fara gust. (La cat de iute mancam noi, cred ca puteam incerca si cadavre in putrefactie...).
Sa analizam pe indelete aceasta poza (proasta ca si calitate pentru ca era facuta de pe scuter): daca o iei si o multiplici de vreo 3 miliarde de ori ai imaginea Asiei.
Prim-planul imaginii este ocupat de afacerea familiei. Fiecare familie are asa ceva in fata casei. Acuma nu va ganditi ca fiecare vinde acelasi lucru, ca atunci n-ar cumpara nimeni. Nu, unul vinde benzina, altul vinde maturi, altul vinde galeti de plastic, altul face de mancare, altul repara radiouri rusesti stricate. Sunt a naibii de specializati.
Dar sa revenim - fiecare are propria lui taraba unde face ceva. Taraba e invariabil in fata casei sau in cele mai multe cazuri in casa. Sau taraba e de fapt casa.
In Laos nu exista industrie. Am vazut o singura fabrica de ciment in toata tara si aia era straina. Este o tara preponderent agrara, dar pe langa orez oamenii mai au nevoie si de alte chestii. Cum magazine (adica ce intelegem noi prin magazine) nu exista niciunde, locul lor este luat de astfel de tarabe. Cum servciile de orice fel (fie ca e vorba de frizerie, de reparat masini, de facut blocuri de gheata, etc) nu sunt foarte dezvoltate si organizate, fiecare are o nisa pe care sa o poata exploata.
Diferenta de mentalitate: acolo puteai gasi pe o straduta sa zicem, 10 frizerii minuscule. Europeanul ar fi zis: "trag mai tare, ofer servicii mai bune si fie elimin concurenta, fie ii acaparez ". Si astfel ii oblig si pe ei sa ofere servicii mai bune daca vor sa reziste pe piata. Din fericire mentalitatea asta inca nu a atins Laos-ul (inca).
Asa ca acolo fiecare are propria lui taraba, departe de idei corporatiste si monopoliste. Inca...
Uite si benzina, ca tot vorbeam de ea. In Laos costa undeva la 1 dolar jumatate la benzinarie, adica o avere pentru omul de rand. Ce vedeti acolo pe masa poate fi orice: o combinatie benzina cu apa cu suc de rosii si cu tot ce le trece prin minte pentru a lungi licoarea si a face un ban in plus.
Revenind la poza noastra, o vedem acolo pe tanti stand jos si trebaluind ceva. Cei doi copii se ocupa de fapt de taraba. Chestie iara clasica prin Asia. Aia mici de la varste fragede lucreaza si ajuta pe la casa. Acuma nu mi-am explicat daca ii fac ca sa aiba mana de lucru ieftina, ca le place procesul de procreere sau ca n-au aflat cum sa se fereasca de puradei - ideea e ca sunt o gramada de copii pe continentul acesta.
Dupa aceasta incursiune in viata traditionala asiatica ne reintoarcem odata cu lasarea intunericului in Luang Prabang. In fiecare seara orasul se transforma - o strada era blocata complet si se transforma in targ. Spre deliciul Elenei, care se perinda printre randurile cu tot felul de produse. Ea insasi a ajuns la concluzia ca : "astea sunt chinezarii". Ori nu avem noi simt artistic, ori chiar erau numai porcarii.
Dar atmosfera creata de targul respectiv seara era imposibil de recreeat intr-o descriere: lumini colorate, comercianti, produse de tot felul si inca ceva pe care nu stiu cum sa-l descriu altfel decat...Laos. Reuseam sa ne plimbam de 10 ori pe acelasi rand fara sa cautam nimic anume, dar fara sa ne plictisim. Nu ne interesau ce au de vanzare, dar targul in sine merita savurat.
Na ca ma gasit si autoservirea! Aici iti umpleai o farfurie cu tot ce vroiai si plateai... nu mai stiu cat, oricm un pret derizoriu. Cred ca undeva la 1 dolar si jumatate. A fost un deliciu sa mancam aici (nu a fost nicicum mai bun decat la localul nostru, dar a fost mai "atmosferic").
O greseala majora in proiectarea Asiei de Sud Este este ciclul cicardin. Fiind destul de aproape de Ecuator, ziua este egala cu noaptea. Se lumineaza la 6, se intuneca la 18.00. Nu mi-a prea placut regula asta si o sa incerc sa o schimb cu prima ocazie.
A doua zi ne gandim sa schimbam scuterul pe o motocicleta mai serioasa. Cel de la inchirieri ne "miroase" ca suntem habarnisti, dar perspectiva banilor e prea atragatoare, asa ca ne da pe mana motocicleta.
Si azi conduce Elena. S-a obisnuit foarte repede si cu motorul si i-a placut. Azi avem ceva deosebit in meniu: cascade. Noi ce sa facem daca asta au in zona ?!
Se vede ca au trecut francezii pe aici. Si inca o dovada in sprijinul obsesiei mele ca astia habar n-au sa gateasca: cati dintre voi ati incercat sa faceti clatite? Probabil multi. Probabil foarte multi ati si reusit. Si probabil majoritatea care nu au facut-o, nu ar avea probleme sa reuseasca din primele incercari. Na, lor le era imposibil: placintele alea groase cat farfuria si necoapte erau orice, dar nu "crepes".
Pornim catre cea mai mare cadere de apa. Ajunsi acolo vedem ca la intrare este o rezervatie de ursi salvati din captivitate si adusi aici. Sunt mini ursi. In Asia totul este mini: oamenii, animalele, casele, totul. Asa ca avem mini ursi.
Minii ursii astia aveau obiceiurile laosiene bine intelenite in cerebel, asa ca isi petreceau cea mai mare parte a timpului facand nimic.
Dupa cum scrie si pe pancarda, minii ursii erau vanati si macelariti pentru bila, care este considerata un medicament traditional. Initial mi-am zis: cat poti sa fii de crud sa faci asa ceva?! Dupa aia mi-am amintit de popoarele civilizate care au exterminat popoarele necivilazate pentru ca nu credeau in semnul crucii - si era vorba de semeni de-a lor. Asa ca nimic nu ma mai mira.
Langa tarcul cu ursi am gasit ceva "chestii": erau facute din bambus si am petrecut ceva timp incercand sa ghicesc care e utilitatea lor. Am cedat pana la urma.
Si acuma poza din cilcul: No comments. (Problema e: care e Panda meu de acolo din poza)
Ajungem si la cascada - bun e cea mai mare pisatoare pe care am vazut-o pana acuma. Si uite ce fain se vede de sus (am ostenit ceva sa ne cataram in partea superioara a ei).
Soarele incepuse deja sa fie mai bland, drumul era gol. Gaz tata!!! Tot timpul mi-a placut viteza. Na, uite cum ii depasesc pe toti! La ei acasa.
Sa vedem poza urmatoare. Acuma v-ati prins? Si daca da si daca nu, o sa revin asupra subiectului in alt blog.
Groapa as zice ca am vazut-o din timp. Reactia a fost tampita... Imi amintesc foarte bine tot - cam ca la avalansa. Vad groapa si sunt derutat - am undeva la 80km la ora. Stiu de la o mie de ture de MTB ca nu franezi in cazul asta. Dar asta nu e MTB, dracu stie cum reactioneaza motorul. Plus ca apuc sa estimez ca la cum arata groapa eu eventual ies din ea, dar pe Elena o propulsez pe orbita.
Franez. Da, dar nu-i bine sa franezi. Las frana. Dar poate totusi pot opri. Franez. Nu o sa se termine cu bine. Las frana.
Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc e zgomotul sec al castii pe asfalt. Si ca de fiecare data (deja incep sa am o baza de date destul de bogata cu evenimente de genul asta..) nu am ganduri inaltatoare. Ma gandesc doar ca Tripi a zis : "Whenever in doubt, gas it!" (daca ai vreu dubiu, accelereaza!). Pe urma m-am oprit din raschetat asfaltul cu corpul.
Primul, de fapt urmatorul gand, a fost la Elena. Am ochii inchisi si o aud ca ma intreaba ingrijorata daca sunt OK. Bun, deci ea e OK. Urmatoarea problema: o nenorocire nu vine singura, asa ca ma astept sa ne calce motocicletele in mijlocul drumului. Pana sa reactionez eu, Elena a gandit la fel si ne-am ridicat rapid in picioare amandoi.
Na, acuma e loc si de durere. Dupa ce a trecut adrenalina, am inceput sa urlu de durere si sa dansez ca un descreierat in mijlocul soselei. Erau deja opriti alti motociclisti si se uitau uimiti la noi.
Pana la urma reusim sa ridicam motorul si spre surprinderea noastra inca mai merge. Ca are o oglinda bulita, e julit pe o parte si scoate un zgomot de zici ca e o cireada cu talangile la gat - e partea a doua. Dar macar ne putem intoarce acasa.
Pe drumul de intoarere Elena e pe punctul de a lesina de durere. Perspectiva perindatului prin spitalele din Laos nu ne surade la nicicare, dar suntem suficient de bine raschetati amandoi. Ajunsi la hotel intram sub dus pentru dezinfectie - aici suntem pe punctul de a lesina pe rand.
Intr-un final ne curatam ranile si ne mai vine inima la loc. Am scapat, acuma primul gand e sa-l fraierim pe ala cu motorul - ca n-am de gand sa platesc reparatiile. O dregem si pe asta asa ca acuma ramanem doar cu o usturime cumplita si cu mari bucati de epiderma pierdute pe soseaua de langa Luang Prabang.
Ce am invatat de aici? "Whenever in doubt, gas it!". Totusi ma gandesc cu ingrijoare ca am uitat cate credite am consumat anul acesta. Nu de alta, dar poate ma apropii de limita...
Seara am adormit repede. Vreau sa prind moncii in dimineata urmatoare. Am tot auzit ca dimineata ies moncii la cules mancare de la oameni - un fel de ceremonie zilnica.
Si in sfarsit ii prindem: un sir interminabil de monci portocalii trece cu niste oale atarnate de umar. Pe marginea drumului, o multime de oameni le pune mancare in oalele respective: orez, napolitane, banane, biscuiti.
Pare sa fie o mare onoare (sau o datorie ?) sa dai de mancare la monci. Sa va zic cate ceva si despre monci:
Stadiul de monc e ca un fel de armata de pe la noi. Nu e cu caracter obligatoriu, dar majoritatea adolescentilor se fac monci pentru cateva luni - pana intr-un an. Unii dinte ei imbratiseaza aceasta cale si raman monci pe viata, dar majoritatea se reintorc la familiile lor.
Despre traditia cu mancarea: moncii nu pot sa gateasca. E sub demnitatea lor (vorbesc serios acuma, nu glumesc). Asa ca in fiecare dimineata ies pe strada sa ia mancare de la localnici.
Apropo, moncii sunt considerati oameni sfinti (adica e ceva similar de exemplu cum l-ar vedea crestinii pe sfantul Petru plimbandu-se pe strada prin Timisoara si mancand seminte - din nou nu glumesc). Asa se si explica mandria si onoarea celor care reuseau sa hraneasca pe cate vreun monc.
Laosienii sunt un popor deosebit de religios. Asa de religios ca atunci cand au venit comunistii la putere si au interzis obiceiul de a hranii moncii (pe langa alte ritualuri religioase) a fost probabil pentru singura data in istoria lor cand au luat atitudine si au comentat. Drept dovada, comunistii au restaurat moncii in drepturi si toata lumea a revenit la nefacut nimic si la fericire.
Cum spuneam, sunt foarte religiosi. Acele mini temple - case ale spiritelor - sunt intalnite peste tot. In fiecare casa, local, intersectie, pe camp, in padure peste tot. Au o pleiada de zei la care se roaga si la care le cer protectie. Au o gramada de zei pe care incearca sa nu-i supere. Echilibrul intre bine si rau trebuie pastrat si pentru asta trebuie sa multumesti spiritele bune si sa nu manii spiritele rele. De aceea, de mancare nu primesc numai spiritele bune, ci deopotriva si cele malefice.
Femeia din poza se ocupa cu fabricarea si comercializarea ofrandelor. Sarac lipit pamantului, nu conteaza, faci orice efort si iei ofrande zeilor chiar daca tu si copiii nu mai mancati cateva zile. Doar nu vrei sa risti o reincarnare proasta in viata viitoare.
Pare pueril asa-i? As zice ca nu e mai pueril decat in a crede ca unu' a fost dat jos de pe cruce si a inviat din morti dupa 3 zile...
Dupa ce am asistat la hranitul moncilor mai avem o ora si ceva pana ne pleaca autobuzul. Timpul ramas il petrecem in piata de dimineata - un alt obiectiv trecut cu rosu in ghid.
Hai sa vedem cateva lucruri mai interesante de aici din piata:
In primul rand e inghesuiala foarte mare la ora asta (in jur de 6.30 dimineata). Plin de femei care au venit sa isi faca cumparaturile. Jumatate dintre legumele si mai ales dintre ierburile din poza de mai sus nu imi sunt cunoscute.
Din Romania am avut o obsesie: sa mananc viermi in Asia. Dar pentru asta primul pas e sa ii gasesti. Si pana aici in pietele in care am mai fost nici urma de asa ceva.
Dar iata ce am gasit aici: un fagure de viermi! O sa fiu cinstit pana la capat: am mancat viermi, dar nu aici. Si astia nici nu imi faceau cu ochiul.
In schimb ia uite aici ce dolofani! Niste larve mari si albe care abia asteapta sa iti pocneasca intre dinti! Si cu piciorusele alea mici si delicate!
"Da' timpul nostru s-a scurs,
In umbra marelui
...Mekong"
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Luang Prabang, Laos
In Laos autobuzele intarzie. Intotdeauna. Aproape cu aceeasi precizie cu care cele din Regensburg vin la ora prestabilita. Am invatat asta destul de repede. Autobuzul care ne duce acuma catre Luang Prabang e un fel de vagon de dormit care merge pe sosea. Adica in autobuz sunt paturi supraetajate - paturi in adevaratul sens al cuvantului. Te descalti si te intinzi ca la tine acasa - nu stai chircit sau inghesuit. Pe scurt e un autobuz cu paturi in el.
Nu ne asteptam la asa ceva. Dar nici la drumul care a urmat. Am adormit destul de repede, doar pentru a incepe sa tresar din somn la fiecare groapa. In starea de semitrezie aveam impresia ca alerg pe un camp minat si in jurul meu explodeaza minele. De cateva ori m-am uitat pe geam fiindca eram convins ca nu mai putem fi pe drum. N-am vazut nimic afara, asa ca m-am chinuit sa adorm la loc.
Autobuzele opresc pe parcurs. Nu ca ar avea tahometre (hai ca asta ar fi buna), ci fiindca soferii au intelegeri cu diversi comercianti care au "restaurante" pe marginea soselei. Soferul opreste acolo, turistii buimaci se dau jos si invariabil ajung sa isi cumpere apa, Cola, ceva fructe sau eventual sa manance. Restaurantul castiga, soferul isi primeste partea lui si pana la urma si turistii sunt multumiti.
Chestia asta cu "eu te-ajut pe tine, tu m-ajuti pe mine" functioneaza in toata societatea asiatica - si mie mi se pare un model mult mai bun decat rigurozitatea de la noi din Europa.
Spre dimineata inteleg ca vom intarzia probabil vreo 2-3 ore fata de cat ne-a zis cel de la care am luat bilete. Spre sfarsitul concediului stiam sa apreciez cat vom intarzia functie de distanta pe care o aveam de parcurs.
Inca nostalgic dupa Vientiane si atmosfera lui am coborat dis de dimineata in Luang Prabang. Pe loc ne-am dat seama ca Vientiane a fost doar o palida introducere la Laos. Nu poti sa nu iubesti Luang Prabang-ul. Situat si el pe malul Mekong-ului, are un aer francez si mai provincial decat capitala. Si aici esti categoric mai la "tara" decat in Vientiane.
Ne deplasam in zona centrala si aici ne cazam la pensiunea din poza. Cred ca aici am dat undeva la 8 dolari pe cazare. Cu cat inaintam in concediu, cu atat scadeau si costurile. Si pretentiile noastre. Cam toate pensiunile de pe palierul mediu au baie in camera, un pat, ventilator, un dulap si aer conditionat. Cu aerul conditionat in schimb e o gaselnita: dai 2-4 dolari in plus primesti telecomanda. Nu dai, salivezi langa el si te racoresti cu ventilatorul. Noi avem o pornire impotriva aerului conditionat, asa ca nu ne-a deranjat deloc varianta ventilator.
Odata cazati am plecat sa mancam. Paradoxal, suntem amandoi foarte conservatori. Adica daca gaseam un local unde ne placea mancarea, nu il mai schimbam pana plecam din orasul respectiv, chiar daca de jur imprejur mai aveam o sumedenie de variante. Asa am facut si in Vientiane, asa am facut si aici.
Asta e Ganesha daca nu ma insel, iar in fata este micul lui dejun. In fiecare dimineata primea de mancare mai multe feluri, meticulos pregatite si aranjate.
Si sa stiti ca uneori chiar le manca! Sarmalutele respective au disparut odata in intervalul dintre micul dejun si pranz. Ii placea sa si bea. Cu fructele nu se prea descurca el, dar era un simpatic.
In Luang Prabang ne hotaram sa aplicam strategia din Indonesia: vom apela la mijloace motorizate pentru a ne deplasa in imprejurimi. Asa ca pentru inceput inchiriem un scuter. Carnet de motor n-avem (inca), dar asta nu ne-a impiedicat nici anul trecut. In plus legislatia de la ei e vaga cu privire la asta. Si inca un plus: pana si in ghidul scris de vestici zice ca daca ai probleme, orice se poate rezolva cu bani. Laos si Cambogia sunt in topul tarilor corupte din lume. Pe primele pozitii.
Pe langa orasul in sine, zona din jurul Luang Prabang-ului merita vizitata. Ne aflam intr-o zona muntoasa cu peisaje foarte frumoase. Muntii de aici nu sunt foarte inalti - au pana in 1600 de metri, dar se ridica ca niste coloane. Creeaza un peisaj specific si un labirint de varfuri printre care este foarte greu sa iti croiesti drum.
De asemenea toata Asia de Sud-Est este strabatuta de o retea hidrografica incredibil de bogata. Munti+apa = cascade. Asta va fi si obiectivul nostru pe ziua de azi. Suntem inarmati cu o harta si pornim la drum.
Anul acesta este randul Elenei sa conduca. Foarte repede a ajuns sa ii placa sa mearga cu scuterul. Acuma nu stiu daca si culoarea a avut vreo influenta, dar ideea e ca a condus singura toata ziua.
Pentru a ajunge la prima cascada din meniul zilei, trebuie sa trecem un rau. Ca sa treci raul trebuie sa platesti o taxa. Ca sa ajungi sa treci raul trebuie sa platesti o taxa de parc. Ca sa parchezi scuterul, trebuie sa platesti o taxa. Erau asa de mici ca nu ne deranjau, dar ca idee...
In general primeam bilete pentru taxele platite. In general am avut sentimentul ca nu am fost furati niciodata. Mi s-au parut deosebit de cinstiti. Daca au zis ceva, atunci asa ramane - nu o mai dau la intors. Cuvantul e cuvant. Toate serviciile se platesc inainte, dar nu s-a intamplat niciodata sa fim trasi in piept. Nu s-a intamplat vreodata sa platim pentru un serviciu si sa nu isi onoreze obligatia sau sa primim mai putin sau altceva decat era intelegerea.
In Laos nu am vazut nici un cersetor. Absolut nici unul. Laos e cea mai saraca tara in care am fost pana acuma. Dar totusi nimeni nu cersea. Fiecare incerca sa iti bage pe gat tot felul de nimicuri: vederi, produse artizanale, tricouri sau orice alte chestii mai vindeau. Dar nimeni nu cersea. Fiecare incerca sa obtina bani pe munca lui.
Acuma sa nu uitam ca astia sunt cei mai lenesi oameni de pe pamant si cersitul in sine este o ocupatie obositoare...
Ajunsi pe malul celalalt descoperim ca mult laudata (in ghid) cascada e o cadere de apa frumoasa, dar nimic deosebit. In schimb aici vedem ca poti sa te plimbi cu elefantul.
Wooooooow. Vrem si noi!!! Asa ca ne luam bilete (alte bilete) si ne urcam in turnul din care ajungi in spinarea elefantului.
Elena are elefantul ei. Un pui ca si ea e mai mica.
Eu am elefantul meu. Cum a fost? Pai nu am cu ce sa compar. Noua ne-a placut foarte mult.
Acuma o parte o sa zica ca bietele animale sunt chinuite. Tinute in captivitate si chinuite pentru ca niste turisti rasfatati sa vina sa se distreze. M-am gandit si eu la asta. Si in stilul propriu am ajuns la concluzia lui Nicolas Cage din filmul ala in care vindea arme in tarile subdezvoltate. "Daca nu o fac eu, sigur o face altcineva. Asa ca mai bine o fac eu."
Plus ca nu pareau sa fie deloc chinuite, ci chiar rasfatate. Laos era cunoscuta in trecut ca "tara celor 1 milion de elefanti". Acuma au mai ramas undeva la 2000, majoritatea in parcuri de genul celui de aici.
Dupa plimbarea prin padure, pachidermele s-au retras la un repaus. Le-am cumparat banane - elefantul meu nu avea nici un fel e maniere si era foarte agresiv. Am vrut sa ii infig doua degete in trompa, dar pana la urma diferenta de alura m-a linistit.
Dupa ce s-au intors si ceilalti elefanti plecati la plimbare, am trecut la partea a doua a programului si de departe cea mai distractiva: scaldatul cu pachidermele. Le place la nebunie sa faca baie (mi-a soptit mie elefantul) - mai greu a fost probabil sa il convinga sa faca baie cand are pe cineva in carca.
Distractia a fost in toi - se scufundau complet si ne bagau si pe noi sub apa. Nu cred ca incercau voluntar sa ne dea jos (sa fim seriosi, chestia aia de o tona daca chiar vroia nu cred ca avea mari dificultati sa dea cu noi prin apa), dar de fiecare data cand e scufundau, trebuia sa ne prindem bine de ei ca sa nu cadem.
Interesant e ca nu isi tineau trompa afara cand faceau scuba.
Eu am avut elefantul numai pentru mine, Elena a fost insotita de mahut (asa il cheama pe "carmaciul" de elefanti), deoarce bidiviul ei era in perioada de training. Scaldatul cu elefantii a fost categoric punctul forte al turei din ziua respectiva.
Dupa ce am terminat cu purificarea, am trecut la alte activitati, dar la fel de ude. Putin mai sus era o piscina naturala unde ne-am exersat talentele la sarituri.
Dupa ce ne-am plictisit si eram pe punctul de a pleca, Elena a vazut ceva poteca si a zis sa mergem sa ne mai plimbam. Asa am nimerit pe "Trail of Falls". Mie mi-a placut mai mult decat Plitvica Jezera - ca n-am cu ce altceva sa o compar.
O apa de o culoare ireala isi croia drum prin jungla si din loc in loc forma cascade sau ochiuri linistite de apa in care nu te puteai abtine si trebuia sa te scalzi.
Traseul este destul de lung - o poteca ingusta te poarta printr-o adevarata jungla - nu de putine ori poteca disparea si o luam direct prin apa. Cine crede ca e usor sa se mai gandeasca: voi stiti ce greu era sa mergem vreo 10 minute, dupa aia sa ne oprim, sa intram iara in apa, si tot asa?! Si sa nu ne grabim niciunde si sa simti efectiv cum lumea aia agitata cu toate problemele ei este asa de departe ca probabil nici nu exista?
Va zic eu ca nu e usor!
La final am mai facut o baie, ne-am mai jucat odata de-a Tarzan si Jane si ne-am dat seama ca a trecut toata ziua. Uitandu-ma la ceas incep sa ma intreb daca nu cumva ne-a muscat si pe noi purtatoarea microbului numit "Laos". E timp! Nici o graba, n-are rost sa ne agitam ! Parca nu mai suntem noi.
Elena conduce si la intoarcere, asa ca eu incerc sa fac ceva poze de pe scuter. Aici sunt niste chili pusi la uscat.
Cu mancarea condimentata nu o sa mai fiu chiar asa Gica contra ca pana acuma, dintr-un singur motiv: noi si acasa mancam incredibil de condimentat. Ultra, mega, giga condimentat. Asa ca ce noua ni se pare fad, s-ar putea sa doboare un om normal.
Pe scurt: in Asia comanda la mancare se derula asa: felul X, "very spicy". Se uita chelnerul la noi si ne mai intreba de cateva ori daca chiar vrem mancarea foarte condimentata. Venea mancarea si invariabil nici macar nu ne oboseam sa o gustam: ceream imediat o farfurie de chili cruzi si taiati marunt. Uneori terminam prima farfurie de chili si ceream supliment.
Asa ca noua mancarea lor cea mai condimentata ni s-a parut ca mai are nevoie de ajutorul unei farfurii suplimentare de chili ca sa aiba gust...
Dar, repet, noi mancam incredibil de condimentat - asa ca va recomand sa cereti pentru inceput mancare condimentata normal. Papilele mele isi amintesc cumva ca aia pe vremuri ar fi fost foarte iute...
A fost si o exceptie. Una singura in 3 saptamani: Elena a cerut o salata de papaya foarte condimentata. Si m-am trezit ca zice ca nu se poate manca ca e prea iute. Asta m-a uimit la culme, fiindca in domeniul lucrurilor iuti Elena biruie cu mult peste limita mea. Am incercat si eu - nasoala treaba. S-a lasat cu plansete.
Apropo, stiti de ce mananca asiaticii asa iute, nu? In primul rand ca sa acopere mancarea hai sa-i zicem nu foarte proaspata; in al doilea rand pentru a da gust unei mancari face (quod eram demonstratum ca nu sunt neaparat bucatari maiastrii) si in al treilea rand pentru ca in general condimentele sunt conservanti naturali si au un efect benefic asupra florei intestinale. Pe scurt : nu se mai caca imprastiat dupa ce mananca mortaciuni fara gust. (La cat de iute mancam noi, cred ca puteam incerca si cadavre in putrefactie...).
Sa analizam pe indelete aceasta poza (proasta ca si calitate pentru ca era facuta de pe scuter): daca o iei si o multiplici de vreo 3 miliarde de ori ai imaginea Asiei.
Prim-planul imaginii este ocupat de afacerea familiei. Fiecare familie are asa ceva in fata casei. Acuma nu va ganditi ca fiecare vinde acelasi lucru, ca atunci n-ar cumpara nimeni. Nu, unul vinde benzina, altul vinde maturi, altul vinde galeti de plastic, altul face de mancare, altul repara radiouri rusesti stricate. Sunt a naibii de specializati.
Dar sa revenim - fiecare are propria lui taraba unde face ceva. Taraba e invariabil in fata casei sau in cele mai multe cazuri in casa. Sau taraba e de fapt casa.
In Laos nu exista industrie. Am vazut o singura fabrica de ciment in toata tara si aia era straina. Este o tara preponderent agrara, dar pe langa orez oamenii mai au nevoie si de alte chestii. Cum magazine (adica ce intelegem noi prin magazine) nu exista niciunde, locul lor este luat de astfel de tarabe. Cum servciile de orice fel (fie ca e vorba de frizerie, de reparat masini, de facut blocuri de gheata, etc) nu sunt foarte dezvoltate si organizate, fiecare are o nisa pe care sa o poata exploata.
Diferenta de mentalitate: acolo puteai gasi pe o straduta sa zicem, 10 frizerii minuscule. Europeanul ar fi zis: "trag mai tare, ofer servicii mai bune si fie elimin concurenta, fie ii acaparez ". Si astfel ii oblig si pe ei sa ofere servicii mai bune daca vor sa reziste pe piata. Din fericire mentalitatea asta inca nu a atins Laos-ul (inca).
Asa ca acolo fiecare are propria lui taraba, departe de idei corporatiste si monopoliste. Inca...
Uite si benzina, ca tot vorbeam de ea. In Laos costa undeva la 1 dolar jumatate la benzinarie, adica o avere pentru omul de rand. Ce vedeti acolo pe masa poate fi orice: o combinatie benzina cu apa cu suc de rosii si cu tot ce le trece prin minte pentru a lungi licoarea si a face un ban in plus.
Revenind la poza noastra, o vedem acolo pe tanti stand jos si trebaluind ceva. Cei doi copii se ocupa de fapt de taraba. Chestie iara clasica prin Asia. Aia mici de la varste fragede lucreaza si ajuta pe la casa. Acuma nu mi-am explicat daca ii fac ca sa aiba mana de lucru ieftina, ca le place procesul de procreere sau ca n-au aflat cum sa se fereasca de puradei - ideea e ca sunt o gramada de copii pe continentul acesta.
Dupa aceasta incursiune in viata traditionala asiatica ne reintoarcem odata cu lasarea intunericului in Luang Prabang. In fiecare seara orasul se transforma - o strada era blocata complet si se transforma in targ. Spre deliciul Elenei, care se perinda printre randurile cu tot felul de produse. Ea insasi a ajuns la concluzia ca : "astea sunt chinezarii". Ori nu avem noi simt artistic, ori chiar erau numai porcarii.
Dar atmosfera creata de targul respectiv seara era imposibil de recreeat intr-o descriere: lumini colorate, comercianti, produse de tot felul si inca ceva pe care nu stiu cum sa-l descriu altfel decat...Laos. Reuseam sa ne plimbam de 10 ori pe acelasi rand fara sa cautam nimic anume, dar fara sa ne plictisim. Nu ne interesau ce au de vanzare, dar targul in sine merita savurat.
Na ca ma gasit si autoservirea! Aici iti umpleai o farfurie cu tot ce vroiai si plateai... nu mai stiu cat, oricm un pret derizoriu. Cred ca undeva la 1 dolar si jumatate. A fost un deliciu sa mancam aici (nu a fost nicicum mai bun decat la localul nostru, dar a fost mai "atmosferic").
O greseala majora in proiectarea Asiei de Sud Este este ciclul cicardin. Fiind destul de aproape de Ecuator, ziua este egala cu noaptea. Se lumineaza la 6, se intuneca la 18.00. Nu mi-a prea placut regula asta si o sa incerc sa o schimb cu prima ocazie.
A doua zi ne gandim sa schimbam scuterul pe o motocicleta mai serioasa. Cel de la inchirieri ne "miroase" ca suntem habarnisti, dar perspectiva banilor e prea atragatoare, asa ca ne da pe mana motocicleta.
Si azi conduce Elena. S-a obisnuit foarte repede si cu motorul si i-a placut. Azi avem ceva deosebit in meniu: cascade. Noi ce sa facem daca asta au in zona ?!
Se vede ca au trecut francezii pe aici. Si inca o dovada in sprijinul obsesiei mele ca astia habar n-au sa gateasca: cati dintre voi ati incercat sa faceti clatite? Probabil multi. Probabil foarte multi ati si reusit. Si probabil majoritatea care nu au facut-o, nu ar avea probleme sa reuseasca din primele incercari. Na, lor le era imposibil: placintele alea groase cat farfuria si necoapte erau orice, dar nu "crepes".
Pornim catre cea mai mare cadere de apa. Ajunsi acolo vedem ca la intrare este o rezervatie de ursi salvati din captivitate si adusi aici. Sunt mini ursi. In Asia totul este mini: oamenii, animalele, casele, totul. Asa ca avem mini ursi.
Minii ursii astia aveau obiceiurile laosiene bine intelenite in cerebel, asa ca isi petreceau cea mai mare parte a timpului facand nimic.
Dupa cum scrie si pe pancarda, minii ursii erau vanati si macelariti pentru bila, care este considerata un medicament traditional. Initial mi-am zis: cat poti sa fii de crud sa faci asa ceva?! Dupa aia mi-am amintit de popoarele civilizate care au exterminat popoarele necivilazate pentru ca nu credeau in semnul crucii - si era vorba de semeni de-a lor. Asa ca nimic nu ma mai mira.
Langa tarcul cu ursi am gasit ceva "chestii": erau facute din bambus si am petrecut ceva timp incercand sa ghicesc care e utilitatea lor. Am cedat pana la urma.
Si acuma poza din cilcul: No comments. (Problema e: care e Panda meu de acolo din poza)
Ajungem si la cascada - bun e cea mai mare pisatoare pe care am vazut-o pana acuma. Si uite ce fain se vede de sus (am ostenit ceva sa ne cataram in partea superioara a ei).
Sus e un platou impadurit si inundat.
La intoarcere ne-am oprit evident la o tura de scaldat - aici Elena nu se joaca de-a Gandalf cu toiagul ala in mana. Isi cauta liana pentru a putea plonja mai artistic in baltoaca.
In spatele cascadutei respective era un loc gol si ne-am distrat ascunzandu-ne dupa perdeaua de apa.
E aproape dupa amiaza si ne urnim cu greu de aici. Ar mai fi ceva cascada in nordul orasului. Elena decide ca e randul meu sa conduc, nu de alta dar sa mai exersez si eu.
Soarele incepuse deja sa fie mai bland, drumul era gol. Gaz tata!!! Tot timpul mi-a placut viteza. Na, uite cum ii depasesc pe toti! La ei acasa.
E ora la care se intorc copiii de la scoala. Ce observam ciudat in poza asta? Va dau un indiciu: afara sunt peste 30 de grade. Nu va dati seama ce nu e in regula?
Sa vedem poza urmatoare. Acuma v-ati prins? Si daca da si daca nu, o sa revin asupra subiectului in alt blog.
Groapa as zice ca am vazut-o din timp. Reactia a fost tampita... Imi amintesc foarte bine tot - cam ca la avalansa. Vad groapa si sunt derutat - am undeva la 80km la ora. Stiu de la o mie de ture de MTB ca nu franezi in cazul asta. Dar asta nu e MTB, dracu stie cum reactioneaza motorul. Plus ca apuc sa estimez ca la cum arata groapa eu eventual ies din ea, dar pe Elena o propulsez pe orbita.
Franez. Da, dar nu-i bine sa franezi. Las frana. Dar poate totusi pot opri. Franez. Nu o sa se termine cu bine. Las frana.
Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc e zgomotul sec al castii pe asfalt. Si ca de fiecare data (deja incep sa am o baza de date destul de bogata cu evenimente de genul asta..) nu am ganduri inaltatoare. Ma gandesc doar ca Tripi a zis : "Whenever in doubt, gas it!" (daca ai vreu dubiu, accelereaza!). Pe urma m-am oprit din raschetat asfaltul cu corpul.
Primul, de fapt urmatorul gand, a fost la Elena. Am ochii inchisi si o aud ca ma intreaba ingrijorata daca sunt OK. Bun, deci ea e OK. Urmatoarea problema: o nenorocire nu vine singura, asa ca ma astept sa ne calce motocicletele in mijlocul drumului. Pana sa reactionez eu, Elena a gandit la fel si ne-am ridicat rapid in picioare amandoi.
Na, acuma e loc si de durere. Dupa ce a trecut adrenalina, am inceput sa urlu de durere si sa dansez ca un descreierat in mijlocul soselei. Erau deja opriti alti motociclisti si se uitau uimiti la noi.
Pana la urma reusim sa ridicam motorul si spre surprinderea noastra inca mai merge. Ca are o oglinda bulita, e julit pe o parte si scoate un zgomot de zici ca e o cireada cu talangile la gat - e partea a doua. Dar macar ne putem intoarce acasa.
Pe drumul de intoarere Elena e pe punctul de a lesina de durere. Perspectiva perindatului prin spitalele din Laos nu ne surade la nicicare, dar suntem suficient de bine raschetati amandoi. Ajunsi la hotel intram sub dus pentru dezinfectie - aici suntem pe punctul de a lesina pe rand.
Intr-un final ne curatam ranile si ne mai vine inima la loc. Am scapat, acuma primul gand e sa-l fraierim pe ala cu motorul - ca n-am de gand sa platesc reparatiile. O dregem si pe asta asa ca acuma ramanem doar cu o usturime cumplita si cu mari bucati de epiderma pierdute pe soseaua de langa Luang Prabang.
God's busy. May I help you?
Ce am invatat de aici? "Whenever in doubt, gas it!". Totusi ma gandesc cu ingrijoare ca am uitat cate credite am consumat anul acesta. Nu de alta, dar poate ma apropii de limita...
Seara am adormit repede. Vreau sa prind moncii in dimineata urmatoare. Am tot auzit ca dimineata ies moncii la cules mancare de la oameni - un fel de ceremonie zilnica.
Si in sfarsit ii prindem: un sir interminabil de monci portocalii trece cu niste oale atarnate de umar. Pe marginea drumului, o multime de oameni le pune mancare in oalele respective: orez, napolitane, banane, biscuiti.
Pare sa fie o mare onoare (sau o datorie ?) sa dai de mancare la monci. Sa va zic cate ceva si despre monci:
Stadiul de monc e ca un fel de armata de pe la noi. Nu e cu caracter obligatoriu, dar majoritatea adolescentilor se fac monci pentru cateva luni - pana intr-un an. Unii dinte ei imbratiseaza aceasta cale si raman monci pe viata, dar majoritatea se reintorc la familiile lor.
Despre traditia cu mancarea: moncii nu pot sa gateasca. E sub demnitatea lor (vorbesc serios acuma, nu glumesc). Asa ca in fiecare dimineata ies pe strada sa ia mancare de la localnici.
Apropo, moncii sunt considerati oameni sfinti (adica e ceva similar de exemplu cum l-ar vedea crestinii pe sfantul Petru plimbandu-se pe strada prin Timisoara si mancand seminte - din nou nu glumesc). Asa se si explica mandria si onoarea celor care reuseau sa hraneasca pe cate vreun monc.
Laosienii sunt un popor deosebit de religios. Asa de religios ca atunci cand au venit comunistii la putere si au interzis obiceiul de a hranii moncii (pe langa alte ritualuri religioase) a fost probabil pentru singura data in istoria lor cand au luat atitudine si au comentat. Drept dovada, comunistii au restaurat moncii in drepturi si toata lumea a revenit la nefacut nimic si la fericire.
Cum spuneam, sunt foarte religiosi. Acele mini temple - case ale spiritelor - sunt intalnite peste tot. In fiecare casa, local, intersectie, pe camp, in padure peste tot. Au o pleiada de zei la care se roaga si la care le cer protectie. Au o gramada de zei pe care incearca sa nu-i supere. Echilibrul intre bine si rau trebuie pastrat si pentru asta trebuie sa multumesti spiritele bune si sa nu manii spiritele rele. De aceea, de mancare nu primesc numai spiritele bune, ci deopotriva si cele malefice.
Femeia din poza se ocupa cu fabricarea si comercializarea ofrandelor. Sarac lipit pamantului, nu conteaza, faci orice efort si iei ofrande zeilor chiar daca tu si copiii nu mai mancati cateva zile. Doar nu vrei sa risti o reincarnare proasta in viata viitoare.
Pare pueril asa-i? As zice ca nu e mai pueril decat in a crede ca unu' a fost dat jos de pe cruce si a inviat din morti dupa 3 zile...
Dupa ce am asistat la hranitul moncilor mai avem o ora si ceva pana ne pleaca autobuzul. Timpul ramas il petrecem in piata de dimineata - un alt obiectiv trecut cu rosu in ghid.
Hai sa vedem cateva lucruri mai interesante de aici din piata:
In primul rand e inghesuiala foarte mare la ora asta (in jur de 6.30 dimineata). Plin de femei care au venit sa isi faca cumparaturile. Jumatate dintre legumele si mai ales dintre ierburile din poza de mai sus nu imi sunt cunoscute.
Din Romania am avut o obsesie: sa mananc viermi in Asia. Dar pentru asta primul pas e sa ii gasesti. Si pana aici in pietele in care am mai fost nici urma de asa ceva.
Dar iata ce am gasit aici: un fagure de viermi! O sa fiu cinstit pana la capat: am mancat viermi, dar nu aici. Si astia nici nu imi faceau cu ochiul.
In schimb ia uite aici ce dolofani! Niste larve mari si albe care abia asteapta sa iti pocneasca intre dinti! Si cu piciorusele alea mici si delicate!
Elena va prezinta aici o increngatura de raci. Ineditul consta in faptul ca eraun inca vii...
Tanti pregateste ceva - si daca ingredientele de mai sus nu vi-au starnit scarba, cu siguranta zeama aceea va poate da pe spate.
Si la desert vom servi azi un sarpe proaspat cules din Mekong!
"Da' timpul nostru s-a scurs,
In umbra marelui
...Mekong"
Din nou lasam in spate o zona superba de care am reusit sa ne atasam in nici macar doua zile. Una din zonele in care Elena zicea ca ar fi trebuit sa mai zabovim oleaca.
A sosit ora sa ne urcam in urmatorul autobuz. Elena va invita mai departe in Vang Vieng si la o aventura... transcedentala si psihedelica :)
Postări
4 comentarii:
Ma dar voi ati avut aproape numai tricouri de la concursuri la voi?
Oricum foarte tare ca ai asa spor la scris/povestit...
Cum ati scos-o la capat cu moto?:)
Ma bucur ca ati postat si poze.Pozele fac cat 1000 de cuvinte ;)
ce tare chestia cu aerul conditionat,voi cand a-ti cumparat masina rosia,suzuki-ul sx4,ati cerut expres un baros,sa dati jos compresorul nenorocit,intradevar,e mai bun sa mergi cu jamurile deschise,ca sa iti faca creieri si dinti,praf,asa esti mai realizat,pentru ca si gura doctorilor trebuie sa traiasca,si cum ati spus si voi mai sus,fiecare moare de ceva.
Aerul conditionat in orice loc se foloseste cu moderatie,nu la 16 grade,ca atunci e vai de curu tau.
legat de peisaje,ma uimesc intradevar,pacat ca in viata asta nu imi voi permite sa merg acolo.
Trimiteți un comentariu