De vis

Telefonul a sunat la 6.45.  Sa ma duc? Sa nu ma duc?

A inceput si Ana sa rada. Nu ma duc. Mai bine ma joc cu ea. Dupa care a tacut.

Si stateam asa in intuneric pe coltar. Sa ma duc? Sa nu ma duc? Hai ca merg totusi.

La 7.06 eram la sala. La 7.12 eram pe banda.

Mi-am dat seama ca o sa fie probleme imediat ce nu am gasit telecomanda. M-am dus la receptie - nu stia fata aia unde e. Cum dracu' sa alerg fara telecomanda?!

Am baleiat atent seria de televizoare de deasupra benzilor. Pe unu era Digi Life. Asta suna a ceva ca fostul Discovery. Asa ca m-am pus pe banda din fata lui.

Emisiunea era una medicala. Eu cum vad o picatura de sange, cum lesin. Cand aud de doctor alerg maratonul sub 3 ore. Cand vad spitalul fac stanga imprejur.

A fost cumplit. Am aflat despre evolutia transplantului hepatic in ultimii 30 de ani. Cu exemple concrete si cu imagini din salile de operatii.

Da' am zis ca nu ma dau jos de pe banda. Ma uitam la afisajul benzii. Dar mai ridicam si capul. Oceane de sange si oameni ciungi si cazuri disperate se pravaleau peste mine. Super!!!!!! Daca birui antrenamentul in conditiile astea nu ma mai doboara nimic

Dupa 15 minute am dedus din emisiunea aia ca pana la urma comertul cu organe ar fii o afacere profitabila. Si mai ales ca in general oamenii sunt suficient de prosti incat sa trebuiasca sa ajunga cu un picior in groapa (in cazul asta cu un ficat lipsa) ca sa isi dea seama ca timpul nu-l mai poti da inapoi.

Eu din toata aia am retinut ca a trebuit sa le faca la astia transplant de ficat ca abia dupa aia sa isi dea seama ca important e sa te bucuri alaturi de familie si de ce ai. Si sa-ti bagi pula in el stres, rutina si alte delicii contemporane. Foarte trist...

Pe la minutul 25 si a 3-a operatie laparoscopica am cedat. Vedeam numai lobi de ficat atacandu-ma din toate partile. Mate taiate, lichide sangerii si scalpele ascutite mi se plimbau prin fata ochilor.

Nu cedez!!! Mai 5 minute. Cumplite minute! Brusc s-a terminat. Nu va dati seama ce usurare am simtit. Emisiunea s-a terminat, ca antrenamentul meu mai dura...

Dupa pauza publicitara a inceput emisiunea cu leucemia. Am clacat instantaeu.

Am coborat de pe banda. Am mai baleiat odata televizoarele (telecomanda tot nu aparuse). Pe unul era History. Am scapat! O sa reusesc sa imi termin alergarea. M-am pus cuminte pe banda din fata lui.

Banda care horcaia ca aia de pe masa de operatie - aia cu transpalntul de ficat. A trebuit s-o schimb.

Urmatoarea banda era usor in diagonala cu televizorul. Am inceput sa alerg. Pe ecran cel putin nu era sange. Dimpotriva, am vazut o sigla mare roz.

De la DigiLife am nimerit la Euforia TV.

In curand mi se facuse dor de leucemie. Destul de repede am aflat ca de fapt Amalia nu a cazut pe scari. Si-a inscenat caderea pe scari.

Asta a avut consecinte nasoale din cate mi-am dat seama. Melita (Belita) sau ceva de genul asta a intuit asta si urmatoarele 5 minute - cand sprintam cu 17km/h la ora - s-a dus la tat'su, la gagiu si la ceva prietene si a dibuit adevarul.

Pe finalul sprintului treaba parea rezolvata: mama ii inscenase totul ca sa scape de Mannos. Dar acuma Melita (Belita) vroia sa plece de acasa cu aia mica cu tot.

Imi venea sa plang.Transplantul de ficat parea nectarul zeilor in comparatie cu asta. Mai avema inca 14 minute si un sprint.

Situatia parea fara iesire. Melita  (Belita) plecase cu aia mica de acasa la un hotel. Iuresul parea sa se dezlantuie pe ecran. Si iara, brusc s-a terminat. Serialul, nu antrenamentul.

Nu imi venea sa cred! Am mai aflat cu incantare cum poti slabi 21kg intr-o luna - nu pot sa nu sesiz ironicul situatie: imbecilitatrea aia o vedeam in timp ce alergam ca dementul la banda. Si stiam ca nimeni nu poate slabi 21kg in vecii vecilor cu cacatul ala de crema.

Langa mine era o fata ...cu forme rubensiene(fata de personajele mai doatate, dar care au bunul simt sa faca sport am tot respectul).  Fata alerga si asuda toata. Se straduia, muncea. Si pe ecran era unul numai zambet cu crema aia in mana.

Fata parea destul de interesata. Oare ce s-o fii gandind: ma, decat sa ma chinui atata aici, sa transpir, sa mi se faca rau, nu mai bine stau frumos acasa si ma dau cu creme?

Fata a plecat. Publicitatea s-a incheiat. Sprintam bucuros catre capatul benzii.

Si a aparut Fuego...

Sturu

Data: 17.11.12
Participanti: Ana,Elena, Alex, Vladimir
Locatie:Sturu, Tarcu
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Pentru sambata aceasta am folosit acelasi tipar: intalnirea la 7.30 in parcarea de la Kaufland.

Pentru a 3-a saptamana consecutiv ne va insoti Vladimir. 

Destinatia acestei sambete o reprezinta Valea Marga care se prelungeste pana sub creasta Tarcului. Aici, in satul Marga locuieste un bun prieten de-al nostru - Nosu. Ne-am promis de mult timp ca vom veni sa il vizitam - acuma s-a ivit ocazia.

Nosu nu e acasa - dupa ce am mai vorbit cu Firuta am trecut la partea saptamanala de off road 4x4.

Si de data aceasta aveam GPS-ul, cu harti, cu tema facuta de acasa din Google Earth. Am reusit sa tranform ritualul acesta in rutina. M-am imprietenit cu GPS-ul.

La inceput drumul e mult mai bun decat saptamanile precedente. Aflam in curand si motivul - minihidrocentrala de pe rau. Buldozerul si betoniera erau la datorie chiar daca era sambata. Poate au autorizatie (mai mult ca sigur ca da). Ca e bine, ca e rau - eu nu mai imi dau cu parerea.

Pun poze, chem cat mai multi oameni sa vada si o sa dau curs propunerii lui Ilie - ma apuc sa fac sesizari peste sesizari la Garda de Mediu.

De la un punct am inceput sa inaintam tot mai greu - tot drumul era intors de rotile masinilor de la exploatarea forestiera.

Din nou cu emotii si adrenalina (dar de data asta cu ceva mai multa experienta ca data trecuta) am continuat sa inaintam. Am mai si iesit din masina sa nivelam drumul, am mai dat si cu scutul pe jos, am mai mers si pe o dunga.

Pana la urma am ajuns la un loc unde puteam intoarce si ne-am oprit acolo.

Exploatarea forestiera era in toi aici. Poate au autorizatie, poate nu. Nu e de competenta mea sa imi dau cu parerea. Facem o sesizare... Eu sunt mic nu stiu nimic, asa ca o sa ii intreb pe cei care se pricep...

Frig afara. Am iesit cam fara tragere de inima din masina. Am continuat inca vreo 2km  pe un drum forestier dupa care am decis sa merg direct pe GPS catre varful Sturu.

Sturu este obiectivul acestei iesiri. M-am uitat pe harta si am vazut un varf mai rasarit in aceasta creasta limitrofa a Tarcului. Asa a venit ideea de a urca pe el.

Pe drum am intalnit numeroase benzi de marcaj.

 Am intrat in padure - o padure de brad superba. Batrana, sanatoasa, frumoasa.

Nu mergem complet in pustiu. Se vad foarte bine urmele de la motoare.

Am urcat foarte mult prin padure si destul de sustinut. Ana este carata azi integral de catre Elena. A fost mult mai bine dispusa decat in turele precedente.

Urmand trasa de pe GPS iesim la cativa metri de varful Sturu. De fapt padurea tine pana la 1820m altitudine -singurul loc cat de cat fara vegetatie este platoul cu varful.

Pe varf am zbovit destul de mult. Ana a mancat, noi ne-am prajit la soare si mai ca am adormit acolo.

Am mai continuat putin pe linia crestei - ma intereseaza daca se poate ajunge aici cu MTB-ul si ce posibilitati sunt mai departe. Cum ora era deja tarzie si nu mai parea sa fie nici urma de poteca am inaintat foarte putin si ne-am reintors pe varf.

Deja ne hotarasem sa nu ne intoarcem cu mana goala la vale. Aveam cateva pungi la noi asa ca ne-am apucat sa culegem PET-uri, cutii de conserve si benzi de marcaj.

Pentru intors am mers initial pe linia crestei. Pe aici s-ar putea ajunge cu bicicleta daca exista legatura cu Magura Marga. De asemenea de aici se pare ca se poate cobora pana in Poiana Marului.

Linia crestei este o fasie larga fara vegetatie.

Creasta pare ca se continua numai buna de biciclit, dar noi trebuie sa cotim brusc catre nord pentru a ajunge inapoi la masina.

O perspectiva inedita - pentru noi - a Muntilor Poiana Rusca.

Pe drumul de intoarcere ne-am intalnit cu 4 vanatori. Elena i-a intrebat ce vaneaza. Au raspuns imediat ca au autorizatie. Ea nu i-a intrebat aia - era doar curioasa ce vaneaza. Au zis ca mistreti. Cum nu am nici un motiv sa nu-i cred si nu sunt nici Suca ranger de Tarcu sa ii iau la intrebari, am facut niste poze si o sa intreb mai sus daca oamenii aia aveau voie sa vaneze.

Captura la final de tura.

Intre timp taieturile avansasera spectaculos.

Experimentul aceasta a relevat ceva: 3 oameni cu 3 pungi la ei au reusit sa curete o anumita cantitate de gunoaie. Asta in conditiile in care a fost o tura de placere si nu una de ecologizare.  De acuma o sa umblam la noi cu saci mai mari de gunoaie - intr-unul din ala incap o multime de PET-uri.

Ce am facut noi nu e mare lucru - si poate sa il faca fiecare. Cel mai important lucru e sa iesiti din casa si sa mergeti in natura. Si incercati sa vizitati si trasee turistice mai "nepopulare".

E simplu: cu cat mai multi oameni o sa mearga pe acolo, cu atat mai greoaie o sa devina anumite activitati. Cu cat mai multi o sa puna poze, o sa faca gargara si o sa fie nemultumiti - se poate schimba ceva.

Si daca tot mergeti, nu e mare lucru sa luati cu voi o punga si sa duceti la vale cateva mizerii. In final va conta. Sau nu. Dar efortul pe care trebuie sa il faceti e prea mic ca sa nu merite incercat.

Conspiratia mondiala

Peste tot e o conspiratie. Acolo in umbra forte oculte lucreaza neincetat ca sa ne induca in eroare, sa ne spele creierele si sa ne transforme in sclavi.

Mai hooooo in pula mea!!!

Mai puneti mana pe o carte (din aia cu coperti si cu foi si eventual scrisa de unul care a trecut de liceu). Incercati sa va faceti o parere proprie si sa nu mai luati de bun absolut tot ce auziti. Si care eventual e senzational si fulminant. Si neaparat prapastios.

O sa murim in X ani. Ni se termina rezervele in Y ani. Marile corporatii conspira impotriva noastra.

Tot ce mancam e contaminat. Toate vaccinurile sunt infectate. Toti incearca sa ne controleze intr-o forma sau alta.

Nici un antibiotic nu e bun. Numai pascutul de plante ne mai salveaza. Marile concerne farmaceutice conspira si ne imbolnavesc intentionat ca sa ne vanda apoi medicamente.

Va dati seama cat de idiot suna tot ce am scris mai sus?

Normal ca m-am enervat...

Am ajuns sa ma enervez de fiecare data cand vad o gasca de retardati fara par la puta care sunt hotarati sa salveze pe oricine si orice. Si care pun botul la orice aud de oriunde. Si dupa aia repeta mecanic mai departe fara sa inteleaga nimic din ce zic.

Si imi mai trimit si mesaje...

A fost odata...

Data: Mai 2012
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Andaluzia
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Nu demult. A fost odata in mai 2012. Cand Hoinarii au pornit din nou la drum. Am "uitat" sa scriu blog-ul pana acuma. Mi l-am reamintit dupa turele din ultimele week-end-uri.

Daca mai tin minte denumirile cladirilor vizitate? Sau numele personalitatilor istorice care s-au perindat pe acolo? Sau exact ce am facut in ziua cutare? Eu nu mai tin minte nici ce am facut azi dimineata.

Dar a ramas in urma amintirea unor miresme, imaginea unor plaje pustii batute de vant. Si mai presus de tot a ramas amintirea oamenilor.

Si in ultima perioada am (re)invatat ca asta e cel mai important lucru. Pierzi timpul intr-o fuga continua, intr-o goana disperata dupa orice: performanta, bani, aprecierea celorlalti. O goana continua. O goana calculata, precisa. Zile trase la indigo care se deruleaza dupa ticaitul unui ceas care bate tot mai repede.

Frustrari ca nu ai timp sau ca nu ai castigat lupta cu timpul. Ca trebuie sa ajungi acolo, ca trebuie sa faci aia. Totul planificat si etapizat intr-o cursa nebuna. Dupa ce?

Mi-a fost dor de turele cu Istvan. Cu Captain. Cu Nosu. Cu Vasi. De rataciri, de rasete, de plimbari fara nici un scop. Toti s-au oprit la un moment dat din goana asta.

Am obosit. Ma opresc si eu. 

O sa mai merg la concursuri. Cand am chef. Si atunci o sa-i intrec pe toti cei pe care ii intreceam si pana acuma. Ba chiar si pe altii. Din simplul motiv ca sunt bun. Mai bun ca ei. Dar nu mai sunt concursurile un scop in sine.


Mi s-a facut un dor nebun de autobuze imbascite de praf, de mirosul de transpiratie din Lima, de lancezeala din Amed, de noroiul din Yogyakarta, de o baie cu elefantii, de jungla amazoniana. De toate alea.


Si asa mi-am amintit de Andaluzia. Destinatia a fost aleasa de Elena (ca de fapt ultimele doua iesiri peste hotare).

Si ca si urmatoarea: vom merge cu Ana in Filipine in primavara.

Elena a ales destinatia. Eu n-am facut nimic, dupa care Elena s-a dezumflat vazand ca nu arat nici un fel de interes.

Pe ultima suta de metri am accelerat si am incropit iesirea.

E nevoie neaparata de masina acolo. E cel mai ieftin mijloc de transport si cel mai comod pentru a vedea o zona intinsa. O sa zburam pana in Madrid, de acolo inchiriem o masina si plecam in aventura andaluza.

Am fost destul de meticulos in pregatire: biletele de avion, inchiriatul masinii, cazarea, asigurarile. Cand am chef, incerc cel putin sa ma concetrez.

Andaluzia a venit ca destinatia si ca urmare a faptului ca Elena urma sa nasca. Nu mai puteam risca aventurile precedente. Cel putin o perioada.

Wizz Air-ul ne duce direct in Madrid. Punct tintit, punct lovit.

Urmeaza sa luam masina pe care o rezervasem. Si aici am fost la un pas de dezastru....

Ca sa iei masini se pare ca iti trebuie credit card. Noi n-avem asa ceva. Numai debit card. Scria in contract ca iti trebuie credit card. Dar cum eu nu mai inchiriasem niciodata masini am asimilat credit card-ul cu card-ul nostru.

Greseala. In decurs de jumatate de ora si cateva telefoane ne-am trezit fara masina si fara posibilitatea de a recupera banii platiti deja.

Mai grav: ca sa inchiriem o alta masina ne trebuiau vreo 700 de euro (asta ca sa o luam fara credit card). Ne-am milogit rand pe rand la toate reprezentantele din aeroport. Nimic.

Deci: banii pierduti, masina n-aveam, habar n-avem cum sa ajungem la cazare. Depindeam ca de apa de masina pentru a putea ajunge la cazare.

In punctul asta excursia era trecuta la "Epic Fail". Nu erau alternative. Ramaneam blocati in Madrid sau depindeam de trenuri si de rutele lor fixe. Flexibilitatea devenea 0. Un fiasco.

Pana una alta trebuia sa ajungem la cazare. Reprezinta o uimire destul de mare cum am reusit sa ajungem de la aeroport undeva intr-un satelit al Madridului.

Acolo am mai mers inca o bucata buna pe jos cu tot bagajul dupa noi si intr-un final, cu moralul la pamant si fara vreo perspectiva am ajuns tarziu in noapte la Formula 1.

Dimineata nu suntem mai optimisti. Ne indreptam catre gara centrala sa vedem ce putem face. Se prefigureaza inclusiv o intoarcere de urgenta in Romania.

Si totul din cauza cacatului de credit card vs. debit card....

In gara am mai incercat la un reprezentant de masini - fara rezultat. Pretul la biletele de tren e exorbitant. O gramada de bani pierduti, o gramada si  mai mare daca vrem sa ne intoarcem acasa.

Fara idei...

Si atunci a intervenit norocul. Norocul e de baza in tot ce faci. N-ai noroc, poti sa faci orice - tot degeaba.

Am mai incercat odata exact la aceeasi reprezentanta la care rezervasem initial masina. E important sa stii sa vorbesti. Sa zambesti. Sa stii sa castigi oamenii de partea ta. Sa fii simpatic.

Eu nu fac constient nimic din toate cele enumerate mai sus. Dar imi iese aproape tot timpul. In 10 minute am facut rost de masina (fara sa platim nici un euro in plus - am luat-o de fapt pe cea care o rezervasem initial).

Dupa inca 20 de minute eram la volanul unui Opel Corsa nou-nout si goneam pe autostrada. Norii se risipisera si buna dispozitia s-a reinstalat. Dar de data asta am fost cel mai aproate de "Epic Fail"...

Prima destinatie este Cordoba. Poza e facuta in niste chei chiar la intrarea in Andaluzia. Andaluzia e zona de sud a Spaniei si cuprinde mai multe regiuni - Cordoba e una dintre ele.

Am avut de ales itnre doua masini: o Skoda si un Opel Corsa. Pai cum sa alegi intre o Corsa si altceva ?! Singurul dezavantaj era ca asta nu era verde.

Cordoba e un oras unic. Asta e un truism - orice oras e unic in felul lui. Dar Cordoba mi-a cazut cu tronc. Al doilea cel mai mare oras vechi din Europa, incarcata de istorie, cultura si arhitecura - Cordoba are acel ceva care te atrage si te tine acolo.

Am ajuns pe la pranz aici. Prima problema a reprezentat-o gasirea unui loc de parcare - problema general valabila in toata zona. Dupa aceea gasirea unei cazari. Bucuria faptului ca avem masina (in care stiam din tinerete ca se poate si dormi) ne-a facut sa cautam pe indelete si sa nu ne agitam.

Pana la urma am stat la Agustina in casa. Adica intr-o camera de-a ei. O cazare plina de "atmosfera". O casa veche, care mirosea a igrasie, cu mobila grea de lemn, cu incaperi slab luminate si foarte spartan echipate. Cu paturi cu cuverturi groase si colorate. Cu doua babe imbracate in camasi de noapte tot timpul. Cu o multime de flori inghesuite in toate cotloanele.

Cazarile in Spania sunt scumpe. Cel putin pentru ceea ce eram obisnuit noi. Mi s-a parut aberant sa dau uneori si 50 de euro pe cazare. Nu pot sa zic ca la final ma impacasem cu ideea - dar o sa recuperez in Filipine...

Andaluzia e bine in sudul continentului si asta se simte si daca te uiti la vegetatie. Am incercat portocalele de pe strada - Sunt comestibile, dar amare si mici. Probabil pentru ca sunt naturale si netratate cu ceva. Le prefer pe cele chimice.

Oul cu picioare  :). Alo,  Ana e acasa ?! Iti place?

Activitatea in Cordoba a constat in plimbarea recurenta pe aceleasi stradute. Am ajuns sa stim pe dinafara fiecare alee. Nu ne-am plictisit nici la a 10-a trecere prin piata centrala. De fiecare data era ceva nou de vazut, cu fiecare ora se schimba si peisajul uman.

Dupa experiente esuate in tinerete cand vanam muzeu dupa muzeu, acuma am ajuns sa "sorbim" orasul altfel: nu are rost sa fugi prin muzee daca in prealabil nu ai o pregatire culturala si stii ce vezi. Altfel, se cheama snobism. Si prostie. Si risti sa pari si penibil daca te apuci sa discuti despre subiecte de care habar n-ai doar ca sa se vada ca ai fost si tu undeva.

Asa ca ne acceptam conditia umila intelectual si ne bucuram de lucrurile colorate.

Totusi nu puteam rata muzeul torturii. Istoria inca ma pasioneaza chiar daca nu am timp sa ma mai tin la curent. In stanga e vestita centura de castitate. Asta era cu protectie pentru ambele gauri. Ma intreb cand si cum  au realizat ca trebuie si cealalta protectie...

Mai interesant e obiectul ala mic din dreapta. Se cheama ceva cu "Trandafirul...". Se introduce in anumite orificii dupa care se invarte si capatul i se deschide ca o floare in interiorul organismului.

Imaginatia predecesorilor nostri nu a cunoscut limite. Si a se lua aminte ca au trait la nici 500 de ani departare....

Mic dejun andaluz. Daca romanii mananca gras si nesanatos... Atunci ar trebui sa vedeti ce e acolo. Andaluzia e tara jambonului. Jambonul de porc e peste tot si cred ca este si o religie a jambonului. La micul dejun am primit o farfurie de cubulete de jambon udat din belsug cu ulei de masline si cu paine. Pe la pranz ficatul inca prelucra micul dejun.

A doua seara am fost la un concert de flamenco. "Muzica" nu se compara cu nimic din ce auzisem pana acuma. Cel mai bine as asimila-o cu : se ia imamul care te-a trezit din somn la 5 dimineata si se strange de coaie in timp ce cheama credinciosii la rugaciune. Ce rezulta e muzica flamenco.

Am avut parte si de dans. Am inteles acuma de ce in telenovele zbiara si se tanguie si urla si striga. Oamenii astia traiesc totul intens. Inclusiv (sau mai ales) flamenco. Dansatorii se transfigurau in momentul in care erau pe scena si traiau efectiv muzica si actul dansului.

A treia zi  inainte de plecare am mai dat o tura prin oras.

Poza e din cea mai vestita atractie turistica a orasului: catedrala moschee.  Nu e o greseala - docuemntati-va sa vedeti despre ce e vorba. Oare aici Allah se intelege cu Isus? Sau se porcaiesc toata ziua?

Pentru ruta prin Andaluzia am ales exclusiv drumuri cat de cat pitoresti si tot timpul in afara autostrazilor. Ca de obicei cea mai buna investitie a fost harta zonei dupa care ne-am ghidat in cele peste 2 saptamani. Harta respectiva a fost la fel de importanta ca masina in sine.

In mijloc de pustiu.

Andaluzia e o zona semidesertica pe alocuri. Zic pe alocuri fiindca in general e o zona complet desertica. Chiar daca lipsesc dunele, lipseste si vegetatia. Zone intinse stancoase si in cel mai bun caz cu o vegetatie pipernicita de tufisuri sunt peisajul clasic aici.

A urmat la rand Sevila cu a ei renumita catedrala.

Dar nu asta a constituit atractia principala in acest oras.  Aici am tinut mortis (eu, Elena n-a fost foarte atrasa de idee) sa merg la o corida.

Initial al crezut ca e un spectacol cu tauri. Si ca au interzis coridele intre timp.Ei bine, nu!

Acolo se omorau tauri pe bune. Se jucau cu ei pana ii omorau. Ii chinuiau si dupa aceea ii omorau. Ba mai faceau si misto de ei. De exemplu unul dintre tauri a cedat si tot cadea in genuchi din cauza ranilor. In huiduielile intregii arene a intrat o turma de vaci si taurul a fost dus afara. L-au facut astfel de ras ca nu a vrut sa moara demn.

Initial scria ca va fii o lupta cu 6 tauri . Pe parcurs am realizat ca de fapt trebuiau omorati 6 tauri. Cum unii erau "lasi" s-a ajuns la vreo 8 tauri chinuiti.

Parerea mea? Eu nu-i judec nici pe toreadori, nici pe spectatori. Am umblat deja mult prin lumea asta incat sa nu mai judec cu repeziciune. Si mai ales sa inteleg ca notiunile de "bine" si "rau" de acasa au cu totul alte conotatii in alte parti ale lumii.

Interesant mi s-a parut un aspect: arena era arhiplina. Erau oameni de toate varstele acolo. Batrani si babute de moda veche venite cu evantaiul si cu perna de pus sub cur. Acolo era o multime de 6-8 mii de oameni.

Si trebuia sa auzi cum vuia multimea respectiva si cum reactiona la fiecare miscare a toreadorului. Mii de oameni ovationau fiecare miscare din arena. Si ei ovationau totodata dibacia toreadorului cat si puterea taurului.

Privind din mijlocul unei natiunii care se strange in decembrie la badea Ion in curte, hacuie unu-doi-trei porci si incinge o betie pe masura, mai poti sa zici la fel de hotarat ca astia sunt niste barbari si ca ar trebui interzise coridele?

Din Sevilla mai tin minte o inghesuiala infernala si o plimbare cu Elena pe malul fluviului Guadalquivir.

Hai ca va mai povestesc si maine....

Deci....

Data: 03.11.12-04.11.12
         10.11.12-11.11.12
Participanti: Ana, Elena, Alex, Vladimir, Silvia
Locatie: Cernei, Tarcu
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Fara deci!

Tot aici suntem! Mai exact ia uite ce am facut in ultimele doua week-end-uri:

Cum acuma suntem 3, logistica s-a modificat asa ca am regandit putin iesirile. Daca mergem cu Ana pe 2 zile trebuie sa imi iau toata casa in masina, sa caut cazari de un anumit fel, etc. Daca merg numai pentru o zi trebuie doar "carpa" si ... Elena. Reversul e ca ajung sa conduc sute de km in aceeasi zi. Dar cum eu consider sofatul o activitate relaxanta... am decis sa trecem la iesiri "blitzkrieg".

Prima dintre ele are ca tinta varful Olanele din Muntii Cernei. Aici nu am avea de ce sa ajungem in mod normal, deoarece este un varf retras fata de rutele "clasice".

Intamplator eu am mai fost aici acuma vreo 10 ani - dar atunci din greseala. Adica plecasem din Caransebes cu planul de a ajunge in Godeanu. Dupa Tarcu ne-a prins o ceata groasa. Cum inca de pe vremea aceea dovedeam aptitudini deosebite la orientare, am ajuns sa favem un fel de bivuac in creasta.

A doua zi am urcat pe un varf - unde aveam sa aflam d ela un cioban ca suntem pe Olanele. De acolo am coborat in Cornereva. Sa fii vazut fata omului cand primul lucru pe care l-am intrebat a fost:

"Cum se cheama satul asta?"
"E departe Herculane sau Caransebes?"

Faine vremuri... Ne-a pescuit o femeie din sat, ne-a dus in Herculane, de-acolo ne-am intors cu trenul dupa vreo zi intarziere - spre disperarea alor nostri care habar n-aveau unde suntem...

Revenind in prezentul bantuit de GPS-uri si Google Earth, vineri seara fac niste scamatorii la caluclator si de data asta promit sa relansez relatia mea cu "unealta".

Prezent in aceasta tura au zis Silvia si Vladimir.

Dimineata avem sincronizarea tipica: deoarece am uitat as precizez ce tura facem, Vladimir a venit cu MTB-ul. Dupa ce il lasa acasa, o luam pe Silvia si spre Rusca-Teregova ne e drumul.

Olanele ala e plasat la Cuca Macaii. De la lacul de acumulare de la Rusca sunt ceva drumuri forestiere care duc inspre creasta Cernei, dar pe Google Earth nu mi-am dat seama de calitatea lor. Stiu de la antemergatori ca au mers si 12km pe forestier pana la baza urcarii. Eu vreau sa evit asta.

De la capatul lacului scoatem GPS-ul si urmez indeaproape ruta planuita de acasa.

Din cele doua variante pregatite aleg se mergem pe valea Hidigelului.

In zona a ploua destul de mult asa ca drumurile sunte desfundate. Si starea drumului este foarte proasta.

Si asa a inceput Rusca Dakkar.

Am trecut peste o punte de lemn ingusta si asa de subreda incat am tras aer in piept toti ca sa fim mai usori. Dupa ce am incins ambreiajul am ajunns la un imbecil in fata protii care si-a trantit curtea pe fostul drum. Am intors cumva dupa care am trecut la patinaj. ESP-ul mi-a facut cu ochiul constant in timp ce rderapam intr-un ocean de noroi.

Dupa care ne-am blocat. Am dat de o panta sufiecient de mare ca sa nu mai biruie masina.

Si tura parea compromisa...Asa ca ne-am oprit si am mancat. Toti.

Orice vis devine realitate...Daca esti tampit.

Mancarea e pentru mi doar prilej de  adunat puterile si incropit un plan. Nu renuntam niciodata. Doar n-o s-o dezamagesc pe Ana daca i-am promis ca o duc pe Olanele...

Aleg varianta B. Dau jos pasagerii si atac panta. Nu reusesc din prima. Ei!!! Fir-ai tu sa fii! Iau avant, blochez pe 4x4 si apas pedala pana la capat. Cu un scancet lung, masina ma duce sus. Ma intorc dupa pasageri si suntem gata de intrat pe Valea Hididelului.

Pe aici am mers vreo 12km - in care am felicitat-o pe Elena pentru ideea de a cumpara scut la masina inca inainte de a avea efectiv masina.

La intersectii consult "unealta".Acolo, la metru sunt punctele puse in Google Earth de cu seara. Pare-se ca relatia incepe sa functioneze intr-un final.

La fata locului denumirile din Google Earth-ul si harti nu se aplica. De exemplul tapinarii nu auzisera de Valea Hididelului. Ii ziceau altfel (de fapt era si ceva indicator cu denumirea pe care o ziceau ei).

De asemenea nu auzisera nici de valea Gigel (cum dracu sa zici la o vale Gigel, apropo ?! Am baut din Gigel. Gigel are debit mare. Gigel s-a revarsat. Si tot asa...)

Mai mult, localnicii au reusit sa ne induca in eroare rau de tot.

"Bade unde-i podul ?"
"Apai, mergi tot nainte in sus pe vale si dupa aia e podul."

Mie GPS-ul imi arata ca la 200m e un pod.

"Bade nu e un pod aici la stanga?"
"Ba da!"

Sau:

"Nu va suparati, cum ajungem pe varful Olanele ?"
"Aouleu, pai nu-i bine! Trebuie sa va intoarceti la lac si sa mergeti dupa aia in sus pe vale"

Sau:

"Nu va suparati, cum ajungem pe varful Olanele?"
"Pai nu se urca de aici, se urca dinspre Cerna Sat."

Ca sa ajung in Cerna Sat ar fii trebuit sa mai ocolesc vreo 100km cu masina....


Intamplator (sau nu) toti au vorbit numai tampenii. De data asta am crezut cu tarie ce mi-a povestit satelitul. Trist. Pana acuma  ma bazam orbeste pe ce zic oamenii locului - doar ei sunt cei mai in masura sa ma ghideze.

Ete, satelitul e mai sfant ca ei...

La capatul raliului opresc la 6m terestrii de punctul de pe GPS unde am notat de-acasa: "Gata Hididel"

Incerc sa conving pe ceilalti pasageri sa imi ridice o statuie, dar e deja destul de tarziu si trebuie sa ne grabim.

Tura avea ca scop secundar (nu avea nici un scop principal de fapt, doar unul secundar) prospectarea zonei in vederea unor trasee de MTB.

La finalul ei concluzia e: n-ai cum sa ajungi in creasta pe Hididel. Ma indoiesc ca pe Gigel se poate. Nu are nici un sens sa mergi pe una din vaile astea, pentru ca dupa aia esti blocat la baza unui urcus de 700m diferenta de nivel pe care trebuie sa-i faci cu bicicleta in spate.

Revenind la tura noastra, dupa cew am alimentat Ana am pornit repejor la drum.

La inceput pe un drum de TAF proaspat deschis - e o ditamai exploatare forestiera in zona.

Nu exista vreun traseu marcat aici. Tot de acasa stiu ca daca urc piciorul pe care suntem acuma, o sa iesim repede din padure si dupa aceea urmand linia acestuia o sa ne intersectam cu creasta principala.

E vremea perfecta de toamna. Albastrul acela intens pe care nu ai cum sa-l prinzi vara. Temperatura este chiar un pic mai ridicata decat ne asteptam noi.

Iesim rapid din padure si atacam direct panta innierbata.

Iata si obiectivul nostru: varful Olanele. Sau Olanu. Sau Olanelor. Depinde dupa cine te iei. Pe partea nordica persista inca zapada - am aflat ca tocmai ce ninsese in noaptea trecuta.

Omul mic si "oama" si mai mica. Vladimir baga la deal hotarat.

Odata intrati in creasta, ne-am dat seama ca varful ala chiar e la Cuca Macaii - mai aveam destul de mult de mers si de intors aveam sa ne intoarcem pe aceeasi ruta.

Urmele care se vad in poza nu sunt de la masini sau motoare. Aici e autostrada ciobanilor. Vara aici colcaie turmele de oi insotite de cei mai balosi, parosi, uriasi caini. E doar unul din motivele pentru care muntii acestia nu sunt foarte frecventati.

Godeanu se vede in zare. E smecher - ca de obicei -  e singurul care s-a intolit deja de iarna.

Vreau la Zamolxe! Ana nu a fost foarte incantata de tura.A crescut si port bebe-ul nu mai e o optiune pentru ture de 6-7 ore.

 Berea de varf. Frigul a inceput sa muste destul de tare asa ca am inghitit-o repede. Ana a fost realimentata pe modul fast forward.

Echipa care a "cucerit" varful. Ana a facut poza.

Ursoaicele

Chestia aia roz a fost achizitionata de Vladimir din benzinarie. Nimeni nu stie exact ce era in afara de faptul ca e roz.  A fost dusa si sacrificata pe varf (evident, trupul a fost coborat la vale).

Am marit pasul la vale - vroiam sa ajung pe lumina la asfalt sau macar undeva de unde pot striga dupa ajutor cu mici sperante ca pot fii si auzit.

Ajunsi la masina, ne-am transformat in taxi - unul dintre tapinari ne-a rugat sa il luam cu noi pana in Rusca.

Asa ca acuma suntem 4 adulti si un mini om in masina. Purtati de gravitatie am pornit la vale. De tapinar am scapat dupa vreo 6km - a venit o masina din vale, el s-a dat jos s-a urcat in ea si s-a intors de unde l-am luat noi...

Tura de nota 10. A urmat duminica o tura de cursiera - prima pentru Elena dupa mai mult de un an. Week-end de 10+.

Cum experimentul de week-end-ul trecut a fost un succes deplin, ne hotaram sa reediam experienta.

Acuma "vom ataca" varful Pietrii din Tarcu. Spre totala mea rusine aflu abia acuma ca asta e de fapt cel mai inalt varf din Tarcu. Cum scrie in carti si cum imi confirma GPS-ul (care a devenit aliatul meu bun) - varful are 2192m , cu 2 metri mai mult decat varful Tarcu.

Uite, ala cu pietre e varful Pietrii.

Ar fii mai multe variante de ajuns acolo. Ziua scurta ma determina sa aleg "ruta clasica". Urcarea spre saua Iepii si de acolo pe creasta pana pe varf.

Cu ajutorul aceluiasi GPS (de data asta si cu ajutorul memoriei vizuale excelente a Elenei) gasesc intrarea in traseu.

Am invatat lectia de data trecuta - port bebe-ul nu mai poate fi folosit. Asa ca acuma trecem la imapchetari folosind "carpa".

"Carpa" e intalnita peste tot de-a lungul globului. Are o raspandire si o utliziare infinit mai mare decat mijloacele moderne de transportat puii de oameni.

Are o multime de avantaje - pastreaza caldura copilului, sta aproape de purtator. Cel mai important e ca poti sa te plimbi cu ea cam peste tot - de exemplu pe creste carpatine.

Tura din Olanele a fost de incalzire. Acuma avem un ritm mai sustinut. Cam prea sustinut pentru mine la inceput.  Ana este mai grea decat SLR-ul pe care l-am purtat ani de-a randul pe piept.

Ia ghici cine a venit cu noi in tura.

Am urmat poteca turistica doar pana la iesirea din padure. De aici am decis (singur si fara sa ma consult cu nimeni)  ca vom recurge la o "directa". Asa ca am parasit poteca si am luat-o drept in sus catre varful Netis.

Au urmat 600m de urcat in cap.

Pe masura ce urc observ ca toata iarba e smulsa din loc. Mistreti imi zic -  astia mai scormonesc iarba sa caute dupa mancare.


Dar dupa aia Vladimir zice timid ca ar trebui sa fie cam multi mistreti. Un versant intreg e ravasit acolo. Parca a venit cineva si efectiv a arat tot muntele.

Nu e de la mistreti. E de la oi.... Si acuma nu ma refer la ce se vede in poza - zona din jurul stanii. Aia e pistol cu apa. Problema e ca intregul munte e intors cu curu'n sus.

Va ajunge o ploaie serioasa sau daca nu iarna care vine si la primavara nu va mai fii neam de strat vegetal aici.

Sucuism 3:

(Sucuismul e un curent filosofic creat de marele ganditor Suca in jurul anului 2012)

Astia cu turmele lor de oi si cu modul lor traditional de viata fut muntele cat 100.000 de turisti, biciclisti si enduristi.

Pai ma doare-n ...acolo... ca asa traiesc de mii de ani. Si ca astea sunt datinile si modul lor de viata. Ce fac e complet gresit.

Si chiar nu glumesc - mergeti acolo si o sa vedeti ca astia au ravasit un munte. Si sa-mi bag ceva daca o sa inteleg de ce naiba de la iesirea din padure s-au apucat sa taie metodic toti brazii si bradutii si orice urma de vegetatie si sa ii lase acolo unde i-au taiat.

Taica-meu povestea ca in tineretea lui (adica de mult) la Bucura era o mare de jnepeni. Acum e chel acolo. Ca doar trebuiau si ciobanii sa se incalzeasca cu ceva. Au ras tot.

...Si oricum Miorita e o mostra monumentala de imbecilism si servitudine caracteristice majoritatii romanilor...

Ne-a luat ceva timp si ceva vointa sa biruim pana pe Netis. Nu e ala din poza - ala e varful Baicu.

Pe masura ce urcam un vant de noiembrie la munte a inceput sa isi faca simtita prezenta. Brusc si din neant ma loveste responsabilitatea - asta vine foarte rar pe la mine si atunci cand vine e insotita de obicei de obsesii si panica.

Mai, poate ca ii e frig la Ana. Uite ce mica e si neajutorata! Daca ingheata pe-aici?! Asa ca sunt pe punctul de a le zice celorlati sa ne intoarcem.

In creasta ne ascundem printre jenpeni - Ana are nevoie de realimentare. De aici mai departe o cara Elena.

In creasta se simte si mai tare ca iarna nu e departe. Un vant ascutit sfichiuie din noi. Si mai e cale foarte lunga pana pe varful Pietrii.

Acasa am aflat ca pana sa ajungem pe Pietrii am trecut si peste varful Bloju. Exceptand frigul, vremea a fost din nou perfecta. Am mai prins cu Elena o toamna similara acuma 2 sau 3 ani, atunci cand am perindat zona pemilor pe biciclete.

Am cucerit si varful Pietrii. Ana nu a fost mai fericita aici decat pe Olanele. De fapt am sesizat ca ea e cea mai fericita acasa cu vaca ei. Are o vaca colorata cu care vorbeste, se cearta, o mangaie.

Din pacate, cum zice si Elena, a facut ceva gresit acolo la fabrica de copii unde bebelusii sunt distribuiti parintilor: ea a nimerit la Hoinari...

Pe varf nu bate vantul deloc. Ba chiar e cald. Asa ca aici am zabovit destul de mult. De data asta berea de varf a fost mult mai placuta. Ce se vede in poza e unul din cele 2 lacuri din masivul Tarcu: lacul Bistra. Desi conform hartii am trecut si pe deasupra lacului Netis, eu nu l-am vazut.

Odata coborati din varf, ne ia in primire din nou frigul - de data aceasta chiar mai puternic deoarece soarele se apropie tot mai mult de orizont.

Cand e vorba de Ana... Elena a trecut in modul race - coconul trebuia sa ajunga rapid in zonele calde.

Din nou o tura de 10. "Ala micu" merge foarte bine si e fain de mers cu el pe munte. Am vazut doua zone noi - care chiar daca sunt aproape de noi nu le-am acordat pana acuma atentie.

A urmat drumul pana acasa. Duminica a fost pana la urma o tura de cursiera pe Bencec.

2 week-end-uri frumoase ca vreme si ca atmosfera. 


Deci...fara deci!