De sarbatori

Data: 16.12.11-28.12.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Tarcu, Cozia
Poze: Tarcu
         Cozia

Blog intermediar pana termin seria din Asia.


Alin zice ca n-are cum sa iasa blog din asta. Are dreptate. Asa ca il comasez si cu urmatoare tura.

Joi l-am sarbatorit pe Andrei (de fapt pe Tania, dar cum cu ea inca nu putem bea bere, ne-am multumit cu ce aveam la indemana in D'Arc), vineri l-am sarbatorit pe Andrei, sambata majoritatea l-au sarbatorit pe Andrei...

Elena vrea in Retezat la o tura de munte ca pe vremuri. Dar vremea nu pare sa fie potrivita de asa ceva. Asa ca sfarsesc prin a perinda prin toate magazinele din Timisoara cautand nu mai stiu ce, dandu-ma cu bicicleta prin casa si privind pe geam la o vreme complet mohorata.

Dupa ce rand pe rand am plecat ipotetic in Retezat, am plecat in Tarcu dis de dimineata, am plecat si sambata dupa amiaza, pana la urma planul devine limpede: vom merge intr-o tura de o zi pe Tarcu cu plecare de duminica dimineata.

Ajungem repede la baza telescaunului de pe Muntele Mic. Aici vedem masina lui Oco - este impreuna cu Alin la tura pe Tarcu.

Zapada mica de pe sosea imi da incredere si pornim sa urcam cater saua Jigoria. Folosesc in sfarsit si facilitatea  de 4x4 a Furiei.

Afara e vremea tip Tarcu: ceata de nu vezi nimic, frig cat sa ma enerveze pe mine. Mai sus avea sa fie si vant.

Aline, zi ce mai bag in blog? Ca am fost aici de o mie de ori. De fapt cred ca pot folosi Tarcu pe post de trezire din betie - cum unii folosesc moarea de varza dupa o noapte grea, asa e pentru mine tura pe Tarcu.

La Cuntu invadam camera baietilor si bem un ceai cald. Cum am ajuns destul de bine ca timp, hotaram sa pornim mai departe catre varf.

Si desi am fost aici de o mie de ori, de fiecare data reuseste sa ma uimeasca muntele asta. In primul rand e asa de ceata ca poti sa iti imaginezi ca esti oriunde. Da' nu asa - e ceata ca nu iti dai seama daca urci sau cobori.

Din blogurile precedente am invatat destul de multe - asa ca acuma am cu mine GPS-ul si destule baterii de schimb. Dupa cum v-am zis, am ajuns sa stiu sa-l si folosesc (chiar bine). Ce n-am facut - nu am pus track-ul pe el, asa ca la urcare poti sa te pisi pe el. E util doar pentru a reface drumul inapoi la cabana - ceea ce nu e putin lucru.

Asa ca intreaga urcare a fost un adevarat exercitiu de concentrare. Mergeam mai mult cu ochii inchisi incercand sa imi imaginez unde sunt si vizualizand traseul asa cum arata el vara. Ajungeam la cate o panta, inchideam ochii si revedeam turele trecute incercand sa ghicesc unde suntem.

Oricum in jur nu se vedea absolut nimic asa ca puteam merge si legat la ochi - tot aia era. Am mers matematic - probabil nici vara nu ne iesea asa bine.

Odata intrati in creasta si dupa ce am inceput sa urcam catre Sadovanu, treaba a mers mai iute deoarece nu prea aveai unde sa te ratacesti.

La un moment dat, la capatul cetii, vad miscare. 2 siluete se indrepatau catre noi. Nu puteau sa fie decat Alin si Oco. E o chestie sa te intalnesti in mijlocul unei mari de ceata cu prietenii, departe, la Cuca Macaii. Oricum variantele de persoane cu care am fi putut sa ne intalnim in conditiile respective de vreme sunt extrem de reduse...

Alin cu Oco cucerisera deja varful Tarcu unde au fost primiti cu ospitalitatea tipica. A se citi intreaga ironie. Nu comentez motivele - este un avertisment doar pentru cei care merg pe Tarcu cu ideea ca odata ajunsi la cabana meteo se vor adaposti si vor bea un ceai cald, eventual vor sta peste noapte.

Nu. Daca mergeti in zona fiti pregatiti sa faceti tura Cuntu-Tarcu dus intors sau sa faceti bivuac. Nu va bazati ca vf. Tarcu e punct terminus.

Nu poti sa mergi la munte fara sa ai un obiectiv. Pe care sa-l si atingi. Imi pare rau, dar nici cu trecerea anilor n-am gasit placerea doar in a merge hai-hui pe munte. Asa ca ii convingem pe cei doi sa vina cu noi a sa cucerim macar varful Sadovanu.

Sadovanu bifat.

Pe masura ce incepem sa coboram, pacla pare sa se ridice.

Mai facem un mic popas la Cuntu pentru ca baietii sa isi strabga bagajele dupa care plecam toti patru catre Jigoiria.

Panourile lui Alin Ciula. Foarte civilizat si inspirat.

Mai mult decat panourile, indicatoarele acestea sunt binevenite.

Din Seroni apucam sa facem niste poze cu tente apocaliptice - norii au inceput sa se ridice de pe creste.

Aici aproape a venit iarna.

Ne-am inghesuit toti patru in Furie si am coborat impreuna pana la telescaun. Pana la urma a iesit o tura frumoasa de o zi.

Acuma sarim in timp inca o saptamana, trecem peste Craciunul de la Slatina cu mancarea lui buna, berile fara numar si lancezeala lui si suntem in Calimanesti de unde vom urca catre varful Cozia.

Am mai fost aici acuma 2 ani si am avut parte de o tura foarte frumoasa. Si acuma vremea tine cu noi - desi nu are nici in clin nici in maneca cu iarna.

Lasam masina aproape de manastirea Turnu si incepem sa urcam abrupt.

Intrarea in traseu din sosea e cel putin ascunsa, dar bajbaisem dupa ea acuma 2 ani asa ca de data asta am mers la sigur.

Elena: "Pe aici urca vreo masina?" Inclin sa cred ca drumul e folosit doar la tras lemnele la vale.

Parintele care locuieste aici a iesit cateva secunde pe veranda sa vada cine i-a tulburat linistea dupa care s-a facut nevazut.

A lasat in schimb cainii sa aiba grija de noi.

Pana la troita ma urmat exact acelasi traseu ca in tura precedenta. 

Pentru variatie, am ales ca anul acesta sa facem tura in sens invers, adica vom urca pe la manastirea Stanisoara.

De la manastire, urcusul devine mai abrupt - a si fost motivul pentru care am ales sa urcam pe aici.

Asta l-am gasit pe urcare la un frumos loc de popas. Daca primele noua reguli sunt de bun simt (chiar daca adaptate intr-o maniera ecumenica) a zecea ma enerveaza. In primul rand se vede ca a fost adaugata ulterior acolo . Si nu inteleg ce legatura exista intre a le intelege sufletul si mania recordurilor... Pana una alta, mania recordurilor din ultimii ani din Romania a adus de o suta de ori mai multi oameni pe munte decat toate textele la sentiment luate la un loc...

Continuam urcarea si ajungem in portiunea cea mai abrupta care ne va scoate in final in creasta.

Aici este deja zapada cat sa ne simtim si noi ca de sarbatori. Nici prea mare ca sa trebuiasca parazapezile.

Pentru inceput am urcat pe varful cu antene. 

De aici se vede frumos creasta Fagarasului. Desi dinspre sud nu arata la fel de alpin ca si perspectiva nordica, recunosti totusi varfurile mai importante din creasta si iti da senzatia ca "ala e munte mare".

Coboram de pe varful asta si re-descoperim ca exista un drum forestier care ajunge pana aici. O interesanta propunere pentru o ipotetica tura de vara de MTB. Drumul urca din Calimanesti, inconjoara muntele si ajunge pana in varf.

Elena cu pufoaica ei. Gata! M-am scos! Am de acuma si eu pufoaica mea. Am manusi de puf, geaca de puf, ciorapi super grosi, iegari grosi, mi-am luat cei mai caldurosi clapari. Sa vina frigul (poate sa vina si numai zapada ca nu ma supar)!

Nu puteam pleca fara sa cucerim adevaratul varf Cozia - dar cum pe el nu e loc de facut poze, va arat perspectiva  spre cabana Cozia.

Cabana asta e draguta. Inca nu am scapat de trauma ca am dat 80RON pe camera la Negoiu. Si de celelalte preturi de acolo. Aici berea era accesibila muritorilor de rand, Cola avea preturi pamantene si cazarea era pe masura bugetului unui turist fara fite.

Coborarea coincide cu urcarea de anul tecut. Vremea a rams neschimbata pe parcursul intregii ture (adica perfecta).

Oltul meandrat se vedea frumos cum iese din defileu si se intinde,lenes in campia nesfarsita de la orizont.

Poza de Fata de carte. Inca imi mentin nervii vis-a-vis de preluarea tuutror termenilo din engleza. Deci, repet, poza de Fata de carte.

Din folclorul romanesc. M-am tot gandit daca s-o pun: adica e vulgara, mesajul n-are nimic de-a face cu muntele, ba mai mult prezinta o parte urata a cum inteleg unii ca trebuie sa se manifeste cand umbla prin munti.

Dar pe de alta parte: daca mergi prin cacat pana la brau ca sa pozezi un peisaj superb...nu inseamna ca pentru a ajunge pana acolo n-ai mers prin cacat. Asa ca asta e realitatea: si cine sunt eu sa selectez care parte a realitatii e buna sau rea ?! E ca si cum din pietele din Asia ai poza doar tarabele cu fructe, ignorand tot ce e in jur...

Odata cu inserarea ajungem inapoi la masina. Mai ramane sa gasim un loc de popas peste noapte - dimineata vom porni catre Muntii Apuseni, mai exact Rosia, unde vom petrece revelionul.

Pana la urma am optat pentru http://casa-romaneasca.ro/. Asta a fost cea mai neasteptata surpriza pe care am avut-o relativ la un motel din Romania. In bine. Incepand de la preturi, continuand cu serviciile, curatenia si posibilitatile de distractie. Aici parca n-ai fi pe plaiuri mioritice...

Dis de dimineata am urnit Furia spre urmatoarea destinatie si spre 2012.

La mare

Data: 21.10.11-12.11.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Sihanoukville, Cambogia
Poze: la mare

Nu putea sa lipseasca marea din excursie. Asa am si ales in mare ruta pe care o strabatem pe aici - ne-am lasat spre final partea cu litoralul.

Una dintre cele mai renumite zone litorale din Cambogia e Sihanoukville (orasul lui Sihanouk, unul din fostii conducatorii ai Cambogiei). Sihanoukville e situat in sudul tarii, nu foarte departe de Phonm Pehn.

Desi drumul a fost relativ scurt si soseaua destul de buna, am ajuns abia pe dupa-amiaza in autogara din Sihanoukvile. Aceeasi rechini ne-au atacat si aici. Ca sa mai variem am negociat niste motociclete de data asta.

Asa ca ne-am imbarcat separat pe cate o motocicleta, cu ditamai rucsacul in fata soferului. M-am straduit tot drumul sa-l conving pe sofer ca nu ma intereseaza ca e scump acolo unde vreau eu. S-a smiorcait o perioada, dupa aia a trecut cu speranta la a incerca sa-mi vanda marijuana (incep sa cred ca fata e de vina - in tura asta peste tot pe unde am fost au incecat sa-mi vanda ierburi). Necajit ca si aici l-am refuzat m-a dus la pensiunea pe care am cerut-o.

Intre timp Elena cu soferul si motocicleta lui se volatilizasera. Destul de stresat, am asteptat pana a venit si ea - soferul n-avea casca asa ca a trebuit sa evite rutele verificate de politie.

Pentru prima seara vom sta la niste bungalow-uri vchiar pe plaja. Pretul este cam piperat comparativ cu celelalte oferte, dar azi ramanem aici.

Dupa ce ne-am instalat am pornit in plimbarea obisnuita ca sa vedem ce posibilitati sunt prin zona. Am luat la rand toate oficiile care ofereau servicii de scuba sau care organizau excursii ca sa ne putem face o idee generala.

Pana la urma am decis sa facem cursul de scuba avansati - pe cel de incepatori il aveam din Indonesia.

Cum visele e bine sa ti le indeplinesti - am ales cea mai scumpa oferta pe principiul ca avem posibilitatea sa dormim pe barca. Elena vrea sa locuiasca pe barca si eu ma pot pune impotriva dorintei ei.

Asa ca ne-am ales cu cea mai scumpa oferta, dar si cu cei mai profesionisti si mai simpatici din tot Sihanoukville. Oamenii au zis simplu - ei stiu ca sunt cu mult mai scumpi decat concurenta, dar au motivele lor sa fie asa :).

Seara am petrecut-o pe malul marii in fata bungalow-ului. Mi-a fost dor de mare, de mirosul de ei, de briza, de valuri (din pacate aici valurile sunt inexistente - marea noastra e de fapt un golf gigantic si noi locuiam chiar in capatul de sus al acestuia).

Dimineata devreme, dupa un mic-dejun european, ne-am dus la agentie. De aici am fost transbordati in zona portuara a orasului unde ne astepta barca noastra.

Cursul de scuba prevedea 5 scufundari tematice si se desfasura pe durata a doua zile - noaptea dintre ele petrecand-o pe barca.

Nu suntem singuri - inca doi turisti vor face cursul de advanced cu noi si mai sunt cativa care au venit doar la fun dive.

Anul acesta vom face cursul cu PADI - anul trecut am facut cu cei de la SSI, dar am putut sa trecem de la o scoala la alta fara probleme.

Am o mare problema (pe langa multe altele) - nu reusesc sa retin numele oamenilor, asa ca desi ma uit acuma pe poze si recunosc toate fizionomiile (si o sa le retin si peste o suta de ani), habar n-am cum se chemau personajele respective.

Hai ca am facut un efort - pe instructorul nostru il chema Fabien (ala dezbracat). Francez sadea. Cu bunele si relele ce decurg din asta. Pletosulk e Alain, un scotian care a aterizat acuma cateva luni in zona si s-a decis sa fie scuba instructor pentru o perioada. De fapt de la inceput trebuie spus ca standardele din Indonesia erau peste cele de aici. Aia pareau niste maniaci ai securitatii si ordinii - astia erau mai ...boemi.

Dupa un mic dejun copios la bordul noii noastre case, ne-am pregatit de prima scufundare. Cursul de orientare si cel de "deep diving" sunt obligatorii. Pe langa acestea am mai ales inca trei specialitati optionale: scufundarea nocturna, identificarea pestilor si (pe asta mi-e mai greu sa o traduc) Peak Performance Buoyancy (tehnici de mentinere a echilibrului neutru sub apa - adica atunci cand stai sub apa fara sa te scufunzi sau sa te indrepti spre suprafata si asta fara sa depui efort).

Scufundarile au avut loc in cinci zone diferite, toate situate in preajma unor insule - de fapt arhipelagul din largul Sihanoukville-ului este principala atractie turistica a zonei. Aici se organizeaza aproapte toate excursiile- fie ca e vorba de scuba, snorkelling sau doar vizitarea insulelor.

Pentru prima scufundare vom face Peak Performance Buoyancy. Eu vin cu ceva traume din Indonesia legate de scuba - atunci am suferit la propriu, aproape toate scufundariule soldandu-se cu sange pe nas sau cu dureri atroce de urechi. Asa ca sunt destul de reticient la a mai intra sub apa.

Dar cum nu am invatat sa renunt (si am mai dat si o groaza de bani pentru a ma chinui), imi imbrac costumul. Elena este mult mai entuziasmata decat mine - ea s-a descurcat excelent si s-a bucurat de fiecare scufundare anul trecut.

Fiecare scufundare este precedata de o scurta instruire (ma scot din pepeni oamenii care au ajuns sa vorbeasca intr-o mixtura fara sens de romana-engleza - asa ca e instruire si nu "briefing"). Fiind vorba de un curs, fiecare scufundare are pe langa tematica bine definita si o serie de exercitii si sarcini pe care trebuie sa le duci la indeplinire sub apa.

Scufundarea s-a desfasurat la doar cativa metrii sub apa, motiv pentru care m-am si simtit excelent. A fost distractiva si foarte utila. Inveti sa iti controlezi respiratia si in general sa iti mentii echilibrul sub apa -factor cheie pentru a consuma cat mai putin din oxigenul din dotare si astfel sa prelungesti timpul petrcut sub apa.

A urmat pranzul si siesta - viata pe barca curge intr-un ritm mai lent (daca se poate imagina asa ceva) decat cea de pe uscat. Intre doua scufundari ai timp sa faci tot ce vrei, in general asta inseamna sa citesti, sa socializezi cu ceilalti turisti sau doar sa stai.

Dupa pauza de pranz am acostat pe una din numeroasele insule. 

Aici am avut parte de cea mai autentica experienta asiatica de pana acuma. Satul parea intr-adevar rupt de restul lumii. Casele erau de fapt constituite doar din acoperis si o podea inaltata putin deasupra solului - n-aveu pereti. O ingramadeala de bordeie printre care se invarteau in lancezeala tipica, localnicii.

Baia publica si pe fundal se vede benzinaria.

Viitoarea MichelangelA se antreneaza intr-un bloc de polistiren.

Am stat aproape o ora pe pamanat, timp in care ne-am plimbat pe aleea din mijlocul satului si am facut poze.

Ne-am reintors pe barca pentru a ne deplasa spre urmatorul loc de scufundare. A urmat cursul de orientare. Stiti deja aventurile mele cu GPS-ul ( Apropo, intre timp am devenit prieteni foarte buni. Am invatat ca daca ai rabdare, faci lucrurile in succesiunea corecta si ii acorzi un dram de indulgenta - e un prieten de nadejde). Dar cu busola n-am stiut niciodata sa ma orientez. Si nici n-am de gand sa mai invat - acuma ca m-am imprietenit cu GPS-ul nu vad sensul sa mai invat sa folosesc busola (daca cedeaza electronica e un semn ca trebuie sa mai scriu iara un blog epopeic, nu sa imi mai obosec mintea cu orientarea la busola si harta).

Dar sub apa nu folosesti GPS-ul, ci tot batrana busola. Suntem impartiti in doua echipe si trebuie sa facem si de data aceasta niste exercitii. Pentru inceput trebuie sa descriem un patrat cu ajutorul busolei. Eu voi folosi busola, iar Elena va "masura distanta" functie de numarul de batai din picioare. Dupa un numar de batai , cotim la 90 de grade si astfel trebuie sa descriem un patrat intorcandu-ne in punctul de unde am plecat.

Am facut din nou echipa perfecta si ne-a iesti cel mai bun patrat. Cealalta echipa a intimpinat ceva dificultati asa ca am asteptat vreo 10 minute pana cand au venit. In timpul asta am descoperit o sumedenie de vietati pe fundul oceanului asa ca timpul a trecut repede. Urmatorul exercitiu a fost mai simplu (doar ca nu imi  mai amintesc ce era).

Pe scurt: la primele doua scufundari m-am simtit excelent, fara nici o durere si mi-a facut placere sa fiu sub apa. Am invatat lucruri noi si m-am distrat. Asta e partea buna. Reversul: nu cumva sa va dea prin cap sa incepeti scufundarile in paradisul din Indonesia. Veti avea tot timpul cel mai nepotrivit termen de comparatie.

A compara Indonesia cu Cambogia la scufundari e ca si cum ai compara desertul cu jungla. Punct.

Nici seara nu avem liniste - urmeaza cea de-a treia scufundare. Seara, mediul submarin se transforma si nu ma refer doar la faptul ca e bezna. Cu totul alte vietati populeaza acuma adancurile - animalele nocturne isi fac acuma aparitia. De asemena, la lumina lanternelor, culorile de sub apa apar mai vii, fara a fi estompate asa cum sunt peste zi.

Din nou o scufundare frumoasa, in care am invatat sa folosesc lanternele sub apa, in care n-am vazut mare lucru si in care au reinceput sa apara durerile de urechi. Dar o trecem totusi la capitolul frumos.

Dupa cina, am avut voie sa ne delectam cu niste beri si am stat pana tarziu la taclale cu ceilalti turisti si cu instructorii.

Noaptea am petrecut-o pe puntea superioara unde aveam intinse niste saltele. Ce poate fi mai exotic decat sa dormi la tropice, pe o barca, in mijlocul marii sub cerul austral? Pai mai nimic.

Intamplator insa, in nopatea respectiva a venit furtuna asa ca am fost destul de udati (Elena cu mine am ales sa stam in partea neacoperita a barcii pentru a vedea cerul). Nici asta n-ar fi fost neplacut, dar odata cu furtuna au aparut si valurile si tangajul. Si cand toata noaptea te legeni dintr-o parte in alta, cu ochii inchisi si fara puncte de reper, uiti de partea romantica descrisa mai sus.

A doua zi ne asteapta piatra de incercare : scufundarea de adancime. Asta ma streseaza. Mie imi place mai mult sa fac snorkelling decat scuba. Si daca tot fac scuba mi se pare ca 10m adancime reprezinta maximul la care merita sa mergi. Azi in schimb trebuie sa coboram la 30m pentru a trece testul.

Locul unde vom face scufundarea are un nume sugestiv "In mijlocul pustiului" (v-am zis ca ma enerveaza aia care au ajuns sa vorbeasca numai in engleza, asa ca de acuma o sa traduc mai tot in romana chiar daca suna aiurea).

Coborarea va fi balizata - adica vom avea o baliza la suprafata de care va fi atarnat un fir de ghidaj. Noi vom folosi firul acesta pentru a atinge adancimea dorita. La -30m vom completa niste tablite unde vom scrie ce culori vedem (se testeaza capacitatea de concetrare la adancime, coordonarea miscarilor) dupa care vom reveni incet la suprafata.

Orologiul ala de pe mana l-am primit de la Favien. Chestia aia inlocuieste toate tabelele si calculele pe care trebuie sa le faci pentru a afla timpul de decompresie, timpul de revenire, timpul petrecut pe fundul apei, adancimea pentru oprirea de siguranta si o gramada de alte chestii. Daca ceasurile pe care le folosim la suprafata la antrenamente au rol distractiv, acestea iti pot salva efectiv viata. Adevarate bijuterii, diferenta e ca ceasul costa mult mai mult decat bijuteriile.

De la primii metrii m-am simtit rau. Toti cadeau ca bolovanii la fund, doar eu stateam la suprafata deorece nu reuseam sa imi egalizez presiunea din urechi si simteam ca imi pocneste capul. Instructorul se tot uita intrebator la mine, ceilalti coborau, mie imi exploda capul... Scenariul tipic din Indonesia. Asa ca ce era sa fac? Am injurat  printre dinti si prin regulator si am coborat, desi imi pocnea capul.

Coborarea a fost de cacat. Intr-o mare de intuneric, inconjurat de ceva suspensii in apa, prin care nu se vedea nimic, coboram. Eu ramasesem cu ochii atintiti pe ceas si ma rugam sa arate odata -30m. Si tot coboram catre fundul Pamantului fara sa vad nimic. De fapt ma trageam in jos de firul de ghidaj ca sa cobor.

Pana la urma am ajuns la capat. Acolo trebuia sa avem grija sa nu ridicam malul de pe jos. Eu am picat ca bolovanul si in jurul meu s-a facut un nor de mal - vizibilitatea a devenit 0. Intr-un final m-a gasit Fabien care a constatat cu stupoare ca nu am conectat costumul la tubul de oxigen. Dupa ce a facut ceva gesturi obscene, mi-a conectat aparatura. Am completat tablitele cu culori si am pornit pe lungul drum catre suprafata.

Urata scufundare.

Scapati si de drija acesteia am petrecut timpul de dupa sarind de pe barca.

Sau studiind cartile groase de la PADI - trebuia sa raspundem la sfarsitul fiecarui capitol la o serie de intrebari legate de tematica scufundarii respective. Partea teoretica este necesara pentru a putea trece examenul, asa ca vrand nevrand am fost obligati sa citim (majoritatea lucrurilor erau interesante asa ca nu a fost neaparat o corvoada).

Cea de-a cincea si ultima scufundare ar fi trebuit sa fie si cea mai distractiva - este vorba de recunoasterea vietatilor subacvatice. Pentru asta am primit niste tablite de identificare unde erau trecute familiile mari de pesti si noi trebuia sa identificam sub apa pestii pe care ni-i arata instructorul.

Am dat dovada de o nepricere uluitoare comparativ cu colegii mei de scufundare. Fabien a fost incredibil de rabdator si pana la urma a rasuflat usurat cand am identificat si ultimul peste. Scufundarea aceasta s-a soldat cu sange in masca. Ceva nu e OK...Trebuie "sa ma caut" cand ajung acasa.

Cu asta s-a incheiat si cursul nostru de scuba si mini vacanta in apele tropicale. A urmat drumul inapoi pe uscat.

Am mai apucat sa facem ceva poze in santierul naval de unde ne-a luat microbuzul.

Pe uscat am schimbat deja cazarea - o treime din pret la conditii mai bune. Era chiar langa agentia care ne-a organizat si excursia si este locul unde se intalnesc seara instructorii la o bere si la o poveste.

Ziua urmatoare era ziua planificata de Elena pentru bronz. Natura e de alta parere si ne trimite o patura groasa de nori, asa ca nu ne ramane altceva de facut decat sa perindam in sus si jos pe intinsa plaja.

Zona litorala era interesanta - un sir neintrerupt de kilometrii (la propriu) de mini restaurtante, mini cluburi si mini baruri (suntem in Asia asa ca totul este mini). Aceste se continuau pana efectiv in apa. Aici te opreai sa iti iei pranzul, sa bei un cocktail colorat, sa mananci o friptura (fructe de mare) prajita in fata ta chiar pe plaja sau sa topai seara pe muzica care se auzea de la cativa metrii mai incolo.

Erau foarte putini turisti si din nou si aici aveai impresia ca timpul s-a oprit in loc. Peste tot erau anunturi cu angajari de personal din vest pentru cluburile de pe plaja. Si acuma mai mult ca niciodata in timpul turei ne-am gandit la scenariul in care macar pentru sase luni uitam de lume si ramanem pe aici.

Dar, ca de obicei, am mers mai departe. In timp am ajuns sa nu mai regret (poate imbatranesc, poate doar am inceput sa vad din mai multe perspective) - nu suntem facuti sa stam intr-un loc, trebuie sa fim in continua miscare.

Mai departe dupa ce am trecut de plaja cu nume greu de pronuntat - Ochheuteal, am ajuns intr-o zona mai pustie.

Si dupa aia ne-am facut veacul pe plaja Otres. Aici ne-am reintalnit cu prietenii nostri de la scuba Jen si Noam. Ei au plecat cu masina din Anglia si sunt hotarati sa faca turul lumii. Puteti urmari aventura lor pe http://www.landroveroverland.co.uk.

Ei au fost doar o parte din "nebunii" pe care i-am intalnit in decursul turei: motociclisti (inclusiv un roman) plecati din Europa, instructori de scuba aterizati aici din indepartata Europa, tineri si nu numai plecati cu lunile de acasa si ratacind prin toate colturile lumii.

Cu ocazia asta am reusit sa facem poza de cuplu. Mama Elenei a observat pe buna dreptate ca din sutele de mii de poze noi abia daca avem cateva in care aparem amandoi. Asa ca acuma am compensat.

Am refacut tot drumul pana la pensiune (in spatele unei motociclete) in speranta ca o sa gasim de undeva de inchiriat o ambarcatiune (catamaran de exemplu ar fi fost fain). Nu am reusit sa gasim asa ceva asa ca am reluat inca odata tot drumul pe plajele din Sihanoukville ca sa poposim exact de unde plecasem cu cateva ore in urma.

Cand stau si tropai pe tastatura de la lucru am un fetis: ma vad stand departe pe o plaja cu un cocktail colorat in mana, departe de livrari, termene limita si alte porcarii. Nu pot sa nu imi satisfac fantezia.

Tot aici am luat si pranzul - asta ca fantezia sa fie completa - un platou cu fructe de mare proaspete.

Si Elena a avut parte si de un  masaj. Fatuca aia era o smecherie pe doua picioare. Pe asta n-am reusit sa o intorc nicicum. "M-a facut" la toate replicile, stia engleza suficient de bine ca sa ne intelegem, era spontana si plina de umor - asa ca a castigat "dreptul" de a face masaj.

Dupa experienta hedonista (acuma cel putin cand mi se ia de lucru o sa ma pot zgaii la pozele cu mine) mi-a venit cheful de ceva miscare.

Am cochetat cu ideea kite surf-ului - era acolo un loc de unde puteai inchiria. Dar dupa ce intr-un final au reusit sa le ridice in aer si am vazut cu ce viteza se deplasau mi s-a facut frica. Daca nu sunt in stare sa il carmesc inapoi catre tarm si ajung prin Indonesia pe calea apei?!

Asa ca am ales varianta teoretic mai sigura a kayak-ului. Am pornit increzatori la drum- ne-am ales ca obiectiv o insula care se vedea in zare. Daca initial obiectivul parea intangibil, gratie probabil unor curenti marini favorabili, am ajuns in preajma insulei dupa vreo 40 de minute.

Intoarcerea in schimb a fost de pomina. Probabil curentii respectivi bateau invers acuma asa ca am decis sa mergem direct catre tarm. Plutaritul si in general sporturile de apa nu sunt punctul meu forte si la intoarcere am redescoperit asta. Intr-un final am reusit sa acostam in locul de unde inchiriasem kayak-ul.

Asta e proprietarul barului - de fapt toti proprietarii de localuri, hoteluri sau pensiuni de aici erau europeni.

Pe seara ne-am reintors in oras tot in spatele unei motociclete. Am mai avut timp de o cina la restaurantul nostru favorit - gasisem o terasa de care se ocupa o familie intreaga (asta in Asia inseamna multi oameni). Localul era proaspat deschis, foarte curat si oamenii incredibil de serviabili.

Mai cateva beri la local cu instructorii de scuba si a venit momentul sa plecam si de aici. Vom calatori toata noaptea catre Siem Reap - cu in popas in Phonm Pehn.

Acuma suntem Advanced Scuba Diver (am primit acuma cateva zile certificatele). Dar nu ne-am satisfacut nici pe departe pofta de scufundari asa ca urmatoarele iesiri sunt desenate mintal functie de posibilitatile de scuba.

Pana la urmatoarea intalnire la revedere mare, soare, lancezeala.