Data: 21.09.12-29.09.12
Participanti: Ana, Elena, Alex
Locatie: Dachstein, Austria
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii
Consedddiuuuu, consediuuuuuuu!!!!! Luasi-ma si pe miiine! Vreau si euuuu!
Elena a ales destinatia finala. De fapt am stiut unde plecam abia cu 24 de ore inainte. Nu are rost sa iti faci rezervare, sa dai cateva sute de euro si dupa aia sa te trezesti ca ploua o saptamana. Asa ca am avut 3 variante: Dachstein-Austria, Dolomiti-Italia sau Triglav-Slovenia.
In final, a ramas Dachstein, bazandu-ne pe prognoza meteo optimista. Elena a ales Dachstein-ul dupa ce i-am povestit ce frumos a fost la Salkammergut Trophy - concursul de MTB la care participasem in zona anul trecut.
Despre zona in sine nu stim nimic, cazare n-avem, planuri n-avem. Vedem la fata locului.
Am plecat din Timisoara vineri noaptea pe la ora 2.
Gata de aventura! Mana masina mai repede tatii!
In Ungaria a trebuit sa opresc ca aveam deja "trip-uri" de la oboseala. Am motait intr-o parcare, dupa care am condus mai departe pana in Hallstatt.
Cu Radu si Mike ne-am intersectat cumva intamplator. Cu trei zile inainte de plecare am vorbit cu Rasu pe "Fata de carte" si mi-a zis ca vine si el cu Mike in Hallstatt. Asa, brusc s-a hotarat si el. Ei von cam la fel de departe - adica din Berlin.
Am sosit aproape simultan in zona - noi am trecut la obositorul proces de a gasi cazare. De ei e mai simplu, pot sa doarma unde apuca - ceea ce de fapt au si facut.
Observam cu uimire ca nu am descoperit noi coada la matura - nu suntem singurii turisti in zona in aceasta perioada. Nu am reusit sa gasim niciunde cazare pentru toata perioada. Plus ca preturile sunt destul de piperate fata de ce suntem obisnuiti noi (bun, eu sunt obisnuit sa dorm gratis si mi se pare stupid sa dai bani pentru a dormi - Indianul cred ca e si el de acord).
Intr-un final Elena gaseste o cazare pentru 5 nopti la "Mosu", urmand ca prima noapte sa vedem ce facem si in ultima la fel.
Eu gasesc cazare chiar in buricul targului in Hallstatt la Ana - asa o chema pe proprietara.
Dupa ce ne-am instalat si l-am pregatit pe Yoda de drum, am zis ca nu are rost sa mai pierdem timpul asa ca am pornit in prima tura.
Primul si cel mai important lucru cand ajungi undeva unde habar n-ai de nimic, e sa iei o harta buna. Niciodata n u m-am zgarcit la asta, asa ca am achizitionat o harta topo foarte detaliata. Cei mai bine investiti 8 euro din excursie (dupa cei cateva zeci bagati in bere...).
Ne regrupam cu echipa Diaconescu - Radu alege si traseul. Pare sa aiba un simt innascut al orientarii - gaseste imediat intrarea in traseu si pornim toti 4+1 catre "5 Fingers" . Este vorba despre o platforma panormaica suspendata deasupra vaii sus la 2100m.
Zona are o particularitate (de fapt mai multe): in primul rand noi nu stam chiar la munte. Suntem cantonati la 500m altitudine pe malul unui lac. Intr-adevar toate varfurile care ne inconjoara depasesc 2000m. Avem si un ghetar la 3000m foarte aproape.
Particularitatea de care ziceam (caracteristica majoritatii vailor din Alpi de fapt) consta in faptul ca stam ca intr-un ceaun cu peretii verticali. Vrei sa ajungi sus?! Na, pai fii sigur ca ai de bagat la deal de sa-ti iasa pe urechi. Vaile astea foarte abrupte si adanci au fost sapate de ghetari. In urma lor pe langa aceste vai au ramas si lacurile din zona.
Dupa ce tot drumul pana aici ne-a plouat mocaneste de ne ajunsese moralul la pamant, odata porniti pe traseu am avut parte de primele raze de soare - asa cum ne "amenintase si prognoza".
Tura cu Diaconestii a fost foarte faina: o placere sa ii auzi povestind. Si ce-i fain e ca si vorbesc, nu-s din aia tacuti - asa ca am aflat o multime de lucruri interesante despre Germania si oamenii de acolo.
Exista o explicatie!!! Stai un pic... Ce ai de gand?! Nu eu am murdarit scutecele alea! Habar n-am ce s-a intamplat, eu dormeam. Hai, pune-ma jos!
Dupa vreo 1000m urcati am ajuns la o cabana. De aici am vazut ca mia era mult si bine pana la "5 Fingers". Era deja tarziu, eram obositi de pe drum si mai ales...ploua.
Nu pot sa zic ca mai eram asa de zambitor cand a inceput sa picure -
prima ploaie a Anei o prindea undeva in creierii muntilor si problema
era ca cineva trebuia sa "alerge" cu ea la vale pe un grohotis umed...
Pana la urma am coborat cu bine desi ne-a prins noaptea si ne-a cam udat. Ana nu cred ca a sesizat vreo schimbare in programul ei obisnuit...
Prima seara am petrecut-o la o pizzerie de lana pensiunea noastra unde eu zic ca am baut o bere doua cu Radu si am depanat povesti si Elena zice ca m-am imbatat de nu mai stiam de mine. Cred ca la asta se referea si Einstein cu teoria relativitatii...
A doua zi, nici urma de nor. Nici macar cat sa ne mai umbreasca un pic. O vreme spendida ne imbia la drumetie.
Yoda are tot felul de nevoi: lapte, atentie, basini, cacare... Dupa ce ii sunt satisfacute aceste nevoi, ne reintalnim cu Diaconestii. Radu are deja un plan stabilit.
Turele decurgeau cam dupa acelasi tipic (cu o exceptie):
Tata cara fata. Lui tata ii facea o placere deosebita treaba asta. Nu ma incurca deloc - am un antrenament de ani de zile de la carat SLR-ul, asa ca nu ma incurca. Plus ca
Mama cara SLR-ul si ii facea poze lui tata si fetei.
Traseul de azi e lung si solicitant. Incepe ca orice traseu din zona cu escaladarea peretilor verticali a vaii.
Zona e superba. Stiti deja ca am o aversiune fata de nemti si de tara lor. Austriecii nu sunt departe. In timp ce urcam am numarat si am ajuns la concluzia ca in afara de Tarcu cel mai des am fost in... Austria. Si in urmatoarele sase luni o sa mai venim cel putin inca de doua ori pe aici.
Dar de-aia nu pot sa nu ii invidiez pentru frumusetile lor naturale. Si asta ne aduce la urmatorul punct: nu poti trai limitat in tarisoara ta si sa strigi ce tara frumoasa si minunata ai. Ca nu e alta ca a ta.
Probabil ca nimic nu se compara cu Carpatii. Asta pana nu mergi prin Alpi, Dolomiti, Anzi... Si nimic nu e ca Marea Neagra. Pana nu vezi Pacificul, Oceanul Indian....
Frumusetea nu e cuantificabila, intr-adevar, dar pentru mine aici e pur si simplu mult mai frumos ca la noi in Carpati.
Vine si reversul, motivul pentru care nu m-as muta niciodata in tara asta - astia sunt obsedati. De ordine, curatenie, punctualitate, exactitate. Niste masini. As popula toata zona asta cu francezi, spanioli sau italieni....
Probabil de aceea inca pe primul loc in preferintele mele a ramas Chamonix-ul...
Iata si destinatia noasta:
E vorba de Weisberghaus. Am invatat ca in Austria nu poti sa injumatatesti din start timpul pus pe marcaj. Ieri am facut cu surprindere aproape cat scria pe marcaj.
Yoda are nevoie de pauze de alimentare sau de dezmortire.
De ce ai chinui copilul cand si asa e prea mic sa vada sau sa inteleaga ceva? In primul rand nu cred ca a reusit cineva inca sa inteleaga cand astia mici sunt chinuiti si de ce (de exemplu Ana e in stare sa taca 9 ore in port bebe - cand e oprita, abia atunci incepe show-ul).
In al doilea rand, intr-adevar pentru ea era tot aia daca o tineam in patut acasa sau ca am carat-o pe aici. Pentru noi nu - si noi ne-am simitit excelent in acest concediu. Si mai e o diferenta de principiu: o s-o "taram" dupa noi si peste tot prin lume. O sa fie singurul lucru pe care o s-o oblig sa-l faca: sa umble si sa vada cat mai mult.
Fetele merg in ritm alert. Intr-una din zile i-am zis Elenei ca la cum merge s-ar prezenta onorabil la MPC. A zis ca s-a gandiot si ea la asta, doar ca nu ar avea nici un sens. Si asta asa-i.
Dupa ce am asudat bine, de dupa un varf a aparut si cabana.
O cabana tipica de Alpi (tipica, inclusiv cu panourile alea solare - acuma toate bojdeucile lor au panouri solare). Aici am oprit pentru un pranz din traista. Ni se facuse sete si nu prea mai aveam apa asa ca m-am dus la cabana sa vad daca au cumva apa potabila. Am intrebat si fata mi-a raspuns binevoitoare ca imi umple sticla. Un euro litrul. Nu dezvolt subiectul - i-am zis ceva frumos pe romaneste si am plecat. Asta mi s-a parut aproape la fel de nesimtita ca aia de la Negoiu asta iarna...
De aici drumurile Diaconestilor si ale noastre s-au despartit temporar - ei au pornit mai departe pe o bucla de antrenament in ritm alert. Noi am decis sa mai mergem doar pana la Simonyhutte si dupa aceea sa facem cale intoarsa pe unde am venit.
Ora e destul de inaintata asa ca pornim destul de repede. Mai sus de hut-ul asta (mi-e lene sa-i scriu numele ala cu multe litere), peisajul s- schimbat radical.
Dupa peretele abrupt care margineste masivul, urmeaza un platou carstic foarte intins cu pante mult mai domoale. Un fel de campie de altitudine. Aici dormea nenea ghetarul in tinerete.
Peisajul pare selenar. Selenar si pustiu - am intalnit foarte putini turisti pe traseu, asta desi aproape toate facilitatile de cazare din zona erau pline la refuz.
Elena la "hotel" Simony. Simony asta a fost un explorator din secolul XiX pasionat cu drumetiile montante. A cartografiat zona, a studiat ghetarul si aici si-a facut un adapost in 1849 - asta e evident reconstruit.
Drumul nostru are ca punct terminus cabana care acuma ii poarta numele.
Ultima portiune catre cabana a fost foarte abrupta - cabana se afla practic in varful unui perete pe marginea gheatului (mai corect cred ca e spus ca atunci cand s-a construit se afla pe marginea ghetarului).
Ana isi trece in palmares un nou prag de altitudine. Discutabil, dar asta se pare ca a dus la o noapte de pomina - altitudinea e posibil sa-i fii afectat maruntaiele asa ca Ana a avut un concert nocturn prelungit.
Iata si ghetarul din Dachstein. E vorba de fapt de 7 ghetari. Poze comparative arata ca acuma 150 de ani era dublu. Estimarile arata ca in ritmul actual dispare in 2050.
2050 pare departe - nepotii mei o sa-l mai prinda inca. Nu sunt ironic. De data asta nici macar nu ma mai pun impotriva curentului - toti zic ceva si vine Suca desteptul si zice altceva...
Interesante insa sunt cateva fapte stiintifice, nu parerile mele. Pe astea le-am vazut pe panourile din zona - adica erau de informare si constientizare, nu de propaganda.
In ultimii 700.000 nu e nici pe departe primul val de caldura. Nu o sa fie nici pe departe prima data cand se duc dracului ghetarii... S-a mai intamplat de atatea ori si asa perfect de ciclic...Intamplator noi ne apropiem de varful unui astfel de ciclu. Au fost si cicluri in care temperatura globala a crescut mult mai mult decat arata simularile ca o sa creasca acuma. Dupa aia a venit iara glaciatiunea si ciclul s-a reluat.
Ce vreau sa spun cu asta? Evident ca trebuie sa protejam natura si sa avem grija de ea. Nicicum sa n-o decapitam. Dar impresia mea e ca orice am face, e un fel de pipi in soare...
"Natura" s-a autodistrus de nenumarate ori pana acuma in ultimii 5 miliarde de ani. Si de fiecare data si-a revenit. Nu cred ca o sa se impiedice acuma de 6 miliarde de furnici si 500.000 de ani de "evolutie" umana...
Ca noi nu o sa mai putem convietui aici, asta e alta poveste. N-avem decat sa acceleram ritmul dezvoltarii si sa ne mutam. Oricum se va ajunge acolo...
Pana atunci ghetarul de la Dachstein se uita inca frumos la noi.
Ora e tarzie si avem de coborat aproape 2000m altitudine pana la casuta noastra. Nici nu se mai pune problema sa lungim tura.
Minge de par cu picioare! Misca-ti fata de langa mine!
Pe drumul de intoarcere ne-a ajuns si Radu - nici ei nu au terminat toata bucla de antrenament din cauza orei tarzii.
Cum Ana incepuse recitalul, in seara asta ne-am retras fiecare la culcusul lui.
De
la Maus citire: "Nu-i asa ca iti vine sa-i mananci cat sunt de draguti?
Dupa aia cresc si regreti ca n-ai facut-o cand aveai ocazia..."
Dimineata devreme am iesit la o tura de antrenament de MTB. M-am intalnit cu Diaconestii care facusera "bivuac" pe malul lacului. Azi a fost singura zi de "odihna". Elena a avut o noapte alba asa ca n-are chef de ture.
Spre dupa amiaza iesim sa vizitam Hallstatt-ul. Este cel mai renumit sat austriac si totodata patrimoniu UNESCO.
Spectaculos la el este de fapt pozitionarea. Se afla pe malul lacului Hallstatt, cocotat pe malurile abrupte ale muntelui de unde se scoate sarea.
Existenta Hallstatt-ului este strans legata de muntele pe care se afla asezat si mai ales de sarea care se afla in strafundurile lui.
Cea mai veche mina de sare din lume - datand de acuma 7000 de ani - se afla aici. Inca este in exploatare.
Este un ultra mega giga magnet turistic. Un sat foarte frumos ingrijit, cochet, casute pline de flori viu colorate.
Si intr-adevar cea mai fotogenica amplasare a unui sat. Satul in sine nu e foarte vechi - comparativ cu cei 7000 de ani ai minei. A aparut din necesitatea de a face comert cu sare.
De-a lungul timpului a prosperat, imparati s-au perindat pe aici, a fost unul din centrele care umpleau vistieriile Habsburgilor. Un loc incarcat cu istorie si povesti.
Ce imi place in Vest (pe langa peisaj) este interesul pe care il dau oamenii culturalizarii. Adica cand ajunge un mocan ca mine acolo, are peste tot panouri si informatii sa stie ce vede si sa inteleaga despre ce-i vorba.
Si mie chiar imi place istoria si sa citesc, asa ca m-am simtit foarte bine buchisind panouri.
Oamneii pe aici n-o duceau prea usor, totul invartindu-se in jurul muncii grele de la mina. Toti lucrau (copii, femei, barbati). Un fapt interesant e ca cei mai multi nu lucrau in mina ci la macelarit copacii din zona.
Prin Evul Mediu au descoperit ca e mai usor sa spele peretii de sare rezultand astfel o solutie salina pe care o transportau prin conducte pana in vale. Acolo faceau ditamai focul si fierbeau saramura pana se evapora apa si ramanea doar sarea.
Chiar daca azi n-am transpirat prin munti, mi-a placut foarte mult plimbarea prin Hallstatt. Dar daca e sa va spun parerea mea sincera despre "cel mai frumos sat"... Uite ce-a zis Elena:
"Nu cred ca trebuiau sa se chinuie prea mult sa gaseasca si la ei in Austria un sat mai frumos...."
Eu as avea atatea exemple concrete de dat....Dar, din nou, frumusetea e in ochiul privitorului. Sau in cazul acesta intr-o propaganda media foarte bine gandita si pusa la punct. Ceea ce pana la urma nu e neaparat rau.
Aici ne despartim si de Radu si Mike - ei se intorc la Berlin, noi mai ramanem o saptamana in zona.
Participanti: Ana, Elena, Alex
Locatie: Dachstein, Austria
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii
Elena a ales destinatia finala. De fapt am stiut unde plecam abia cu 24 de ore inainte. Nu are rost sa iti faci rezervare, sa dai cateva sute de euro si dupa aia sa te trezesti ca ploua o saptamana. Asa ca am avut 3 variante: Dachstein-Austria, Dolomiti-Italia sau Triglav-Slovenia.
In final, a ramas Dachstein, bazandu-ne pe prognoza meteo optimista. Elena a ales Dachstein-ul dupa ce i-am povestit ce frumos a fost la Salkammergut Trophy - concursul de MTB la care participasem in zona anul trecut.
Despre zona in sine nu stim nimic, cazare n-avem, planuri n-avem. Vedem la fata locului.
Am plecat din Timisoara vineri noaptea pe la ora 2.
In Ungaria a trebuit sa opresc ca aveam deja "trip-uri" de la oboseala. Am motait intr-o parcare, dupa care am condus mai departe pana in Hallstatt.
Am sosit aproape simultan in zona - noi am trecut la obositorul proces de a gasi cazare. De ei e mai simplu, pot sa doarma unde apuca - ceea ce de fapt au si facut.
Observam cu uimire ca nu am descoperit noi coada la matura - nu suntem singurii turisti in zona in aceasta perioada. Nu am reusit sa gasim niciunde cazare pentru toata perioada. Plus ca preturile sunt destul de piperate fata de ce suntem obisnuiti noi (bun, eu sunt obisnuit sa dorm gratis si mi se pare stupid sa dai bani pentru a dormi - Indianul cred ca e si el de acord).
Intr-un final Elena gaseste o cazare pentru 5 nopti la "Mosu", urmand ca prima noapte sa vedem ce facem si in ultima la fel.
Eu gasesc cazare chiar in buricul targului in Hallstatt la Ana - asa o chema pe proprietara.
Dupa ce ne-am instalat si l-am pregatit pe Yoda de drum, am zis ca nu are rost sa mai pierdem timpul asa ca am pornit in prima tura.
“Size matters not, ... Look at me. Judge me by size, do you?”
Primul si cel mai important lucru cand ajungi undeva unde habar n-ai de nimic, e sa iei o harta buna. Niciodata n u m-am zgarcit la asta, asa ca am achizitionat o harta topo foarte detaliata. Cei mai bine investiti 8 euro din excursie (dupa cei cateva zeci bagati in bere...).
Ne regrupam cu echipa Diaconescu - Radu alege si traseul. Pare sa aiba un simt innascut al orientarii - gaseste imediat intrarea in traseu si pornim toti 4+1 catre "5 Fingers" . Este vorba despre o platforma panormaica suspendata deasupra vaii sus la 2100m.
Zona are o particularitate (de fapt mai multe): in primul rand noi nu stam chiar la munte. Suntem cantonati la 500m altitudine pe malul unui lac. Intr-adevar toate varfurile care ne inconjoara depasesc 2000m. Avem si un ghetar la 3000m foarte aproape.
Particularitatea de care ziceam (caracteristica majoritatii vailor din Alpi de fapt) consta in faptul ca stam ca intr-un ceaun cu peretii verticali. Vrei sa ajungi sus?! Na, pai fii sigur ca ai de bagat la deal de sa-ti iasa pe urechi. Vaile astea foarte abrupte si adanci au fost sapate de ghetari. In urma lor pe langa aceste vai au ramas si lacurile din zona.
Dupa ce tot drumul pana aici ne-a plouat mocaneste de ne ajunsese moralul la pamant, odata porniti pe traseu am avut parte de primele raze de soare - asa cum ne "amenintase si prognoza".
Tura cu Diaconestii a fost foarte faina: o placere sa ii auzi povestind. Si ce-i fain e ca si vorbesc, nu-s din aia tacuti - asa ca am aflat o multime de lucruri interesante despre Germania si oamenii de acolo.
La training
Pana la urma am coborat cu bine desi ne-a prins noaptea si ne-a cam udat. Ana nu cred ca a sesizat vreo schimbare in programul ei obisnuit...
Prima seara am petrecut-o la o pizzerie de lana pensiunea noastra unde eu zic ca am baut o bere doua cu Radu si am depanat povesti si Elena zice ca m-am imbatat de nu mai stiam de mine. Cred ca la asta se referea si Einstein cu teoria relativitatii...
A doua zi, nici urma de nor. Nici macar cat sa ne mai umbreasca un pic. O vreme spendida ne imbia la drumetie.
Yoda are tot felul de nevoi: lapte, atentie, basini, cacare... Dupa ce ii sunt satisfacute aceste nevoi, ne reintalnim cu Diaconestii. Radu are deja un plan stabilit.
Turele decurgeau cam dupa acelasi tipic (cu o exceptie):
Tata cara fata. Lui tata ii facea o placere deosebita treaba asta. Nu ma incurca deloc - am un antrenament de ani de zile de la carat SLR-ul, asa ca nu ma incurca. Plus ca
Traseul de azi e lung si solicitant. Incepe ca orice traseu din zona cu escaladarea peretilor verticali a vaii.
Zona e superba. Stiti deja ca am o aversiune fata de nemti si de tara lor. Austriecii nu sunt departe. In timp ce urcam am numarat si am ajuns la concluzia ca in afara de Tarcu cel mai des am fost in... Austria. Si in urmatoarele sase luni o sa mai venim cel putin inca de doua ori pe aici.
Dar de-aia nu pot sa nu ii invidiez pentru frumusetile lor naturale. Si asta ne aduce la urmatorul punct: nu poti trai limitat in tarisoara ta si sa strigi ce tara frumoasa si minunata ai. Ca nu e alta ca a ta.
Probabil ca nimic nu se compara cu Carpatii. Asta pana nu mergi prin Alpi, Dolomiti, Anzi... Si nimic nu e ca Marea Neagra. Pana nu vezi Pacificul, Oceanul Indian....
Frumusetea nu e cuantificabila, intr-adevar, dar pentru mine aici e pur si simplu mult mai frumos ca la noi in Carpati.
Vine si reversul, motivul pentru care nu m-as muta niciodata in tara asta - astia sunt obsedati. De ordine, curatenie, punctualitate, exactitate. Niste masini. As popula toata zona asta cu francezi, spanioli sau italieni....
Probabil de aceea inca pe primul loc in preferintele mele a ramas Chamonix-ul...
Iata si destinatia noasta:
E vorba de Weisberghaus. Am invatat ca in Austria nu poti sa injumatatesti din start timpul pus pe marcaj. Ieri am facut cu surprindere aproape cat scria pe marcaj.
Yoda are nevoie de pauze de alimentare sau de dezmortire.
De ce ai chinui copilul cand si asa e prea mic sa vada sau sa inteleaga ceva? In primul rand nu cred ca a reusit cineva inca sa inteleaga cand astia mici sunt chinuiti si de ce (de exemplu Ana e in stare sa taca 9 ore in port bebe - cand e oprita, abia atunci incepe show-ul).
In al doilea rand, intr-adevar pentru ea era tot aia daca o tineam in patut acasa sau ca am carat-o pe aici. Pentru noi nu - si noi ne-am simitit excelent in acest concediu. Si mai e o diferenta de principiu: o s-o "taram" dupa noi si peste tot prin lume. O sa fie singurul lucru pe care o s-o oblig sa-l faca: sa umble si sa vada cat mai mult.
Fetele merg in ritm alert. Intr-una din zile i-am zis Elenei ca la cum merge s-ar prezenta onorabil la MPC. A zis ca s-a gandiot si ea la asta, doar ca nu ar avea nici un sens. Si asta asa-i.
O cabana tipica de Alpi (tipica, inclusiv cu panourile alea solare - acuma toate bojdeucile lor au panouri solare). Aici am oprit pentru un pranz din traista. Ni se facuse sete si nu prea mai aveam apa asa ca m-am dus la cabana sa vad daca au cumva apa potabila. Am intrebat si fata mi-a raspuns binevoitoare ca imi umple sticla. Un euro litrul. Nu dezvolt subiectul - i-am zis ceva frumos pe romaneste si am plecat. Asta mi s-a parut aproape la fel de nesimtita ca aia de la Negoiu asta iarna...
De aici drumurile Diaconestilor si ale noastre s-au despartit temporar - ei au pornit mai departe pe o bucla de antrenament in ritm alert. Noi am decis sa mai mergem doar pana la Simonyhutte si dupa aceea sa facem cale intoarsa pe unde am venit.
Ora e destul de inaintata asa ca pornim destul de repede. Mai sus de hut-ul asta (mi-e lene sa-i scriu numele ala cu multe litere), peisajul s- schimbat radical.
Dupa peretele abrupt care margineste masivul, urmeaza un platou carstic foarte intins cu pante mult mai domoale. Un fel de campie de altitudine. Aici dormea nenea ghetarul in tinerete.
Peisajul pare selenar. Selenar si pustiu - am intalnit foarte putini turisti pe traseu, asta desi aproape toate facilitatile de cazare din zona erau pline la refuz.
Elena la "hotel" Simony. Simony asta a fost un explorator din secolul XiX pasionat cu drumetiile montante. A cartografiat zona, a studiat ghetarul si aici si-a facut un adapost in 1849 - asta e evident reconstruit.
Drumul nostru are ca punct terminus cabana care acuma ii poarta numele.
Ultima portiune catre cabana a fost foarte abrupta - cabana se afla practic in varful unui perete pe marginea gheatului (mai corect cred ca e spus ca atunci cand s-a construit se afla pe marginea ghetarului).
Ana isi trece in palmares un nou prag de altitudine. Discutabil, dar asta se pare ca a dus la o noapte de pomina - altitudinea e posibil sa-i fii afectat maruntaiele asa ca Ana a avut un concert nocturn prelungit.
Iata si ghetarul din Dachstein. E vorba de fapt de 7 ghetari. Poze comparative arata ca acuma 150 de ani era dublu. Estimarile arata ca in ritmul actual dispare in 2050.
2050 pare departe - nepotii mei o sa-l mai prinda inca. Nu sunt ironic. De data asta nici macar nu ma mai pun impotriva curentului - toti zic ceva si vine Suca desteptul si zice altceva...
Interesante insa sunt cateva fapte stiintifice, nu parerile mele. Pe astea le-am vazut pe panourile din zona - adica erau de informare si constientizare, nu de propaganda.
In ultimii 700.000 nu e nici pe departe primul val de caldura. Nu o sa fie nici pe departe prima data cand se duc dracului ghetarii... S-a mai intamplat de atatea ori si asa perfect de ciclic...Intamplator noi ne apropiem de varful unui astfel de ciclu. Au fost si cicluri in care temperatura globala a crescut mult mai mult decat arata simularile ca o sa creasca acuma. Dupa aia a venit iara glaciatiunea si ciclul s-a reluat.
Ce vreau sa spun cu asta? Evident ca trebuie sa protejam natura si sa avem grija de ea. Nicicum sa n-o decapitam. Dar impresia mea e ca orice am face, e un fel de pipi in soare...
"Natura" s-a autodistrus de nenumarate ori pana acuma in ultimii 5 miliarde de ani. Si de fiecare data si-a revenit. Nu cred ca o sa se impiedice acuma de 6 miliarde de furnici si 500.000 de ani de "evolutie" umana...
Ca noi nu o sa mai putem convietui aici, asta e alta poveste. N-avem decat sa acceleram ritmul dezvoltarii si sa ne mutam. Oricum se va ajunge acolo...
Minge de par cu picioare! Misca-ti fata de langa mine!
Fetele mele: O poza care mie mi-e foarte draga:
Am purces la o coborare viteza - de care cred ca Ana nu a fost prea incantata.
Pe drumul de intoarcere ne-a ajuns si Radu - nici ei nu au terminat toata bucla de antrenament din cauza orei tarzii.
Cum Ana incepuse recitalul, in seara asta ne-am retras fiecare la culcusul lui.
Dimineata devreme am iesit la o tura de antrenament de MTB. M-am intalnit cu Diaconestii care facusera "bivuac" pe malul lacului. Azi a fost singura zi de "odihna". Elena a avut o noapte alba asa ca n-are chef de ture.
Spre dupa amiaza iesim sa vizitam Hallstatt-ul. Este cel mai renumit sat austriac si totodata patrimoniu UNESCO.
Spectaculos la el este de fapt pozitionarea. Se afla pe malul lacului Hallstatt, cocotat pe malurile abrupte ale muntelui de unde se scoate sarea.
Existenta Hallstatt-ului este strans legata de muntele pe care se afla asezat si mai ales de sarea care se afla in strafundurile lui.
Cea mai veche mina de sare din lume - datand de acuma 7000 de ani - se afla aici. Inca este in exploatare.
Este un ultra mega giga magnet turistic. Un sat foarte frumos ingrijit, cochet, casute pline de flori viu colorate.
De-a lungul timpului a prosperat, imparati s-au perindat pe aici, a fost unul din centrele care umpleau vistieriile Habsburgilor. Un loc incarcat cu istorie si povesti.
Ce imi place in Vest (pe langa peisaj) este interesul pe care il dau oamenii culturalizarii. Adica cand ajunge un mocan ca mine acolo, are peste tot panouri si informatii sa stie ce vede si sa inteleaga despre ce-i vorba.
Si mie chiar imi place istoria si sa citesc, asa ca m-am simtit foarte bine buchisind panouri.
Oamneii pe aici n-o duceau prea usor, totul invartindu-se in jurul muncii grele de la mina. Toti lucrau (copii, femei, barbati). Un fapt interesant e ca cei mai multi nu lucrau in mina ci la macelarit copacii din zona.
Prin Evul Mediu au descoperit ca e mai usor sa spele peretii de sare rezultand astfel o solutie salina pe care o transportau prin conducte pana in vale. Acolo faceau ditamai focul si fierbeau saramura pana se evapora apa si ramanea doar sarea.
Chiar daca azi n-am transpirat prin munti, mi-a placut foarte mult plimbarea prin Hallstatt. Dar daca e sa va spun parerea mea sincera despre "cel mai frumos sat"... Uite ce-a zis Elena:
"Nu cred ca trebuiau sa se chinuie prea mult sa gaseasca si la ei in Austria un sat mai frumos...."
Eu as avea atatea exemple concrete de dat....Dar, din nou, frumusetea e in ochiul privitorului. Sau in cazul acesta intr-o propaganda media foarte bine gandita si pusa la punct. Ceea ce pana la urma nu e neaparat rau.
Aici ne despartim si de Radu si Mike - ei se intorc la Berlin, noi mai ramanem o saptamana in zona.
Pana la urmatoarea poveste din Dachstein, Hoinarii va saluta. Si saruta.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu