Poveste de toamna

Data: 15.11.14
Participanti: Elena, Alex Mircea, Roli, Gabi, Calin, Zora, Sergiu, George
Locatie: Tarcu
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Din nou se anunta vreme buna. Elena mi-a amintit ca a mai fost un an similar. Pe la mijlocul lui octombrie am scris un blog: Bye Bye Bike. La mijlocul lui noiembrie il scriam pe Bye Bye Bye Bye Bike.

Am ales pentru acest week-end un traseu deosebit. Este vorba de o bucla peste varful Tarcu si pe creasta acestui masiv. Nu suntem la prima tentativa. Am mai avut inca 2- reusite ambele. Dar in ambele mai mult am carat noi bicicleta decat ea pe noi. Sunt curios cum am evoluat in ultimii ani.

De aceasta data strangem un numar de 8 participanti. E o placere sa pedalezi intr-un grup mai mare. Printre noutati se numara: Sergiu - a.k.a Piticanie, Georgica, Zora, Calin si Gabi.

Punctul de plecare e saua Jigorea. Daca jos pe vale sunt 2 grade, aici sus sunt deja 9 grade. O temperatura si o vreme ireala.

Prima portiune ne este arhicunoscuta. Este vorba de urcarea pana la Cuntu. Si pentru prima data reusesc sa o fac integral pe bicicleta. Sunt foarte mandru. Deosebit de mandru. Am tras ceva la iesirea in Poiana Seroni si mi-am scuipat plamanii pe ultima curba pana in Cuntu. Dar am facut-o toata pe bicicleta.

George e sus la Cuntu - ne-a bucurat reintalnirea cu el. Daca vremea permite revenim peste o saptamana cu tot cu Ana.

Si Strava pare sa fie de acord cu mine - asta in conditiile in care chiar nu m-am agitat intre portiunile de catarare.

http://www.strava.com/segments/8516320?filter=overall

De la Cuntu urmeaza urcarea spre varful Tarcu. Asta era de fapt adevarata provocare si curiozitatea mea. Cat din ea se poate face pe bicicleta. Si am inceput...

Roli creste intr-o zi cati altii in 100. Asa ca acuma a tinut un ritm sustinut mai toata tura.

Cu membrul viitoarei echipe de adventure race. Apropo, cautam al 4-lea om. Nu, nu e cazul sa trimiteti CV-uri, il cautam noi.

Fiecare dupa puteri. Ideea e ca toti ne-am straduit sa invingem pantele infernale catre momaia lui Vali. Cand nu mai mergea ne dadeam jos, ne odihneam putin si incercam din nou pe bicicleta.

 Doar MTB. Elena a rezumat simplu aceasta tura:
"Uite asa ceva am in cap cand ma gandesc la MTB: un ciclist cu rucsac in spate, cu echipament adecvat, undeva pe aici prin mijlocul pustiului"

Deasupra norilor. Cam pe undeva pe dupa Sadovanu am inceput sa ma intreb totusi ce naiba mananca Elena. E clar ca antrenamentele sunt vitale. E clar ca bicicleta ajuta. Dar ce e cel mai important vine de altundeva: e vorba de placerea de a face un lucru. Si de a-l face bine.

Dupa momaia lui Vali am reusit sa ne urcam din nou pe biciclete. Momaia lui Vali e aia mare care se vede in spatele lui Calin. Cam tot de acolo e posibil sa se mearga integral pe bicicleta.

Spre Varful Sadovanu. E cald, nu bate vantul. Sa opresti timpul in loc. Sa iau imaginea asta si sa o proiectez pe perete acasa cand ma dau pe trainer.

Sus pe Sadovanu. Tarcu a fost la un moment dat locul nostru de joaca preferat. Probabil cele mai multe si mai intense amintiri ne leaga de acest munte. Anul acesta l-am desconsiderat putin, dar mai avem timp sa recuperam.

In doi. Fiindca de unul singur e fara nici un rost. Nimic n-ar avea savoare: nici reusitele, nici esecurile, nici bucuriile, nici tristetile. De fapt, in trei.

Varful Tarcu. Cu foarte mici portiuni unde a trebuit sa ma dau jos, traseul e ciclabil. Si asta pentru mine. Cu siguranta Greucenii n-ar avea mari probleme - important e sa iti alegi bine trasa. Pe Elena n-o pun la socoteala. E dopata. De doua luni e racita si bag seama ca mucii au trecut-o intr-un regim de antrenament complet anaerob. Cand da de aer o ia la sanatoasa.

Mancam. A 3-a oara. Probabil trebuie sa ne obisnuim cu regimul asta pentru adventure. Altfel Mircea nu functioneaza. Dupa ce mananca adevaru-i ca isi ia zborul...

Poza de varf. De la stanga la dreapta: Zora, Calin, Sergiu, Gabi, Hoinarii, Mircea, Roli.

Tura in care am devenit prieteni. E prima bicicleta de care sunt multumit. Incantat. Urca ca tancul rusesc. Coboara ca un fulg.

Dar cum sunt un mic carcotas:
- musai placa mica o fac de 22. De fapt cochetez cu un 21. O sa o cumpar maine si o folosesc pe aia mica sau asta de 24 in functie de concurs.
- franele...nu functioneaza. Adica n-au putere de franare. Stiu motivul - discuri mult sub-dimensionate. Pe de alta parte: de ce ar avea cineva nevoie de frane?! E semn de slabiciune. Asa ca astea sigur nu le schimb.

De pe varful Tarcu intram pe creasta in forma de potcoava a Tarcului. Suntem la 2200m. Suntem pe munte. Suntem pe biciclete. Suntem cu prieteni. Unde e butonul ala de oprit timpul?!

Doar ca sa se stie. Drumul asta nu exista cand am inceput noi sa mergem prin zona. Si nu ar fi trebuit sa existe. Doar fiindca un megaloman crede ca poate sa faca ce vrea sau fiindca o ciurda de lobotomizati l-au creat nu inseamna ca e bine. Inseamna ca lumea trebuie sa stie ca in vecii vecilor nu se va mai reface fiindca ploaia o sa-l adanceasca.

 Prea tare! Prea ca de la tara!

De pe Tarcu traseul este valonat- in relativa coborare. Culmile domoale au cateva urcusuri care scot untul din tine. Dar ce prevaleaza este peisajul superb.

Uite aici mi-ar fi trebuit SLR-ul. Cand drumul dispare si mergi pe unde te duce bicicleta. Si track-ul de pe GPS. Si orientarea din teren.

Sub culorile calde a dupa-amiezii de toamna. E ceva in aer. Aici tot timpul am impresia ca e ceva in aer. Apasarea grea a singuratatii. Aici si in Godeanu. E palpabila senzatia aceasta. Nu mi-ar placea sa bantui singur pe aici.

Ultima urcare a zilei e spre Matania. O urcare menita sa te stoarca de ultima farama de energie pe care o mai ai in tine. Am biruit-o din doua bucati (mare magie bicicleta asta..)

Greucenii la treaba: Sergiu si Georgica. I-ati vazut pe podium la toate concursurile la care au participat.

Culmea Nedeea si punctul in care am cedat. Efortul pana aici si doar jumatatea de cicocolata si-au spus cuvantul. Dar de aici mai departe e usor: urmeaza lunga culme a Nedeii si dupa aceea coborarea in Valea Sucului.

O coborare foarte tehnica. Pe ea am realizat ca franele mele sunt cam de forma asa ca m-am adaptat din mers. Daca nu ma mai opresc, macar sa curg frumos.

Elena si-a luat partea de picaj, de data asta fara repercusiuni. Per total a fost o coborare utila- am invatat multe, am perfectionat tehnica, ne-am distrat.

A urmat urcarea pe Valea Sucului. Cumplita. Daca zic ca am mers aici pe avarie sunt de-a dreptul laudaros. M-am tarat efectiv pe portiunea aceasta.

Si cam asta a fost 2014 pe MTB. Nu are rost sa fac acuma recenzii. Doar atat: un sezon de vis. Terminat cu o tura de poveste.

Si acuma la cursiera, sosele inghetate si trainer...Ca sa ne putem bucura si in 2015.

Galben e noul verde

Data: 09.11.14
Participanti: Elena, Alex, Mircea, Raluca, Andrei
Locatie: Resita
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii

E sambata. E uscat afara. E vreme pentru o noua tura de MTB. Incepem incet-incet sa strangem latul in jurul Timisoarei, pe masura ce zilele devin tot mai scurte.

Tura de azi va fi in jurul Resitei. De la saptamana la saptamana ne-am inmultit: acuma pe langa deja
prezenta obisnuita a lui Mircea, a mai venit si Raluca si Andrei. Cafeaua de la OMV e obligatorie pentru pus rotitele in functiune.

Cu suportul de biciclete recunosc ca am gresit. L-am blamat degeaba acuma 3 saptamani. Intre timp m-am prins cum sa pun 3 biciclete pe el fara sa se atinga intre ele. Si brusc de la dezamagire, am trecut la extaz. E treaba faina!

Pregatirile de plecare.Si azi suntem pe fuga. E ziua tatalui meu, Ana ne asteapta iarasi acasa. Asa ca nu o sa avem timp. Ca de obicei. Ceea ce e bine.

 Raluca pe urcarea de la iesirea din Resita inspre Lupac.

Pe aici treceam acuma 9 ani la primul concurs de MTB.

Sexy si rau. Apropo de rau, vi-o mai amintiti pe Fluffy? Inca exista! Am vazut-o azi. Si sa stiti ceva: din ratusca cea urata Fluffy s-a transformat intr-o...vaca placida. E mult mai implinita decat acuma un an cand o vazusem ultima data.

Eu nu sunt rau. Poate cinic, poate de-o cruzime infantila. Dar nu rau. Doar sincer. "Niciodata" Fluffy, mai tii minte cand ti-am zis? Niciodata nu o sa ajungi sa alergi ca mine.

 Andrei si noua lui bicicleta. Sa aveti multe ture impreuna si putine probleme.

Mircea ruleaza bicicletele in fiecare week-end. Apropo de asta: azi am venit cu vechea bicicleta. Mi-am facut moftul, mi-am luat una noua. Acuma m-am linistit si pot sa ma dau mai departe cu aia veche.

Mai in gluma, mai in serios cred ca pe asta n-o mai vand. O tin de antrenamente. Antrenamentele trebuie sa fie grele. Ca atunci cand ma urc pe aia noua sa mi se para ca zbor. Asa ca acuma astept sa vina niste piese la noua bicicleta, ii fac tunning si o pun la iernat. Si ma dau mai departe cu asta...

 La antene.

Cazatura de sfarsit de sezon. Cauciucurile prea umflate (vina mea) plus un nou set-up la frane, plus griblura aia de pe jos. Plus viteza. Din fericire in afara de tencuiala nu au fost alte daune.

Traseul e imposibil (repet, imposibil) de facut fara GPS. Pentru azi am alaes exact un traseu din ghidul cicloturistic al Banatului Montan si anume traseul 3, zona Resita.

Deviati de la drumul mare. Odata ce te prindeai unde trebuie sa cotesti, dadeai dupa acea peste drumuri forestiere destul de bune. Coborarile nu au fost neaparat spectaculoase, dar totusi mai tehnice decat ce am facut pana acuma.

Poza de grup. Tura asta am avut un ritm destul de uniform. Nici vremea nu ne-a prea imbiat la prea multa contemplatie. Gri-ul de toamna si-a intrat in drepturi.

Primul sat  prin care am trecut a fost Lupac - undeva in valea de pe fundal. O combinatie interesanta de case vechi de lemn sau chirpici cu vile noi. De-acolo un localnic ne-a zis foarte hotarat ca "merge pe-acolo baieti, merge!" cand am cotit-o de pe ditamai soseaua pe o rapa abrupta.

Si da-i si impinge in pedale. Si da-i si impinge pe langa bicicleta. Am dedus ca omul era deja manga. De obicei localnicii ne zic ca e imposibil de mers cu bicicletele chiar si pe cele mai bune forestiere...

Si a inceput si ploaia. Asta in conditiile in care prognoza meteo arata sanse 0% de precipitatii.

 Cautand un adapost in fata ploii care a inceput sa cada.

"Cand mancam?". Pe  Mircea daca il lasi sa manance cand ii e foame n-ai nici o treaba cu el. Ba mai mult, dupa aia trebuie sa fugi dupa el.

Urcarea din Lupac pana aici (habar n-am unde) e faina. Lunga, grea. Cat sa scoata mucii din tine.

 Tomnatice.

Primul din cele 4 lacuri de pe traseu. Lacul Dognecea. Aici am ajuns coborand direct pe undeva prin padure.

Lacul cu Nuferi sau Dognecea Mica e imediat deasupra lacului mare. Cam aici s-a oprit si ploaia. Suficient de tarziu insa ca sa apuce sa ude tot drumul de pamant.

Anul acesta nu am intalnit asa ceva. E zeul noroaielor. Are cam 10cm-15cm adancime. E pamantul de padure amestecat cu apa de catre rotile TAF-urilor. Probabil mai bun decat multe tencuieli profesioniste. Si totusi nu e cel mai rau. Cel de Medias si de Prima Evadare ii dau clasa.

Fiindca MTB-ul nu e pentru Pitzi. Si fiindca MTB-ul nu e cursiera. Desi nici noi nu am crezut, aici eram exact pe track.

Totul tine de atitudine. Impingand calul spre locul de pranz.

Finalul celei de-a treia catarari a zilei. Nu are multi km traseul. Nici diferenta de nivel nu e spectaculoasa. Dar e foarte, foarte aproape de Timisoara. Si daca vii chitit sa mergi la rupere, la finalul turei sigur te-ai linistit pentru o saptamana.

Lacul 3. Lacul Danila. Asta a fost cel mai frumos din cele 4. Dar nu putem sa va zicem cum am ajuns la el fiindca nici noi n-am inteles. Vreun km am coborat vertical printr-o padure fara urma de vreo poteca tinandu-ne echilibrul doar in franele de bicicleta. Dar, na, eram exact pe track si avand in vedere ca in jur nu e absolut nimic decat paduri nesfarsite, nu prea ne venea sa deviem de la ce aveam pe GPS.

Cum-necum am ajuns exact unde trebuia.

A urmat a doua masa a zilei din Ocna de Fier. De fapt grupul cerea insistent suc. Mai exact orice produs cu mult zahar si bule. Nu, nu mi-am luat Cola. Sac! Mi-am luat Mountain Dew ca are mai multa cofeina.

Ocna de Fier e locul ideal pentru a face profilul votantului Ponta. Aici se termina orice. Mai ales sperantele. In aer pluteste neputinta si lipsa vreunui viitor.

Un barbat isi ia bere Neumarkt pe datorie sub privirea mustratoarea a femeii in varsta de la bar. Aici miroase a vechi. A mobila veche imbibata cu miros de alcool ieftin si tutun. Lumina e data de un bec care abia palpaie. Doi copii joaca biliard pe o masa carpita.

In centru un baiat stirb face impresie cu un scuter dezghinat la doua fatuce.

Si toate sub privirea aia vesnic zambitoare a unui Ponta urias care troneaza deasupra barului.

Cum ziceam mai sus: eu nu sunt rau. Poate doar un pic crud. Campaniile si isteria de pe net nu au nici o rezonanta aici.

Aici primarul si popa sunt inceputul si sfarsitul. Si ei zic sa votezi Ponta. Si asta e doar unul din zecile de mii de sate..

Pana cand nu o sa vina "aia buni" sa-i manipuleze pe astia multi, nu exista absolut nici o sansa.

Din Ocna de Fier e un drum forestier excelent care urca cale de 6.5 km. Genul ala de drum care nu e abrupt ca sa trebuiasca sa treci "la macinat". Dar suficient de abrupt totusi ca sa scoata ....mucii din tine.

 Urcarea 5. De aici se coboara direct in Resita si inapoi la masina.

 Asta dupa ce mai treci peste ceva tapsane.
 

 

Si un push bike de final. Am biruit urcarea asta pe bicicleta. Trebuie sa fac niste teste sa vad cu 29er-ul: acolo merg cu 24 pe fata si  cu 36 pe spate.  Sunt curios cat conteaza aia 2 dinti in plus de pe foaia mica...

Din nou o tura foarte faina. Din nou cu oameni faini. Si cum zicea si Elena: catinel-catinel cladim baza pentru anul viitor.

Dupa o saptamana de scos lopeti de muci din mine e timpul sa revin la sala si la umflat muschii. Si la desenat tura pentru saptamana viitoare.