Povestea

Data: 21.03.15
Participanti: Elena, Alex, Vladimir, Mircea
Locatie: Domasnea-Cornereva
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: https://www.youtube.com/watch?v=DMTzyF29n74
Track-uri: https://www.strava.com/activities/272164430

Am asteptat tura asta ca .... pe prima tura de MTB dupa mult timp. Am tot desenat pe Google Earth pe unde o sa fie track-ul. M-am tot uitat pe prognoze. Am tot cercetat stratul de noroi din parcare ca sa vad cat de repede se usuca.

Ideea e sa gasim niste trasee cat mai faine pentru evenimentul ala - 2BE. E vital ca traseele sa fie faine. De fapt din punctul meu de vedere e singurul lucru care conteaza. Nu ma intereseaza promovarea ciclismului, salvarea planetei, consilierea balenelor albastre depresive si alte barbi de genul asta.

Vreau trasee faine, intr-o zona faina pe care sa se dea oameni faini. Atat.

De-a lungul anilor am strans destule ture prin partea aceea. Acuma vreau sa mai acopar niste "gauri negre". Si vreau sa urc! Sa ma dau la vale! Sa ma umplu de noroi! Sa vad naibii o data verde in fata ochilor!

Mi s-a luat pana peste cap de sosea si de pedalat prin bucatarie.

Fara nici un fel de mirare la apelul pentru tura raspunde doar Mircea si Vladimir. Daca stau bine sa ma gandesc de acuma inainte de fapt nici nu o sa mai chem pe altii la ture. Doar o sa ma laud pe unde ma duc, dar de mers in tura merg doar cu ei. Super stabili psihic si bine pregatiti fizic.

Plecam din Timisoara pe o vreme perfecta pentru bicicleta: -2 grade. Pe masura ce ne apropiem de Domasnea vad ca toti muntii, si mai rau, toate dealurile, sunt acoperite de zapada.

La naiba! Asta nu era aici saptamana trecuta. In afara mea, oamenii sunt optimisti. |Pare-se ca fiecare astepta sa iasa din oras. Totusi zapada nu ma prea incanta. Si nu neaparat zapada. Ci portiunea dintre zapada si uscat. Acolo unde exista braul de noroi.

Oprim in Domasnea si incep sa ma joc de-a micul Spielberg. Am primit o camera de filmat de la Dan si azi vreau sa fac un filmulet.

Uite, pe asta:

Una peste alta concluziile la filmare ar fi ca:

Filmarea in sine e o operatiune usoara. Acumulatorii tin putin. Post procesarea dureaza cam cat scrierea unui blog decent dupa ce ai terminat cu "learning curve-ul". Dar imaginile filmate sunt incredibil de miscate. Asa ca din filmarile facute am taiat aproape tot ce era filmat din miscare si am pastrat doar filmarile statice. Asta e o problema serioasa si ma mai gandesc daca imi iau asa gadget.

Si GPS-ul mi-a facut figuri. Atata l-am bazait in saptamana ce-a trecut, ca nu am mai reusit sa il folosesc.

Dupa ce am alimentat la botul masinii suntem in sfarsit gata de plecare. Urcarea e clasica pe langa cimitir si dupa aia pe forestierul care duce catre creasta. Picioarele trebuie sa-si aminteasca ca asta e MTB si nu cursiera. Ca e alta pozitia, alta cadenta, alta viteza.

Reusesc intr-un final sa setez GPS-ul si cotim brusc dreapta iesind de pe forestier si intrand direct pe zapada. Inca e inghetata si se sparge sub apasarea bicicletelor. E o senzatie faina, noua.

Urmeaza prima coborare care ne scoate in Canicea. Nu am evoluat la coborari peste iarna - ar fi fost si culmea sa se intample asta in somn sau pe trainer. Dar cu siguranta nu am regresat si nu am nevoie de perioade de acomodare.

Si de data asta am si frane la bicicleta. Apropo, azi am venit cu bijuteria. Am scos-o sa vada si ea cum e afara.

Din satul Canicea drumul ne duce pe o portiune noua, pe sub creasta Canicei. Mai exact prin livezile oamenilor si pe pasuni, mai putin pe drumuri. Asta fiindca am refuzat sa urmaresc milimetric track-ul desenat din scaunul de corporatist.

De data asta, realitatea virtuala a batut realitatea de la fata locului. La finalul turei, cu o singura exceptie (destul de semnificativa), am concluzionat ca daca ai rabdare si desenezi frumos in Google Earth, poti sa mergi orbeste pe track-ul respectiv.

Pe portiunea asta ne-am umplut de noroi. Si noi si bicicletele. Mai ales bicicletele. Mircea apeleaza destul de des la ulei, el e si cel mai putin interesat de aspectul impachetarilor cu namol - daca prin mijlocul baltii i se pare lui ca e traseul pe acolo se duce.

Portiunea e frumoasa. Si cand e uscata sigur e foarte frumoasa. Iesim de pe ea si facem jonctiunea cu "faimoasa" urcare in Canicea. "Faimoasa" fiindca o facem cel putin o data pe an si fiindca e o urcare continua, foarte sustinuta si pe un teren bolovanos.

Elena are un fix - sa urce pe bicicleta pana in creasta. Si eu il am. Acuma pare ca nisipul e mai putin si bolovanii mai mici si reusesc sa birui urcarea. Din creasta se deschide o priveliste superba catre Muntii Cernei, Godeanu, Tarcu.

Toti 4 mergem cam in acelasi ritm. Vreme buna, peisaj superb, echipa buna. Continuam urcarea sustinuta pe creasta pana in punctul de unde vom cobora catre satul Pogara.

Vladimir face o pana, Elena vorbeste cu Ana, eu filmez. Toti mancam. Dupa care coboram cale de vreo 800m diferenta de nviel. O coborare frumoasa ca peisaj, nimic tehnic. Doar placut.

Din Pogara cotim la dreapta si dupa nici un km de asfalt incepem sa urcam prin Bogaltin. Acuma suntem exact pe traseul de la Hercules Maraton. Luam apa din sat, aflam cu neplacarere ca magazinul e deschis doar seara si plecam mai departe.

De la iesirea din sat treaba se impute. Pentru noi traseul nu mai e chiar ciclabil. Asa ca trecem la impins bicicletele. Si impingem la ele cale de 40 de minute pana aproape de Saua Matului. E clar ca pe aici nu putem baga traseul. Ar fi bataie de joc la adresa concurentilor.

Sunt de parere ca daca n-ai cata push-bike sau carry-bike, traseul ala e degeaba. Pe de alta parte daca o urcare o faci integral pe langa bicicleta, inseamna ca e bataie de joc.

Dupa un ultim si spectaculos carry-bike, ajugem pe un single trail de toata frumusetea.

Yuhuuuuuuuuuuu! Apuc sa fac 20m dupa care dau cat pot cu schimbatorul intr-un bolovan si dusa e urechiusa.

Mi-e clar deja ca e un fel de blestem cu bicicleta asta. Ma uit inteligent la bicicleta. Evident ca n-am ureche de rezerva. Vine Mircea. Mircea e special. E super priceput la mecanica. Se da foarte bine la vale si nu se enerveaza niciodata. Acuma ne interesau in particular calitatile 1 si 3. A, da si evident ca are la el o ureche universala de cadru (nici nu stiam ca exista asa ceva....). Repara bicicleta si suntem gata de drum.

Superb single trail.

Yuhuuuuuu!!!! Cobor pe partea cealalta a dealului si ii dau blana pe poteca. Trosc, pleosc, bum! De data asta s-a indoit urchea, s-a rupt schimbatorul si s-a dus lantul. Ma uit destul de dezarmat la XTR-ul rupt in doua. Paradoxal nu sunt nervos. A fost pana aici o tura superba. Asa cum am visat ca va fi.
Piesele alea se pot inlocui - de-aia imi vand zilnic 8 ore din viata. N-are rost sa stric restul turei enervandu-ma.

La ora la care scriu blog-ul: Mircea a inlocuit cage-ul si XTR-ul e functional. Mircea a reparat lantul (v-am zis ca e un maniac a mecanicii). Eu am gasit chiar in Timisoara ureche de cadru Scott.

Problema e ca eu nu mai am pe ce sa pedalez (din motive de salvat lantul, nu vreau sa il scurtez si sa il fixez pe o viteza). Asa ca acuma pe plat si pe urcare alerg pe langa bicicleta si ma dau pe ea doar la vale.

O coborare mult mai tehnica si foarte bolovanoasa ne duce catre Cornereva. Bucata asta de coborare este un deliciu. Ceea ce e o problema - e imposibil de urcat pe aici asa ca dealul cu Saua Matului iese aproape complet din schema pentru concurs (mai am o varianta de incercat totusi).

In Cornereva ne oprim la magazinul satesc unde pe langa iaurt, zacusca Olympia din vinete prajite si ardei amar ca dracu', pita si sfanta Cola mai luam si niste sfoara pentru a trece la faza de tractat.

Cola e universala. Am gasit-o peste tot pana acuma. Din strafundul junglei peruane pana in satele pierdute din Tana Toraja. E peste tot. Totusi imi amintesc de un sat unde n-aveau Cola, doar American Cola: Topla. Care intamplator e undeva peste deal de unde suntem noi acuma...

Mircea leaga bicicletele si asa ma trezesc tractat la deal. Dupa o analiza riguroasa a greutatii corporale deducem ca optim e sa il tragem pe Vladimir dupa noi. Si sa il tractez eu, fiindca urmeaza o ditamai urcare unde e bine ca ceilalti sa isi pastreze energia - eu oricum trebuie sa merg pe langa bicicleta.

Dupa vreo 4km de tractat parasim drumul si intram pe potecile care duc din nou catre creasta Canicei. Cei 3 coechipieri se tin bine in sa si biruie mare parte din urcare pe bicicleta pana in zona stanii (voi nu stiti unde e aia, important e ca stiu eu ca punct de reper).

Eu alerg doar la inceput pe langa ea, dupa care trec la impins. Dar ca sa ma consolez, sigur nu i-am tinut in loc. De fapt nu cred ca as fi tinut in loc nici un ciclist pe portiunea respectiva. Probabil asta a fost un fel de blestem a tuturor alergatorilor pe care in ultima perioada i-am boscorodit. Totusi nu mi-a displacut deloc mersul/alergatul, ba chiar mi-a placut. Au fost 800m verticali de urcare.

De acolo in schimb urmeaza un nou si inuman push-bike, care e exclus sa apara la concurs.

In creasta suntem in zapada pana la glezne. Seara coboara repede peste noi. Suntem uzi la picioare si frigul incepe sa muste tare. De aici intram pe coborarea de la Maratonul Zimbrilor. O portiune destul de lunga coboram exclusiv pe zapada. Nu am mai incercat asta niciodata - e foarte fain.

Coborarea e lunga - aproape 1000m diferenta de nivel pana in Domasnea. Elena isi ia tributul de tranta - fara repercusiuni din fericire. Vladimir face o a doua pana pe care nu mai are chef sa o repare asa ca periodic mai da cateva pompe ca sa poata inainta.

Eu pic in cap dupa un derapaj si ma tatuez pe fata si pe pulpa.

Intre timp seara a venit deja. Evident ca n-avem nici unul dintre noi frontale. Ar fi fost prea "mainstream".... Asa ca ultimii 5 km de coborare pe un forestier macinat de masinile de lemne, plin  de noroi si alunecos ii facem la pura inspiratie.

Dupa 9 ore de la plecare suntem inapoi la masina.

A fost acea TURA. Aia pe care o s-o tii tot timpul minte. Pe care o s-o povestesti cu drag.

E clar ca multe portiuni din ce am inspectat azi nu au ce cauta la un concurs. E iarasi clar ca exista o problema in a lega punctul de start cu portiunile faine din tura de azi (asta e de fapt cea mai mare problema acuma).

Punand cap la cap turele din anii trecuti cu cea de azi, zona Canicea-Domasnea e epuizata din punctul de vedere a traseelor. Ne vom "retrage" saptamanile urmatoare catre Armenis-Tarcu-Semenic.

Totul se rezuma la a gasi "acele"trasee faine. Inclusiv organizarea in sine a evenimentului. Daca nu gasesc ceva care sa imi placa, ghinion, mai caut....

Tura a avut 48km  cu 2300m diferenta de nivel. Dar voi meritati mai mult, mult mai mult!



Sa vina week-end-ul!!!!!!!!!!

Amintiri nescrise

Cu dedicatie pentru Elena

-------------------------------------------------------------------
Cred ca trecutul e...trecut, iar viitorul....cu el nu imi prea bat capul prea des. Imi place sa traiesc in prezent, imi place sa cred ca sunt un om al clipei curente. Nu pot sa zic ca m-a apucat nostalgia, dar azi mi-am amintit de prima noastra incercare de a urca pe Mont Blanc. Si asa mi-a adus aminte de intreaga aventura.

Dar s-o luam pe indelete.

In primavara lui 2004 am cunoscut-o pe Elena. Tot timpul am fost o persoana care cauta aventura, careia ii placeau provocarile, care vroia sa calatoreasca si sa vada lucruri si locuri noi.

Intalnirea cu Elena mi-a deschis calea spre aceasta lume. Asa ca prin toamna am pus la cale cel mai indraznet plan - in viziunea noastra. O tura cu masina prin Europa.

Chiar daca nu sunt decat 11 ani de atunci si asa ceva chiar daca nu era unic, cu siguranta nu era ceva la ordinea zilei. Era...o aventura. Ne-am luat maximul de concediu posibil de la servici - lucru care a devenit de atunci un obicei - si.... nu prea ne-am facut planuri. Important era sa fim noi doi, sa mergem in locuri noi, sa vedem alte taramuri.

Totusi inca de acasa, uitandu-ma pe harta am vazut varful Mont Blanc. Stiam de la geografie ca e cel mai mare varf din Europa (Elbrus nu-l puneam la socoteala). Si as fi vrut sa urc si eu pe el. Cam la atata se rezumau cunostiintele noastre despre Mont Blanc.

Am plecat seara tarziu. Imi amintesc emotiile pe care le-am avut cand am trecut vama in Ungaria. Eu nu mai fusesem decat o data in afara tarii intr-o excursie, niciodata pe cont propriu. Era o adevarata aventura!

Noi doi, Mariuta - masina care avea sa ne slujeasca credincioasa multi ani la rand si o gramada de idei si vise.

Autostrada inca nu ajunsese pana la granita. Stiu ca una din achizitiile principale pe care le-am facut a fost un atlas rutier cu Europa. GPS-urile inca nu erau la moda si noi oricum nu aveam bani de asa ceva. Inca mai avem atlasul respectiv. Inca il mai folsosim chiar si daca numai din nostalgie.

Dupa ce am intrat in Ungaria am luat-o spre vest. Chiar daca era noapte, din cauza emotiilor nu imi era deloc somn. Tot Elena a fost cea care m-a invatat sa conduc. Dar era pentru prima data cand conduceam in alta tara si totul mi se parea complet nou.

Rasaritul primei zile a aventurii noastre ne-a prins undeva dupa Pecs, in drum spre granita cu Croatia.

Primul si cam singurul punct pe care il stabilisem pe ruta noastra europeana, era Plitvice Iezera - un parc natural carstic din Croatia.

Imi amintesc ca am oprit intr-un oras ca sa schimbam euro in moneda locala - kuna. Orasele de acolo mi se parea ca au un aer retro, ca de pe vremea comunismului la noi. Am alimentat la o pompa de benzina, veche rau de tot si stiu ca am avut emotii mari ca o sa se infunde Mariuta.

Pe seara am ajuns langa Plitvice. Bugetul cu care plecasem la drum era, cel mai optimsit spus - redus. Asa ca de obicei cautam cele mai ieftine posibil locuri de cazare.

Am vizitat parcul - tin minte ca pe langa frumusetile naturale am fost impresionat de numarul mare de turisti asiatici. Nu mai vazusem atatia la un loc. Toti cu aparatele atarnate de gat, toti pe fuga. Spre finalul excursiei ajunsese deja sa mi se faca lehamite de ei. Dar acum eram la inceput.

Parcul e foarte frumos. Ne-am plimbat cu vaporasul pe un lac si am facut o sumedenie de poze. Inainte de plecare, cu ultimii bani am cumparat un aparat foto digital - un Canon A60. A fost o mica avere pentru noi, dar eram tare mandrii de el si aici am avut ocazia sa il incercam pe indelete.

De la Plitvice am decis sa urmam tot felul de drumuri pierdute prin munti in drumul nostru catre mare. Am ajuns pe tot felul de sosele inguste de abia intra o singura masina pe ele. Cu localnicii nu te puteai intelege aici ca nu vorbeau engleza. Tin minte ca intr-un sat am vizitat ceva orfelinat de ursi.

Si imi mai amitesc o imagine; undeva in varful unui deal. Abia ce se lasase noaptea. Nu stiam unde suntem si benzina era pe terminate. Si chiar cand am ajuns in varful pantei, jos la poalele muntelui se vedea marea peste care se stingeau ultimele raze de lumina.

In noaptea respectiva am dormit pentru prima data in Mariuta, intr-o parcare de TIR-uri, pe tarmul marii.

Litoralul croat a fost si el ceva nou - am ajuns intr-un camping urias. Laguna Albastra parca se numea. Nu imi imaginam ca asa poate sa arate un camping: curent la cort, restaurante, discoteci. Efectiv un mini oras.

Dar nu am facut multi purici pe aici. Era prea multa lume pentru gustul nostru.

Am plecat catre Venetia. Pe drum am oprit in Rijeka. Orasul asta mi-a ramas in minte fiindca era pe niste coline. Si eu nu stiam inca sa pornesc masina din panta asa ca m-au tecut toate sudorile pana cand am reusit sa parchez.

Primul palmier real - nu mai vazusem asa ceva. De cate ori gaseam cate unul, il pozam. Mi se pareau fascinanti.

Seara ne-a prins deja in Italia. Eram cu adevarat in Europa! Nu aveam bani sa platim taxele de autostrada, asa ca mergeam pe drumurile nationale. Timp aveam si asa am putut sa descoperim niste locuri deosebite.

Pe drumul catre Venetia am fost impresionat de numaul mare de vile somptuoase care margineau soseaua. Si de un asfintit de vis, pe care mi-l amintesc de parca a fost ieri.

In Venetia am dat pentru prima data in viata de o autostrada. De fapt de un nod de autostrazi. Efectiv am frant si am ramas cu gura cascata intrebandu-ma pe unde sa merg.

Prima gafa am facut-o in Venetia. Am trecut podul catre laguna am ajuns in ceva parcare si am incercat sa intram catre centru. Toate drumurile pareau infundate. Nu stiu cum am ajuns iara pe pod. Si iarasi ne-am intors in Venetia cautand drumul catre centru. A treia oara am oprit sa cerem indicatii.

Era ora 11 noaptea. Un cetatean ne-a raspuns distrat: "Asta e Venetia! Nu puteti merge cu masina!". Parcarea care am gasit-o avea 11 etaje. Nici asa ceva nu mai vazusem. Si costa 25 de euro pe noapte. Inca simt cum ma ia cu fierea. Am urcat sus pana pe acoperis - ca doar acolo mai era loc liber.

Era o furtuna de vara care tocmai atunci se pornise. Nu reuseam sa deschidem usa la masina. Cumva, cu greu am reusit sa iesim. De sus am vazut ceva care m-a lasat (iarasi) cu gura cascata: una din cele mai mari vase de croaziera din lume. Atunci ii memorasem numele si am aflat ca era al doilea vas ca marime din lume. Era doar un pic mai jos decat noi, care eram cocotati la etajul 11.

La ora respectiva nu era nimeni in Venetia. Noaptea aceea m-a facut sa indragesc orasul respectiv. Era pustiu, batea un vant puternic care facea valuri pe canale. Gondolele saltau in sus si in jos , felinarele aruncau o lumina difuza pe caldaramul de pietre cubice al strazilor. Si nu era aboslut nimeni. Aveam tot orasul acela doar pentru noi. Cu toate stradutele lui stramte, cu toate cotloanele misterioase.

Dar trebuia sa gasim cazare. Curand am aflat ca doar prostii vor sa intre cu masina in Venetia si doar nebunii vor sa se cazeze acolo.

Dupa vreo 2 ore de cautat degeaba - dar au fost doua ore superbe, niciodata nu am mai prins Venetia asa - a trebuit sa ne resemnam si sa ne intoarcem la masina.

Inca nu am uitat de cei 25 de euro dati de fapt pe 2 ore de parcare. Am trecut a patra oara podul inapoi pe continent si ne-am gasit o cazare exorbitant de scumpa in ceva rulota.

Consider inca Venetia cel mai frumos oras. Poate si din cauza atmosferei deosebite din acea noapte. L-am perindat straduta cu straduta timp de 3 zile. Si nu ne-am plictisit nici o clipa.

Am batut strazile si aleile in sus si-n jos de nenumarate ori. Imi placea la nebunie sa ma pierd prin puhoiul de turisti. Sa curg odata cu ei. Sau sa ne ascundem in cate o oaza de liniste departe de tumultul orelor de varf.

Atunci inca ne placea sa vizitam toate obiectivele trecute in ghidurile turistice. Le luam metodic si le vizitam pe toate. Asa am reusit ca doar in Venertia sa facem poza la vreo 200 de biserici care nu imi spuneau nimic. Dar erau trecute in ghid - trebuiau vazute.

Nu puteam rata muzeul lui Leonardo. De fapt am vizitat tot ce era in ghidul turisitc, dar era fara taxa de intrare. Toti banii i-a pastrat ca sa putem plati intrarea la expozitia cu reconstituiri dupa plansele lui Leonardo. Tot timpul m-a facinat acest personaj. Nu neaparat pentru inventiile lui, ci pentru spiritul indraznet pe care l-a avut. Un om care a avut curajul sa gandeasca cu mult in afara timpului sau.

Tot in Venetia am tras singur concluzia ca italienii sunt niste fatalai. Si atunci, ca si acum imi placea berea. Dupa ce am tot cautat am gasit ceva taraba unde aveau lasagna si o bere, totul la numai 10 euro. Mi se parea o adevarata avere - sincer si acuma mi se pare scump.  Iar cand mi-au adus berea si am vazut ca nebunii aia inventasera sticlele de bere de 200ml aproape ca m-a luat cu lesinul.

Ne-am despartit cu regret de Venetia. Nu o sa uit ca pentru doua ore, in mijlocul noptii, pe o furtuna ca in povesti, am avut orasul acela magic doar pentru noi.

Prima oprire dupa Venetia a fost Padova. Am ajuns aici tot la ceas de seara si stiu ca am nimerit parca la ceva piesa de teatru care se tinea in strada. Cam atat imi mai amintesc de Padova.

Am mai biruit cu condusul pana in Verona unde am dormit iarasi in masina. Noaptea aceea o tin bine minte. De fapt dimineata. Am parcat vis a vis de un Loto si m-am trezit cand vanzatorul tragea obloanele la magazin. Lumina diminetii batea puternic pe straduta aceea ingusta. Nu stiu de ce ,dar imi amitnesc bine detaliile. Pe cealalta parte a drumului era o brutarie care si ea se deschidea atunci. O femeie in varsta tocmai ce iesea pe usa magazinului cu o bagheta .

Casa Julietei mi s-a parut un kitsch total. La intrare tin minte ca aveau un perete pe care erau lipite mii de biletele cu mesaje de dragoste. Si un tampon pe care scria "Ti amo". Ala parea de o suta de ori mai original si mai sincer dacat tot balciul cu Julieta.

Am pierdut restul zilei prin Verona. Cu trecerea timpului iti amintesti mirosuri sau gusturi sau tot felul de alte detalii ciudate despre un eveniment sau un loc. De exemplu despre Verona imi amintesc mirosul cafelei pe care am baut-o cu Elena dimineata pe o terasa in centru. Tocmai ce se deschisese, nu erau inca multi clienti. Doar niste batranei care isi savurau si ei cafeaua si citeau ziarele. Cafeneaua era chiar la strada si din cand in cand treceau masini, dar in genereal era linsite si lancezeala care anunta canicula de peste zi. A fost o cafea buna.

Directia pe mai departe a fost catre Desenzano di Garda, pe malul  Lago di Garda. Aici statea un var de-al meu - Radu.

Sa zicem ca varu-miu n-a avut tot timpul cele mai ortodoxe meserii din lume si ca fata din imagine nu era intruchiparea moralitatii si virtutii. Pe de alta parte astea veneau la pachet cu vila si piscina din poza. Plus ca principiul meu  (uite asa imi dau seama ca eu am o viata plina de principii) e ca viata e mult prea scurta ca sa nu te bucuri de ea.

San Siro - cred ca am facut poza cu el pentru a parea "cool" in fata prietenilor. Niciodata nu mi-a placut foarte mult sa ma uit la fotbal, cu atat mai putin mi-au placut echipele italiene.

Urmatorul punct pe itinerar -valea Aostei. Hanibal trecea acum aproape 2000 de ani cu elefantii pe aici (cam as se intampla daca esti smecher si chiulesti de la geografie). Acuma treceam noi cu Mariuta.

Destinatia era Chamonix. Dar pana atunci, ca de fiecare data pana acuma, ne-a suras norocul, Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti.

Dupa cum va ziceam, singurul lucru care il stiam despre Mont Blanc era ca e cel mai inalt varf din Europa. Atat si nimic mai mult. Si mai presus de orice, ca vroiam sa il urcam.

Ne-am oprit in satul din imagine fiindca am vazut mare harmalaie. Acolo era ceva targ de antichitati. Asa se face ca de aici ne-am cumparat 2 perechi vechi de coltarit din aia de se prind cu coarda si o lopata grea si nu tocmai practica, dar noi nu stiam inca asta.

Valea Aosta m-a impresionat. Italienii reusisera sa faca acolo o autostrada care era de fapt un tunel de peste 60km care rareori iesea din munte. Tunelul pe sub Mont Blanc ne-ar fi impresionat si mai tare daca nu am fi vazut pretul. Asa ca la modul cel mai serios am cautat ruta ocolitoare peste munte. Am fost total nemultumiti sa aflam ca asa ceva nu exista.

Am trecut tunelul si am ajuns in Chamonix. M-am indragostit pe loc de acest orasel. Asa de mult incat si saptamana de miere am facut-o tot aici. Si am mai revenit inca o data.

Intr-o curba, in timp ce ne apropiam de Chamonix, am oprit masina. De acolo se vedea Mont Blanc-ul. Tot timpul am fost facinat de muntii mari. Am citi de mic povesti cu aventurieri care cucereau varfuri inexpugnabile. Despre peripetiile lor. Tot timpul visam si imi imaginam cum ar fi sa ajung si eu sa urc pe asa varfuri. Si acum vedeam pentru prima data un mutne asa mare!

Chamonix e deosebit. Aici am avut si mult noroc. Am gasit un camping pe care aveam sa il folosim si in ceelelate vizite in zona. Pret mic, efectiv in mijlocul orasului. De jur imprejur numai munti mari. De jur imprejur numai miros de aventuri. Parca eram intr-o poveste!

Am avut totusi suficienta minte sa mergem La Maison du Montagne pentru a cere informatii. De fapt imi amintesc ca Elena insistase. Asa am aflat care e ruta cea mai usoara, cat dureaza si ce echipament iti tebuie. Noi nu aveam aproape nimic din echipamentul necesar.

Doar o incredere frate cu nebunia in fortele proprii. Si o ignoranta si inconstienta greu de conceput. Si putini bani.

Asa ca am inchiriat de acolo doar 2 piloeti (si asta dupa insistentele ghidului). 4 ar fi costat prea mult. Si am luat ...20m de coarda. Adica l-am intrebat cata coarda ne-ar trebui si omul a zis ca minim 20m.

Dar nu aveam la noi hamuri si nici un fel de alt echipament - carabinere, blocatoare, etc. Si nici nu stiam ce sa facem cu coarda respectiva. Dar daca omul a zis ca ne tebuie, am luat si noi 20m...

Nu imi amintesc deloc de ce am ignorat ruta clasica si am ales-o pe cea dificila. Probabil raspunsul nu trebuie cautat acolo in Chamonx ci undeva cu multi ani inainte prin copilarie, dar acuma nu am timp de introspectii retrospective. De fapt nu ar trebui sa ma mire - niciodata nu mi-a placut sa fac ce face toata lumea sau sa aleg calea simpla, chiar daca asta de obicei ma expune pe mine si mai nou si pe cei dragi la diverse riscuri. Dar mai bine le numim aventuri.

O alta idee extrem de proasta a fost sa luam telecabina si sa nu ne aclimatizam.

Am ajuns direct din Chamonix, aici!

Au trecut ani de atunci. Intr-un final am urcat si Mont Blanc-ul. Am ajuns in Kyrghistan pe Pamir, am bantuit prin Anzi si an de an facem cel putin 2 ture prin Alpi.

Totusi peisajele din acele zile imi sunt mai vii in memorie decat orice altceva. Le vad acuma cu ochii mintii de parca as fi iarasi la iesirea din grota de la telecabina.

Prima noapte urma sa o dormim in cort pe ghetarul ce se vede in poza. Dupa ce am fumat tigara victoriei pe platforma de la telecabina am purces la drum.

Stiam din carti de raul de altitudine. Dar experienta mea era 0. Asa ca am fost destul de uimit si incapabil sa imi explic neputinta care m-a lovit deodata. Amenajara platformei pentru cort, cu o lopata care se potrivea la orice altceva, dar nu la asta, m-a epuizat complet.

Apa nu aveam, asa ca Elena a fost - ca de multe ori de atunci incoace - barbatul. A plecat pana la un refugiu, de unde s-a intors cu o sticla de apa pe care parca a dat 4 euro.

Planul era foarte simplu - dormim cateva ore, ne trezim pe la 1 noaptea, urcam varful, venim inapoi, strangem lucrurile si coboram in Chamonix.

Dupa amiaza am petrecut-o facand poze pentru albumele de acasa - prietenii nostri aveau sa ramana masca cand o sa vada pe unde am umblat.

Echipament nu aveam - Elena are si acuma o poveste depsre sacul de dormit pe care i l-am dat. Si putinul echipament pe care il aveam nu stiam sa il folosim. Cortul era o achizitie veche din liceu, de care eram foarte mandru. Pe malul Timisului facea furori, dar nu cred ca fusese gandit pentru expeditii montane. Mi-e totusi neclar de ce am facut ditamai zidul de aparare in jurul cortului in conditiile in care stiam cum arata prognoza pe urmatoarele 48 de ore.

Mai tin minte pipi-ul de la miezul noptii. Cand am iesit afara din cort si am "plonjat" intr-o mare de stele. Niciodata pana atunci sau de atunci incoace nu am vazut un cer asa de frumos. Poate doar in noaptea aceea petrecuta la stana din Anzi, dar parca nu erau asa de stralucitoare. Si pe ala l-am vazut tot cand am iesit la pipi.

Pana la urma am plecat pe la 3 dimineata. Un sir interminabil de frontale se profila deja pe pantele lui Tacul. I-am zis Elenei ca nu-i graba. Noi suntem tineri. Puternici. Si rapizi. O sa-i ajungem si o sa-i depasim.

Ceea ce s-a si intamplat. Incet incet depasisem duzini de turisti. Lumea era a noastra! Si urma sa o cucerim!

Cam pe varful lui Tacul Elena a adormit in timp ce mergea. E partea ei favorita a povestii. Cum mergea dormind si s-a trezit doar cand a picat in zapada.

Urmatorul varf - Maudit - are o portiune tehnica. Aparusera deja de ceva timp zorii. Si ceva ciudat se intampla: ori ritmul nostru scazuse, ori a celorlalti se marise. Parca cineva ne turnase plumb in picioare.

Portiunea tehnica ne-a macinat psihic si fizic. Desi avea corzi montate pe ea, noi nu stiam sa le folosim. Cumva, am trecut de ea, storsi de energie.

Plecasem la drum fara pic de apa la  noi. Se apropia amiaza si era o caldura infernala. Nu aveam nici ochelari de soare asa ca era aproape imposibil sa tinem ochii deschisi. Si totusi ii dadeam tot inainte...

Am trecut de saua larga care leaga Maudit de Mont Blanc. Am inceput sa urcam catre varf - era chiar aproape...

Intre timp majoritatea turistilor pe care ii depasisem dis de dimineata se intorceau deja de pe varf. Fiecare pas era agonizant. Eram complet uscati de sete si de oboseala.

Asa ca am decis sa ne intoarcem. Am ajuns cu greu inapoi la portiunea tehnica de pe Maudit - acum trebuia coborata. Si nu mai aveam forta mentala sa facem asa ceva.

Asa ca ne-am asezat acolo si am inceput sa ne rugam de ghizii care coboraru sa ne ajute si pe noi.

Am intrebat primul ghid. Ni s-a raspuns sa coboram asa cum am urcat. Trei echipe consecutive conduse de ghizi au refuzat sa ne ajute.

Pentru noi in punctul acela era o chestiune de viata si de moarte. Am cerut ajutorul unor ghizi montani. Stiu care este argumentul pentru care am fost refuzati - ei nu isi asumau riscul in cazul in care unul din noi s-ar fi accidentat.

Mi se parea - si inca mi se pare - ireal. Sa nu-l ajuti pe cel de langa tine atunci cand iti cere ajutorul?!
I-am catalogat drept animale - nu exista absolut nici o justificare si nici o ratiune care sa explice asa ceva

Chestia asta ne-a indarjit. Am facut amandoi rana in gat de la panica si inghitit in sec.Nu stiu cum, dar am coborat.

Era deja dupa-amiaza tarziu. Pana la cort nu mai era decat o treaba de vointa. Si un drum infernal de lung pentru oboseala pe care o acumulasem. Pas cu pas si odihna dupa fiecare cativa metri am trecut si de Tacul.

Si de aici se vedeau deja corturile. Dar eu nu mai puteam sa ma misc. Am cazut in zapada si i-am zis Elenei ca trebuie sa dorm. Eram in ultimul hal de epuizare. Elena m-a rugat, m-a implorat, m-a amenintat, m-a ademenit. A fost o lupta infernala sa ma ridic iarasi in picioare si sa fac primul pas.

Cumva, Elena m-a tarat inapoi la corturi.

Ziua urmatoare am urcat inapoi la telecabina. Plecam de pe Mont Blanc. Nu invinsi - noi nu am fost niciodata invinsi - pierdusem o batalie. Si cel putin mie mi-era foarte clar ca o sa ne intoarcem si o sa-l cucerim. Asa s-a si intamplat. Desi a doua incercare a fost la fel de plina de aventuri ca prima - dar asta in alta poveste - a treia oara l-am "spulberat". Pe aceeasi ruta. Ba chiar cochetam foarte serios cu ideea ca in "saptamana de miere" sa il urc in alergare in papucii de trail...

Pe Mont Blanc am invatat multe: ca noi - si aici ma pun pe mine in fata- am fost un monument imens de prostie, ingamfare si inconstienta. Ca ghizii sunt niste gunoaie de oameni. Ca e vital sa te poti descurca singur in orice situatie. Cam dupa asta m-am si ghidat in anii ce au trecut de atunci - in special dupa ultimul punct - sa ne putem descurca singuri in orice situatie.

Dupa o zi de lins ranile si de recuperare in frumosul camping din Chamonix - am plecat la o tura mai lejera: vizitarea ghetarului de la Mer du Glace.

Acolo se poate ajunge si cu trenul - cam de vreo 100 de ani. Irelevant ca noi construiam prima linie ferata cand astia isi construiau cai ferate sa viziteze ghetarii. Am fost crescut cu ideea ca Romania e cea mai frumoasa tara, cu cel mai mandru si mai harnic popor. Si acuma, la 24 de ani ieseam pentru prima data afara,. Si surpriza! Lumea asta e a naibii de mare! Si de frumoasa!

Noi am ales sa mergem pe jos, o ruta ce urmarea cumva linia trenului. A fost o zi superba de la cap la coada. Crampeie din ea imi sunt vii in memorie de  parca s-ar fi intamplat ieri.

Am coborat si pana la linia gehtarului, am facut si ceva poze cu Le Drus. Pe atunci cochetam cu cataratul. Ma visam peste cativa ani urcand cu Elena pilonul acela de stanca. N-a fost sa fie.

Dar daca unii zic acest "N-a fost sa fie" cu un suspin de amar si fatidism, eu ma multumesc sa concluzionez ca "N-a fost sa fie" pentru ca ne-am dorit mai mult sa facem altceva. Totul se rezuma la felul cum privesti lucrurile.

La coborare am ales alta ruta. Si am dat peste casuta din povesti. La vremea respectiva era o reclama la Carlsberg cu o casuta asemanatoare asa ca o perioada dupa aceea ne-am amintit-o ca si casuta din reclama.

In final a ramas casuta din povesti. Sunt locuri de care te simti legat, chiar daca nu poti explica exact de ce (desi in cazul de fata nu e foarte greu de inteles de ce). Acesta e unul din locurile in care as vrea sa ma intorc cu Elena. Dar exista temerea ca sa nu mai fie casuta la fel....Poate e mai bine sa ramana doar amintirea. Uite de-aia e bine sa nu te agheti de trecut. Ci doar de clipa de fata. Intr-o frenezie continua de a gasi locuri ca cel din poza si de a crea amintiri fruomoase.

Din Chamonix am urcat spre nord. Mult spre nord. Enorm de mult daca e s-o intrebati pe Elena. Am ajuns pana in Paris, ocolind toate autostrazile. Am trecut pe drumuri de vis. E ceva sa prinzi asfintitul in masina pe un drum pustiu strajuit de coloanele drepte de plopi.

Dimineata ne-a prins pe ceva autostrada gigantica care intra dinspre sud in capitala Frantei. Eram acolo noi si restul populatiei Pamantului. Fara GPS, intrand in aglomeratia numita Paris.

Probabil cand n-ai la indemana alte mijloace, iti fortezi creierul sa functioneze. Asa ca ni s-a parut normal sa lasam masina la periferia Parisului, langa o gura de metrou. Nu mai tin minte unde ne-am cazat. Cred ca aici am experimentat pentru prima data Formula 1. Pe viitor aveam sa ajungem la stadiul la care faceam rezervari telefonice din masina la Formula 1 din orasul de destinatie.

Asta imi aminteste ca pe vremea respectiva noi nu aveam inca celulare. Si uluitor, totusi am supravietuit!

Parisul mi s-a parut un oras deosebit. Ii lipsea ceva din magia Venetiei, dar compensa prin grandoare si maretie.

Turnul Eiffel.

Cam prin Paris am clacat-o si cu snobismul cultural. Paris egal printre altele cu Louvre. Asa ca am mers si noi acolo. Mi-a placut incredibil de mult subsolul unde era partea de istorie. Ma pasioneaza subiectul si m-a fascinat sa vad colectiile de acolo.

Dar dupa aceea au urmat etajele superioare pline de cioplituri si mazaglituri. Am ajuns la stadiul de plictiseala incat atunci cand armata de asiatici se ingramadea sa fotografieze o statuie fara maini am inceput sa fac misto de ei. Dupa care am citit ca aia era Venus din Milo.

Mai nou nu mai vizitam muzee. Sau mai corect spus nu mai vizitez ceva pentru care nu am in prealabil o minima baza de cunostinte. E prea snoaba si de prost gust treaba asta.

Ba chiar am avut o zi si jumatate de bantuit prin galeriile din Louvre...

A urmat Versailles, dar aici cu lectia invatata de la Louvre - am sarit direct la capitolul gradini. Spre dezamagirea noastra, fantanile aveau pauza in ziua respectiva - totusi a fost o plimbare placuta. Daca va uitati bine la Elena o sa vedeti ca inca are fata umflata si crapata de la ascensiunea pe Mont Blanc. De atunci avem mai tot timpul ochelarii de soare cu noi pe munte si ceva creme. Ba chiar si apa. Desi pe asta de obicei o uitam...

Notre Dame e una din putinele biserici care chiar mi-a placut. Si exteriorul si interiorul. Asa de mult ca mi-am luat de acolo un gargoyle care inca troneaza langa calculatorul meu.

Champs Elysee a fost doar la capitolul "trebuie si asta vazut ca altfel zice lumea ca suntem prosti"

Dar punctul forte cel putin pentru mine au fost cheiurile Senei. La lasarea serii cand se impanzesc de buchinisti si Notre Dame se vede luminata pe fundal. Uite aia a fost frumos. Si dupa aceea o pauza in Trocadero cu privire spre Tour Eiffel intr-o continua schimbare de culori si cu o gasca de skateri care sareau pe scarile de langa noi.

Nu poti sa mergi la Paris fara sa mergi la Disneyland. De fapt as zice ca ala a fost de fapt punctul forte al escapadei in Paris.

O zi intreaga ne-am plimbat prin parcul de distractii si ne-am dat cu toate nebuniile de pe-acolo,

Se apropia ziua mea si Elena m-a intrebat ce imi doresc. Daca tot suntem in Paris....de ce sa nu dam o fuga in Amsterdam. Dorinta e dorinta, asa ca Elena n-a zis nimic chiar daca nu era in drumul nostru spre casa.

Se facuse aproape de miezul noptii cand am ramas fara benzina. Am oprit sa alimentam intr-o benzinarie - acolo poti plati tot timpul cu cardul. Din pacate doar cu Card Bleu, de care  noi nu aveam.

Si astfel in ceva satuc pierdut prin nordul Frantei, la miezul noptii, Elena oprea cetatenii rataciti ca sa ....le ceara cardul. Elena vorbeste perfect franceza, dar chiar si asa era un pic ciudat sa ti se ceara cardul.

Cu un negru cat casa n-a avut succes. Imi amintesc ca a incercat chiar si cu masina politiei (ma rog, cu cei din ea). Trebuia sa fii vazut ce fata au facut aia cand i-a rugat Elena sa ii dea cardul ca sa scoatem benzina.

Intr-un final un alt client care alimenta ne-a ajutat si am plecat mai departe.

Imi amintesc ca toata partea de autosrada din Belgia (sau din Olanda?) era luminata. Si gratis! Dimineata eram in Amsterdam. Ne obisnuisem sa conducem doar noaptea. Asa economiseam banii de cazare si aveam mai mult timp la dispozitie pentru vizitat.

O faza memorabila a fost in Amsterdam cand Elena l-a intrebat pe primul om intalnit in cale: "Do you speak english?". La care el a raspuns: "Of course! We all speak english here".

In Amsterdam se zice ca sunt multe de vizitat, dar nu pentru asta venisem aici.

Cazarea a ridicat probleme serioase. La inceput am cautat ceva in oras. Am intrat intr-o casa din aia ingusta si inalta. Toata era tapitata in rosu. Ne-a intampinat un chel imbracat in ceva haine mulate (da, arata ca un biciclist, dar asta aveam sa aflu doar peste cativa ani...).

Ca sa nu-i taiem elanul din prima am cerut sa vedem o camera. Greseala. Aia pe care ne-a aratat-o avea inca o balta de voma in pat si mirosea a marijuana de ai fi zi ca acolo e concentrata toata Jamaica.

In alt loc am ajuns la subsol. Acolo am dat peste o fata care plimba o minge pe brate. Nu am intalnit pana acuma o persoana care sa para mai fascinata si transpusa in ceea ce face decat fata cu mingea. Naiba stie ce vedea ea pe-acolo, dar parea ca ii place la nebunie. Aici ni s-a propus sa dormim in camere de 14 persoane. Adevaru-i ca erau ieftine....Nu stiu de ce Elena a refuzat ideea...

Am ajuns pana la urma undeva in afara orasului la cel mai scump Formula 1 pe care l-am gasit pana acuma.

Multe amintiri nu am despre orasul acela. Mi-a placut foarte mult calatoria prin stepele din Mongolia. Sau umflatul mainii. Dar mi-ar lua prea mult sa va explic acuma. Retineti doar ca ciupercile nu sunt ceea ce par !

Din Amsterdam am coborat pe valea Rinului, ple langa casteluil lui Lorelei si ne-am oprit peste noapte la alt var de-a meu din Stuttgart. Si de aici inca un hop si am revenit acasa.

Cam asta a fost aventura noastra de acuma 11 ani. Ma gandeam azi ce s-a schimbat. Nu multe. Nu prezint capacitatea de a invata din greselile de atunci. Si am exact aceasi pofta de aventura.

Visele devin realitate. Dar doar cu o conditie: sa visezi!

V-am zis deja de Ecuador, nu? Tic, tac, tic, tac. Se-apropie...

Din preputul gandirii - plictiseli

Iar a dat masina peste mine. Dar acuma a fost diferit. Mergeam pe marginea drumului, langa bordura. Vis-a-vis de Sala Olimpia (acolo unde sunt statuile alea aurite cu barbati si femei despuiati care se incoarda - mare artist cel care a creat asa ceva).

Masina m-a lovit cu oglinda retrovizoare si dupa aia a mai dat si cu aripa.

Nu pot sa zic ca m-am obisnuit sa dea masina peste mine, dar nu il consider chiar un eveniment epocal.

Da peste mine, opreste, constatam pagubele, ne injuram reciproc si plecam mai departe. Civilizat si frumos.

Acuma insa, dupa ce ca a dat peste mine, a accelerat, a facut doua slalom-uri printre masini si a tasnit catre semafor.

Stofa de justitiar nu am. De erou nici atat. Si nici fizic. Dar acuma mi s-au stins lampile (alea care si asa palpaie).

Asa ca am luat-o pe urma masinii cat am putut de repede. A reusit sa treaca de primul semafor, dar a nimerit dupa aia in ambuteiaj.

Ajung in dreptul ei - la volan o femeie, in dreapta un tip. Ea tanara - privire fixa inainte, mainile incordate pe volan.

El mare de abia incapea in masina aia mica neagra- nu reusesc sa deosebesc marcile de masini asa ca pentru mine masinile au culori.

Bat civilizat in geam (a se citi ca am dat cu pumnii cat am putut). Se deschide geamul.

"N-ai vazut cand ai dat peste mine, nu?! Si de ce ai fugit?"

El raspunde:
"Baaaaaa fraiere.... Tu te-ai bagat. Dispari!"

Dupa aia s-a stins si ultimul bec. Putea sa fie in masina si Chuck Norris, si armata rusa condusa de insusi Putin. Nu ma mai interesa.

Am vazut rosu - si nu de la semafor.

" Ba pulica, taci din gura ca nu vorbesc cu tine. Vorbesc cu vaca de la volan. Data viitoare cand calci oameni ai macar bunul simt sa vezi ce e cu ei. Ai inteles?"

Femeia nu a schitat nici un gest: aceeasi privire fixa indreptata inainte, mainile in continuare in aceeasi pozitie pe volan. Acuma ma gandesc ca ala poate isi pusese papusa gonflabila sa conduca.

El a ramas tamp cu gura cascata uitandu-se la mine.

Dupa care a inchis geamul de la portiera.

Am plecat civilizat (amintindu-i tot arborele genealogic). Dupa podul Michelangelo trafic mai putin. Masina ma ajunge iara din urma. Din mers deschide usa (nu geamul, usa) si se aude:

"Ba fraiere!!! Cu cine vorbesti tu asa, ma? Te sparg ma!!!"

Dar dupa pod e din nou ambuteiaj....

Asa ca m-am dus din nou civilizat la masina (sarind peste viitorul rond de flori) si i-am facu semn sa deschida geamul. N-a vrut.

"Uite boule, am numarul de la masina si sun acuma la Politie. Le spun ca ai dat peste mine si ai fugit. Ce zici de asta? "

Asta se pregateste sa deschida usa. Si de data asta pare destul de nervos.

Intre timp desi nu vorbeam mult mai tare decat un supersonic care se pregateste sa decoleze, s-a mai dat jos un sofer din masina din spate.

Ceafa groasa il vede in oglinda retrovizoare, se razgandeste si inchide usa. Dupa care masina pleaca.

Apropo, masina e BH 08 NZU.

O zi normala. Adevaru-i ca a mers bine antrenamentul de bicicleta dupa aia...

Revenind la treburi mai pasnice - dupa ce am venit de la ski din Austria week-end-urile noastre s-au scurs cam dupa acelasi tipar.

O zi cu Ana la ski, alta zi eu cu Elena la bicicleta. Daca la inceputul iernii nu aveam in plan sa o putem pe Ana pe ski-uri acuma are echipament aproape complet si se bucura la culme cand aude de ski. Meritul e in cea mai amre masura a Elenei care a stat cu ea si a invatat-o.

Asa am ajuns cu prietenii pe la Valiug si Muntele Mic. Au fost zile foarte frumoase.

Cat despre bicicleta nu ar fi multe de spus. O sa vedem peste 2 luni cand incepe sezonul daca ceea ce pregatesc acuma va da roade.

Tot in perioada asta s-a nascut si ideea organizarii unui concurs de MTB. Ideea e foarte veche. Apare recurent si la fel de recurent renunt la ea.

De data asta o sa o punem insa in practica. Zic "punem" deoarece in spatele fiecarei idei "ilustre" care imi vine, este Elena care ma readuce cu picioarele pe pamant si inapoi in realitate.

Concursul o sa fie ceva deosebit. Dar nu din motivele pe care le-ati banui. Nu pentru ca il organizam noi, nu pentru ca e "cool" sa nu fii mainstream. Nu pentru ca e la moda sa sochezi. Nu pentru ca vrem sa facem altfel decat altii.

Motivul e mult mai simplu: pur si simplu din lene. Si din lipsa de timp.

N-am de gand sa fug dupa sponsori. Nu am timp si nici chef de asa ceva. Nu vreau sa explic de ce fac ceea ce fac. Nu imi place sa ma milogesc. Nu imi place sa mananc cacat sau sa dau limbi in cur ca sa obtin ceva. Nu am chef sa mi se spuna ce sa fac daca vreau sponsorizare.

Si stiu ca un concurs se poate organiza linistit si fara sponsori. Depinde ce vrei si cui te adresezi. Si mai ales de cati prieteni ai. Iar la capitolul acesta sper ca inca stau destul de bine.

Apropo, o prima serie de detalii despre acest concurs gasiti aici:

https://www.facebook.com/events/779850358759103/779865588757580/

Nu le mai repet si pe blog. Aici o sa va tin la curent cu evolutia organizarii si cu aventurile inerente.

Niciuna din ideile prezentate acolo nu este noua sau originala. Sunt idei preluate de la alti "razvratiti": Clinciu Lucian, Ion Trandafir, Felix Stroescu, Tibi Bereckzi si altii.

Carol Varga a dat numele evenimentului, Horatiu Campian i-a ales motto-ul, Catalin Gavrila ne va ajuta la trasee.

Sunt cativa dintre prieteni. Si asta vreau cu acest concurs. Sa strang prietenii alaturi si "sa ne batem" pe niste trasee deosebite.

Daca am invatat ceva in corporatie e un lucru : nu te obosi sa reinventezi roata, au facut-o altii deja. Important e sa iei ce e mai bun (sau ce crezi tu ca e mai bun) de la inaintasi.

Ne auzim mai incolo ca ma duc sa mananc acuma.