MTB Discovery

Data: 25.04.2015
Participanti:  Alex, Bobi, Mircea
Locatie: Fenes
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Ceasul suna la 4.30 dimineata. Am asteptat mult ziua asta. Se anunta vreme buna, n-a mai plouat de ceva timp, asa ca sper sa putem face traseul propus pentru una din zilele de la 2BE.

Elena e in America (sic!) . Sunt foarte putini oameni pe care sa ma pot baza si care sa se incumete la asa ceva. Azi vin in tura Bobi si Mircea.

Masina am lasat-o in acelasi loc ca acuma 2 saptamani. Drumul ce se vede acolo o sa fie startul primei zile. Asta daca nu ploua. Ca daca ploua tura se termina dupa primii 200m din cauza lutului care se prinde de roti.

Treaba cu MTB-ul e complicata. Ca sa functioneze ecuatia, ai nevoie de mecanici buni. Mircea este unul dintre cei care ne salveaza constant bicicletele mie si Elenei.

Saptamana trecuta am petrecut jumatate din timp desenand in Google Earth traseul. Ce nu apare din satelit sunt portile care delimiteaza gradinile oamenilor.

Ca intr-o adevarata aventura am inceput cu o mini ratacire.

Acuma uitandu-ma pe ce am desenat de acasa si comparand cu traseul pe care am mers mi-e mai clar ca niciodata: sub nici o forma nu trebuie renuntat la ce am desenat din scaunul de corporatist. Chiar daca initial situatia la fata locului pare alta, trebuie mers milimetric pe track.

Chestia asta o sa o transform in lema.

 Cum inca nu stabilisem lema de mai sus, am sarit gard dupa gard prin curtile oamenilor.

In zare se vede culmea Pleasa - pe acolo se va intoarce traseul zilei 1.

Iesiti din curtile oamenilor, reintram pe track si continuam catre satul Sub Margine.

 Tura are si o portiune de asfalt: vreo 400m. Sper sa fim iertati, daca tineti mortis, o putem scoate.

 Vedere catre Muntii Semenic.

Incepem sa dam jos din haine. Este ora 8, soarele e deja sus pe cer si incepe sa incalzeasca. Alegerea orei de pornit in tura a fost foarte inspirata. Avem nevoie de o marja cat mai larga de timp pentru a reusi sa terminam tura pe lumina.

Din Sub Margine incepe un urcus sustinut, dar ciclabil, catre culmea care strajuieste satul. Cu ocazia asta am inteles si de ce se cheama satul Sub Margine.

Bobi tine sa ma contrazica, dar sa stiti ca e o frumusete de urcare.  Solul e partial uscat. Una din multele probleme pe care le ridica traseul acesta este faptul ca depinde enorm de conditiile meteo. In caz de ploi si de noroi este simplu impracticabil si o sa renuntam complet la el. Din pacate asta nu o sa putem stii pana cu vreo saptamana inainte de concurs.

Spre diferenta, solul din tura din cealalta zi, e mult mai prietenos. Adica stancos.

 Vedere din culmea ce margineste satul Sub Margine.

Si am ajuns pe culme. Multe din zonele prin care am fost azi au fost complet noi pentru mine. Am avut cumva sentimentul acela de explorator.

Culmea se intinde cuminte in fata cale de cativa km: o binevenita pauza dupa o urcare sustinuta. Peisajul este superb in toate partile asa ca ai cu ce sa iti odihnesti si privirea.

Spre capatul culmii intram in padure si avem o portiune de urcus abrupt.

Inceputul dezastrului. A doua oara cand nu am ascultat de track, ci de ceea ce am vazut in realitate. Mare greseala. Daca mergeam matematic pe track - coboram abrupt 200m liniar si dadeam de un drum.

Nu am crezut track-ul si am ajuns aici. Aici doar Mircea mai e in stare sa se tina pe bicicleta.

Ne afundam tot mai mult intr-o padure care musca la propriu din noi pe niste pante unde nu ai ce cauta fara bicicleta. Ca sa o folosesti pe post de frana si sa nu aluneci in cap nu de alta.

Jos, muuuuult mai jos, se vede satul Fenes.Acolo trebuie sa ajungem. De unde suntem acuma pare o misiune aproape imposibila.

"Fagasul mortii". O linie aproape verticala, un culoar umplut cu frunze. Si da, exista un dement care a incercat si uneori chiar a reusit sa se dea pe aici pe bicicleta. Mircea.

Poza nu reda cu acuratete panta. Suficient de abrupta incat sa nu poti sa stai in picioare pe langa bicicleta.

Rezultatul coborarii pe "Fagasul Mortii". E plin de rugi care musca din tine.

Totusi la final am avut o dilema: sa lasam partea aceasta la concurs? Eventual sa punem pe ea corzi pentru rapel? Daca n-ar fi partea cu maracinisul care peste vara o sa devina tot mai des, mai ca as inclina sa zic ca o bagam la concurs.

Cu doua picioare descarnate, un senzor de cadenta/viteza pierdut si aproape o ora in care am inaintat 1.5km, suntem din nou in civilizatie.

 Am mintit, mai este niste asflat si in Fenes.

Continuam explorarea catre satul Rusca. Un localnic ne zice ca n-avem cum sa ajungem acolo.

GPS-ul, Google Eath si tehnologia poate ca au omorat o parte din farmecul aventurii. Localnicul spune ca nu se poate ajunge in Rusca pe unde mergem noi si ne da alte variante. Acuma 5 ani nici macar n-am fi stat pe ganduri si i-am fi ascultat sfatul. Acuma cativa ani cautam localnicii si ne bazam pe ei.

Acuma stiu ca eu am dreptate si nu localnicii. Satelitul a dus la inutilitatea comunicarii cu ei pentru a gasi drumul.

Drumul trece fix prin stana. Si printre caini. La sfarsit de septembrie sper ca o sa fie deja coborati la campie. Sper...

Urmeaza o noua urcare. Ciobanii ne-au dat indicatii si informatii care de data aceasta bat cu realitatea.

 Drive in movie.

Pauze lungi si dese. Ritmul nu a fost sustinut, tura mi-a facut realmente placere fara sa ma epuizeze.

 Aici inca iti mai poti lasa lucrurile nesupravegheate. Si asa nu trece nimeni pe aici.

Majoritatea pomilor erau in floare. Pe fundal se vedeau crestele inzapezite, afara era in sfarsit cald. Vreme ideala de pedalat.

Inceputul coborarii catre satul Rusca.

Locul in care Bobi s-a decis sa faca acrobatii si sa zboare in cap. Pentru un om super calculat oricum cobora neasteptat de agresiv.

Ultimul bastion de civilizatie inainte de atacul muntilor - satul Rusca. Dupa cum se vede am alimentat cum se cuvine: Cola, sare (da, sare), pateu, paine.

 Masina de spalat.

Si a inceput...800m diferenat de nivel din Rusca pana in culmea Canicei. Destul de curand a devenit destul de clar ca daca mentin acest traseu, e musai sa fie parcurs in sens invers. Altfel concurentii ma vor linsa.

Din cei 800m diferenta de nivel foarte putini se pot parcurge pe bicicleta. Un interminabil si istovitor push bike.

In schimb e o coborare efectiv superba - a mai fost o data la Maratonul Tarcu. De fapt portiunea asta de traseu este deja aproape marcata...

 Pauza. Si mai e inca ceva de urcat pana sus in culme.

 Undeva ploua deja. Noi speram ca o sa ne ocoleasca.

 Bun, am biruit urcarea. E clar ca sensul ales pentru tura e gresit. Dar invatam...

Cam tot pe aici a devenit evident ca tura initiala de 90km este nerealista. Atat pentru ziua de azi, cat mai ales pentru concurs. Tinand cont ca acesta este de fapt traseul de incalzire si tura "adevarata" este cea cu varful Tarcu, va trebui sa scurtam aceasta tura.

In zare se vede Vlascu si Pietrele Albe - obiectivul initial al turei. Entuziasmul de acasa a fost invins de realitate. Nu o sa mai ajungem pana acolo nici acum, nici la concurs.

 Coborarea catre Saua Arsuri. Pe aici va fi urcarea la concurs.

Inevitabilul s-a produs. - ploaia s-a pornit pana la urma. Probabil singurul loc din Romania unde a ploua sambata. Si noi a trebuit sa fim acolo...

Mircea nu a ezitat cand a vazut remorca. S-a urcat direct in ea. Era a unor tarani care sapau campul. Ne-au lasat sa stam acolo. Pot zice ca am avut ceva noroc sa gasim un adapost in mijlocul pustiului exact in momentul in care a inceput ploaia.

Din Saua Arsuri renuntam si la urcarea catre Cozia. Drumul a devenit un lut lipicios. Si a plouat doar 30 minute. Te pune pe ganduri asta. Orice ploaie serioasa cu o saptamana inaintea concursului, inseamna abandonarea acestui traseu.

E frig, e noroi, e tarziu. Alegem coborarea pe sosea pana pe drumul de contur a lacului. Tinand cont de dificultatea de pana acuma, incep sa ma gandesc daca nu ar fi o idee sa duc traseul pe asflalt chiar daca sunt 4km "ne spectaculosi".

Nu e aventura fara macar o pana. De data aceasta bicicleta mea m-a ascultat perfect. A mers impecabil. Doar ca pe o coborare am indoit o pedala (oops, nu trebuia sa auda Elena...).

Pe drumul de contur a lacului. Oboseala acumulata ne face sa consideram drumul acesta lin o adevarata mantuire.

Maria Nicoleta. Am intalnit putini oameni, foarte putini. Zona este izolata. Oamenii vorbesc altfel, se imbraca inca in straie traditionale. Pe aici nu trec turisti, aici timpul curge altfel, prioritatile vietii sunt diferite.

Se merge mult pe drumul de contur a lacului. Acasa am zis ca nu e fain, ca nu e aventura, ca e plictisitor. In puctul acesta ma rog sa continue tot asa. E nespus de placut si peisajul e foarte frumos.

Din dreptul barajului incepe o noua urcare. Asta am folosit-o pe post de antrenament pentru Thassos. 3km de catarare adevarata. Pentru coiosi. Sa simti ca pocneste vena.

Mi-a placut enorm urcarea aceasta. Revenind la bicicleta, m-am impacat de minune cu ea. Oricum o trecem la cea mai tampita afacere facuta vreodata. De banii bagati in ea aproape ca mi-o luam de noua.

Sus inca e zapada. Cand venim din Thasos imi strang trupa si mergem pe traseul de pe Tarcu - pana atunci cred ca se va topi tot.

Aici a survenit atacul cainilor. Am tot povestit despre relatia mea cu cainii: consider ca pot fi dominati. Indiferent de numar si de statura, cred ca pot sa ii domin . Asa ca in general ii desconsider, ii atac eu sau ii ignor complet.

Cei doi care m-au atacat aici m-au prins pe picior gresit: bicicleta era in varful dealului, eu eram pe panta mai jos asa ca nu aveam cu ce sa ma apar. Erau doua matahale cum rar am mai vazut. Renumitii caini de stana din Godeanu.

Am atacat primul. S-au speriat si initial au fugit. Dupa care au atacar din nou si le-am simtit respiratia pe picior. Asta nu era in plan... Am atacat iara mai hotarat. Se indepartau doi metri dupa care sareau la mine mai nervosi.

Sa zicem....ca de data asta mi-a fost frica. Mai stiu ca sunt doar niste animale si ca simt frica. Asa ca am inceput sa tip si sa alerg catre ei cat mai hotarat. Inclin totusi sa cred ca m-au lasat in pace fiindca s-au plictisit, nu fiindca s-au speriat...

Dupa ce au venit baietii am ales sa ocolim stana.

 O coborare frumoasa ar trebui sa ne duca la un forestier.

Asa arata forestierul.

Nu se poate merge prin apa fiindca pietrele aluneca. Si asta tine asa vreo 600m.

Iesim de pe firul apei si incepe partea cea mai "urata" a turei. Un push bike continuu pe un drum de TAF. Analizand urmele de cauciucuri am dedus ca pana si TAF-ul numai coboara pe aici - e imposibil de urcat.

300m diferenta de nivel de urcat. Criminal si inutil mai ales la un concurs. Treaba asta pune serioase probleme legate de organizarea traseului.

Situatia nu e mai roza nici odata ajunsi in culem. Cale de 1km trebuie sa faci slalom printre copacii cazuti. Asta e Dealul Puschii.

 Sus in varful dealului.

 Coborarea in schimb e foarte faina.

 Hidrocentrala de pe Raul Alb.

 Cel mai mare waterslide.

Suntem inapoi in Fenes. Miroase deja a final de tura.

Drumul merge agale pe Valea Fenesului. Ar trebui sa mai avem o urcare scurta si cam gata.

Ne-a luat ceva timp pana sa gasim un loc pe unde sa trecem apa. Dupa aceea ne-a mai luat ceva timp si o intreaga discutie cu o remorca plina de localnici pana cand am dedus pe unde se poate urca in creasta.

A urmat un ultim si inuman pushbike. 240m diferenta de nivel pe probabil 600m liniari...Cumplit.

Inapoi in creasta. De aici a mai fost doar o coborare usoara inapoi la masina.

A fost una din "acele" ture. Vreme buna, prieteni faini, aventura. Am fost prin niste zone deosebite, am vazut cu totul alti ochi traseul desenat de acasa. Am tras multe concluzii.

O sa vedem ce facem dupa ce parcurgem si traseul"regina" - cel peste Tarcu si MMic.

Pana atunci raman amintirile unei ture de MTB. Cam asta e ideea mea depre MTB si aventura.

Si acum sa vina Thassos-ul!!!!!!!!!!