2BE Intro

Data: 18.03.16
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Fenes
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Am asteptat destul de mult in acest an ca sa se usuce noroiul. Cu siguranta se poate insinua ca e un semn de batranete, dar am ajus sa nu mai gasesc nici o placere in a inota in namol.

Decat sa "sap" transee in mocirla chinuindu-ma sa inaintez si distrugand bicicleta fara nici un fel de valoare adaugata, prefer mai nou sa ma dau pe sosea, pana cand se usuca coclaurile.

Cand ma plictiseam la lucru (si asta se intampla incredibil de des) tot desenam pe harti traseul. Si il schimbam si il desenam iarasi si visam cum o sa fie.

Venise momentul sa trecem si la fapte si sa vedem cum arata in realitate. I-am tot povestit Elenei cat e de fain si de greu si asa mai departe, dar ea era sceptica pana nu se dadea pe el.

Startul acestei editii o sa fie...ma rog, sigur nu o sa fie in Slatina Timis. Asa ca in prima zi concurentii vor trebui sa se deplaseze undeva intre 5km-15km pana la noul loc de start. Asta e, varianta era sa fac un traseu anost din punctul meu de vedere sau un traseu mult prea lung (si anost pe final).

Sa zicem ca startul va fi in Fenes. E o posibilitate destul de ridicata. Cealalta optiune e Sub Margine. Partea buna e ca ambele apartin de primaria Armenis, de unde avem aprobare, asa ca e vorba doar de cum ne hotaram sa desenam traseul.

E dimineata, e frig. Dar nu imi ajunge blog-ul sa va zic cat de mult am asteptat tura aceasta. Nu pot zice ca zilele de pedalat prin balcon sau cele de rulat pe lapovita, ud leoarca au fost neaparat nasoale - au avut in felul lor un anumit farmec. Dar visam sa ma dau pe munte, cu Elena, cu bicicleta.

Suntem 3 azi: Vasile vine si el cu noi.

Noroiul era marea mea temere. A fost mult mai bine decat speram - in general a fost uscat. Prima portiune este traversarea Fenes - Rusca. E o portiune relativ noua, "descoperita" anul trecut.

Drumul e ciclabil, foarte abrupt insa. Nimic tehnic, doar o panta sustinuta, asa ca de incalzire.

Drumul e incalcit, Elena cu Vasi au ales varianta gresita si au ajuns undeva sub drum. Planul initial prevedea sa si marchez traseul - motiv pentru care am si luat 2 spray-uri cu mine. Vocea ratiunii (adica Elena) a zis ca nu are rost sa marcam pana nu ne dam macar o data pe traseu. S-a dovedit a fi un plan chibzuit.

La capatul primei urcari, dam de un mos care se sprijinea in bastoane si inainta agale. Era destul de departe de sat, asa ca l-am intrebat daca merge la munca. Omul avea chef de vorba. Nu mergea la munca, mergea la plimbare.

E un lucru destul de neobisnuit la sat. In general oamenii se deplaseaza undeva daca au o treaba, nu se plimba aiurea. Acesta o fi fost excentricul satului.

Tot de la el aflam de o alta varianta de acces din Fenes pana in punctul acela. Varianta pe care aveam sa o exploram la intoarcere si care s-a dovedit a fi mult mai buna decat cea desenata de mine pe harti.

Portiunea Fenes-Rusca a fost si cea pe care am incercat cele mai multe variante. As zice ca acuma o avem pe cea finala. Turmele sunt inca jos in vai, asa ca lipsesc si cainii.

Fara a vrea sa va sperii - in zona aceasta cainii au mancat de curand doi zimbrii. Si daca au reusit sa manance ditamai vaca cu blana, bag seama ca sunt rai.

E si o parte buna - pana la concurs majoritatea turmelor o sa fie sus in munte.

Clar conteaza enorm kilometrii de sosea. Tin minte ca nu cu multi ani in urma nu intelegeam de ce ar trebui sa imi cumpar cursiera. La fel cum ramasesem uimit sa aflu ca MTB-istii buni ziceau ca baga 70% sosea si 30% MTB.

Pe de alta parte, usor nu e niciodata. Daca incepe sa fie usor, mergem mai repede si mai mult. pana e iarasi greu.

Asta o sa o numim: Poaiana la Trabant. E si primul loc care ofera o vedere panoramica.

Pe coborari nu am facut poze. Oricum parerea unanima dupa tura pot sa pariez ca o sa fie asta: nu exista coborari, ci doar urcari.

Ajunsi in Rusca, chiar in capul satului cotim la stanga si incepem prima urcare serioasa a turei. Si pana aici s-au strans 400m diferenta de nivel totusi.

De urcarea aceasta din Rusca sunt foarte mandru. Evident nu se poate spune ca am descoperit-o - nu de alta, dar e un ditamai drum forestier foarte bun, dar desi facusem nenumarate ture in zona, abia la ultima tura din 2015 a aparut pe hartile mele.

Ca intreg traseul din acest an - urcarea este ciclabila. Unul din obiectivele acelui week-end a fost sa demonstrez asta. E o urcare criminala, lunga, non-tehnica, cu destule locuri in care sa iti poti trage sufletul totusi.

Natura inca nu s-a trezit la viata. Vom reveni aici peste 2-3 saptamani (adica cam acuma cand scriu blog-ul). Atunci e o nebunie vizuala si olfactiva.

Ne permitem inca un mic detour. E placut sa poti pedala fix prin mijlocul salaselor inca parasite. Peste cateva saptamani, turmele vor urca si atunci chestia asta va fi imposibila. Deoacmadata suntem doar noi 3 pe tot muntele.

Finalul catararii. O sa incerc sa retin numele locurilor. Mi se pare ca e  un fel de forma de respect. Pe de alta parte, pentru voi e irelevant cum se numesc locurile. Mai mult, denumirile difera mult, functie de harti, de localnici. O multime de localnici nu au habar de denumirile "oficiale".

Coborarile sunt scurte, de viteza, abrupte, dar fara vreun aspect tehnic. Prima coborare mai serioasa ne duce pe malul lacului de acumulare Rusca-Teregova.

Ocolim lacul pe la baza barajului si continuam pe soseaua de contur. Elena suna la 112 ca sa reclame un camion de lemne fara numere.

Nici o fapta buna nu ramane nepedepsita. Cateva ore mai tarziu realizam ca am comunicat gresit directia de deplasare. Asa ca probabil era asteptat in Cornereva, in timp ce el mergea catre Rusca...

Puaza de masa. Tot aici o sa fie Punctul de alimentare 1. De aici traseul paraseste drumul de contur si o ia brusc in sus, dupa bariera de lemne din spatele meu.

De pe dealul din fata venim - acolo in fata s-a terminat prima urcare.

A doua urcare e preferata mea. O alta urcare adaugata la colectie recent. Panta e infernala. Dar da, :) se poate sta pe bicicleta.

E un lucru rar sa poti impartasi pasiunile cu jumatatea ta. Adica sunt constient ca nu sunt multe fete care sa faca asta. Si nu e neaparat vorba aici de capacitatile fizice de a face asa ceva (desi in tura respectiva trebuie sa recunosc ca Elena a mers "ceas").

E vorba de a gasi persoana care sa aiba aceleasi pasiuni cu ale tale. Stai si te gandesti: pana la urma asta ar trebui sa primeze. Adica ar fi chiar sec ca unul dintre noi sa fie toata ziua plecat pe coclauri sau pe sosele si sa vina dupa aia acasa unde celalalt n-ar intelege nicium de ce un om normal ar face asa ceva.

Evident se poate afirma ca pentru ca o relatie sa mearga fiecare trebuie sa lase de la el.

Dar de ce pula mea ar trebui sa faci sacrificii ca sa fii fericit?!

Asa ca, sunt constient ca am un noroc imens...

Panta s-a domolit. Vasi nu mai e cu noi - a abandonat tura la baraj si ne va astepta la masina. De aici incepem sa ocolim varful Cozia.

 Ai!!!!! Cum arata aici cand merii sunt in floare!

Varful ala de pe fundal e Cozia - dar am zis ca nu va mai plictisesc cu denumiri. Poiana aceasta ne e cunoscuta, majoritatea turelor in zona trec pe aici.

Daca precedenta era Poaiala La Trabant, asta o sa fie Poaian La Cruce. De aici intram in "terra incognita" -caut o legatura vazuta doar pe hartile din satelit.

La fata locului, de data aceasta, ce am desenat acasa a fost ciclabil.

Cam tot in punctul acesta am decis (singur si de capul meu) ca regula de anul trecut ramane valabila si in aceasta editie:

GPS-ul este obligatoriu. Stiu ca in urmatoarele randuri o sa ma contrazic singur. Nu o sa verific daca aveti GPS (deci deja obligatoriu incepe sa isi piarda sensul).

Ca sa fiu mai corect: daca nu veti avea GPS va fi simplu imposibil sa gasiti traseul.

Imi place enorm zona aceasta. Daca as sta sa explic pe indelete de ce, probabil explicatia ar fi faptul ca  a ramas un colt uitat de lume. Ii lipseste "raceala" muntilor inalti. Are peste tot atingerea calda a omului. Pe de alta parte, civilizatia cu bunele si relele pe care le aduce a ramas undeva la usa acestei regiuni.

Sentimentul cel mai pregnant pe care mi-l inspira de fiecare data cand vin aici este de liniste. Imi place uneori sa ma opresc (da, uneori ma si opresc si stau, dar doar foarte putin ca sa nu se strice parametrii...) si sa ma uit in zare. Inspira atata liniste si atata "caldura"!

Urcarea asta m-a daramat. M-am ambitionat sa o fac pe bicicleta. Pe asta o s-o numim: Catararea prin livada. E imposibil de facut pieptis - dar o alta caracteristica a traseului de la 2BE e ca drumurile sunt preponderent prin pasuni, asa ca daca nu poti merge drept, ai tot timpul optiunea de a face serpentine pentru a domoli panta.

PC3 sau Punctul de control 3. O sa-i zicem "La antena". Gata si urcarea asta. Deja in punctul acesta incepe sa se simta ce inseamna cu adevarat 2BE.

Nu am gandit traseul ca sa imi bat joc de oameni. Recunosc ca l-am gandit ca daca cumva il termini (si nu multi vor reusi asta) la final... Ei bine, o sa-mi ziceti voi cum va veti simti la finalul primei zile.

In alimentara din Cornereva facem joncitunea cu celalalt grup care plecase in paralel cu noi: Mircea, Raluca, Mache si Claudiu. Mancam aici pranzul pe fuga - ziua e inca scurta si planeaza spectrul intunericului.

E o portiune lunga de sosea aici - vreo 6km, prin comuna cea mai mare ca suprafata din Romania - Cornereva. Toate catunele  - si sunt 40 - apartin de aceasta comuna.

Incepem ultima urcare - cea spre creasta Canicei, respectiv Pietrele Elisovei.

Ne despartim din nou in 2 grupuri si ne grabim - Elena cu mine mai avem si portiunea Rusca-Fenes pentru a ajunge inapoi la masina.

Pentru prima data nimerim ca lumea iesirea in creasta. E vital sa aveti GPS, e vital sa urmariti exact track-ul.

Imi place zona, imi plac oamenii de aici. Aia nu inseamna ca treaba asta e neconditionata. De exemplu nu inteleg cum poti fi asa de bou incat sa te apuci sa dai foc la munte ca sa il cureti de maracini.

Si dupa aia sa descoperi ca uneori bate vantul si surpriza! focul isi schimba directia si se duce catre satul tau. Asa ca acuma vreo 5 oameni se chinuiau sa stinga focul care se indrepta catre case.

Peste tot in jur delaurile ardeau. Si ma indoiesc ca focurile alea aveau vreo cauza naturala...

Pietrele Elisovei - punct de reper in creasta Canicei. M-am incapatanat sa urc integral pe bicicleta pana aici. Am reusit, deci daca eu pot, sigur sunt si altii care pot. Doar ca efortul depus m-a golit complet si de aici pana la final am mers pe "rosu".

Si ca de obicei, pe masura ce trec orele Elena pare sa renasca si eu sa ma afund tot mai mult. Asa e de fiecare data la turele de anduranta. De aceea am descoperit truismul : "Daca mergem repede, terminam tura repede". Si pentru mine e important sa termin cat mai rapid tura, altfel incep sa consum din mine.

Un vant crancen si rece ne intampina in creasta. Ne imbracam rapid si incepem coborarea abrupta - asta e si faina, si lunga si destul de tehnica - catre Rusca.

Ajungem la caderea serii inapoi la masina.

A fost o tura frumoasa. Am vazut cu rotile cum se prezinta o buna parte din traseul de la 2BE. Nu l-am facut pe tot - nu aveam suficiente ore de lumina, dar am facut partea care ridica semne de intrebare pentru mine.

La final Elena a decretat ca e un traseu frumos, dar greu. Aceasta scurta caracterizare a insemnat unda verde pentru a "oficializa" traseul.

Vom reveni in zona pentru a incepe marcarea traseului.

A fost prima tura de MTB pe 2016. Am fost impreuna acolo unde noua ne place cel mai mult. Am facut impreuna ceea ce ne place. Probabil ca pentru noi asta inseamna sa fii fericit.

Crampeie

Imi placea sa scriu. Tin minte ca era o perioada in care scriam intruna. Abia ajungeam acasa, aruncam bagajele, dechideam o bere si ma puneam pe scris. Trebuia sa scriu repede ca sa simt ca inca nu s-a terminat tura, ca inca sunt acolo.

A fost o perioada in care am scris despre concursuri. Rapoarte de cursa. Si erau multe, fiindca mergeam in fiecare week-end macar la cate un concurs. Astea trebuie sa recunosc ca mi se par puerile acuma. Si cand le scriam imi dadeam seama ca urmaresc exact acelasi calapod.

Unii le-au gasit inspirationale, altii au zis ca i-au determinat sa se apuce de sport sau sa mearga la competitii. Nu ca ar fi momentul adevarului, dar asta nu m-a magulit niciodata. Nu pot sa zic ca m-a deranjat ca acele povesti au facut pe unii sa se apuce de sport sau de concursuri, dar sigur nu acela a fost motivul care ma determina sa scriu.

Acuma nu mai scriu decat rar. Acuma stau cu ochii beliti in zare si visez.

O caldura apasatoare, aproape tangibila. Ne retragem jos in oaza la o terasa acoperita. Berea Trujillo e la limita inghetului. Simti fizic cat e de rece de fiecare data cand iei o gura de bere. Si totul in jur e incremenit, paralizat de caldura ucigatoare a desertului.

Acuma e tarziu. Mult prea tarziuș trebuia sa ne intoarcem demult din saua Pietrele, dar am continuat aiurea mai departe. Ne-am pierdut in noaptea rece si inghetata unde vijelia ne inconjoara din toate partile. Disperarea si neputinta ies prin fiecare por. Simti mirosul fricii, transpiratia acra chiar daca afara sunt multe grade sub zero si toate extremitatile sunt reci bocna.

Hamacul din Vang Vieng. Si fluviul incredibil de lenes, de maro si de indiferent la demonii care ne bantuiau atunci. Whickey bucket, iarba, autobuze pierdute intr-o mare de praf. Si dupa aceea linistea serii pe o terasa in Si Phan Do sub o luna incredibil de mare si de rotunda reflectata in uriasul Mekong.

Un cort mic si stramt sus la 5300m in mijlocul furtunii de zapada. Bucuria de a avea pe cineva langa tine. Placerea simpla a unui ceai cald care atunci a parut cel mai de pret lucru din lume.

O plaja pustie undeva in sudul Frantei si doar noi doi pe o stanca. Mancand un pui la rotisor, o bagheta si rosii de Carrefour. Si o mare albastra si calda doar pentru noi

Stau cu ochii beliti in zare si visez. La lucruri care au fost. La lucruri care poate vin.

Rutina te omoara. Moartea inceata si sigura a viselor, a ideilor. Ma uit in jur. Oamenii sunt multumiti cu rutina. Le ofera siguranta si confort. Ca vacile pe care le urmaresc cand merg la turele de MTB - dimineata pleaca cuminti catre pasune. N-au nevoie de cioban - stiu si singure unde sa mearga. Mananca cuminti, rumega, dorm si seara refac multumite drumul de intoarcere.

Sau sportivii. Rutina lor e mai cumplita ca a vacilor. Si de-aia nu mai scriu. Nu mai puteam vorbi cu cineva decat despre timpi, parametrii si antrenamente. Sportivii sunt de o simplitate in gandire dezarmanta.

Stau cu ochii beliti in zare si mi-e greata de toata rutina. De data asta e impetuos necesar sa plec pe o perioada mai lunga ca sa nu o iau razna.

Dar pana atunci trebuie sa duc rutina la perfectiune. Vreau sa castig un concurs. Singurul care ma intereseaza de trei ani. Si pe cat de mult urasc rutina, pe atat de maniacal devin cand imi intra o idee in cap.

Si dupa aceea o sa plecam peste mari si tari. Departe.