Imi placea sa scriu. Tin minte ca era o perioada in care scriam intruna. Abia ajungeam acasa, aruncam bagajele, dechideam o bere si ma puneam pe scris. Trebuia sa scriu repede ca sa simt ca inca nu s-a terminat tura, ca inca sunt acolo.
A fost o perioada in care am scris despre concursuri. Rapoarte de cursa. Si erau multe, fiindca mergeam in fiecare week-end macar la cate un concurs. Astea trebuie sa recunosc ca mi se par puerile acuma. Si cand le scriam imi dadeam seama ca urmaresc exact acelasi calapod.
Unii le-au gasit inspirationale, altii au zis ca i-au determinat sa se apuce de sport sau sa mearga la competitii. Nu ca ar fi momentul adevarului, dar asta nu m-a magulit niciodata. Nu pot sa zic ca m-a deranjat ca acele povesti au facut pe unii sa se apuce de sport sau de concursuri, dar sigur nu acela a fost motivul care ma determina sa scriu.
Acuma nu mai scriu decat rar. Acuma stau cu ochii beliti in zare si visez.
O caldura apasatoare, aproape tangibila. Ne retragem jos in oaza la o terasa acoperita. Berea Trujillo e la limita inghetului. Simti fizic cat e de rece de fiecare data cand iei o gura de bere. Si totul in jur e incremenit, paralizat de caldura ucigatoare a desertului.
Acuma e tarziu. Mult prea tarziuș trebuia sa ne intoarcem demult din saua Pietrele, dar am continuat aiurea mai departe. Ne-am pierdut in noaptea rece si inghetata unde vijelia ne inconjoara din toate partile. Disperarea si neputinta ies prin fiecare por. Simti mirosul fricii, transpiratia acra chiar daca afara sunt multe grade sub zero si toate extremitatile sunt reci bocna.
Hamacul din Vang Vieng. Si fluviul incredibil de lenes, de maro si de indiferent la demonii care ne bantuiau atunci. Whickey bucket, iarba, autobuze pierdute intr-o mare de praf. Si dupa aceea linistea serii pe o terasa in Si Phan Do sub o luna incredibil de mare si de rotunda reflectata in uriasul Mekong.
Un cort mic si stramt sus la 5300m in mijlocul furtunii de zapada. Bucuria de a avea pe cineva langa tine. Placerea simpla a unui ceai cald care atunci a parut cel mai de pret lucru din lume.
O plaja pustie undeva in sudul Frantei si doar noi doi pe o stanca. Mancand un pui la rotisor, o bagheta si rosii de Carrefour. Si o mare albastra si calda doar pentru noi
Stau cu ochii beliti in zare si visez. La lucruri care au fost. La lucruri care poate vin.
Rutina te omoara. Moartea inceata si sigura a viselor, a ideilor. Ma uit in jur. Oamenii sunt multumiti cu rutina. Le ofera siguranta si confort. Ca vacile pe care le urmaresc cand merg la turele de MTB - dimineata pleaca cuminti catre pasune. N-au nevoie de cioban - stiu si singure unde sa mearga. Mananca cuminti, rumega, dorm si seara refac multumite drumul de intoarcere.
Sau sportivii. Rutina lor e mai cumplita ca a vacilor. Si de-aia nu mai scriu. Nu mai puteam vorbi cu cineva decat despre timpi, parametrii si antrenamente. Sportivii sunt de o simplitate in gandire dezarmanta.
Stau cu ochii beliti in zare si mi-e greata de toata rutina. De data asta e impetuos necesar sa plec pe o perioada mai lunga ca sa nu o iau razna.
Dar pana atunci trebuie sa duc rutina la perfectiune. Vreau sa castig un concurs. Singurul care ma intereseaza de trei ani. Si pe cat de mult urasc rutina, pe atat de maniacal devin cand imi intra o idee in cap.
Si dupa aceea o sa plecam peste mari si tari. Departe.
A fost o perioada in care am scris despre concursuri. Rapoarte de cursa. Si erau multe, fiindca mergeam in fiecare week-end macar la cate un concurs. Astea trebuie sa recunosc ca mi se par puerile acuma. Si cand le scriam imi dadeam seama ca urmaresc exact acelasi calapod.
Unii le-au gasit inspirationale, altii au zis ca i-au determinat sa se apuce de sport sau sa mearga la competitii. Nu ca ar fi momentul adevarului, dar asta nu m-a magulit niciodata. Nu pot sa zic ca m-a deranjat ca acele povesti au facut pe unii sa se apuce de sport sau de concursuri, dar sigur nu acela a fost motivul care ma determina sa scriu.
Acuma nu mai scriu decat rar. Acuma stau cu ochii beliti in zare si visez.
O caldura apasatoare, aproape tangibila. Ne retragem jos in oaza la o terasa acoperita. Berea Trujillo e la limita inghetului. Simti fizic cat e de rece de fiecare data cand iei o gura de bere. Si totul in jur e incremenit, paralizat de caldura ucigatoare a desertului.
Acuma e tarziu. Mult prea tarziuș trebuia sa ne intoarcem demult din saua Pietrele, dar am continuat aiurea mai departe. Ne-am pierdut in noaptea rece si inghetata unde vijelia ne inconjoara din toate partile. Disperarea si neputinta ies prin fiecare por. Simti mirosul fricii, transpiratia acra chiar daca afara sunt multe grade sub zero si toate extremitatile sunt reci bocna.
Hamacul din Vang Vieng. Si fluviul incredibil de lenes, de maro si de indiferent la demonii care ne bantuiau atunci. Whickey bucket, iarba, autobuze pierdute intr-o mare de praf. Si dupa aceea linistea serii pe o terasa in Si Phan Do sub o luna incredibil de mare si de rotunda reflectata in uriasul Mekong.
Un cort mic si stramt sus la 5300m in mijlocul furtunii de zapada. Bucuria de a avea pe cineva langa tine. Placerea simpla a unui ceai cald care atunci a parut cel mai de pret lucru din lume.
O plaja pustie undeva in sudul Frantei si doar noi doi pe o stanca. Mancand un pui la rotisor, o bagheta si rosii de Carrefour. Si o mare albastra si calda doar pentru noi
Stau cu ochii beliti in zare si visez. La lucruri care au fost. La lucruri care poate vin.
Rutina te omoara. Moartea inceata si sigura a viselor, a ideilor. Ma uit in jur. Oamenii sunt multumiti cu rutina. Le ofera siguranta si confort. Ca vacile pe care le urmaresc cand merg la turele de MTB - dimineata pleaca cuminti catre pasune. N-au nevoie de cioban - stiu si singure unde sa mearga. Mananca cuminti, rumega, dorm si seara refac multumite drumul de intoarcere.
Sau sportivii. Rutina lor e mai cumplita ca a vacilor. Si de-aia nu mai scriu. Nu mai puteam vorbi cu cineva decat despre timpi, parametrii si antrenamente. Sportivii sunt de o simplitate in gandire dezarmanta.
Stau cu ochii beliti in zare si mi-e greata de toata rutina. De data asta e impetuos necesar sa plec pe o perioada mai lunga ca sa nu o iau razna.
Dar pana atunci trebuie sa duc rutina la perfectiune. Vreau sa castig un concurs. Singurul care ma intereseaza de trei ani. Si pe cat de mult urasc rutina, pe atat de maniacal devin cand imi intra o idee in cap.
Si dupa aceea o sa plecam peste mari si tari. Departe.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu