Data: 19.08.17
Participanti: Alex
Locatie: Fagaras
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
2 portii de buritos cu orez, jumatate de pui cu o portie mare de cartofi prajiti, 2 ecleruri, o Cola. Dupa 4 zile inca trag ponoasele dupa concurs. Cam asa stiu daca a fost un concurs serios. Cat timp imi ia dupa sa imi revin. De 4 nopti dorm cate 10 ore si mananc cat o armata intreaga.
A fost un concurs bun.
Nu prea ma mai intereseaza concursurile de vreo 2 ani. Iar cele care ma intereseaza trebuie sa aiba ceva de "spus".
2x2 e altceva. 45km cu 4200m diferenta de nivel. E "varful".
Are si un ingredient esential care ma atrage: nu e alergabil. Acelasi motiv m-a facut sa particip si la Retezat Maraton anul trecut. Aceste 2 concursuri sunt superbe: sunt la munte, sunt pe munte, sunt tehnice, sunt grele, sunt lungi.
Nu pot sa zic ca am visat la acest moment, ca m-am pregatit special pentru el. O serie de evenimente neprevazute si nedorite de la inceputul verii oricum mi-ar fi futut planul de antrenament.
Cumva am invatat ca nu e de mine sa imi fac planuri de antrenament sau sa ma uit in perspectiva pe mai mult de maxim o luna. E fara sens. Invariabil se va intampla ceva care sa iti futa planul.
E si motivul pentru care voi participa la urmatorul ultramaraton si la Iron Man fara un plan prealabil. Dus de vant si cum se nimereste.
In continuare alerg cand am timp si chef. Mai nou mai mult alerg - mi-a disparut cheful de bicicleta, in special de cursiera.
Revenind la subiectul blog-ului, stiam ca pentru 2x2 imi trebuie in primul rand plamani. Aclimatizare cu altitudinea.
Asa ca in concediul de aproape 5 saptamani am incercat sa ajung cat mai des si cat mai mult la peste 3000m in Pirinei si in Alpi. Sunt convins ca a fost elementul cheie care a facut diferenta in timpul concursului.
Cand nu ai antrenament incepi sa te agheti de orice speranta: echipament, plan, alimentatie.
In teorie am pregatit elementele acestea ca pentru nici un alt concurs.
In practica...
Fata lui Lupsa e lipita de geamul masinii si striga:
"- Alex! Alex!"
"- Taci in pula mea si lasa-ma sa dorm!!!"
"....-Hai ma Alex"
"- Lasa-ma sa dorm!"
"- E 5.30, Alex"
Pusesem aiurea ceasul sa sune. Sar din sac si din masina.
Lupsa se chinuie sa imi indese mancare in gura in timp ce eu ma chinui sa ma imbrac. Nu mai apuc sa manac, imi uit bidonul cu apa, nu apuc nici sa ma trezesc.
Asta inseamna planning...
Oricum fara Lupsa, nici macar nu ar fi existat concurs.
Chiaun de somn si inghetat ca un pui ajung la linia de start.
La concursul asta m-am interesat pentru prima data care sunt termenii limita pentru punctele intermediare. Nu te risti... Nu am mai concurat de ceva vreme, dracu' stie cum mai merg.
Nu am obiective nici de timp (ca nu am nici un fel de timpi de referinta fiind prima data aici), nu vreau nici un loc.
E cumva atipic - e un concurs fara scop precis. Ceva de genul sa imi demonstrez ca mai pot. Si pentru asta il alegi pe cel mai greu concurs din meniu.
Se da startul.
Nu stiu traseul decat din amintiri. Nu am o strategie facuta pe portiuni.
Insa am avut tot timpul o "linie de aur" pe care am urmat-o neclintit: sa nu cumva sa ma apropii de limita. Sa trag de mine doar atat cat inca mai pot da din gura, gandi cat de cat, lua decizii. Sub nici o forma sa nu ma apropi de limita.
Am pornit tare ca asa au pornit toti. Prima e urcarea in Capra.
Am franat cat sa imi tin sub control respiratia.
E interesant: la suprafata chiar am pornit fara nici un obiectiv. Nu ma interesa cine participa, ce timpi se scot, si alte chestii competitionale.
In subconstient insa nu se schimba nimic, niciodata...
In curand cei din fata au devenit "inamici". Cei din spate "vanatori". Timpul "dusman".
Nu contest, probabil chiar exista din astia Zen care merg la concursuri doar de placerea muntelui si a mai stiu eu ce. Nu inteleg de ce dracu merg la concursuri, dar ma rog, fiecare cu pizda masii...
Asa ca din Capra am intrat in concurs.
Nu imi convenea (din simplul motiv ca nu eram pregatit de asta) sa alerg. Dar toti au inceput sa alerge catre lac. Si dupa aia pe urcarea aia usoara.
Urasc sa fiu depasit. Nu ma deranjeaza asa de tare ca am concurenti in fata, dar urasc sa fiu ajuns si depasit. E ca si cand cineva se caca pe munca ta.
Asa ca alerg...
Suntem un sir interminabil de oameni care se intind pe creasta.
Ca in multe alte situatii, portiunile tehnice ma ajuta.
"Secer" (alt termen venit din acelasi subconstient combativ) cu nemiluita pe urcarea catre Fereastra Zmeilor.
Traverseul cat de cat tehnic ma ajuta.
Ma terorizeaza bucatile cat de cat alergabile si coborarile. Abia astept sa vina urcusurile pieptise si portiunile tehnice.
Car dupa mine o temere mare: o glezna busita in Pirinei cand o caram pe Ana in spate. S-a futut rau glezna atunci, punand sub semnul intrebarii daca iau startul.
De fapt si asta e un fel de a zice. Stiam ca iau oricum startul indiferent de cat de distrusa e glezna si in cel mai rau caz abandonez dupa ce o fac varza.
Sunt constient ca suna complet tampit si ca nu e urma de logica in acest plan. Dar cum spuneam, unele lucruri nu se schimba niciodata.
Oricum, pe coborari am mers mai mult decat precaut si cu atentia super marita exact din cauza acelei glezne.
Semne de oboseala a inceput sa dea destul de timpuriu, cam dupa Fereastra Zmeilor. Eram decis sa merg pana nu mai pot calca si dupa aia sa abandonez.
Dar oricum eram super-mega-giga focusat pe coborari sa nu calc stramb.
Apa n-am la mine ca am uitat bidonul la masina. de mancat n-am apucat sa mananc. Constant arunc in mine jeleuri cu Cola de la PowerBar. Sper sa tina de foame si de energizare.
Destul de schiop ajung la Podul Giurgiului. Nu sunt multumit cu ce gasesc acolo, dar n-am ce comenta - scrie clar in regulament ca trebuie sa poti sa te autosustii in cursa.
De aici iarasi se alearga putin si perspectiva abandonului din cauza durerilor in glezna devine tot mai pregnanta.
Pana aici situatia a fost destul de monotona: castigam pe urcari, eram ajuns si depasit pe coborari si pe "plat". Sau ma rog - unde se putea alerga.
Se formase deja un pluton din care faceam parte si unde practicam "jocul asta".
Situatia avea sa se schimbe de la baza Vistei.
O urcare serioasa, cum imi place. Glezna fie amortise, fie se incalzise, dar nu mai durea.
Trecusera deja vreo 12km si vreo 1800m - timp suficient ca toti "vitejii" de la start sa fi ramas deja de caruta.
Aici "am apasat" prima data pe aceeleratie. Stiam ca la deal merg mai bine decat tot plutonul meu. Doar ca trebuia sa merg suficient de bine cat sa nu fiu ajuns pe coborari.
E ceva deja timp de cand merg impreuna cu un tip. Nu vorbeste nimic, doar sta acolo in spatele meu. I-am zis de cateva ori sa se duca, dar n-a zis nimic. Sta acolo ca o umbra.
Din cand in cand ii mai zic cate ceva, dar nu raspunde. Doar ma urmareste in liniste.
Trece Moldoveanu si primul "hop" al cursei.
Chiar daca amintirile mele sunt vechi, inca imi mai amintesc zona. Stiam de acasa ca primul hop adevarat al cursei era varful Mircii pe sensul de intoarcere.
Impreuna cu "umbra" mea coboram Vistea, alergam pe curbele de nivel si ne apropiem de punctul de alimentare.
Am incetinit intentionat cu mult inainte de punct. Mananc bine, imi trag suflul, imi limepezec mintea putina.
"Atacul Mircii" a decurs perfect. In varf din tot plutonul mai ramasesem doar eu si "umbra" mea.
Mi-era clar ca daca nu clachez, nici nu o sa ii mai vad pe cei din spate pana la finish.
Cum in fata nu se mai vedea nimeni, grija competitiei a inceput sa dispara si foarte ciudat dar am devenit super relaxat si bine dispus.
Am inceput sa vorbesc tot mai mult cu "umbra". La un moment dat mi-am dat seama ca nu e roman. Sau ma rog, ca nu stie foarte bine romaneste. Asta nu m-a impiedicat sa vorbesc.
Mergea pe plat si la vale infinit mai bine ca mine. Nu inteleg de ce nu m-a depasit. Faceam echipa buna la deal. parea ca prefera sa ma lase in fata ca sa ii dau ritmul. Nu m-a deranjat deloc, dimpotriva.
Ziua era calda. Cam ca un blestem pentru toate boscorodelile mele cu frigul. Era prea cald. Si eu eram prea fara apa. N-am crezut ca o sa blestem caldura...
Multe nu tin minte pana am ajuns iarasi in Capra. Urcarea pe varf mi-a displacut total. Am inceput sa vociferez cu voce tare. Bag seama ca eram obosit.
Aceeasi strategie prevedea sa nu ma opresc nici macar o secunda la deal. Pasi mici, foarte mici, dar nu te opresti deloc. Si sa folosesc betele alea.
Chiar nu imi imaginez cum reuseste cineva sa faca asa traseu fara bete. Si de ce ar face de fapt asa ceva? Nu isi iubeste genunchii pe coborari? Isi uraste gambele la deal? Ma rog...fiecare cu masochismul lui.
Dupa Capra iarasi se alearga. "Umbra" o ia inainte. Mi-e cam clar ca nu il mai prind.
Dar "calcaiul" concursului e Laita. Atunci cand revii de pe Negoiu. La dus prind din nou "umbra" si urcam impreuna.
Coboram la Caltun, bem apa din lac si de-acolo ii dau "blana". Pe urcarea din Caltun pana pe Negoiu, nici chiar "umbra" nu mai poate tine pasul.
Mi-era clar ca am terminat concursul. Ca l-am terminat in timp bun. Ca sunt pe un loc pe care nici macar nu as fi visat.
Nu ma uit la ceas ca sa nu pun presiune.
Urc furibund catre Negoiu.
Coborarea inapoi la Caltun e insa departe de a fi buna. Pe intoarcere vad ca plutonul de care scapasem acuma vreo 5 ore pe Mircii inca exista. Si se apropia.
Nu am putut schimba nimic pe coborare. Parea ca lipseste si motivatia si putinta.
La Caltun ma opresc sa beau iarasi apa. Ma ajunge "umbra" si se opreste sa ma astepte. In spatele ei e deja tot plutonul de vreo 7-8 concurenti.
"Na, ma coaie...Mai esti smecher acuma? Iar te-ai imbatat cu apa rece (de Caltun). Iar ai muit-o la final."
Din fericire urmeaza Laita aia. La fel ca pe Mircii, am urcat ca dementul aici. Nu m-am uitat in spate decat dupa ce terminasem si coborarea. Inca nu ajunsese nimeni in varf...
De data asta am inceput sa si cobor. Riscant, repede. Nenatural pentru mine. Cam ca in facultate cand imi placea sa alerg ca nebunul pe bolovanii din Retezat. Doar ca din facultate a trecut mult. Din Laita n-am alergat - m-am pravalit.
Si de aici pana la final am alergat in continuu. Am mai oprit doar cat sa sug vreo 5 pahare de Cola in punctul de alimentare.
Pe coborarea din Capra la finish cred ca am atins doar de vreo 2-3 ori solul. In rest am zburat. Se rupe glezna? Asta e... Dar macar sa simt ca traiesc :).
9.43 timpul dupa care am trecut linia de sosire la 2x2. Locul 17 general.
Un timp si un loc de care sunt foarte multumit. Un concurs in care am mers "destept" chiar daca am pornit cu stangul si am avut o glezna sugubeata.
E clar ca atata timp cat nu e vorba de alergare pura, pot sa imi continui regimul de "non antrenament" si voi face fata cu brio la genul asta de concursuri.
Concursul a fost frumos prin prisma ca mi-a mers bine. N-am vazut nimic, nu ca m-ar fi interesat ceva. Am fost in Fagaras de suficiente ori incat sa nu ma intereseze peisajul. Organizarea nu m-a impresionat, nu m-a dezamagit.
Cu siguranta revin la anul cu top 10 ca scop declarat.
A fost intreresant si prin prisma ca, chiar daca numarul concursurilor a scazut radical in ultimii ani, nimic in mentalitate nu s-a schimbat.
Ca e bine, ca e rau, asta sunt. Si sigur nu mai pot sa ma schimb.
Urmeaza peste 2 saptamani primul meu ultra. De prisos sa zic ca cel mai lung antrenament a fost de fapt cursa 2x2 si pana la ultra nu am de gand sa mai alerg.
De ce merg? Partea "buna" din mine se minte ca o fac pentru a-mi depasi limitele si alte bla bla-uri din astea. Partea "rea" stie ca merg pentru a vedea pe cati poate intrece fara antrenament si pentru a ma putea lauda dupa.
Si chiar nu stiu care din cele doua parti are pondere mai mare...
Participanti: Alex
Locatie: Fagaras
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
2 portii de buritos cu orez, jumatate de pui cu o portie mare de cartofi prajiti, 2 ecleruri, o Cola. Dupa 4 zile inca trag ponoasele dupa concurs. Cam asa stiu daca a fost un concurs serios. Cat timp imi ia dupa sa imi revin. De 4 nopti dorm cate 10 ore si mananc cat o armata intreaga.
A fost un concurs bun.
Nu prea ma mai intereseaza concursurile de vreo 2 ani. Iar cele care ma intereseaza trebuie sa aiba ceva de "spus".
2x2 e altceva. 45km cu 4200m diferenta de nivel. E "varful".
Are si un ingredient esential care ma atrage: nu e alergabil. Acelasi motiv m-a facut sa particip si la Retezat Maraton anul trecut. Aceste 2 concursuri sunt superbe: sunt la munte, sunt pe munte, sunt tehnice, sunt grele, sunt lungi.
Nu pot sa zic ca am visat la acest moment, ca m-am pregatit special pentru el. O serie de evenimente neprevazute si nedorite de la inceputul verii oricum mi-ar fi futut planul de antrenament.
Cumva am invatat ca nu e de mine sa imi fac planuri de antrenament sau sa ma uit in perspectiva pe mai mult de maxim o luna. E fara sens. Invariabil se va intampla ceva care sa iti futa planul.
E si motivul pentru care voi participa la urmatorul ultramaraton si la Iron Man fara un plan prealabil. Dus de vant si cum se nimereste.
In continuare alerg cand am timp si chef. Mai nou mai mult alerg - mi-a disparut cheful de bicicleta, in special de cursiera.
Revenind la subiectul blog-ului, stiam ca pentru 2x2 imi trebuie in primul rand plamani. Aclimatizare cu altitudinea.
Asa ca in concediul de aproape 5 saptamani am incercat sa ajung cat mai des si cat mai mult la peste 3000m in Pirinei si in Alpi. Sunt convins ca a fost elementul cheie care a facut diferenta in timpul concursului.
Cand nu ai antrenament incepi sa te agheti de orice speranta: echipament, plan, alimentatie.
In teorie am pregatit elementele acestea ca pentru nici un alt concurs.
In practica...
Fata lui Lupsa e lipita de geamul masinii si striga:
"- Alex! Alex!"
"- Taci in pula mea si lasa-ma sa dorm!!!"
"....-Hai ma Alex"
"- Lasa-ma sa dorm!"
"- E 5.30, Alex"
Pusesem aiurea ceasul sa sune. Sar din sac si din masina.
Lupsa se chinuie sa imi indese mancare in gura in timp ce eu ma chinui sa ma imbrac. Nu mai apuc sa manac, imi uit bidonul cu apa, nu apuc nici sa ma trezesc.
Asta inseamna planning...
Oricum fara Lupsa, nici macar nu ar fi existat concurs.
Chiaun de somn si inghetat ca un pui ajung la linia de start.
La concursul asta m-am interesat pentru prima data care sunt termenii limita pentru punctele intermediare. Nu te risti... Nu am mai concurat de ceva vreme, dracu' stie cum mai merg.
Nu am obiective nici de timp (ca nu am nici un fel de timpi de referinta fiind prima data aici), nu vreau nici un loc.
E cumva atipic - e un concurs fara scop precis. Ceva de genul sa imi demonstrez ca mai pot. Si pentru asta il alegi pe cel mai greu concurs din meniu.
Se da startul.
Nu stiu traseul decat din amintiri. Nu am o strategie facuta pe portiuni.
Insa am avut tot timpul o "linie de aur" pe care am urmat-o neclintit: sa nu cumva sa ma apropii de limita. Sa trag de mine doar atat cat inca mai pot da din gura, gandi cat de cat, lua decizii. Sub nici o forma sa nu ma apropi de limita.
Am pornit tare ca asa au pornit toti. Prima e urcarea in Capra.
Am franat cat sa imi tin sub control respiratia.
E interesant: la suprafata chiar am pornit fara nici un obiectiv. Nu ma interesa cine participa, ce timpi se scot, si alte chestii competitionale.
In subconstient insa nu se schimba nimic, niciodata...
In curand cei din fata au devenit "inamici". Cei din spate "vanatori". Timpul "dusman".
Nu contest, probabil chiar exista din astia Zen care merg la concursuri doar de placerea muntelui si a mai stiu eu ce. Nu inteleg de ce dracu merg la concursuri, dar ma rog, fiecare cu pizda masii...
Asa ca din Capra am intrat in concurs.
Nu imi convenea (din simplul motiv ca nu eram pregatit de asta) sa alerg. Dar toti au inceput sa alerge catre lac. Si dupa aia pe urcarea aia usoara.
Urasc sa fiu depasit. Nu ma deranjeaza asa de tare ca am concurenti in fata, dar urasc sa fiu ajuns si depasit. E ca si cand cineva se caca pe munca ta.
Asa ca alerg...
Suntem un sir interminabil de oameni care se intind pe creasta.
Ca in multe alte situatii, portiunile tehnice ma ajuta.
"Secer" (alt termen venit din acelasi subconstient combativ) cu nemiluita pe urcarea catre Fereastra Zmeilor.
Traverseul cat de cat tehnic ma ajuta.
Ma terorizeaza bucatile cat de cat alergabile si coborarile. Abia astept sa vina urcusurile pieptise si portiunile tehnice.
Car dupa mine o temere mare: o glezna busita in Pirinei cand o caram pe Ana in spate. S-a futut rau glezna atunci, punand sub semnul intrebarii daca iau startul.
De fapt si asta e un fel de a zice. Stiam ca iau oricum startul indiferent de cat de distrusa e glezna si in cel mai rau caz abandonez dupa ce o fac varza.
Sunt constient ca suna complet tampit si ca nu e urma de logica in acest plan. Dar cum spuneam, unele lucruri nu se schimba niciodata.
Oricum, pe coborari am mers mai mult decat precaut si cu atentia super marita exact din cauza acelei glezne.
Semne de oboseala a inceput sa dea destul de timpuriu, cam dupa Fereastra Zmeilor. Eram decis sa merg pana nu mai pot calca si dupa aia sa abandonez.
Dar oricum eram super-mega-giga focusat pe coborari sa nu calc stramb.
Apa n-am la mine ca am uitat bidonul la masina. de mancat n-am apucat sa mananc. Constant arunc in mine jeleuri cu Cola de la PowerBar. Sper sa tina de foame si de energizare.
Destul de schiop ajung la Podul Giurgiului. Nu sunt multumit cu ce gasesc acolo, dar n-am ce comenta - scrie clar in regulament ca trebuie sa poti sa te autosustii in cursa.
De aici iarasi se alearga putin si perspectiva abandonului din cauza durerilor in glezna devine tot mai pregnanta.
Pana aici situatia a fost destul de monotona: castigam pe urcari, eram ajuns si depasit pe coborari si pe "plat". Sau ma rog - unde se putea alerga.
Se formase deja un pluton din care faceam parte si unde practicam "jocul asta".
Situatia avea sa se schimbe de la baza Vistei.
O urcare serioasa, cum imi place. Glezna fie amortise, fie se incalzise, dar nu mai durea.
Trecusera deja vreo 12km si vreo 1800m - timp suficient ca toti "vitejii" de la start sa fi ramas deja de caruta.
Aici "am apasat" prima data pe aceeleratie. Stiam ca la deal merg mai bine decat tot plutonul meu. Doar ca trebuia sa merg suficient de bine cat sa nu fiu ajuns pe coborari.
E ceva deja timp de cand merg impreuna cu un tip. Nu vorbeste nimic, doar sta acolo in spatele meu. I-am zis de cateva ori sa se duca, dar n-a zis nimic. Sta acolo ca o umbra.
Din cand in cand ii mai zic cate ceva, dar nu raspunde. Doar ma urmareste in liniste.
Trece Moldoveanu si primul "hop" al cursei.
Chiar daca amintirile mele sunt vechi, inca imi mai amintesc zona. Stiam de acasa ca primul hop adevarat al cursei era varful Mircii pe sensul de intoarcere.
Impreuna cu "umbra" mea coboram Vistea, alergam pe curbele de nivel si ne apropiem de punctul de alimentare.
Am incetinit intentionat cu mult inainte de punct. Mananc bine, imi trag suflul, imi limepezec mintea putina.
"Atacul Mircii" a decurs perfect. In varf din tot plutonul mai ramasesem doar eu si "umbra" mea.
Mi-era clar ca daca nu clachez, nici nu o sa ii mai vad pe cei din spate pana la finish.
Cum in fata nu se mai vedea nimeni, grija competitiei a inceput sa dispara si foarte ciudat dar am devenit super relaxat si bine dispus.
Am inceput sa vorbesc tot mai mult cu "umbra". La un moment dat mi-am dat seama ca nu e roman. Sau ma rog, ca nu stie foarte bine romaneste. Asta nu m-a impiedicat sa vorbesc.
Mergea pe plat si la vale infinit mai bine ca mine. Nu inteleg de ce nu m-a depasit. Faceam echipa buna la deal. parea ca prefera sa ma lase in fata ca sa ii dau ritmul. Nu m-a deranjat deloc, dimpotriva.
Ziua era calda. Cam ca un blestem pentru toate boscorodelile mele cu frigul. Era prea cald. Si eu eram prea fara apa. N-am crezut ca o sa blestem caldura...
Multe nu tin minte pana am ajuns iarasi in Capra. Urcarea pe varf mi-a displacut total. Am inceput sa vociferez cu voce tare. Bag seama ca eram obosit.
Aceeasi strategie prevedea sa nu ma opresc nici macar o secunda la deal. Pasi mici, foarte mici, dar nu te opresti deloc. Si sa folosesc betele alea.
Chiar nu imi imaginez cum reuseste cineva sa faca asa traseu fara bete. Si de ce ar face de fapt asa ceva? Nu isi iubeste genunchii pe coborari? Isi uraste gambele la deal? Ma rog...fiecare cu masochismul lui.
Dupa Capra iarasi se alearga. "Umbra" o ia inainte. Mi-e cam clar ca nu il mai prind.
Dar "calcaiul" concursului e Laita. Atunci cand revii de pe Negoiu. La dus prind din nou "umbra" si urcam impreuna.
Coboram la Caltun, bem apa din lac si de-acolo ii dau "blana". Pe urcarea din Caltun pana pe Negoiu, nici chiar "umbra" nu mai poate tine pasul.
Mi-era clar ca am terminat concursul. Ca l-am terminat in timp bun. Ca sunt pe un loc pe care nici macar nu as fi visat.
Nu ma uit la ceas ca sa nu pun presiune.
Urc furibund catre Negoiu.
Coborarea inapoi la Caltun e insa departe de a fi buna. Pe intoarcere vad ca plutonul de care scapasem acuma vreo 5 ore pe Mircii inca exista. Si se apropia.
Nu am putut schimba nimic pe coborare. Parea ca lipseste si motivatia si putinta.
La Caltun ma opresc sa beau iarasi apa. Ma ajunge "umbra" si se opreste sa ma astepte. In spatele ei e deja tot plutonul de vreo 7-8 concurenti.
"Na, ma coaie...Mai esti smecher acuma? Iar te-ai imbatat cu apa rece (de Caltun). Iar ai muit-o la final."
Din fericire urmeaza Laita aia. La fel ca pe Mircii, am urcat ca dementul aici. Nu m-am uitat in spate decat dupa ce terminasem si coborarea. Inca nu ajunsese nimeni in varf...
De data asta am inceput sa si cobor. Riscant, repede. Nenatural pentru mine. Cam ca in facultate cand imi placea sa alerg ca nebunul pe bolovanii din Retezat. Doar ca din facultate a trecut mult. Din Laita n-am alergat - m-am pravalit.
Si de aici pana la final am alergat in continuu. Am mai oprit doar cat sa sug vreo 5 pahare de Cola in punctul de alimentare.
Pe coborarea din Capra la finish cred ca am atins doar de vreo 2-3 ori solul. In rest am zburat. Se rupe glezna? Asta e... Dar macar sa simt ca traiesc :).
9.43 timpul dupa care am trecut linia de sosire la 2x2. Locul 17 general.
Un timp si un loc de care sunt foarte multumit. Un concurs in care am mers "destept" chiar daca am pornit cu stangul si am avut o glezna sugubeata.
E clar ca atata timp cat nu e vorba de alergare pura, pot sa imi continui regimul de "non antrenament" si voi face fata cu brio la genul asta de concursuri.
Concursul a fost frumos prin prisma ca mi-a mers bine. N-am vazut nimic, nu ca m-ar fi interesat ceva. Am fost in Fagaras de suficiente ori incat sa nu ma intereseze peisajul. Organizarea nu m-a impresionat, nu m-a dezamagit.
Cu siguranta revin la anul cu top 10 ca scop declarat.
A fost intreresant si prin prisma ca, chiar daca numarul concursurilor a scazut radical in ultimii ani, nimic in mentalitate nu s-a schimbat.
Ca e bine, ca e rau, asta sunt. Si sigur nu mai pot sa ma schimb.
Urmeaza peste 2 saptamani primul meu ultra. De prisos sa zic ca cel mai lung antrenament a fost de fapt cursa 2x2 si pana la ultra nu am de gand sa mai alerg.
De ce merg? Partea "buna" din mine se minte ca o fac pentru a-mi depasi limitele si alte bla bla-uri din astea. Partea "rea" stie ca merg pentru a vedea pe cati poate intrece fara antrenament si pentru a ma putea lauda dupa.
Si chiar nu stiu care din cele doua parti are pondere mai mare...
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu