Lucrurile au luat-o razna dupa tura de 2BE 2017.
La inceput a cedat spatele. Dar a cedat rau. Statul in picioare nu mai era o optiune. Am ajuns sa nu mai fiu in stare sa conduc din cauza durerilor.
RMN-ul a aratat ca as fi ipohondru in prima faza. La faza a doua nu am ajuns ca treburile au inceput sa se precipite.
Pe cand m-a lasat un pic spatele, a cedat cervicalul . Acuma nici macar dormitul nu mai era o optiune.
Am culminat cu niste crize abominabile in care faceam ture prin casa gemand sau stand in genunchi de durere.
Retrospectiv imi dau seama ce s-a mai "distrat" Elena cand ma vedea asa.
Pe masura ce faceam controale si nu ieasea nimic, durerile au cedat.
Am trecut si printr-o faza cu o prezumtiva intercostala, faza in care si mancatul devenise un efort.
Picatura care a umplut paharul a fost cand am observat ca nu mai pot sa fac nici un fel de efort fara a gafai ca un porc la taiere. Urcatul pana la etajul 2 devenise o aventura in sine. Cu greu si cu tabere intemediare la fiecare etaj ajungeam pana la servici.
In prima faza a fost acuzat astmul bronsic - am si antecedente in familie.
Norocul meu a fost in doctorita aia de la pneumo care a inceput sa "miroasa" altceva. Pana la urma ea m-a si salvat.
Eram cu Horia si am vrut sa dam o tura pana la Crucea Alba in Herculane. Am clacat in primele cateva sute de metri. Medicamentul de astm nu a avut nici un efect.
Pneumoloaga m-a trimis la Urgente.
Banuiesc ca si saptamanile de pana la Urgente m-au "ros". Adica devine destul de ciudat si frustrant sa te trezesti handicapat. Si prin asta inteleg sa nu mai pot sa fac ce faceam inainte - banuiesc ca exista milioane de cazuri mult mai grave. Dar pe mine sincer ma interesa strict persoana mea.
Dar nu in saptamanile alea s-a nascut frica. Nici cand am ajuns la Urgente.
Paradoxal frica nu s-a nascut nici cand m-au internat brusc.
"- Dar ce am?"
"- Infarct. La plamani. Ca sa intelegi si tu"
Aveam de fapt tromboza pulmonara - un cheag de sange imi bloca o artera de la plamani.
Frica nu s-a nascut nici cand mi s-a explicat de nenumarate ori cat am fost de norocos ca cheagurile alea au trecut prin inima fara sa se opreasca. Sau ca nu au ajuns la creier.
Nope. Frica nu s-a nascut atunci. Eu chiar cred ca mie nu mi se poate intampla nimic. Ca scap din orice. Oricand. De oricate ori.
Frica s-a nascut cand am realizat ca cei dragi din jurul meu sufera mai mult decat mine. Pentru mine.
Groaza a aparut cand am inceput sa inteleg ca poate nu toti cei dragi mie gandesc la fel cum gandesc eu. Teroarea a pus stapanire cand am inceput sa realizez ca si lor li se poate intampla ceva rau.
Abia aia a fost ziua in care intr-adevar s-a nascut frica...
Intre timp eu am scapat. Ca de obicei. Fara sechele. Fara restrictii. Cu o pilula pe zi pentru restul vietii ca sa tina mutantul din mine la linie de plutire - e vorba de o mutatie genetica pe linia de coagulare.
Dar in urma a ramas frica...
La inceput a cedat spatele. Dar a cedat rau. Statul in picioare nu mai era o optiune. Am ajuns sa nu mai fiu in stare sa conduc din cauza durerilor.
RMN-ul a aratat ca as fi ipohondru in prima faza. La faza a doua nu am ajuns ca treburile au inceput sa se precipite.
Pe cand m-a lasat un pic spatele, a cedat cervicalul . Acuma nici macar dormitul nu mai era o optiune.
Am culminat cu niste crize abominabile in care faceam ture prin casa gemand sau stand in genunchi de durere.
Retrospectiv imi dau seama ce s-a mai "distrat" Elena cand ma vedea asa.
Pe masura ce faceam controale si nu ieasea nimic, durerile au cedat.
Am trecut si printr-o faza cu o prezumtiva intercostala, faza in care si mancatul devenise un efort.
Picatura care a umplut paharul a fost cand am observat ca nu mai pot sa fac nici un fel de efort fara a gafai ca un porc la taiere. Urcatul pana la etajul 2 devenise o aventura in sine. Cu greu si cu tabere intemediare la fiecare etaj ajungeam pana la servici.
In prima faza a fost acuzat astmul bronsic - am si antecedente in familie.
Norocul meu a fost in doctorita aia de la pneumo care a inceput sa "miroasa" altceva. Pana la urma ea m-a si salvat.
Eram cu Horia si am vrut sa dam o tura pana la Crucea Alba in Herculane. Am clacat in primele cateva sute de metri. Medicamentul de astm nu a avut nici un efect.
Pneumoloaga m-a trimis la Urgente.
Banuiesc ca si saptamanile de pana la Urgente m-au "ros". Adica devine destul de ciudat si frustrant sa te trezesti handicapat. Si prin asta inteleg sa nu mai pot sa fac ce faceam inainte - banuiesc ca exista milioane de cazuri mult mai grave. Dar pe mine sincer ma interesa strict persoana mea.
Dar nu in saptamanile alea s-a nascut frica. Nici cand am ajuns la Urgente.
Paradoxal frica nu s-a nascut nici cand m-au internat brusc.
"- Dar ce am?"
"- Infarct. La plamani. Ca sa intelegi si tu"
Aveam de fapt tromboza pulmonara - un cheag de sange imi bloca o artera de la plamani.
Frica nu s-a nascut nici cand mi s-a explicat de nenumarate ori cat am fost de norocos ca cheagurile alea au trecut prin inima fara sa se opreasca. Sau ca nu au ajuns la creier.
Nope. Frica nu s-a nascut atunci. Eu chiar cred ca mie nu mi se poate intampla nimic. Ca scap din orice. Oricand. De oricate ori.
Frica s-a nascut cand am realizat ca cei dragi din jurul meu sufera mai mult decat mine. Pentru mine.
Groaza a aparut cand am inceput sa inteleg ca poate nu toti cei dragi mie gandesc la fel cum gandesc eu. Teroarea a pus stapanire cand am inceput sa realizez ca si lor li se poate intampla ceva rau.
Abia aia a fost ziua in care intr-adevar s-a nascut frica...
Intre timp eu am scapat. Ca de obicei. Fara sechele. Fara restrictii. Cu o pilula pe zi pentru restul vietii ca sa tina mutantul din mine la linie de plutire - e vorba de o mutatie genetica pe linia de coagulare.
Dar in urma a ramas frica...
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu