Daca as prinde pestisorul de aur acum i-as cere 3 dorinte:
- sa ma tina genunchiul si glezna
- sa fie cea mai infecta vreme posibila
- sa fie cat mai lunga si mai grea tura de bike...si sa ajungem la inceputul ei.
Luni, fotbal. Fac ce fac si mi se duce glezna. Perfect !!!!!!!!!
Marti: medic. Diagnostic:
Tendinita. Nu se poate....E a 4-a oara in 2 ani. Deja m-am resemnat cu diagnosticul asta. Mi se pare ca atunci cand nu stiu ce sa -mi zica ma diagnosticheaza cu tendinita. Asta inseamna suprasolicitarea tendoanelor. Solutie: evitarea suprasolicitarii. Futu-i mama ei de treaba...Peste tot scrie, tot fraierul stie: recuperarea este exact la fel de importanta ca si antrenamentul in sine. Am tras ca idiotul. Si acuma stau si ma vait...
Mai rau e ca doctorul imi spune senin ca am entorsa la glezna. Asta ar putea sa fie o problema mult mai mare ca tendinita.
Imi da un pumn de medicamente si imi zice sa stau pe curul meu. Iau ceva pilule de cai. Sau cum scrie in posologie - cai sau animale mici pentru probleme articulare". Poate am gresit cabinetul...
Nu pot sa fac mai nimic. Apar si listele de la Carpathian. Dupa cum analizase si Captain...Pare ma "ciudat" organizat ca anii trecuti si sunt mult mai putine echipe. Si nu mai sunt echipele "grele" din anii trecuti...Nimeni de-afara. Grindul nu are nici anul asta adversari.
De departe cea mai interesanta e echipa Vertical. Are 3 fete. Toate foste membre in echipe de top anii trecuti.
Ele si-au dat probabil seama de o chestie simpla: oricat nu ne-ar placea noua, Carpathian e concursul fetelor. Echipele care au fata in conditie fizica si psihica buna - reusesc sa termine cursa si sa fie pe primele locuri. Degeaba ceilalti 3 baieti sunt super pregatiti si fac ture in jurul ei, degeaba ei mai pot face 2 concursuri de genul asta, daca fata nu poate sau nu mai vrea - Mumu...Sau daca te accidentezi ca boul...
Nervii si frustarea datorate accidentarilor m-au facut sa ma uit in viitor....
Geiger 2008, Eco Explora 2008, Alubel, Terra Incognita 2009 : http://www.adventurerace.hr/eng/tic.html, si lista continua. De asemenea m-am uitat cam ce fac cei care sunt constant in fata noastra la concursuri. Numitorul comun pare a fi...triatlonul si ski-ul de tura. Asa ca am gasit si ceva concursuri de ski de tura pentru sezonul de iarna.
Cum zicea si Elena:"nu se termina totul cu concursul asta". Asta asa-i...Dar tot ea cita pe cineva:"A winner never quits, a quitter never wins". Cel mai usor lucru e sa renunti. Si odata ce-ai renuntat ....nu mai e cale de intoarcere: sti ca poti sa alegi si calea simpla. Pana acuma n-am renuntat niciodata...
Bere si WoW toata saptamana.
Sambata - acelasi antrenament. Dupa care vine Elena de la fitness -si ca iepurasul din banc:"Hai,hai,hai sa inotam".
Asta nu poate sa-mi faca rau. 2500m de inot si imi revine buna dispozitie. Ne echipam si ii dam bice in tura de bicicleta. 60km cu o medie orara de 28km. Din pacate nu pot sa alerg inca. Elena in schimb isi termina programul de triatlon.
Tura de bike a fost excelenta. A solicitat alte grupe musculare decat off road-ul si a fost nemaipomenita pentru cardio. Cum zicea si Nosu: antrenamente scurte si intense.
Duminica catarare si leneveala la Lipova.
Saptamana ce urmeaza e decisiva. Incep de azi antrenamentele zilnice. Ceilalti 3 coechipieri sunt peste mine ca si conditie fizica. N-am voie sa las echipa balta...
MTB Baia mare
Participanti: multi- Elena, Isvan Captain, Max, Pantani, Dorel, Alex
Perioada: 19.07.08 - 20.07.08
Locatia: Baia Mare
Sponsor: Adi Glavan si magazinul ParAlpin
Singurul lucru care conteaza cu adevarat la final : PRIETENII !!!!!!!!!!!!
Nu pot sa stau deoparte. Dupa o saptamana depresiva in care Elena m-a incurajat - vineri ma hotarasc sa particip totusi la maraton. Sper ca genunchiul va rezista.
Un nou membru in grup e Pantani din Lugoj - un om deosebit din toate punctele de vedere, nu numai ca sportiv. Acuma avem 2 campioni: Elena si Pantani. Adi Glavan l-a luat pe Pantani sub oblanduire si astlfel avem posibilitatea sa mergem impreuna la Baia Mare.
De asemenea Dorel il pescuieste din Arad pe Max, care e la prima participare la un concurs de acest gen. 6 persoane in 2 masini ne indreptam vineri dupa-amiaza spre Baia Mare. Prognoza meteo arata clar: frig si ploiae. Adica conditii de concurs.
Se face ora 22.30 cand ajungem acasa la Captain. Iesim pe seara in oras sa linistim sarpele din stomac. Captain ne duce undeva in centrul istoic din Baia Mare - taverna Millenium. Mancam copios intr-o ambianta deosebita dupa care facem joctiunea cu Dorel - ei n-au mai gasit centrul si-au mancat altundeva in oras.
Pentru cei ce nu-l cunosc: el este Dorel
Hotarati sa nu faca pana si sa nu se culce devreme
Inapoi la Captain acasa facem pregatirile si planurile pentru concursul de maine. Atmosfera de distractie si voie buna asa ca ne intindem destul de mult in noapte.
Dimineata ne gaseste destul de molatici. Incet, incet ne echipam, ultimele pregatirii si la 8.30 suntem gata de plecare. Baietii merg cu bicicletele pana la start pentru warm-up, Elena vine in spate cu masina. Pedalam in frecventa cei aproape 6km pana la linia de start pentru a ne incalzi.
Startul e din centru. Bun, incalzirea e facuta- dar ceva de bagat la mat?! Gasim un fast food - raman aici Pantani, Max si Dorel. Restul ne ostoim foamea cu banane de la ceva alimentara.
Si campionii sunt oameni - trebuie sa manance si ei !
Perioada: 19.07.08 - 20.07.08
Locatia: Baia Mare
Sponsor: Adi Glavan si magazinul ParAlpin
Singurul lucru care conteaza cu adevarat la final : PRIETENII !!!!!!!!!!!!
Nu pot sa stau deoparte. Dupa o saptamana depresiva in care Elena m-a incurajat - vineri ma hotarasc sa particip totusi la maraton. Sper ca genunchiul va rezista.
Un nou membru in grup e Pantani din Lugoj - un om deosebit din toate punctele de vedere, nu numai ca sportiv. Acuma avem 2 campioni: Elena si Pantani. Adi Glavan l-a luat pe Pantani sub oblanduire si astlfel avem posibilitatea sa mergem impreuna la Baia Mare.
De asemenea Dorel il pescuieste din Arad pe Max, care e la prima participare la un concurs de acest gen. 6 persoane in 2 masini ne indreptam vineri dupa-amiaza spre Baia Mare. Prognoza meteo arata clar: frig si ploiae. Adica conditii de concurs.
Se face ora 22.30 cand ajungem acasa la Captain. Iesim pe seara in oras sa linistim sarpele din stomac. Captain ne duce undeva in centrul istoic din Baia Mare - taverna Millenium. Mancam copios intr-o ambianta deosebita dupa care facem joctiunea cu Dorel - ei n-au mai gasit centrul si-au mancat altundeva in oras.
Pentru cei ce nu-l cunosc: el este Dorel
Hotarati sa nu faca pana si sa nu se culce devreme
Inapoi la Captain acasa facem pregatirile si planurile pentru concursul de maine. Atmosfera de distractie si voie buna asa ca ne intindem destul de mult in noapte.
Dimineata ne gaseste destul de molatici. Incet, incet ne echipam, ultimele pregatirii si la 8.30 suntem gata de plecare. Baietii merg cu bicicletele pana la start pentru warm-up, Elena vine in spate cu masina. Pedalam in frecventa cei aproape 6km pana la linia de start pentru a ne incalzi.
Startul e din centru. Bun, incalzirea e facuta- dar ceva de bagat la mat?! Gasim un fast food - raman aici Pantani, Max si Dorel. Restul ne ostoim foamea cu banane de la ceva alimentara.
Si campionii sunt oameni - trebuie sa manance si ei !
Si zi asa...banana are potasiu ?! Uite la Dorel cum beleste puiul ala! Eu de ce n-am voie ?
Continuam pregatirile - Xenofitul (la cata reclama le fac, ar trebui sa ma si sponsorizeze...). Pregatesc 2 bidoane cu amestec explosiva. Geluri si de data asta imi ia si ceva batoane energizante. Similar, poate cu mici variatiuni pentru ceilalti 6.
Un pic de chimie aici, un pic de chimie acolo...ca doar nu degeaba am evoluat de la alchimisti incoace!
Au inceput sa se stranga concurentii. La fete cel putin vedem figuri cunoscute, mai ales de la Carpathian. E si Grind-ul aici :) Vremea e exact cum am previzionat .....pe dracu....adica acuma e soare si o caldura de te coci.
Undeva in jurul orei 10.0 suntem toti aliniati la start. De data asta am si o strategie cu Captain si Isvan. De vreme ce suntem de valori apropiate, de ce sa numergem impreuna prima jumatate de concurs, dupa care fiecare sa traga cum poate?
Start !
Am pornit destul de prost. Nu prea am "sforta" -nu stiu exact de ce. Isvan e mult in fata. Incerc sa-l ajung. Iesim de pe sosea si intram pe un drum forestier. Aici - sauna. Dar nu asa, ziceai ca m-au bagat in cuptorul cu aburi de la o locomotiva antica. Il vad destul de in fata pe Isvan si incep sa galopez. Am respiratia unui pisic fugarit de un caine turbat. Si o tin asa pana in varful pantei unde impasibil Isvan se oprise sa ne astepte. Vine si Captain si pornim imreuna mai departe. Aici e un fel de platou, se termina dumul forestier si...incep cele mai nasoale 30 de minute ale mele pe bicicleta de cand ma dau.
Pentru inceput un push bike. Doar ca asta e pe noroi. Si ca sa fie treaba treaba - noroiul de aici e lutos. Aluneci pe el ca pe gheata. Se lipeste de tine si mai ales de cauciucuri. Dar, na push bike-ul e specialitatea noastra. Asa ca la deal merge. Ajungem in varf. Captain si Isvan o iau la vale.
Eu...zbor. La propriu. Nici n-am apucat sa fac 5m de coborare si-am zburat deja peste ghidon. Urmeaza 20 minute in care toti sfintii s-au pogorat pe pamant, anatomia corpului uman -in special zonele genitale au fost pe indelete studiate si toate astea in niste surprinzatoare constructii semantice. Nu tin minte sa fi urlat si injurat atata de foarte mult timp. Eram in pragul paroxismului. De ce? Pai sa vedem .... Eventual ca la fiecare cativa metri zburam in cap cu bicicleta peste mine ?! Si cadeam pe genunchiul beteag. Am rupt kilometrajul, am dat ghidonul peste cap de nu stiu cate ori. Eram din cap pana-n picioare o masa de lut vie. Am decoperit 1000 de moduri in care poti sa-ti contorsionezi corpul.Si de asemenea spre final deja gasisem pozitia aerodinamica pentru o aterizare cat de cat fara zdruncinaturi.
Lipsa totala de experienta pe noroi combinat cu o prostie crasa (din mai multe motive tin situl ridicat foarte sus - ceea ce pe coborare se dovedeste fatal) si cu o problema tehnica - a disparut frana pe spate; toate aste a m-au transformat din ciclist in planorist. Dealul ala l-am coborat literalmente in zbor, injurand din toti bojocii si cu lacrimi de furie. Categoric n-am mai fost asa nervos de mult timp.
Faptul ca nu mi-am rupt nimic il consider o adevarata minune.
Se vede CP1, unde cei de-acolo ma imbie cu banane si bauturi. Dar cum nu pot sa prea gandesc logic - continuu sa injur si sa urlu ca dementul. Imi cer scuze, nu aveam ceva personal cu ei - nu ei erau tinta injuraturilor.
Norocul meu a fost ca Isvan m-a asteptat cuminte la CP1. Daca nu era acolo, rupeam bicicleta si abandonam. Intr-un cor de injuraturi plec mai departe cu Isvan linistit in urma.
Suntem pe sosea. Incet, incet ma calmez. O coborare lunga si intram din nou pe forestier pentru urcarea cea mare. M-am linistit. Si ritmul a devenit ca de concurs ca sa zic asa. Il prindem din urma pe Captain si suntem din nou in formatie completa. Urmeaza o portiune frumoasa de urcare in care ne-am tras unul pe altul.
Aici s-a vazut cel mai bine cat de importanta e tehnologia. Daca fizic il consider pe Captain peste Isvan si mine, fara ajutorul tehnologiei omul se tara la propriu in spatele nostru. SPD-urile fac clar diferenta - una mare de tot. De asemenea fiecare gram in plus la bicicleta conteaza enorm.
Se termina urcusul normal si urmeaza push bike-ul. Unul destul de lung. Nu pot sa zic ca-l savurez, dar atata timp cat urc - sub orice forma - e bine. In varf Isvan vede ca suntem la mijlocul cursei asa ca de aici se desprinde de noi. Apare si Captain, care daca pe urcare se cam chinuia - aici zburda. Terorizat de ultima experienta cu coborarea - fac cea mai lasa portiune. Penibil. Sunt speriat ca de bombe. Chicken....
Ajung pe ceva plat si incerc sa-l prind pe Captain, dar el n-a stat pe loc. Mananc un gel, beau lichoarea roz si merg mai departe. Nu-mi dau seama daca merg bine sau prost ca nu mai am kilometraj. Urmeaza niste urcusuri succesive - il prind pe Captain. Trecem prin statiunea Izvoarele.
Peisaj de....MTB. Drumuri forestiere, dealuri impadurite, s.a.m.d. Nu sunt nici obosit, nici odihnit. Cam fara chef. Pe-aici se pare ca a trecut fostul raliu Dakkar - toate pietrele de pe forestier sunt rascolite - e o adevarata placere sa mergi pe-acolo: ca ma exprim elevat m-aim facut coaiele omleta.
CP3. Ne anunta ca avem 12km de coborare. Nu se poate...iara. Evident Captain o ia in fata. Na cacat...ca doar n-o sa fiu chicken si-acum. Daca el poate, pot si eu. Bine, OK, ma ajuta si drumul. Cel putin seamana cu o iluzie de forestier. Asa ca raman in coada lui Captain. A fost partea cea mai frumoasa din concurs. Adrenalina pura. Am pedalat amandoi ca dementii. Ridicati din sa si sarind din piatra in piatra am ajuns la CP4.
Aici intram iara pe traseul comun cu cei de la 50km. Da...apropo. Elena, Pantani si Max au participat la 50km. Restul la ceea ce initial au fost 100km, dar din cauza noroaielor s-a restrans la 75.324Km.
Si dai la deal. Nu ma gandesc decat la un lucru: o fi abandonat Elena ? Ca ei au de facut 2 ture de 25km. Si orice om dupa ce vede cum e prima tura, zice multumesc si se opreste. Categoric eu nu as fi inceput ce-a de-a 2 tura stiind ce ma asteapta.
Urcam. Noroi pana-n gat. De sus - ultima coborare spre Baia Mare. Doar ca mi-am invata lectia - situl jos. Acuma stau ca pe un Harley. De fapt urmeaza o succesiune de urcusuri si coborasuri. Coborarea se rezuma la a lasa picioarele de pe pedale pentru a putea sa-ti menti echilibrul si a alerga de fapt cu bicicleta intre picioare.Nu am mai zburat in cap niciodata. Celelate zeci de picaje in lateral nu se pun.
Isi aminteste si genunchiul ca ar fi cazul sa doara...da-l naibii.
Pe ultima portiune reusesc sa depasesc - ca un caine - un concurent. Omul mergea mai bine la vale, mi-a luat-o in fata cu greu si a incercat sa-si pastreze avantajul. Se vedea ca trage de el. As fi tras eu dar n-aveam de cine....
Se vede linia de sosire. E o curba si un organizator care ne face semn pe unde s-o luam. Baiatul din fata are ochelari, nu vede bine si incetineste un pic debusolat. Ghinion tata...Trec de el, ca un caine :) si il depasesc cu doua roti pe final.
Rezultate:
Elena: locul 2 - 50km fete.
Pantani: locul 4 - 50km baieti
Max: locul 10 - 50km baieti
Dorel: locul 10 - 100km baieti
Isvan: locul 13- 100km baieti
Captain: locul 14- 100km baieti
Alex: locul 15- 100km baieti
Elena si Pantani sunt "beliti" rau. Coborarile au lasat urme "adanci" pe ei.Si amandoi se rugau sa li se strice bicicleta pentru a avea un motiv sa abandoneze si sa nu inceapa a doua tura...
Pantani - poza pentru sponsor.
Uite asa am muscat din ei !
Poza de familie.
Campioana mea ! PS. E locul 2 chiar daca buturuga ei e mai mica. E mai groasa :)
O companie mai mult decat selecta pentru Carpathian. Ca s-o citam pe Andreea: "Bravo fetele!!!"
Per total a fost... o experienta.
Elena nu e multumita de timpul scos. Isvan a avut o zi buna si a mers foarte bine. Eu...atata am putut - nu prea am ce scuze sa invoc.
Si cel putin prin prisma a ceea ce vedem la fete am putea sa facem niste pronosticuri pentru primele 4-5 locuri de la Carpathian. Andreea de la Grind si Corina de la Nomad sunt pe podium la fete la 100km. Fara ceva surprize din strainatate, monopolul Grind continua si anul acesta :).
Spalam bicicletele, Kaufland si o aprovizionare seriaoasa pentru seara. Cina si ce urmeaza incheie o zi frumoasa. Povestim la "gura" dozelor de bere.
Cum se antreneaza unii....E Pantani. A pedalat cu 50km pana cand...s-a rupt lantul.
Dimineata ne trezim lenes si hotaram sa mergem la o baie pana la baraj. Il intrebam pe Captain cam cat e pana acolo: 20-30 minute cu bicicleta.
Pornim la pedalat. Mergem in pluton unul in spatele celuilalt. Ne dam seama ca erau de fapt 25-30km si nu minute... Acuma asta e. Pe malul lacului facem evident un push bike pana la locul secret a lui Captain. Nu prea avem timp sa ne bucuram de baie ca trebuie sa ne intoarcem.
La scaldat !
Intoarcerea a fost superba. Dorel si Pantani au dus trena si noi ne-am tinut dupa ei. Am scos o medie de peste 30 cred. Excelent. Cu totul alt tip de efort. Am zis cu Elena ca in viitor o sa facem asa ceva prin jurul Timisoarei - pentru antrenamentul cardio.
Pranzul si la volan spre casa.
Zona Baia Mare este foarte frumoasa. Si oamenii cu care am avut de-a face - neaosi ca sa zic asa. Ne-a lasat la toti o impresie deosebita. Oricum o sa mai revenim aici pentru Eco Explora in septembrie.
Partea buna:
- am fost un grup colorat si ne-am simtit excelent impreuna.
Parti rele:
- de data asta nu prea am ce comenta....
Daca Max nu se razgandeste - week-end-ul urmator suntem in....Slovacia in muntii Tatra la, evident, un concurs de MTB.
Dincolo
Data: 12.07.08
Participanti: Elena, Isvan, Captain, Alex
Locatie: Tarcu-Godeanu.
Intro:
.........................
Trebuie ca aratam ciudat: 4 fantome galopand in noapte cu frontalele stinse, fara sa scoatem nici un cuvant. E punctul in care atingi limita. Odata trecut de punctul asta - nimic nu te mai poate opri. Treci pe "auto pilot" cum ii place lui Isvan sa zica.
Si incet si agonizant pilotul preia controlul. Fiecare fibra urla dupa somn si odihna. Fiecare nerv cere sa te opresti macar un pic. Ca doar nu-i graba. In subconstient gasesti 1001 de motive pentru a sta si 1001 de motive pentru care poate e mai bine sa nu mai mergi.
Capul in pamant, capul gol si mergi mai departe. Si valul se ridica - trecem de punctul critic. Paradoxal acuma e bine. Sunt in fata. Ii aud pe Captain si Elena vorbind. Ce a fost mai greu a trecut: am trecut "dincolo". "Dincolo" e starea de leguma in care resurse de care nu esti constient te imping inainte. "Dincolo" e starea in care organismul lupta pentru supravietuire - stie ca trebuie sa traga ca sa traiasca.
"Dincolo" e foarte greu de atins din propie initiativa: iti trebuie un efort de vointa urias. Nu e ceva natural. Toate sistemele de aparare se ridica ca niste scuturi si organismul lupta ca sa primeasca odihna bine meritata. Trebuie sa fi a naibii de capos ca sa-i refuzi asta...
In punctul asta, daca ne-ar spune cineva ca trebuie sa mai facem inca o data tura, am face-o. Sau daca cinva ne-ar zice ca acuma urmeaza inca 120km de push-bike si pedalat din greu - nici n-am carcoti.
Asa am terminat anii trecuti concursurile - trecand "dincolo" si mergand pe pilot automat. Doar ca efortul de vointa pentru asta e urias de fiecare data...
...........................
Dupa cum stabilisem de saptamana trecuta in week-end urma o noua tura de trekking - pentru a vedea daca tura din Retezat a fost o greseala sau chiar asta e conditia fizica actuala. Vineri seara Isvan ne anunta ca vine si Captain cu noi. Excelent! O sa fim toata echipa. Ca altadata. A crescut simtitor cheful pentru tura de maine.
4.45 - trezirea. Il pescuim pe Captain, Isvan a venit la noi. Plecam la 6.00. Lasam masina in curba de dupa telescaun, de unde incepe traseul catre Cuntu.
Pregatiri: 5 batoane de persoana; am luat si acuma aceleasi camel bag-uri, dar de data asta am luat si izotonicele pentru apa. Colantii lungi, tricoul dry, gleznierele, genunchiera si betele telescopice. Mai avem la noi suprapantalonii si gecile de ploaie. Si doua harti + descrierea traseului.
Elena doarme inca si nu are chef de mers. Chair si asa, dupa 1 ora si un sfert ne oprim la Cuntu pentru micul dejun. Vegetarianul Isvan are la el niste snitel de la parinti. Singura mancare "adevarata" din tura. Mancam si pornim in sus la fel de lipsiti de chef. Dupa inca o ora suntem sus la statie de unde culegem informatii de la George despre traseul pe care vrem sa-l urmam.
Urmatorul punct: saua Mlacile. De acuma sunt singurul care a mai fost vreodata pe-aici. Nu cred ca asta le inspira in credere celorlalti, dar asta e...Traseul merge pe curba de nivel pana in sa. Facem 2 ore fata de cele 4 preconizate de George. In continuare suntem cam lancezi si fara chef.
Nici peisajul nu are rolul sa ne insufle energie. Fara exagerare a fost cel mai anost, demoralizant, deprimant si "lipsit de ceva" peisaj prin care am fost in ultimii ani. Dealuri de 2000m, acoperite cu iarba galbena - si asta cat vedeai cu ochii. Captain reuseste cumva sa gaseasca si un termen apreciativ - "misterios". Probabil ca asa a fost pentru ceilalti 3 - eu sunt a 3-a oara pe-aici asa ca mie nici macar misterios nu mi se mai pare.
Suntem toti de-acord ca daca aici te prinde ceata, briceagul e singura varianta de scapare. Si o vena groasa pentru briceag ca sa nu trebuiasca sa te chinui...
Saua Mlacile. Urmeaza coborarea pana in Valea raului Ses. Aici ne oprim din nou pentru re-alimentare. Captain se culca. Elena ia un Red Bull. Isvan se relaxeaza si el. Mancam si pornim catre Godeanu.
De data asta reusesc sa gasessc "traseul" din Rau Ses pana catre vf. Godeanu - cel care trece peste Tucila. Si din punctul asta lucrurile s-au schimbat radical. Desi au trecut deja peste 7 ore de la masina - abia acuma ne "turam". La Elena isi face efectul Red Bull-ul. Captain e in forma. Isvan la fel. Eu ma bucur ca nu trebuie sa cobor.
Acceleram - ajungem repede pe Godeanu, trecand pe linia de granita a fostului Imperiu Austro-Ungar. Godeanu-Saua Matului intr-un foc si cu chef de vorba. Undeva in portiunea asta estimeaza baietii ca am fi la jumatatea traseului. Din saua Matului urcam pe ceva varf blegit si prindem linia culmii Moraru-Gugu. Dupa 11 ore de la plecarea de la masina suntem pe vf. Gugu. Nici urma de Zamolxe sau de pestera lui. N-am simtit nici un gadilat de energie in partea dorsala. Realimentare.
Daca pana aici nu a existat nici un fel de marcaj, macar am avut potecile ciobanilor si amintirile mele pe post de ghidaj. De aici: nimic. Creasta se continua mai departe pana la fost cabana Gura Apei si de-acolo poate ca am reusi sa gasim traseul catre saua Iepii. "Poate", plus ca asta ar insemna un ocol urias. Asa ca ne ramane cealalta varianta - coboram pe unde vedem cu ochii pana la Rau Ses. De acolo prindem un picior si o luam direct in sus inapoi in creasta. Stim toti ce interesant o sa fie sa cobori 800 de metri prin padurea de brad fara nici o urma de poteca, dar nici de ocolit pe culmile mioritice nu mai avem chef.
La vale - si aici incepe sa se simta samanta dezastrului de mai tarziu. De la experienta nu prea placuta de acum 2 saptamani din Retezat sunt foarte precaut cu coborarea. Prea precaut - fac niste miscari fortate, ca de saltimbanc. Pe de alta parte incaltarile nu sunt tocmai potrivite pentru galmele de iarba. La fiecare pas calc stramb pe cate una - si daca gleznele sunt din titan -nu acelasi lucru e valabil si pentru genunchi. Sunt mult in spate si ma chinui. Ajungem la liziera padurii. De aici incepe chinul. Sau nu - fiindca Captain prinde o poteca de ciobani. Toata e acoperita de trunchiuri de brazi cazuti, dar e totusi o poteca. O urmam bucurosi si ajungem pe firul unui afluent al Rau Ses mult mai repede decat am sperat. Continuam pe firul apei. Suntem parca intr-o lume pierduta. Pe cat de infect a fost pe creasta pe atat de frumos si magic e pe-aici. Te astepti sa para Tyranosaurus Rex de dupa urmatorul palc de brazi.
Ajungem pe valea principala. Pe malul celalalt ne dam seama ca nu mai avem norocul de la coborare, asa ca va urma o urcare directa. Nu stam mult pe ganduri -vrem sa ajungem inapoi in creasta inainte de apus. Printr-o padure deasa pe unde pot sa pun pariu ca nu a mai fost cineva vreodata ne croim cu greu drum in sus. Panta e inuman de abrupta. Cand si cand ne intersectam cu poteci de mistreti - asta concluzionam dupa urmele de fecale. Mai incolo si cu balega de animale mai mari. Captain concluzioneaza ca ar trebui sa vorbim intre noi pentru mai multa siguranta.
Crengi care taie in piele, tufe de afine, panta abrupta, iarba inalta. Suntem din nou la liziera padurii - nu ne oprim. Urcam fara oprire si suntem din nou pe poteca care face legatura intre saua Mlaci si Vf. Tarcu. Portiunea intre Gugu si zona asta a fost extraordinara - atat ca efort fizic cat si ca peisaj.
Intram in noapte - nu aprindem insa frontalele. Stelele si luna ne dau suficienta lumina pentru a putea inainta. Atingem momentul in care mi-e ciuda ca nu am camera...
Elena e prima - Red Bull-ul i-a dat aripi. In spate e Isvan, eu si Captain. Mergem de ore bune fara a scoate un cuvant. Iti vin cuvintele in cap dar nu le poti pronunta. Dupa care apare cate un vers dintr-o melodie la moda sau din ceva cantec obsedant. Si il repeti intruna. Merg vazand doar adidasii albi ai lui Isvan. El vede doar bocancii lui Elena.
Suntem "dincolo"...
Ajungem chiar bine dispusi inapoi pe Tarcu. Ne luam gecile - s-a racorit intre timp si pornim catre masina.
Si samanata care incoltea la coborarea de pe Gugu a incoltit si a dat acuma in parg: genunchiul stang cedeaza. Tocmai cele 2 lucruri care ar fi trebuit sa ma protejeze, m-au daramat. Genunchiera de neopren a facut sa-mi transpire genunchiul - orele de mers si frecare constanta au produs rani deschise in spatele genunchiului. Grija exagerata pe care am aratat-o la coborare m-a facut sa merg ciudat si sa fac miscari pe care nu le fac in mod normal: alte grupe de muschi si tendoane au fost supra solicitate si au cedat.
Situatia e departe de a fi roza: nu mai pot nici macar sa calc pe stangul: mii de ace ma impung la fiecare pas. Nimeni nu are ce sa-mi faca: nu au cum sa ma care de-aici. Trebuie sa ma tarai cumva. Si ma tarai efectiv. Pe portiunea relativ plata dintre Sadovanu si momaia lui Vali o iau aproape la fuga cu Isvan dupa mine. Dar dupa aia urmeaza din nou coborare. Nu mai pot continua. Hotarasc sa renunt la glezniere si genunchiera. Dar fara simt cum toata rotula danseaza sub piele. O pun la loc peste ranile care ustura ca naiba de la transpiratie.
Ajungem in Cuntu. Tragedia personala continua. Elena si Captain ma flancheaza pe rand. Cand raman ultimul ma asteapta cuminti. Nu scoatem nici un cuvant. Ei stiu ca n-au cum sa ma ajute - eu stiu ca trebuie sa uit de durere. Jumatate din drum mi-e gandul doar la Ketonal. O pastila si totul trece. O pastila alba si mica cu putina apa si durerea va dispare. Trebuie doar sa ma opresc un pic sa iau pastila si totul va fi bine. Dar...daca o iau, nu voi mai simti tocmai durerea care ma face acum sa protejez cat pot piciorul. As trage de mine, mintindu-ma ca nu ma mai doare nimic. Incerc sa uit de Ketonal si sa am grija de picior.
Pas dupa pas dupa 3 ore si 16 minute de coborare de pe Tarcu ajungem la masina. Urcarea o facusem in 2 ore si un sfert...
Au trecut 18.46.02 de la pornire. Am strabatut ca distanta traseul de concurs. Nu si ca diferenta de nivel.
In urma remarcii lui Alin, trebuie sa aduc o rectificare:
Oricum o iau nu am facut 85-90km cat o sa aiba distanta de concurs. Oboseala si entuziasmul si-au spus cuvantul. Este vorba de o apreciere ochiometrica nicidecum de una dublata de niste masuratori exacte (pe harta sau cu GPS-ul). La un calcul mai la rece nu cred sa fi depasit 65 de km. Asta pentru a nu induce in eroare pe cei care eventual vor sa refaca traseul.
Parti bune:
- suntem o echipa superba.
- cea mai buna tura de trekking (ca si efort fizic) pe care am facut-o. Parerea mea. Am mers ca ceasu'. De data asta am dat dovada ca putem trage de noi cum faceam alta data si ca episodul Retezat a fost un accident.
- izotonicele chiar ajuta. Insa trebuie luat si ceva care seamana cu mancarea: gen snitelul lui Isvan.
Parti rele:
- am ramas fara un picior....
- lui Elena chiar trebuie sa-i schimb camel bag-ul.
- genunchiera m-a lasta balta. Azi ar trebuis sa soseasca noile orteze. Multe sperante se leaga de ele.
- poate ca ar trebui sa schimb incaltarile cu ceva care tin si glezna cat de cat.
Urcam in masina. Captain conduce precaut pana in Caransebes. Am cele mai ciudate discutii cu el doar pentru a-l tine treaz. Uneori nu pot vorbi articulat asa ca scot numai ceva interjectii. Inchid ochii pentru cateva secunde si ii deschid disperat: inca suntem pe drum. Asta se repta pana in Caransebes de unde conduce Elena. Eu ma mut in spate si adorm. Ma trezesc in Sinersig. Tragem pe margine drumului si dormim toti jumatate de ora. Pornim mai departe - Elena conduce inca 10km. Preiau eu si in sfarsit pe la 6.00 dimineata suntem acasa.
Saptamana care urmeaza o sa renunt la fotbal si tenis - o sa raman numai cu inotul si scarile. Si cu degetele incrucisate ca genunchiul isi revine. Nici nu pot sa-mi imaginez alfel. Cum zicea Konstantin "We should not talk about it. It never happen to us".
Ne vedem sambata la Baia Mare. La o noua tura de "dincolo".
Participanti: Elena, Isvan, Captain, Alex
Locatie: Tarcu-Godeanu.
Intro:
.........................
Trebuie ca aratam ciudat: 4 fantome galopand in noapte cu frontalele stinse, fara sa scoatem nici un cuvant. E punctul in care atingi limita. Odata trecut de punctul asta - nimic nu te mai poate opri. Treci pe "auto pilot" cum ii place lui Isvan sa zica.
Si incet si agonizant pilotul preia controlul. Fiecare fibra urla dupa somn si odihna. Fiecare nerv cere sa te opresti macar un pic. Ca doar nu-i graba. In subconstient gasesti 1001 de motive pentru a sta si 1001 de motive pentru care poate e mai bine sa nu mai mergi.
Capul in pamant, capul gol si mergi mai departe. Si valul se ridica - trecem de punctul critic. Paradoxal acuma e bine. Sunt in fata. Ii aud pe Captain si Elena vorbind. Ce a fost mai greu a trecut: am trecut "dincolo". "Dincolo" e starea de leguma in care resurse de care nu esti constient te imping inainte. "Dincolo" e starea in care organismul lupta pentru supravietuire - stie ca trebuie sa traga ca sa traiasca.
"Dincolo" e foarte greu de atins din propie initiativa: iti trebuie un efort de vointa urias. Nu e ceva natural. Toate sistemele de aparare se ridica ca niste scuturi si organismul lupta ca sa primeasca odihna bine meritata. Trebuie sa fi a naibii de capos ca sa-i refuzi asta...
In punctul asta, daca ne-ar spune cineva ca trebuie sa mai facem inca o data tura, am face-o. Sau daca cinva ne-ar zice ca acuma urmeaza inca 120km de push-bike si pedalat din greu - nici n-am carcoti.
Asa am terminat anii trecuti concursurile - trecand "dincolo" si mergand pe pilot automat. Doar ca efortul de vointa pentru asta e urias de fiecare data...
...........................
Dupa cum stabilisem de saptamana trecuta in week-end urma o noua tura de trekking - pentru a vedea daca tura din Retezat a fost o greseala sau chiar asta e conditia fizica actuala. Vineri seara Isvan ne anunta ca vine si Captain cu noi. Excelent! O sa fim toata echipa. Ca altadata. A crescut simtitor cheful pentru tura de maine.
4.45 - trezirea. Il pescuim pe Captain, Isvan a venit la noi. Plecam la 6.00. Lasam masina in curba de dupa telescaun, de unde incepe traseul catre Cuntu.
Pregatiri: 5 batoane de persoana; am luat si acuma aceleasi camel bag-uri, dar de data asta am luat si izotonicele pentru apa. Colantii lungi, tricoul dry, gleznierele, genunchiera si betele telescopice. Mai avem la noi suprapantalonii si gecile de ploaie. Si doua harti + descrierea traseului.
Elena doarme inca si nu are chef de mers. Chair si asa, dupa 1 ora si un sfert ne oprim la Cuntu pentru micul dejun. Vegetarianul Isvan are la el niste snitel de la parinti. Singura mancare "adevarata" din tura. Mancam si pornim in sus la fel de lipsiti de chef. Dupa inca o ora suntem sus la statie de unde culegem informatii de la George despre traseul pe care vrem sa-l urmam.
Urmatorul punct: saua Mlacile. De acuma sunt singurul care a mai fost vreodata pe-aici. Nu cred ca asta le inspira in credere celorlalti, dar asta e...Traseul merge pe curba de nivel pana in sa. Facem 2 ore fata de cele 4 preconizate de George. In continuare suntem cam lancezi si fara chef.
Nici peisajul nu are rolul sa ne insufle energie. Fara exagerare a fost cel mai anost, demoralizant, deprimant si "lipsit de ceva" peisaj prin care am fost in ultimii ani. Dealuri de 2000m, acoperite cu iarba galbena - si asta cat vedeai cu ochii. Captain reuseste cumva sa gaseasca si un termen apreciativ - "misterios". Probabil ca asa a fost pentru ceilalti 3 - eu sunt a 3-a oara pe-aici asa ca mie nici macar misterios nu mi se mai pare.
Suntem toti de-acord ca daca aici te prinde ceata, briceagul e singura varianta de scapare. Si o vena groasa pentru briceag ca sa nu trebuiasca sa te chinui...
Saua Mlacile. Urmeaza coborarea pana in Valea raului Ses. Aici ne oprim din nou pentru re-alimentare. Captain se culca. Elena ia un Red Bull. Isvan se relaxeaza si el. Mancam si pornim catre Godeanu.
De data asta reusesc sa gasessc "traseul" din Rau Ses pana catre vf. Godeanu - cel care trece peste Tucila. Si din punctul asta lucrurile s-au schimbat radical. Desi au trecut deja peste 7 ore de la masina - abia acuma ne "turam". La Elena isi face efectul Red Bull-ul. Captain e in forma. Isvan la fel. Eu ma bucur ca nu trebuie sa cobor.
Acceleram - ajungem repede pe Godeanu, trecand pe linia de granita a fostului Imperiu Austro-Ungar. Godeanu-Saua Matului intr-un foc si cu chef de vorba. Undeva in portiunea asta estimeaza baietii ca am fi la jumatatea traseului. Din saua Matului urcam pe ceva varf blegit si prindem linia culmii Moraru-Gugu. Dupa 11 ore de la plecarea de la masina suntem pe vf. Gugu. Nici urma de Zamolxe sau de pestera lui. N-am simtit nici un gadilat de energie in partea dorsala. Realimentare.
Daca pana aici nu a existat nici un fel de marcaj, macar am avut potecile ciobanilor si amintirile mele pe post de ghidaj. De aici: nimic. Creasta se continua mai departe pana la fost cabana Gura Apei si de-acolo poate ca am reusi sa gasim traseul catre saua Iepii. "Poate", plus ca asta ar insemna un ocol urias. Asa ca ne ramane cealalta varianta - coboram pe unde vedem cu ochii pana la Rau Ses. De acolo prindem un picior si o luam direct in sus inapoi in creasta. Stim toti ce interesant o sa fie sa cobori 800 de metri prin padurea de brad fara nici o urma de poteca, dar nici de ocolit pe culmile mioritice nu mai avem chef.
La vale - si aici incepe sa se simta samanta dezastrului de mai tarziu. De la experienta nu prea placuta de acum 2 saptamani din Retezat sunt foarte precaut cu coborarea. Prea precaut - fac niste miscari fortate, ca de saltimbanc. Pe de alta parte incaltarile nu sunt tocmai potrivite pentru galmele de iarba. La fiecare pas calc stramb pe cate una - si daca gleznele sunt din titan -nu acelasi lucru e valabil si pentru genunchi. Sunt mult in spate si ma chinui. Ajungem la liziera padurii. De aici incepe chinul. Sau nu - fiindca Captain prinde o poteca de ciobani. Toata e acoperita de trunchiuri de brazi cazuti, dar e totusi o poteca. O urmam bucurosi si ajungem pe firul unui afluent al Rau Ses mult mai repede decat am sperat. Continuam pe firul apei. Suntem parca intr-o lume pierduta. Pe cat de infect a fost pe creasta pe atat de frumos si magic e pe-aici. Te astepti sa para Tyranosaurus Rex de dupa urmatorul palc de brazi.
Ajungem pe valea principala. Pe malul celalalt ne dam seama ca nu mai avem norocul de la coborare, asa ca va urma o urcare directa. Nu stam mult pe ganduri -vrem sa ajungem inapoi in creasta inainte de apus. Printr-o padure deasa pe unde pot sa pun pariu ca nu a mai fost cineva vreodata ne croim cu greu drum in sus. Panta e inuman de abrupta. Cand si cand ne intersectam cu poteci de mistreti - asta concluzionam dupa urmele de fecale. Mai incolo si cu balega de animale mai mari. Captain concluzioneaza ca ar trebui sa vorbim intre noi pentru mai multa siguranta.
Crengi care taie in piele, tufe de afine, panta abrupta, iarba inalta. Suntem din nou la liziera padurii - nu ne oprim. Urcam fara oprire si suntem din nou pe poteca care face legatura intre saua Mlaci si Vf. Tarcu. Portiunea intre Gugu si zona asta a fost extraordinara - atat ca efort fizic cat si ca peisaj.
Intram in noapte - nu aprindem insa frontalele. Stelele si luna ne dau suficienta lumina pentru a putea inainta. Atingem momentul in care mi-e ciuda ca nu am camera...
Elena e prima - Red Bull-ul i-a dat aripi. In spate e Isvan, eu si Captain. Mergem de ore bune fara a scoate un cuvant. Iti vin cuvintele in cap dar nu le poti pronunta. Dupa care apare cate un vers dintr-o melodie la moda sau din ceva cantec obsedant. Si il repeti intruna. Merg vazand doar adidasii albi ai lui Isvan. El vede doar bocancii lui Elena.
Suntem "dincolo"...
Ajungem chiar bine dispusi inapoi pe Tarcu. Ne luam gecile - s-a racorit intre timp si pornim catre masina.
Si samanata care incoltea la coborarea de pe Gugu a incoltit si a dat acuma in parg: genunchiul stang cedeaza. Tocmai cele 2 lucruri care ar fi trebuit sa ma protejeze, m-au daramat. Genunchiera de neopren a facut sa-mi transpire genunchiul - orele de mers si frecare constanta au produs rani deschise in spatele genunchiului. Grija exagerata pe care am aratat-o la coborare m-a facut sa merg ciudat si sa fac miscari pe care nu le fac in mod normal: alte grupe de muschi si tendoane au fost supra solicitate si au cedat.
Situatia e departe de a fi roza: nu mai pot nici macar sa calc pe stangul: mii de ace ma impung la fiecare pas. Nimeni nu are ce sa-mi faca: nu au cum sa ma care de-aici. Trebuie sa ma tarai cumva. Si ma tarai efectiv. Pe portiunea relativ plata dintre Sadovanu si momaia lui Vali o iau aproape la fuga cu Isvan dupa mine. Dar dupa aia urmeaza din nou coborare. Nu mai pot continua. Hotarasc sa renunt la glezniere si genunchiera. Dar fara simt cum toata rotula danseaza sub piele. O pun la loc peste ranile care ustura ca naiba de la transpiratie.
Ajungem in Cuntu. Tragedia personala continua. Elena si Captain ma flancheaza pe rand. Cand raman ultimul ma asteapta cuminti. Nu scoatem nici un cuvant. Ei stiu ca n-au cum sa ma ajute - eu stiu ca trebuie sa uit de durere. Jumatate din drum mi-e gandul doar la Ketonal. O pastila si totul trece. O pastila alba si mica cu putina apa si durerea va dispare. Trebuie doar sa ma opresc un pic sa iau pastila si totul va fi bine. Dar...daca o iau, nu voi mai simti tocmai durerea care ma face acum sa protejez cat pot piciorul. As trage de mine, mintindu-ma ca nu ma mai doare nimic. Incerc sa uit de Ketonal si sa am grija de picior.
Pas dupa pas dupa 3 ore si 16 minute de coborare de pe Tarcu ajungem la masina. Urcarea o facusem in 2 ore si un sfert...
Au trecut 18.46.02 de la pornire. Am strabatut ca distanta traseul de concurs. Nu si ca diferenta de nivel.
In urma remarcii lui Alin, trebuie sa aduc o rectificare:
Oricum o iau nu am facut 85-90km cat o sa aiba distanta de concurs. Oboseala si entuziasmul si-au spus cuvantul. Este vorba de o apreciere ochiometrica nicidecum de una dublata de niste masuratori exacte (pe harta sau cu GPS-ul). La un calcul mai la rece nu cred sa fi depasit 65 de km. Asta pentru a nu induce in eroare pe cei care eventual vor sa refaca traseul.
Parti bune:
- suntem o echipa superba.
- cea mai buna tura de trekking (ca si efort fizic) pe care am facut-o. Parerea mea. Am mers ca ceasu'. De data asta am dat dovada ca putem trage de noi cum faceam alta data si ca episodul Retezat a fost un accident.
- izotonicele chiar ajuta. Insa trebuie luat si ceva care seamana cu mancarea: gen snitelul lui Isvan.
Parti rele:
- am ramas fara un picior....
- lui Elena chiar trebuie sa-i schimb camel bag-ul.
- genunchiera m-a lasta balta. Azi ar trebuis sa soseasca noile orteze. Multe sperante se leaga de ele.
- poate ca ar trebui sa schimb incaltarile cu ceva care tin si glezna cat de cat.
Urcam in masina. Captain conduce precaut pana in Caransebes. Am cele mai ciudate discutii cu el doar pentru a-l tine treaz. Uneori nu pot vorbi articulat asa ca scot numai ceva interjectii. Inchid ochii pentru cateva secunde si ii deschid disperat: inca suntem pe drum. Asta se repta pana in Caransebes de unde conduce Elena. Eu ma mut in spate si adorm. Ma trezesc in Sinersig. Tragem pe margine drumului si dormim toti jumatate de ora. Pornim mai departe - Elena conduce inca 10km. Preiau eu si in sfarsit pe la 6.00 dimineata suntem acasa.
Saptamana care urmeaza o sa renunt la fotbal si tenis - o sa raman numai cu inotul si scarile. Si cu degetele incrucisate ca genunchiul isi revine. Nici nu pot sa-mi imaginez alfel. Cum zicea Konstantin "We should not talk about it. It never happen to us".
Ne vedem sambata la Baia Mare. La o noua tura de "dincolo".
Cocotz
Data: 06.07.08
Participanti: Boby, Adi, Alex
Locatie: Radna
Week-end-ul acesta Elena a fost in team building in Apuseni. Duminica am reusit sa ne strangem 3 oamnei pentru o tura de catarare la Radna. Tura a tinut numai duminica dimineata, pana cand stanca a devenit prea fierbinte.
Am reusit sa facem 6 trasee in zona 2. (grade intre 5- si 5+ :) ).Traseele sunt foarte placute, desi cam scurte.
Nu sunt multe de povestit, asa ca mai jos sunt niste poze facute tot cu celularul (EOS-ul era la Elena).
Adi Glavan
Boby
Albastru de celular...
"Varutu" si Florin de la Alcatel erau deja la locul faptei cand am ajuns noi
Pentru multimea de fane de la baza Boby si-a dat jos tricoul.
Inghesuiala
Nu c-ar interesa pe cineva (dar am bagat prea putine cuvinte in blogul asta asa ca mai trebuie sa aberez), restul week-end-ului am dat cu tarnacopul, am cules bumbac si-am taiat copaci...in Age of Conan (asta e urmarea lui WOW de care m-am plictisit si maturizandu-ma am trecut la jocul asta).
Saptamana viitoare mai incercam o data o tura de trekking-forta (sau cel putin asa vreau eu) - pe undeva prin Tarcu - Godeanu. Din pacate anul asta stam prost la trekking - asa ca pentru a fi treaba treaba am aflat ca la Carpathian s-a lungit traseul de trekking (90km) si s-a scurtat foarte mult tura de bike. Mama lui de Murphy... (macar de-ar ramane push bike-ul si de-ar fi cea mai infecta vreme posibil...). Si asta imi aminteste ca inca n-am comandat genunchierele...
Daca nu apar surprize in 19 mergem la Baia Mare peste Captain.
Hai salut!
Participanti: Boby, Adi, Alex
Locatie: Radna
Week-end-ul acesta Elena a fost in team building in Apuseni. Duminica am reusit sa ne strangem 3 oamnei pentru o tura de catarare la Radna. Tura a tinut numai duminica dimineata, pana cand stanca a devenit prea fierbinte.
Am reusit sa facem 6 trasee in zona 2. (grade intre 5- si 5+ :) ).Traseele sunt foarte placute, desi cam scurte.
Nu sunt multe de povestit, asa ca mai jos sunt niste poze facute tot cu celularul (EOS-ul era la Elena).
Adi Glavan
Boby
Albastru de celular...
"Varutu" si Florin de la Alcatel erau deja la locul faptei cand am ajuns noi
Pentru multimea de fane de la baza Boby si-a dat jos tricoul.
Inghesuiala
Nu c-ar interesa pe cineva (dar am bagat prea putine cuvinte in blogul asta asa ca mai trebuie sa aberez), restul week-end-ului am dat cu tarnacopul, am cules bumbac si-am taiat copaci...in Age of Conan (asta e urmarea lui WOW de care m-am plictisit si maturizandu-ma am trecut la jocul asta).
Saptamana viitoare mai incercam o data o tura de trekking-forta (sau cel putin asa vreau eu) - pe undeva prin Tarcu - Godeanu. Din pacate anul asta stam prost la trekking - asa ca pentru a fi treaba treaba am aflat ca la Carpathian s-a lungit traseul de trekking (90km) si s-a scurtat foarte mult tura de bike. Mama lui de Murphy... (macar de-ar ramane push bike-ul si de-ar fi cea mai infecta vreme posibil...). Si asta imi aminteste ca inca n-am comandat genunchierele...
Daca nu apar surprize in 19 mergem la Baia Mare peste Captain.
Hai salut!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
