Marathon 7500

Data:16.07.09-19.07.09
Participanti: Nosu, Isvan, Gianina, Alin, Elena, Alex
Loc: Bucegi
Poze: Hoinarii

Alin ne-a trimis un link acuma cateva luni: http://marathon7500.cpnt.ro/. De la inceput ne-a suras ideea: echipe de 2, anduranta - exact ce ne place Elenei si mie. Singurul moment de ezitare a venit dupa ce am terminat creasta Fagarasului in 26 de ore. Analizand traseul de concurs am realizat ca Fagarasul e o plimbare in parc fata de ce ne asteapta in Bucegi.

Dar faptul ca e vorba de un concurs si mai cu seama faptul ca in ultimul an ne-am antrenat in continuu au primat asa ca decizia a fost luata : vom participa. Doar ca de data aceasta nu ne vom rezuma la atat: vom trage sa-l castigam. Stau si ma uit zi de zi pe site-ul concursului sa vad ce echipe s-au mai inscris. Lasand modestia deoparte triem echipele si ne cautam adversarii - si nu sunt putini.

Ma pun sa citesc descrierea traseelor - nu suntem familiari cu Bucegiul deoarece e mult prea departe de Timisoara. Calculez timpii turistici pe portiuni; diferente de nivel pe urcare si coborare; caut sursele de apa; cabanele s.a.m.d. Nu putem sa lasam nimic la voia intamplarii.

Cel mai mult ne da bataie strategia pe care trebuie s-o abordam: daca pana acuma (cel putin la mine) era simplu - luam startul, imi dozam eforul ca sa termin concursul si trageam pe final ca sa prind si eu un loc cat mai bun, acuma trebuie sa gandim altfel. In lipsa de alte idei hotaram sa stam in spatele favoritilor si sa facem ce fac ei.

Dar gata cu pregatirile. E miercuri seara si impreuna cu Elena si Isvan pornim cu ZuZu Mobilul (asta se vrea a fi urmasul lui Mariuta, dar trebuie sa fie constient ca are foarte mult de munca pentru asta) catre Brasov. Din Otelul Rosu il luam si pe Nosu - el va face echipa cu Isvan. La 1.30 sosim in Sacele la Ana Maria si Remus unde dormim (multumim inca odata vara-mea).

Sambata plecam spre tabara de baza de la cabana Pestera. Pe drum reusim sa ne ratacim pe DN1 (tipic pentru noi) si dupa cel mai lung forestier pe care am fost vreodata ajungem chiar inaintea sedintei tehnice. Alin si Gianina sunt deja aici si alaturi de ei numeroase alte echipe printre care recunoastem multi prieteni pe care ni i-am facut la concursurile precedente.

Bucegi...aici a inceput cu 4 ani inainte povestea. Atunci participam pentru prima data la un concurs: Carpathian Adventure. De atunci concursurile au curs garla, atitudinea noastra fata de sport s-a schimbat radical. Noi ne-am schimbat. Sportul a devenit o obsesie. Devin melancolic - si desi de atunci am participat la numeroase competitii acel Carpathian a ramas pentru mine unul din cele mai frumoase concursuri.

Acuma ne-am intors. Si acuma, ca si atunci am un nod in stomac. Motivele sunt diferite insa: daca atunci visam toti 4 sa terminam, acuma sper ca alaturi de Elena sa castig. Si stresul este infinit mai mare de data aceasta.

Ca de obicei inaintea startului devin posac si morocanos. Se face in sfarsit seara si mergem la culcare. Stiu ca n-o sa pot dormi din cauza emotiilor, dar ma chinui totusi. Nu-mi iese asa ca de pe la 1 noaptea stau si ma uit in tavanul cortului. La 2 vine ursul in tabara, se trezeste toata lumea, iures, pleaca ursul, ne culcam la loc.

Inaintea startului

Ora 6.30 suntem in picioare. Se verifica echipamentul obligatoriu si dupa aceea facem ultimele pregatiri. Startul este planificat pentru ora 8.00.

Iata si traseul pe care il avem de parcurs: http://marathon7500.cpnt.ro/traseu

Marathon 7500 -epopee in 16 acte

Se strang echipele la linia de start si fara sa ne dam seama se porneste. Primul CP (check point) este la Cabana Varful cu Dor. Drumul forestier duce pana la cabana Padina - pe portiunea aceasta majoritatea echipelor alearga. Asa ca alergam si noi. Trebuie sa o zic de la inceput- Elena e in priza. Nu stiu care din noi doi isi doreste mai mult sa castige. Alergam destul de sprinten si in curand intram pe poteca spre platou. Alin si Gianina sunt langa noi. Tot de la inceput trebuie sa zic ca ei sunt unii din adversarii nostri directi. Alin e o adevarata forta in anduranta. Si majoritatea turelor le-a facut cu Gianina asa ca fac o echipa formidabila.

Tragem tare la deal. Tragem ca si cand ar fi ultima suta de metri din concurs nu inceputul unei ture la care s-a stabilit un timp limita de 50 de ore. Gafai serios, dar nu scad ritmul. Alin schimba in fata si fugarindu-ne unii pe altii iesim in platou. De aici e mai mult plat si ne tinem cu greu dupa ei pana la CP1.

Avem o foaie de concurs pe care se lipeste cate un autocolant la fiecare CP. Poteca mai urca putin pentru ca dupa aceea sa coboare pe forestier pana la Cota 1400. Da, in continuare se alearga. Si asta ma nelinisteste. Mai, ne-a cam luat valul - e vorba de 7500m de urcat si aproape 100km. Si noi alergam in primele ore ca si cand am fi la antrenamentele de o ora de la stadion. Nu zic nimic, Elena e in forma, ceilalti sunt in fata asa ca alergam dupa ei.

De la Cota 1400 se continua pe forestier catre Poaiana Stanii unde e si CP2. Intre timp din spate ne-au ajuns Nosu cu Isvan si Andreea cu Dan. Pana aici am alergat si totusi Andreea ne-a ajuns. Ea si cu Dan sunt in opinia noastra favoritii. Acuma suntem 3 echipe de mixt impreuna si eu nu pot sa sper decat ca o sa putem sa tinem ritmul nebun al adversarilor.

CP2 - Poiana Stanii si in fata e prima urcare. 1050m pana la Piatra Arsa. Incepem in forta. Nu mai alergam la propriu, dar nici departe nu suntem. Andreea si Dan se opresc un moment, noi continuam si iesim repede in golul alpin.

In Romania e canicula si chiar daca aici suntem in creierii muntilor, caldura se face totusi simtita. Si sub primele raze de soare Elena parca se topeste ca un cub de gheata. Ea merge in fata pentru a dicta ritmul - trebuie sa traga in ritmul ei si sa nu forteze sa mearga dupa mine. Din spate simt cum motoarele incep sa scartaie. Ma uit in urma si nici ceilalti nu par sa suporte mai bine arsita.

Si in timp ce noi ne chinuiam, il vad pe Alin cu o tehnica pe care ar trebui s-o patenteze: din spate o impinge la deal pe Gianina cu o mana pe sale. Si instantaneu incep sa mearga mai repede. Frustrant de repede. Destul de daramati ajungem la cabana Piatra Arsa unde e CP3.

Aici ne asteapta Rares. El e printre organizatori si se da peste cap sa ne aduca apa si mai ales sa ne incurajeze. Apa, incurajarile si mai ales faptul ca de aici urmeaza o buna bucata de coborare ne refac energia. Tot Rares avea sa zica o vorba care ne-a ramas intiparita:"Mai, voi alergati acolo in Timisoara prin papusoi si veniti aici la munte sa luati locul 1 ?!".

Lasam in urma pista de alergari pe care se antrenau cativa atleti -vazandu-i alergand acolo am mai capatat si noi un pic de elan - si pornim la vale pe drumul lui Schil catre CP4.

Cand eram mic imi placea la nebunie sa alerg la vale; aveam senzatia ca zbor. Vroiam sa ating pamantul de cat mai putine ori si in rest sa stau in aer, iar cand il atingeam sa fac slalom printre obstacolele naturale care imi ieseau in cale: paraiase, smocuri de iarba, crengi cazute, pietre. Timpul a trecut, genunchii au inceput sa cedeze si nu am mai alergat la vale din liceu (ultima data cand am incercat o coborare mai rapida - nu alergare a fost anul trecut pe Tarcu, cand era sa raman acolo din cauza durerilor si cand am fost convins ca am terminat-o cu sportul). De atunci a intrat efectiv teroarea in mine cand vine vorba de coborari - imi iau mai mult timp decat urcarile.

Acuma nu am de ales - trebuie sa alerg la vale fie ce-o fi. Si pentru asta imi aleg cel mai bun traseu - Jepii Mari. Cine a fost in Bucegi stie ca este o coborare presarata cu cabluri si care foarte rar lasa loc unor bucati de iarba printre stanci. Alerg pe-aici ca n-am ce face - si ceilalti alearga. Si, Doamne bine e! Am aceeasi senzatie de liberate ca in copilarie - acuma ma folosesc si de bete si sar efectiv din piatra-n piatra.

Ajungem in acelasi timp cu o veche cunostinta, Gabor de la echipa Easy Walkers, la CP4. Pe parcurs am reusit sa gresim foarte putin traseul, suficient insa ca sa ma apuce nebunile si sa incep sa racnesc incoerent si genital catre Isvan. In jur era un grup numeros de tursiti cu copii - scuze, dar oricum o sa auda la scoala grozavii mult mai mari pe care o sa trebuiasca sa le explicati, asa ca...

CP3, stampila si de aici ne pregatim de primul test serios al concursului: urcarea de 1200m pana la Babele pe valea Jepii Mici. Suntem impreuna cu Nosu si Isvan. Alin, Gianina, Andreea si Dan nu sunt aici si asta ne da aripi asa ca pornim repede la urcus.

Versantul prahovean a Bucegilor este taiat cu barda de un capacaun beat. Mie imi convine - urci abrupt si castigi repede altitudine. Genul de urcari care ne plac. Si se pare ca nu numai noua - din spate apare Alin si Gianina. Urca a naibii de bine.
Traseul tursitic din Busteni pana la Babele este de 4 ore - 4 1/2 ore. Tinand un ritm ireal Elena urca inainte si noi o urmam. Depasim o echipa de mixt si in momentul acesta : suntem pe locul 1!!!!!!!!!

N-avem timp sa ne bucuram - inca nu am zgariat nici macar crusta care acopera buba asta de maraton. Urcam toti 6 tragandu-ne de lanturi sau alergand pe serpentine.

Din spatele lui Elena nu fac altceva decat sa repet metodic: "Apa, bea apa!". Si ea se conformeaza ascultatoare si trage cateva guri din Camel Back. "Miere vrei? Un baton? Gel?". Totul se intampla in miscare: bautul, mancatul, totul. Nu avem timp sa ne oprim nici o secunda. Peste ani o sa-mi amintesc de concursul asta ca de cursa pe care am inceput-o cu acceleratia la podea si de acolo nu am lasat-o nici o secunda.

Pe ultimele serpentine de sub Caraiman nu mai visez decat la...Cola. Pe parcursul unui an e mare lucru daca ajung sa beau cumulat 2l de zeama neagra. Acuma am o pofta nebuna de ea. Si stiu de la Discovery si din ceva articole ca creierul iti dicteaza exact ce ii trebuie organismului. Si daca a meu a cautat in baza de date si a gasit ca-i trebuie Cola, cine sunt eu sa ma pun impotriva?!

Sub Caraiman sunt daramat. Si destul de nervos. La ce folos ca suntem pe locul 1 la 25% din concurs, daca eu sunt deja varza? Nu stiu cum, Elena se prinde si imi da o ciocolata. Se mai amelioreaza situatia un pic si ajungem in fuga (de data asta la propriu am fugit intre Caraiman si Babele) la CP5.

Pe ultimele seprentine auzim efectiv ragetele de incurajare a lui Rares (el patrula pe platou intre CP-uri). Are enorm de multa experienta competitionala in Romania si in strainatate si stie ce inseamna sa incurajezi concurentii.

Dupa 1 ora si 45 de minute de la plecarea din Busteni suntem la Babele.

CP6 este din nou la Pestera in tabara de baza -un bun prilej de aprovizionare. Cei 600m diferenta de nivel ii "planam". Si aici deja incep sa se intrevada liderii pentru restul concursului. Elena coboara alaturi de Alin. Gianina are dureri serioase la genunchi si eu incerc sa ma refac (apropo, Cola de la Babele a fost miraculoasa).

Ajungem in tabara de baza si ne punem pe incarcat bateriile. Ghinion, desi Elena pregatise de cu seara o sumedenie de sandwich-uri, nu reusesc sa mananc decat niste banane si cateva guri de paine.

Dupa nici 15 minute Alin si Gianina pleaca. Plecam si noi dupa vreo 7 minute pe urmele lor. Nosu si Isvan mai stau putin. Urmeaza prima urcare din cele 3 pe varful Omu. De la Pestera pe valea Ialomitei sunt 900m de urcare. Destul de domoala panta, cat sa reusesc sa diger putina mancare pe care am consumat-o. Suntem la o treime de concurs si din punctul acesta pana la final eu am fost pe pilot automat. M-a daramat efectiv startul si cele 6 ore care au urmat si nu am mai reusit sa-mi revin complet.

Elena dormiteaza si ea. Distanta dintre Alin si noi se mareste constant, dar in punctul asta problema mea majora era cum sa impiedic voma care venea din stomac si imi inunda gura. Nu vorbim mai deloc pe urcarea asta care mi s-a parut agonizanta. Elena dicteaza ritmul si eu o urmez cuminte. Mi se pare ca mergem prost desi suntem constant sub 50% din timpul turistic. Panta devine mai accentuata si se zareste creasta care ne va conduce catre cabana de la Omu.

Si in creasta e...Rares. In viata mea nu am avut parte de asa incurajari. Omul efectiv ne-a purtat pe brate cu indemnurile lui. Avea sa ne zica la final ca: "Aveati ritm. Mergeati excelent - nu am mai vazut asa ritm". Mie sincer nu mi se parea. Din creasta a venit in paralel cu noi incurajandu-ne si incercand sa vorbeasca cu noi. Eu eram in continuare ocupat sa-mi inghit voma asa ca ii raspundeam monosilabic.

CP7 si urmeaza coborarea pe Valea Cerbului. Alin se vede undeva mult in fundul vaii. N-am crezut ca o sa ajung sa duc dorul coborarilor, dar acuma asta e cazul. Elena ma lasa in fata de-acum sa dictez ritmul si pornim ca Simplonul la vale. Din nou alergam ca dementii. Si in fundul caldarii glaciare ii prindem din urma pe Alin si Gianina. Am un episod de luciditate si aici am chef de vorba. Motivez coechipierii. Din punctul acesta incepe sa devina destul de evident ca vom face echipa comuna. Ei au un ritm mai sustinut pe urcare, noi coboram mai bine - CP-urile le bifam impreuna.

Din poiana Costilei este o scurtatura nemarcata care ne scoate direct in Gura Diham si ne scuteste de 3km de forestier anost. Cu ajutorul lui Alin si a GPS-ului prindem poteca vanatoreasca si dupa 1600m de coborare continua de pe Omu suntem la CP8 de la Gura Diham.

Nu e timp de odihna - trebuie sa urcam la loc absolut tot ce am coborat. De acuma mai avem doar doi adversari -pe Andreea cu Dan si pe noi insine. Incepem urcarea catre Poiana Izvoarelor. Asta chiar mi-a placut. Usoara, prin padure, pe pamant. Mi-am mai revenit un pic si vorbesc din nou (cand incetez sa dau din gura e semn clar ca ceva nu functioneaza bine).

Ajungem la cabana din Poiana Izvoarelor si...imi trebuie Cola. Deja mi-am facut norma pe jumatate de an. Cat timp eu si cu Alin mergem pana la cabana, fetele umplu camel back-urile cu apa.

Aflam de la un cioban ca am alimentat din scurgerea de la cabana. Dilema e repede rezolvata -nu avem timp de pierdut cu schimbatul apei si calculam ca in cel mai rau caz diareea ne apuca dupa ce terminam concursul.

Asa ca dai inainte catre Saua Prepeleac unde e CP9. Drumul e lejer si ajungem aici bine dispusi.

Urmeaza urcarea pe Bucsoiu si dupa aceea pe creasta pana pe Omu. De la CP9 drumul o coteste brusc la stanga si intra in jungla de la Machu Pichu. Serios - ne tragem cu dintii de radacinile brazilor, facem catarare la liber pe niste stanci incercand sa urmarim o poteca abia vizibila. Urcam peste 400m de traseu aproape vertical.

Victoriosi iesim in creasta si aici: "Suca, parca vad ceva la cortul de la CP." Ma uit mai bine si vad tricoul galben a lui Andreea.

Mi se sting lampile. Nu se poate. De unde-au aparut ?! Pe de alta parte trebuia sa ne asteptam ca nu o sa renunte la lupta. Intr-o tacere mormantala incepem sa urcam pe creasta. Eu sunt ultimul si parca le simt rasuflarea in ceafa.

Ptiuuu ce stresant e sa fi in fata si sa te stii urmarit! De-aia imi place mie la MTB faza cu iepurele - tot timpul cel care vine din spate are o presiune mult mai mica pe el.

Gata, a trecut episodul de luciditate si incepe sa-mi fie rau din nou. Si creasta asta nu se mai termina. Intre timp s-a lasat si seara - teoretic eu functionez mai bine noaptea. Teoretic. Si nu dupa ce am alergat 12 ore in continuu. Ritmul la deal este la fel ca in prima ora. Alin si Gianina sunt la 50m in fata. Urmez eu si in spate Elena.

Simt o durere suspecta in gamba stanga. Imediat si in cea dreapta. Parca sunt niste serpi sub piele. Acuma au aparut altii pe pulpe. Totul se desfasoara foarte rapid. Nu imi dau seama bine ce se intampla, cand deoadata o durere atroce imi blocheaza complet gamba stanga si din miscare cad efectiv pe burta racnind de durere.

Crampe. Am mai facut o singura data la fotbal. Prost moment sa apara acuma la 2300m, noaptea, cand sunt pe locul 1 si urmarit de concurenti.

Nu ma mai pot misca - piciorul e complet blocat. Plus ca e a naibii de frig, eu sunt dezbracat si stau si inghet. Meritul e exclusiv al Elenei. Vine si imi face masaj. Incep sa infulec banane si geluri si sa beau apa. Mananc miere. Reusesc sa ma ridic in picioare, dar nu mai pot calca pe picior.

Stau bleg si ma uit in spate asteptand sa vad luminile de la frontalele lui Andreea si a lui Dan. Si nu pot face nimic, mama ei de treaba!!!!!!

Nu stiu ce si-a facut prima data efectul: mierea, gelurile, bananele. Eu sunt un visator. Suntem pe locul 1, Elena isi doreste victoria cel putin la fel de mult ca mine si ma roaga sa n-o las. Eu o sa cred tot timpul ca asta a fost motivul pentru care m-am ridicat in picioare si am inceput sa urc. Ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Crampele au ramas acolo in noaptea rece pe Bucsoiu. Noi am pornit catre Omu si CP10.

Si acuma stiu deja ca o sa fim pe locul 1. Eu stiu. Ceilalti 3 nu sunt deloc asa de convinsi. Apropo, Alin si Gianina au luat-o inainte - n-avea nici un sens sa ne astepte, riscau sa-si spulbere sansa lor.

Urcam repede pana in CP10, stampilam si sub incurajarile aceluiasi Rares pornim la vale.

Vale?! Oki doki...Chiar daca nu se mai poate zice ca am alergat oricum am coborat cu mult mai repede decat in orice tura de-a noastra de antrenament. Coborarea ne poarta pe Ciubotea si de data asta este usoara - reusesc sa imi odihnesc muschii.

In fundul vaii se vad frontalele de la Alin si Gianina. Distanta fata de ei se micsoreaza si inainte de ultima treapta glaciara suntem chiar deasupra lor. Jos ne reunim in echipa de 4 si pornim sa cautam traseul pierdut printre bolovani.

Sunt din nou in forma - ba chiar am momente ca in Fagaras si incurajez coechipierii - Alin imi tine isonul. Fiind noapte, fiind Bucegi, in continuu se aud piuituri si fluieraturi: n-avem chef sa dam nas in nas cu ursul, nu de alta dar ar fi pacat sa-l cotonogim ca ne retine din drum...

Intram in padure, panta desi nu e mai domoala macar e de pamant asa ca ma relaxez in continuare. La intrarea pe forestierul care duce la CP11 imi simt muschii odihniti, daca mai poate fi vorba de asa ceva dupa peste 18 ore de concurs.

Aici se vad bine urmele viiturii de saptamana trecuta - drumul a fost luat de ape. In CP11 avem din nou 1600m coborati. Aici ne intalnim cu fratii Mihu din Bucuresti care ni se alatura.

Urmeaza a 3-a si ultima urcare pe varful Omu. Diferenta de nivel: evident 1600m. Probabil si pe fondul oboselii acumulate, dar am avut impresia ca pe urcarea aceasta am avut ritmul cel mai sustinut.

Ca o paranteza: de-a lungul concursului nu am avut decat o singura pauza de 20 minute in tabara de baza. In rest am mers in continuu. Mai opream uneori 1 sau 2 mintue pentru a lua apa din fuga, dar atat. De mancat, am mancat numai din mers pentru a nu pierde timpul.

Pana in CP13 de pe Omu, trebuie sa trecem prin CP12. Si pana acolo nu e numai urcare. Se urca sustinut prin padure pana in saua La Politie de unde se coboara cat sa te saturi, dupa care incepi sa urci din nou.

Ajungem intr-o poiana unde banuiam noi ca ar trebui sa fie CP-ul. Intr-adevar e un cort aici, dar dupa ce ii trezim pe locatari ne dam seama ca nu sunt organizatorii. Mai inaintam pe valea ingusta si incepem sa ne panicam ca nu gasim CP-ul. Sunam la organizatori, mai urcam un pic si in sfarsit dam si de CP12.

Drumul continua in urcare pe valea Gaura catre saua Scara si vf. Omu. Banuiesc ca nu eu am inceput sa merg mai repede, ceilalti au scazut ritmul. Oricum acuma ma simt cel mai bine din tot concursul - imi convine la nebunie ritmul asta. Pot s-o tin asa la nesfarsit. Sunt ultimul din grupul de 6 si merg relaxat.

Biruim iesirea din valea Gaura odata cu primele licariri de lumina. Mai e doar un pic - suntem pentru a 3-a si ultima oara pe vf. Omu. Bifam CP13 in fuga si pornim catre Poiana Gutanu.

Se coboara pe drumul comun care duce si la cabana Babele. Coboram un pic prea mult si ne dam seama in ultimul moment care e traseul bun. Le intoarcem pe fete din drum si continuam pe unde trebuie.

Drumul este atipic fata de ce am intampinat pana acuma: o pajiste alpina domoala brazdata de un forestier ca la noi acasa in Tarcu. Iarba cu roua si panta lejera te imbie la alergat. Noi avem insa aici cea mai proasta portiune din tot concursul. Asta raportat la potentialul de alergat a traseului; timp am scos unul destul de bun.

Un punct cheie este orientarea in saua Batrana asa cum ne-au comunicat si organizatorii la sedinta tehnica. Avem noroc ca suntem pe lumina si nu trebuie sa bajbaim. Gasim repede stalpul indicator. Din sa se vede bine Poiana Gutan la 600m verticali sub noi. Avem enorm de mult de coborat pentru cum ne simtim deja picioarele. Cum scrie si in descrierea traseului: un marcaj haotic si razlet - sunt semne pe toate pietrele. Alegi ce traseu vrei - oricum e la fel de abrupt si chinuitor pentru picioare.

Se termina si coborarea si odata cu ea si bateriile mele. Nici nu ma mai intereseaza - stiu ca am castigat. Nu prea am argumente sa-i conving si pe restul asa ca dupa ce aplicam autocolantul pornim alert catre saua Strunga.

Alin si Elena sunt stresati - e clar ca in punctul acesta ei doi isi doresc victoria mai mult decat orice. Cred ca ori ne bat, ori ne cara in spate daca in zare apare tricoul galben a lui Andreea. Pentru prima data in concurs incep sa constientizez ca o sa terminam pe locul 1 si incep sa am si eu temeri legate de ce se intampla in spate. Nu ma tin mult - in continuare am de luptat cu greata si asta imi ocupa tot timpul.

Cu soarele diminetii deasupra noastra si cu unul din organizatori mergand pe bicicleta in paralel cu noi ajungem in saua Strunga la CP15.

De aici e numai coborare. Ultima. A aparut din nou soarele si vampiroaica Elena sta sa se topeasca din nou sub razele lui asa ca ne zoreste la vale.

Cabana Padina si mai sunt 2km de forestier. Surescitarea e maxima. Alin ma ia si pe mine in primire si ma impinge din spate - acuma ne impinge si pe mine si pe Gianina. Debordeaza de energie. Aproape alergam ultimele sute de metri se vede linia de sosire.

Mana in mana intram toti 4 alergand in tabara de baza dupa 26.03 ore de la plecare. Am reusit! Suntem pe locul 1!!!!!!!!!!

Tot ce a insemnat concurs de trekking paleste fata de ce a insemnat tehnic acest maraton: 93km si 7500m diferenta de nivel. 20 minute pauza.

Am facut toti 4 o echipa formidabila in care am reusit sa ne motivam unul pe altul atunci cand a fost cazul. Pana la urma strategia castigatoare s-a dovedit a fi aceea de a merge impreuna. Si mai important decat ca am mers impreuna este faptul ca am functionat ca o echipa.

Fetele au fost incredibile. Nu sunt cuvinte sa descriu efortul pe care l-au depus - numai cei care au participat pot sa inteleaga despre ce este vorba. Alaturi de ele am terminat nu numai pe locul 1 la mixt ci pe locul 4 la general, doar 3 echipe de baieti au reusit sa ne depaseasca. Gianina a parcurs o buna parte de concurs cu genunchiul in pioneze, Elena a trecut peste oboseala si a avut puterea sa ma monteze cand a fost mai greu.

In cea mai mare masura este victoria lor: a lui Gianina si Elena. Da, merita ridicate pe un piedestal nu pentru ca sunt fetele noastre ci pentru ceea ce au realizat.

(Bun, acuma daca nu era Alin sigur nu terminam cursa nici care sau o terminam mai pe ocolite. Si daca eu nu eram acolo, ioc blog...).

Imaginea in care alergam toti 4 tinandu-ne de mana si rupem banda de la final o sa imi ramana intiparita vesnic pe retina. E cea mai frumoasa amintire pe care o puteam culege.

Nu ma pot bucura personal prea mult. Imi iau izoprenul si ma retrag la umbra sa dorm. In urmatoarele 24 de ore ma trezesc doar de cateva ori ca sa mananc, sa beau apa si sa scot capul din cort sa vad ursul (pare-se ca asta vine zilnic pe-aici).

Duminica dimineata. Se apropie premierea. Dupa aproape 24 de ore de somn continuu sunt odihnit. Pacat ca nu pot sa umblu, dar asta nu se pune la socoteala.

Premierea este la ora 10.00. Vremea a fost perfecta (deja devine suspect norocul de care avem parte...) pana exact in momentul premierii cand a inceput sa ploua in rafale. Dar nu conteaza.

Mi-am imaginat de 1000 de ori cum ar fi sa fiu si eu pe podium. Pe orice loc, dar sa fiu si eu acolo. Am visat la asta cu ochii deschisi. Sa primesc si eu cupa. Nu particip la concursuri de dragul miscarii - pentru asta avem antrenamentele. Particip sa castig - ca nu s-a intamplat niciodata pana acuma, e adevarat. Dar asta nu ne-a impiedicat sa ne antrenam de la concurs la concurs mai indarjit.

Ploua. Incep sa se inmaneze diplomele de participare - le primesc cei care au trecut linia de finish. Si le merita cu varf si indesat. Felicitari!

Isvan si Nosu au ocupat locul 5 la categoria baieti. Felicitari!


Gemenele Silvia si Cornelia sunt pe locul 1 la categoria fete - felicitari!


Baietii de aur

Categoria mixt:
MixtLocul I/II (26h 03min): Tanase Alin si Tanase Gianina / Fodor Alexandru si Fodor Elena
Locul III (27h 11min): Spulber Dan Georgian si Dan Andreea Codruta

Poza de 1000 de cuvinte


Si inca una

Rezultatele oficiale se gasesc la: http://marathon7500.cpnt.ro/clasament

Daca a fost cum am visat? Nu, n-a fost asa...Simt ca am pierdut ceva - am pierdut senzatia aia pe care o aveam la fiecare concurs cand cadeam lat de oboseala, dar reuseam indarjit sa zic ca data viitoare o sa fie mai bine. O sa lupt si o sa fie mai bine.

Imi trebuie repede un motiv pentru care sa lupt. Si in timp ce urc pe podium, primesc cupa mult visata si facem baia de sampanie sunt din nou linistit si surazator: o sa fie Iron Bike, Maratonul Pietrei Craiului, Eco Explora, Geiger.... Mama si ce lupta o sa mai fie!!!!!!!!!!!!!!!

Acuma ma pot bucura pe indelete de ce am realizat. Sunt mandru de mine si de coechipierii mei si savurez pe indelete fiecare secunda petrecuta pe podium. Plecam acum, dar in 2010 ne intoarcem sa ne aparam locul.

Bravo Gianina si Elena!!!!!!!!!!!!!!!!

---------

Acuma plecam in papusoi sa facem un foto session - macar sa avem si noi poze de la antrenamente.

----------

Sambata am prima etapa de la Iron Bike. Ne auzim dupa ce le fur la italieni tricoul de finisher.

The desire to win is born in most of us. The will to win is a matter of training. The manner of winning is a matter of honour." - Margaret Thatcher