BMM

Data:08.08.09 - 09.08.09
Participanti: 260 si ceva
Locatie: Garana
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/ (o sa apara peste cateva zile, cand ne intoarcem de la CA, asa ca reveniti :) )

Luni am ajuns pe la 2 noaptea acasa de la Iron Bike, asa ca marti nu poate fi vorba de antrenamente.

Dar miercuri un drac nu imi da pace si ma hotarasc sa fac ceva ce nu am mai facut de mult: sa ma dau cu bicicleta. Avem noi aici in campie un traseu care are un delusor pe parcurs si inca o portiune care trece prin padure. Cumulat insumeaza 57 de km si pe el ne antrenam noi. E vorba de Timisoara - Bencecu de Sus - Bencecu de Jos - Pischia - Timisoara.

Facem echipa cu Florin.
Ca veni vorba: pe Florin (prietenii ii zic Florenzo) l-am cunoscut acuma vreo luna, doua. Il amintesc aici deoarece am sentimentul ca in urmatoarea perioada (sper sa fie cat mai lunga) drumurile noastre o sa se intersecteze si nu ma refer aici numai la bicicleta...

Asa...Ne scoate Florenzo si ne invarte prin padure, dupa care pe drumuri ocolite ne duce in Bencecul de Jos. Ne grabeam acasa si mai aveam inca vreo 28 de km; Florenzo ne zice calm ca ajungem in 40 de minute daca ne tinem dupa el. Ne-am tinut dupa "niebun" si ne-am facut picioarele varza - ne-a adus in 32 de minute acasa.

Am amintit de episodul acesta, deoarece noi vroiam doar o amarata de revenire pentru week-end-ul care e in fata si in care o sa aiba loc BMM (Banat MountainBike Maraton). Vineri mai fac niste ture de scari la stadion ca oricum am picioarele franjuri si nu mai conteaza, iar sambata dimineata cu 2 masini (Mariuta e aproape oficial de acum a lui Isvan ) plecam spre Garana.

Familia de care tot amintesc cu ocazia participarii noastre la concursuri creste de fiecare data -abia asteptam sa ajungem si sa ne intalnim cu prieteni din toate colturile tarii. Si daca noua nu ne e greu sa mergem din Timisoara la Targu Secuiesc, Miercurea Ciuc, Medias, etc, nici celor din Galati, Constanta, Bucuresti si lista poate continua la nesfarsit nu le e greu sa strabata atata amar de drum pentru a participa pana la urma la o tura de bicicleta de cateva ore. E ceva ce se cheama simplu: pasiune. Si e chestia care ne strange pe toti in acest loc.

Punem cortul langa un grup vesel si asteptam sa vina si jumatatea de la Marathon 7500: Alin si Gianina.

Pentru azi nu avem planuri mari: vrem sa mergem in recunoastere pe traseul de 50km de maine. Grupul e format din Gianina, Elena, Bitza, Isvan, Alin, Tibi, Florenzo si cu mine. Un grup vesel si apropiat ca valoare asa ca e o placere sa mergem impreuna.

Pe traseu ne intalnim cu Dan Lupsa unul din organizatorii de la acest concurs; facem poze, glumim si picam. Te astepi ca odata ce strangi atatia kilometrii de bicicleta sa nu mai pici. Cel putin asa a fost la ski. Acolo nu mai pic; iar cand o fac se termina de obicei destul de nasol deoarece in general am viteze foarte mari si sunt pe pante abrupte.

La MTB nu e chiar asa; pici cand incepi, pici si dupa ce evoluezi. Motivul e simplu - capeti incredere si incepi sa-ti dai drumul mai tare. Si cazi pentru ca inca nu esti antrenat pentru nivelul respectiv. Inveti si pici din nou. (bine asa ar trebui sa fie si la ski, ca nu vad vreo diferenta, doar ca acolo nu pic...).

Bitza isi pierde aparatul foto la un picaj si se intoarce dupa el, motiv de pauza si sporovaiala. Din vale vine Carol pe care pana acuma l-am cunoscut doar de pe lista de discutii - un tip foarte simpatic si plin de umor care se hotaraste sa ne insoteasca.

Zona e...nu ma pronunt, deoarece la majoritatea le-a placut asa ca incerc sa le dau lor crezare. Nu-mi place traseul fiindca e de viteza si eu nu am calitatile fizice necesare ca sa trag pe asa ceva.

Ultima coborare spre coada lacului Trei Ape a fost tragi comica. Eram primul si mergeam ca de obicei taras pe coborare. La un moment dat drumul coboara brusc si abia reusesc sa evit o rapa. Ma opresc repede si incep sa strig la Florenzo si Bitza care veneau din spate si aveau viteza.

Florenzo coboara ca o bomba urlatoare si nimereste in mijlocul rapei; cumva reuseste sa scape. Intr-un urlet prelung apare si Bitza care si el reuseste ca prin mircaol sa coboare panta, dar nu mai reuseste sa evite TAF-ul din capatul ei. N-a patit nimic - a mancat un pic de iarba, si-a belit bicicleta, dar atata tot - se putea mult mai rau in conditiile date.

Trecem de baraj si ne despartim de Alin, Gianina, Carol si Tibi care se hotarasc sa se intoarca la corturi - noi continuam mai departe pe traseul de maine.

Printr-o padure nesfarsita si avand ca desert un push bike ajungem in ceva poiana odata cu inceputul unei ploi de vara. Au fost doar cativa stropi si am continuat repede mai departe. Florenzo e in fata si mergem repede pana cand iesim pe ceva drum forestier foarte bine intretinut care coboara. Nu mai sunt marcaje; il sunam pe Dan si continuam sa coboram spre nu se stie unde. Pana nu de mult traseul a fost marcat perfect pentru tura de maine; acuma nu mai intalnim nici un marcaj. Cu telefonul la ureche tot coboram.

Ajungem in satul Livezi si aflam de la localnici ca mergem aiurea. Hotaram sa ne intoarcem si pe urcare Bitza concluzioneaza ca noi suntem tampiti. Si din pacate nu-l pot contrazice. Noi reusim efectiv sa ne ratacim in orice situatie.

Mi-a pierit orice urma de chef si de energie. Ne intoarcem pana la ultimul marcaj (n-a fost vina organizatorilor - unde am pierdut noi marcajul urma sa fie un punct de alimentare asa ca acolo nu mai era marcat deoarece acolo aveau sa fie oameni care sa te indrume).

Sunt cu fundu-n sus si ma tarasc pana la eolienele de pe Semenic unde spre dezamagirea lui Florenzo ma hotarasc sa cobor cuminte pe sosea si nu pe traseu. Pe la 20.30 ajungem inapoi la corturi dupa o incalzire mult prea lunga si obositoare fata de ce ne propusesem initial.

Mai beau niste suc de hamei ca sa ma calmez si ma pun la culcare. In toiul noptii apare si Maus si Rares care in drumul lor spre Banat au facut un popas la Sfantu Gheorghe doar asa ca sa ia amandoi locul 1 la catergoriile lor la maratonul de MTB de acolo.

Dimineata startului: Elena si cu mine suntem inscrisi amandoi la 80km. Traseul pe care l-am vazut ieri nu e dificil tehnic in schimb e plin de noroi. Asta ii mareste gradul de dificultate simtitor.

La 10.00 se da startul. Grupul meu tinta e: Bitza, Isvan, Eghi, Dorin (el e Omu Negru) - din simplul motiv ca suntem cumva apropiati ca valoare si e normal sa ma intrec cu ei.

Ar fi penibil sa invoc oboseala de la Iron Bike sau de la antrenamente - daca ar fi asa nu as lua startul. Am pornit, deci o sa trag cat pot de bine.

Aici e diferenta fata de Iron Bike - am numai un glont de folosit. Si trebuie sa-l trag bine. Nu-mi place sa fiu scos din ritmul meu ardelenesc (imi place sa ma consider ardelean chiar daca m-am nascut in Timisoara). Asa ca nu sunt incantat sa trag de la start mai ales ca e vorba de o portiune valonata foarte rapida.

Dupa start se sterge cu buretele totul: Iron Bike, oboseala, temerea de supra efort pentru Carpathian, totul. Si trag cat sunt eu in stare.

Dorin e pe margiena drumului la 5km de la start si iese repede din joc datorita unei probleme tehnice. Pacat.

Bitza e in forma si mergem impreuna pana la inceputul urcarii de dupa baraj. Aici e si portiunea de push bike. Bicicleta e inca pregatita de la Iron Bike cu izolirul protector, asa ca o iau in spate si imping piciorul in panta noroioasa. Aici castig teren serios. Si sunt efectiv dezamagit ca partea aceasta nu e atat de lunga pe cat mi-as fi dorit eu.

Aflu la sfarsit ca Bitza si-a rupt lantul si a fost nevoit sa abandoneze. Asta e trist. Nu e nici o satisfactie, absolut nici una sa castigi asa. Dar eu nu stiu inca asta, asa ca trag.

Capatul push bike-ului coincide cu ineputul unul slalom printre noroaiele din padure care te conduce agonizant de incet catre platoul Semenicului. N-am mai mancat atat padure de ceva timp bun.

De aici urmeaza o portiune de coborare si aici prudenta de ieri este inlocuita cu adrenalina data de concurs. Am lasat saua jos si cu cateva trucuri prinse la Iron Bike mi-am dat drumul la vale pe un teren noroios.

Cei de la 80 trebuie sa parcurga traseul de 50km si dupa aceea pe cel de 30km. Ajung la start si reincep o bucata pe care am mai parcurs-o dupa start.

De foarte mult timp sunt singur pe traseu. Si stiu ca merg bine. Ma simt bine si constiincios beau apa si mananc energizante in timp ce pedalez cat ma tin bojocii. Tot Iron Bike-ul m-a invatat pedalatul in frecventa. Tehnic - asta a fost secretul care m-a ajutat sa termin atunci cursa. Pana nu de mult imi placea sa pedalez in cuplu - mi se parea mai barbatesc si asa reuseam sa imi termin gambele.

Acuma ma joc cu schimbatorul de parca as participa la un concurs de ruleta ruseasca. Ideea e ca tot timpul sa gasesc viteza corespunzatoare pantei pentru ca sub nici o forma sa nu simt nici cea mai mica tensiune in gambe.

Pe malul lacului traseele se despart si intru pe ultima portiune de urcare. De ceva timp bun am fost ajuns din spate de o fata de la Vointa Cluj care merge mai bine decat mine pe fals plat. Dar pe coborari si urcari sunt mai rapid, asa ca o depasesc intr-un final.

Ca veni vorba de coborari: a fost primul concurs la care am avut si eu satisfactia coborarilor - am depasit concurenti, si nu putini (de la toate categoriile). Si da, se castiga mult timp daca cobori bine.

Am adorat sa strig din spate: "Stanga! Dreapta!" si sa trec pe langa ei. Ei n-au nici o vina, dar ma razbun si eu pe cineva pentru toate momentele similare de la Iron Bike. Una peste alta am coborat asa cum mi-am dorit si nu m-am tarat ca de obicei.

Pe ultima urcare sunt impreuna cu un baiat si mergem asa pana la coborarea finala. El coboara bine; nici eu nu o pot lasa mai moale si ma tin dupa el, dar nu reusesc sa reduc diferenta dintre noi.

La final e o portiune unde trebuie traversat un rau destul de adanc unde baiatul se opreste. Speculez sansa si pedalez ca un dement si ii iau fata cu 15m inainte de final.

A fost cel mai bun concurs pe care l-am facut pana acuma prin pozitia in clasament raportata la numarul de participanti. Sunt multumit de mine (eu tot timpul sunt multumit de mine, dar hai sa zicem ca acuma in mod special).

Elena e pe locul 2 la fete, 80km. A avut "doar" 2 pene; a zburat in cap si a mai cazut de alte 2 ori. Dar la final dupa ce coboara de pe podium si ea se declara multumita asa ca a fost un concurs pe cinste pentru amandoi.

Organizarea: nimic de comentat. Traseul a fost exemplar marcat; punctele de alimentare corespunzator dotate; oamenii din puncte inimosi. Traseul...ca si ieri - majoritatea a zis ca a fost un traseu frumos asa ca poate am eu un alt mod de a privi lucrurile...

Pai cam asta ar fi. Felicitari Elena (e la al doilea maraton de 80km)! E momentul sa ne luam la revedere de la toti cunoscutii asa ca timpul zboara repede.

S-a terminat a cincea editie a acestui maraton, editie la care as fi regretat daca nu participam.

Vorbeam de senzatia de pierdere de la sfarsitul lui Iron Bike; de lipsa unui obiectiv. Golul a fost umplut.

Acuma cand scriu randurile astea la orizont se intrevede Trans Alps in echipa mixta cu Elena si Titan Desert alaturi de Elena si Dorin (si asa vroiam sa mergem in desert - daca avem ocazia sa participam si la un concurs acolo, cu atat mai bine).

Dar pana atunci, joi o sa luam startul la Carpathian Adventure 2009 - o editie speciala pentru noi: va fi ultimul concurs a lui Isvan. Nu ma incanta deloc ideea asta, dar e hotararea lui...

Vreau sa scap cat mai repede de concursul asta (si daca se poate cat mai onorabil...) pentru a ne putea concentra pe Geiger si Maratonul Pietrei Craiului.