Social Icons

CA 2009

Data:13.08.09-16.08.09
Participanti: Elena, Isvan, Captain, Alex
Locatie: Cindrel, Fagaras
Poze: Hoinarii

Aveam in cap deja inainte de concurs ideea despre cum va arata blogul acesta. Ma uit acuma in arhiva si vad ca Elena mi-a luat-o inainte:
13 martie 2004 : Atunci si asa a inceput totul
: inceputul
Se nasc Hoinarii.

Zuzu Mobilul ruleaza linistit (ca doar e la rodaj...) catre Sibiu. In masina e o liniste mormantala. Elena stie fara sa-i zic care e problema: nu am chef de concursul acesta. Imi lipseste exact elementul care ma face sa fiu puternic in orice situatie: motivatia. Indarjirea aia nebuna de a duce concursul pana la capat.

Elena ma pune sa-i promit ca o sa trag - de dragul ei. Asa ceva nu se poate refuza.

2004 toamna. O prezentare a lui Horia Colibasanu despre o expeditie in Himalaya in Aula Magna a Universitatii. La final, pe coridor, un baiat inalt si slab ne intreaba daca nu vrem sa mergem sa ne antrenam impreuna la Clubul Alpin Roman. E Istvan.

N-am chef. N-am incredere in echipa. Si asta e cel mai dureros. Alaturi de ei au fost 5 ani de vis. Am trait in 5 ani cat in 10 vieti de om impreuna. Ei sunt simplu: PRIETENII.

Merg la concursul asta cu capul plecat de dragul prieteniei ce ne leaga. Nimic nu ma poate face sa cred ca Istvan a ajuns la zi cu antrenamentele in ultima luna. Este fizic imposibil. Telefonul de la Captain in care imi spune ca el are genunchiul stang praf nu face decat sa agraveze situatia.

Am tras cu Elena ca nebunii anul acesta si cumva mi-am inoculat deja ideea ca nu e important Carpathian Adventure-ul. Sunt alte concursuri la care o sa tragem. Aici mergem din alte motive...

Devenim o mica familie. 3 nebuni care week-end de week-end dispar in munte in cautarea aventurii. Invatam din greseli, ne bucuram de reusite si strangem din dinti cand avem insuccese. Dar mai mult decat orice formam o echipa. Isvan e omul tehnic si puternic - de la el invatam aproape tot ce inseamna munte. Elena e firea calculata si pragmatica care ne tempereaza. Iar eu...cineva trebuie sa vina cu ideile trasnite.

E ultimul concurs a lui Isvan. Nu ma pot impaca cu ideea si nici nu o sa ma impac prea usor. Dar e prietenul meu si-i respect deciziile.

2006. Emisiunea Eco Chellange de pe Discovery imi aprinde imaginatia. Mi se pare incredibil ce fac oamenii aceia - vreau si eu. Descopar ca exista si in Romania un concurs similar - Carpathian Adventure. Ii conving pe Istvan si Elena. Mai trebuie un om. Istvan il aduce pe Calin, care din primele minute isi castiga titlul de Captain. Echipa Hoinarii este completa.

Seara ne gaseste in tabara de baza de la Cisnadie. Bicicletele le-am dus deja in punctul de control de la Turnu Rosu - de acolo le vom lua dupa ce terminam tura de trekking. Tabara de baza este in curtea liceului industrial din oras.

Isvan si Captain sunt deja aici. Sunt total detasat de tot ce inseaman concurs. Desi tabara forfoteste de concurenti nu simt nici o emotie. Si asta nu e bine.

Carpathian Adventure 2006. A fost...e greu de descris in cuvinte concursul respectiv. Primul nostru concurs. Cel mai frumos. Am invatat ce insemana sa fii o echipa. Am invatat cat de norocos sunt ca am asa parteneri. Captain carand doua biciclete pana pe Piatra Arsa sub lumina fulgerelor si prin ruperea de nori. Isvan imbarbatandu-ne la fiecare pas. Elena fiind acolo cu o vorba buna cand imi era mai greu. L-am terminat si am aflat ca nu exista bariere fizice. Cand vrei ceva cu adevarat poti. Si cand ai asa prieteni e imposibil sa nu reusesti.

Am ratat sedinta tehnica, dar a fost acolo Captain. Dupa ce ne instalam si noi, facem sedinta de echipa. Arunc un ochi pe harta si imi dau seama instantaneu ca cel putin traseul de trekking nu are nimic in comun cu notiunea de adventure. Este efectiv un maraton pe creasta Fagarasului.




Eu am o singura intrebare: Care e obiectivul. Captain imi raspunde ca el e multumit daca reusim sa tragem de noi si sa facem un concurs bun. E bine si-asa.

Partea de bike din Cindrel pare mult mai grea, dar pana acolo mai e mult.

E deja tarziu asa ca ne ducem la culcare. Am cea mai linistita noapte dinaintea unui concurs.

La 4.00 dimineata suntem in picioare. Mananc bine si dupa verificarea echipamentelor ne imbarcam in autobuzele care ne vor transporta din Cisnadie pana la punctul de start de la Victoria.

Motai pe autobuz si timpul trece repede pana la punctul de start. Ca de obicei suntem inscrisi la avansati. Suntem 15 echipe.

Dar ce echipe!!!!!!!

M-am uitat pe site-ul organizatorilor la ce echipe s-au inscris si am incremenit. Nu reusesc oricat ma stradui sa scot din calculul pentru podium vreo echipa. Peste tot nume cunoscute, nume grele. Aproape fiecare echipa a fost pe podium sau l-a mirosit de-aproape in editiile precedente.

Daca dai un search pe Google dupa oricare nume o sa gasesti asociate in dreptul lui ture fascinante si aventuri incredibile.

Aici s-a strans creme de la creme. Si n-au venit sa participe si sa termine concursul. Au venit sa lupte pentru o clasare cat mai buna. Ma fac mic cand vad in ce companie o sa concuram anul acesta.

Carpathian Adventure 2007. O poveste la fel de frumoasa ca cea din anul precedent. Istvan si Captain fac echipa separata, ceea ce ne motiveaza in plus - o sa le demonstram ca pot sa aiba incredere in noi pe viitor. Si asa am si facut. Tot acum participam si la primul maraton de MTB -Alubel. Elena ia locul 1 si totul se schimba din acest moment. A gustat din cupa dulce amara a invingatorilor si acuma nu mai exista cale de intoarcere. De-acuma inainte totul se rezuma la concursuri. Ne dam seama ca pentru a face fata trebuie o munca titanica. La care ne inhamam toti 4 cu placere. De-acuma totul este directionat spre antrenamente. Sportul devine singurul nostru hobby si de-acuma 24 de ore zboara intr-o clipita.



Carpathian Adveture si Hoinarii: am crescut impreuna.

Ne aliniem la start. Un gol mare - atat simt. Nu ma pot conecta la tensiunea momentului.

Start!

A inceput Carpathian Adventure 2009. Ultimul concurs a lui Istvan.

Ultimul Carpathian pentru noi. Asa am hotarat cu Elena. Fara Istvan nu mai exista echipa Hoinarii care a inceput totul acuma 4 ani. O sa fie multe, foarte multe alte concursuri pentru noi 3 - dar nu Carpathian.

E ireal, incredibil, (mai gasiti voi alte epitete) ceea ce se intampla. Se alearga de la start. Si cand zic ca se aleraga ma refer exact la notiunea de alergat. Aproape toate echipele fug de manaca pamantul pe drumul forestier ce duce catre fundul caldarii Vistea.

Alergam si noi. Daca e sa murim, macar sa murim frumos!

Ca de obicei, nu mergem primii - nu avem suficeinta experienta pentru a dicta ritmul. Facem ce fac ceilalti. Ideea e sa nu pierdem liderii din vedere. In fata e Andreea de la Grind care impune un ritm inuman. Cei din spate nu au ce face si trebuie sa se conformeze daca vor sa nu-i piarda.

Dupa cativa kilometrii de alergare buna suntem 5 echipe in fata. Si aici e ceva ciudat...Elena (de la care ma asteptam) e in fata cu...Istvan. A innebunit lupul....

Captain cu mine suntem putin in spatele lor si incercam sa tinem ritmul.

Alergand ca dementii iesim de pe drumul forestier si intram pe firul vaii. Aici alergarea se transforma in mers rapid. Celelalte 4 echipe s-au distantat de noi, dar nu mult. Avand in vedere concurenta, e o pozitie mai mult decat onorabila.

"Beti apa, atentie la picioare, nu va grabiti: pasi mici si desi". Dau din gura in continuu. Gata: am intrat in concurs si eu. Si sunt brusc mai stresat ca niciodata. Si nu numai eu.

Elena:"Ce naiba are apa asta?!"
Eu: "Ce? Un gust amar ca de socata?"
Elena:"Exact!"
Eu: "E de la camel back"
Elena:"Si nu puteai sa zici de-acasa?!"

Stiti emisiunea aia de pe Discovery - Dezastre in aer ? Promo-ul ei suna ceva de genul: un Dezastru nu se intampla pur si simplu, e o insiruire de evenimente. E adevarat si in cazul unui succes sper.

Ideea e ca trebuie sa fim tot timpul hidratati - pentru asta depindem de camel back-uri si de izotonicele de-acolo. Doar ca acuma izotonicul folosit cred ca...s-a stricat si are un gust ciudat. Si Elena nu poate sa se hidrateze normal. Ceea ce e foarte grav. Desi poate nu pare, un mic detaliu ca acela de a nu bea o gura de apa atunci cand trebuie poate sa faca diferenta intre reusita si esec.

Elena e o masa de nervi. Captain e cu mine in spate si ma intreaba nonsalant in cat timp isi face Ketonalul efectul. Incepe sa-si simta deja genunchiul. Ia o pilula ca sa aiba timp sa isi faca efectul pana pe coborarea de pe Vistea.

Februarie 2007 - Tarcu. Si tura caer ne-a adus la televizor. Captain e unul din cei care si-a pastrat sangele rece si a reusit sa ne scoata atunci dintr-o situatie destul de delicata. E un luptator. O adevarata forta.

Situatia nu e deloc roza. Iesim din padure si ne indreptam catre primul CP (check point). Celelate echipe sunt putin in fata. E vorba de : Grind, Ozone, Cetatea Brasovului si Fata si Mosii.

Punem prima stampila pe foaia de concurs si incepem urcarea abrupta catre creasta. Grindul o ia pe o scurtatura care sa-i scoata dupa varful Vistea. La fel si Ozone-ul. Avea sa fie un moment crucial in istoria concursului.

Avand experienta ratacirilor nenumarate de la editiile precedente noi mergem cuminti pe poteca. Alin si Gianina sunt in echipa Fata si Mosii. Alin trece din nou la startegia impinsului din spate. Castiga vizibil diferenta fata de noi ceea ce o enerveaza la culme pe Elena. Incerc si eu si Istvan sa copiem ce face Alin, dar nu reusim.

Iesim in creasta si urcam repede pe Vistea. Traseul turistic era de 7 ore. Am ajuns aici dupa 2 ore si jumatate.

Prima coborare - primul semn mare de intrebare referitor la genunchiul lui Captain. Elena cu Istvan fug inainte (ce naiba, asta a mancat jaratec in ultima luna?!) eu raman in spatele lui Captain ca sa coboram impreuna.

Elena nu mai poate sa bea apa de la ea si se opreste sa bea de la Isvan sau de la mine. Ajungem odata cu Fata si Mosii si alimentam de la Iezerul din Podul Giurgiului si alimentam cu apa curata. De aici o sa mergem fara izotonice sperand ca apa nu o sa curete toate sarurile din organism.

Si acuma a fost monetul decisiv din tot concursul. Noroc, premeditare ? Eu peste ani o sa afirm ca asa am vrut sa fac.

Elena si-asa e nervoasa de la faza cu socata (bine, din cauza stresului oricum orice ar fi enervat-o). Asa ca foarte linistit zic intr-o doara:

"A...pai in ritmul asta noi nu mai prindem nici o echipa."

A urmat o explozie. Elena a cedat si a zis ca nu mai vrea sa ma auda si sa ma vada. A luat-o la goana (nu la fuga, la goana efectiv). Istvan (care deja a inceput sa ma uluiasca) se tine dupa ea. Captain sta cuminte cu mine, iar eu abia sunt in stare sa tin ritmul acesta nebun.

Varfurile zboara efectiv unul dupa altul. Alergam ca istericii - Elena o masa de nervi inainte si noi 3 urmand-o. Trecem de Fata si Mosii, ajungem Ozon-ul si suntem aproape pe locul 3.

Aproape de podium, dar oricum nici unul din noi n-are timp sa realizeze asta fiindca trebuie sa ne tinem dupa Elena. Am deschis cutia Pandorei si acuma trebuie sa accept ce am gasit inauntru.

E mai rau ca la Marathon 7500 - nu pot sa tin ritmul acesta. Eu sunt mai molcom - pot sa merg si 3 zile in continuu, dar nu pot sa fac fata la sprintul asta de pe creasta. Si incep sa cred ca si Elena o sa clacheze daca mai mergem asa.
Mont Blanc - 2004. Creasta Pietrei Craiului iarna lui 2006, nenumarate ture de antrenament de anduranta. Elena mi-a demonstrat ca atunci cand e nevoie are resurse nebanuite. Ne-am completat tot timpul perfect si cand mi-a fost mie mai greu a gasit forta sa ne scoata pe amandoi din impas.

Pana una alta ajungem la lacul Capra odata cu cei de la Ozone. Pe drum, Alin ma imbie la o bere fara alcool - nu stiu de unde a facut rost de ea. E prima data cand refuz o bere, dar trebuie sa ma tin de echipa.

Langa lacul Capra cei de la Ozone alimenteaza cu apa. Noi stam doar cat sa punem a doua stampila pe foaie si plecam mai departe.

Locul 3. In fata mai e Grindul si Cetatea Brasovului. In patru ani de concursuri nu s-a intamplat niciodata ca dupa ce am depasit o echipa sau un concurent acestia sa ne mai ajunga. Nici macar odata. Acuma nu pot sa pariez insa ca statistica se va pastra. In spate sunt niste echipe formidabile, iar eu sunt convins ca tragem mult prea tare de la inceput.

Pana la Caltun si CP3 nu a exista istorie - doar alergare. Am inceput deja sa depasim echipe de incepatori (ei au inceput de la Balea Cascada).

La Caltun sajungem Cetatea Brasovului, dar plecam din CP inaintea lor. Urmeaza portiunea tehnica a turei. Strunga Dracului, urcarea pe Negoiu si mai ales Custura Saratii.

Locul 2. In fata mai e doar Grindul.

Mananc gel dupa gel ca nu cumva sa ajung sa imi fie foame. Avem si 4 sandwich-uri la noi - am inteles din turele anterioare ca trebuie musai sa ii dai de lucru la sucul gastric cu mancare adevarata, altfel ti se face rau mai devreme sau mai tarziu.

In Strunga Dracului, Captain e in elementul lui - portiuni tehnice. O ia in fata si o trage efectiv dupa el pe Elena in zonele in care trebuie trecute praguri mai inalte.

Primul Ketonal s-a risipit; Captain a trebuit sa il ia pe al doilea si coboara schiopatand. Chiar si asa schiop, coboara in ritmul nostru de alergare.

Intram in Custura Saratii si aici avem o portiune excelenta. Se poate spune ca aproape am alergat aici. Singurele momente de respiro erau la ambuteiajele create de echipele de incepatori, care insa ne lasau sa trecem si ne incurajau pe masura ce ii depaseam.

Lacul Avrig in fuga si e momentul pentru o pauza de mancare , hidratare si o noua stampila caci e CP4. Grindul e la o ora in fata.

Dar pentru nici unul din noi 4 nu ei reprezinta obiectivul - totusi ne cunoastem limitele si stim ca nu ii putem prinde. Ce vine din spate ne ingrijoreaza in schimb. Si habar nu avem unde sunt echipele urmaritoare asa ca nu ne permitem sa zabovim mult aici si plecam mai departe. Al 3-lea Ketonal pentru Captain

O ultima urcare pana pe Budislavu si de aici urmeaza o creasta innierbata lunga, a naibii de lunga pana in saua Corbului. Cand am incercat tura Fagaras - 24h am facut bucata aceasta in sens invers si nu ni s-a parut asa de lunga. Acuma in schimb cu primele semne de oboseala in vine ni se pare ca nu se mai termina. Am ajuns pe locul 5...la incepatori.

Pe parcurs ne luam cate o echipa de incepatori din zare ca si obiectiv si ne impuneam s-o depasim. Asa am depasit 27 de echipe.
Pe portiunea acesta atmosfera in echipa s-a mai destins si am reusit sa ne mai relaxam un pic. Ne cunoastem de prea mult timp pentru a mai fi nevoie sa vorbim intre noi. Rar cateva cuvinte se mai aud. Suntem concentrati la ceea ce facem. E o diferenta uriasa fata de primul Carpathian la care incercam sa ne motivam unul pe celalalt. Acuma e mult mai...profesionist.

Totusi, o buna bucata de drum mergem in paralel pe creasta larga si eu dau glas unui gand: "Mai, voi realizati ca suntem pe locul 2 la Carpathian Adventure? ". Toti trei imi raspund ca o sa savureze momentul cand o sa trecem linia de sosire - pana atunci concentrare maxima.

Prindem un asfintit superb in ultima bucata de creasta.

Saua Corbului intr-un final si odata cu ea si CP5. De aici se coboara pana in Turnu Rosu si odata cu finalul coborarii se va termina si tura de trekking.

Istvan: Ca sa avem sanse de podium la CA, trebuie sa fugim.
Eu: Cum naiba sa fugi ma Istvan?! Fii serios.
Istvan: Grindul fuge, sa stii Alex.

2008 a insemnat saltul dintr-un concurs in altul. Atunci am realizat ca daca stai 5 zile si nu faci nimic, iar in week-end incerci sa muti muntii din loc in cel mai ferciti caz te alegi cu o tendinita. Spre finalul anului aveam aproape 4 zile de antrenament pe saptamana (o ora, o ora si jumatate atat cat ne permitea timpul cand ieseam de la servici).
E o noapte rece de noiembrie. Afara e lapovita. Sunt cu Elena si Istvan la stadion si alergam pe scari uzi pana in maduva oaselor. Avem un scop toti 3. Sau? Aveam pana nu demult. Acuma am ajuns sa facem asta din simpla placere. Nu mai stim deja sa facem altceva : ploaie, vant, lapovita, arsita, suntem impreuna si ne antrenam. Pentru ce? De ce? Nu mai stim de mult timp. Dar nu conteaza - suntem impreuna si ne simtim bine. Si zilele zboara.

Da, am fugit (OK, in general am mers intr-un ritm foarte alert) toata portiune de trekking. Noi nu fugeam pe coborari. Acuma am ajuns sa castigam aici mai mult decat pe urcari.

Turnu Rosu si odata cu bezna ajungem in punctul de control 6 de unde vom incepe tura de bike. In mod normal ar trebui sa rasuflam usurati. Cel putin eu cu Elena ne simtim deja mult mai in elementul nostru in sa. Doar acest CA avea sa ne rezerve o mare surpriza...

20km de sosea intre Turnu Rosu si tabara de baza de la Cisnadie curg fara probleme. Tura de biek se desfasoara in masivul Cindrel si poate fi parcursa in ambele sensuri. Aici trebuie sa luam o decizie.

Varianta usoara: Valea Sadului, ajungem la proba de tiroliana, dupa aceea la pluta si partea mai grea a turei o facem pe coborare. Problema e ca inca e foarte devreme iar proba de pluta incepe abia la 5.30 dimineata ceea ce ar insemna o gramada de timp mort in asteptarea deschiderii acelei probe. Nu putem risca sa fim ajunsi din spate.

Stim din auzite ca pe cealalta varianta e mult mai greu, dar hei! sunt finisher de Iron Bike, Elena e pe podium la maratonele de MTB, iar Istvan si Captain sunt intr-o forma de zile mari. Ce poate fi greu?!

Dupa ce mancam cu adevarat (visam la cascavalul cu rosii inca de la Avrig), pornim repede in tura de bike. Una din temerile noastre cele mai mari inainte de concurs a fost sa nu ne ratacim - noi avem un talent inepuizabil la asa ceva. Tura de trekking a trecut fara probleme (ar fi fost culmea sa ratam creasta...).

Acuma o luam pe sosea catre Cisnadioara, dar ne dam repede seama de greseala si ne intoarcem din drum.

Intram pe traseul corect cu 200m in fata celor de la Cetatea Brasovului. Drumul intra pe un forestier infect - acuma au pus pamant proaspat deasupra si nu au apucat sa-l taseze asa ca tragem cat putem ca sa nu ramanem impotmoliti acolo.

Ne orientam perfect - desi e noapte nu avem probleme in a gasi traseul si in curand intram pe un drumeag mai bun care urca. Exact ce ne place noua: panta, se poate sta in sa nu trebuie decat sa te concentrezi pe urcat.

Elena are probleme serioase si nu din cauza epuizarii, ci a somnului. Desi e inca devreme, abia mai tine ochii deschisi. A acumulat oboseala in ultimele 2 saptamani si acuma organismul isi cere dreptul la somn.

Adoarme afectiv pe bicicleta si cade. Din punctul acesta ii este tot mai greu sa se urce in sa si sa mentina o linie cat de cat dreapta. Cade repetat cand intr-o parte, cand in cealalta si se enerveaza din nou.

Paradoxul e ca desi ea e foarte nemultumita acuma la final de cum a mers, portiunea respectiva a tinut 16km si ne-am dat jos de pe bicicleta doar ca sa trecem niste paraie. In rest am mers foarte bine.

Iesim din padure si trebuie sa ne orientam. Am vazut ca traseul nostru este insotit de marcajele de la concursul de enduro, asa ca atunci cand nu gasim drumul incercam sa le urmam pe acestea. De asemena stim ca o parte din traseu urmareste traseul de la Geiger - concurs la care am fost anul trecut. Asa ca incerc sa imi amintesc pe unde ar trebui sa mergem.

Odata cu iesirea din padure incep neplacerile. E vorba de caratul bicicletei. Sincer, mie chiar imi place. Asa ca imi iau sarguincios bicicleta in spate si birui prima, a doua, a zecea panta. Si deja incep sa ma enervez...

Elena reuseste si ea cateva pante , dar somnul si oboseala acumulata in tura de trekking isi spun cuvantul. Ea e cea care ne-a adus pe locul 2. Fara nici o indoiala. Singura a tras de noi si ne-a adus aici.

Acuma e randul Greucenilor sa intre in scena. Rand pe rand, Isvan si Captain isi cara bicicleta lor si se intorc dupa a Elenei. Sunt efectiv formidabili. Nu tin minte ca Istvan sa fi facut atat efort de cand il stiu. De cealalta parte, Captain pe langa problema cu genunchiul acuza acuma o durere in zona inghinala care il impiedica sa mearga normal. Ceea ce nu-l opreste sa faca nenumarate curse pentru a prelua si bicicleta Elenei.

Avem o echipa i.n.c.r.e.d.i.b.i.l.a.

Ce fac eu in timpul asta? Pai in primul rand nu ii incurc, ceea ce e foarte important :). In al doilea rand caut si gasesc traseul. Unde e panta foarte abrupta ma fac util si eu. Isvan si Captain imping bicicletele - eu nu pot, ca n-am forta. In schimb unde e panta foarte abrupta si nu se mai poate impinge ma duc si iau bicicleta Elenei in spate si o car la deal; amandoi avem improvizate pe cadru protectiile cu izopren.

Se termina un carry bike, urmeaza o portiune insignifianta de plat sau de coborare dupa care o luam de la capat.

Istvan e primul care da glas temerii generale : "Ar fi trebuit sa dormim in base camp si sa pornim dimineata in sensul normal". Nimeni nu raspunde, dar asa mare dreptate s-ar putea sa aiba. Si toata munca noastra s-ar putea narui din cauza acestei decizii.

Ajungem cu greu pe varful Magura. De aici e o coborare foarte abrupta. A...da, apropo...e noapate si la lumina frontalei o coborare si asa tehnica devine infernala.

Ajungem la refugiul Rosengarten care e si CP 7.

Isvan: "Elena, vrei sa dormi 5 minute?"
Elena: "Captain, crezi ca mergem mai repede dupa aceea?"
Captain:"Nu"
Elena:"Hai sa mergem"

Din nou, in economia concursului, acesta a fost un moment crucial. Nu poti sa dormi 5 minute. Cumulat in cel mai fericit caz am fi stat jumatate de ora. Iar timpul e unul din lucrurile pe care nu le avem acuma.

Ne ridicam si plecam. E ca in filmele alea de duzina de pe video: personajul pozitiv ia pumni in cap vreo 10 minute, dupa care se ridica buimac de jos si ii da un picior de-l doboara pe ala rau. Asa ne simtim si noi acuma - ca dupa ce am tot fost batuti si trebuie sa ne ridicam si sa continuam.

Ce e mai nasol e ca partea "frumoasa" abia acuma urmeaza. Dupa un carry bike pe o panta infernala, ajungem la o stana si intorcand capul vedem luminile de la frontalele celor de la Cetatea Brasovului. N-am reusit sa scapam de ei. Dar suntem prea obositi ca sa ne mai macinam cu asta - trebuie sa continuam.

Sub ploaia de stele de august are loc un teatru absurd cu niste personaje la fel de ciudate: Captain e transfigurat si impinge cate 2 biciclete la deal; Isvan pare de pe alta planeta - mi se pare ca i-a incremenit un zambet ciudat pe fata si foarte linistit il ajuta pe Captain ( inca o data - eu nu tin minte ca Istvan sa fi tras atata de el); Elena merge in somn si isi cara in spate bicicleta acolo unde baietii nu pot impinge; eu mai dau din cand in cand cate o mana de ajutor.

Uneori in tacerea noptii se mai aude cate un strigat:"Hai Hoinarii!!!!!! Hai echipa!!!!!!".

2009 - cu ce sa incep? Doar ultimele 6 saptamani au sunat asa: Maraton Medieval Medias, Fagaras - 24h, Marathon 7500, Iron Bike, Banat Mountain Bike Marathon. Elena a luat parte la toate, Captain si Istvan la unele.

N-am obosit. Am fi fost obositi daca am fi lipsit la vreunul dintre ele. Mai mult, tot mai mult! Concursuri si aventuri de poveste alaturi de prietenii mei buni...

"Hai Hoinarii!!!!!! Hai echipa!!!" Metrii curg agonizant de incet. Si nici nu poate fi altfel cand 90% din traseu bicicletele trebuie carate. Acolo unde ar fi o panta cat de cat umana, drumul este plin de bolovani si nu putem merge pe biciclete.

Zorii ne gasesc in aceiasi ipostaza: impingem la biciclete. Mergem prin padure cu capul in pamant. De ceva vreme buna suntem insotiti in paralel de o turma de mistreti. Suntem prea obositi ca sa le mai dam atentie.

Ca de obicei in aceste momente te agheti de o melodie. Mie imi suna in cap aia de la reclama la Cola: "I want to live, not to survive...".

Ajungem la CP8 de la Muncel. Drumul intre CP7 si CP8 a fost incredibil de lung. Aici aflam ca arbitrul din CP e cel care a facut traseul (foarte greu m-am abtinut sa nu ii sar la gat si sa il bat si si mai greu m-am abtinut sa nu incep sa urlu injuraturi). Intrebam daca macar de aici se poate merge pe bicicleta si suntem asigurati ca da.

Doamne ajuta! Dupa un kilometru de drum forestier perfect incepem sa facem iara push bike. Mult. Foarte mult.

E deja de mult timp ziua si in zare peste mari si tari se intrevede varful Cindrel. Daca pana acolo trebuie impinsa bicicleta ma sinucid.

Timpul trece repede brusc. De ce? Pai zice Captain:
"Alex, daca una din echipe ajunge venim din sens opus inaintea noastra pe varful Cindrel am luat cea mai mare #$%^&!!!!!!!!". Cat naiba mai avem de mers? Cat?

Si Captain are atata dreptate.... Stim toti asta, dar nimeni nu zice nimic. Captain ia cate 2 biciclete si urland ca sa se motiveze le impinge la deal. Istvan ii urmeaza exemplul. Elena ii ajuta si ea pe baieti. Mai imping si eu.

Luam Oscarul la filme mute daca ne filma cineva acuma: a fost unul din momentele in care echipa Hoinarii a mers perfect. Din CP ni s-a spus ca avem 4-5 ore pana pe varf. Am albit toti.

Cum bine zicea Nietzsche, Imi cunosc limitele, dar pur si simplu le ignor. Asta facem toti 4 acuma - ne ignoram limitele. Deja in punctul asat am muncit prea mult ca sa mai lasam pe cineva sa ne intreaca.

Are Florenzo un citat: "Toti iti vor binele, asa ca nu-i lasa sa ti-l ia" Exact. Nu o sa lasam pe nimeni sa ne ia locul. Ultimele 2 galme dinainte de urcarea pe Cindrel mi se par interminabile si e punctul in care sunt aproape de a claca. Doar ca n-am voie sa fac asa ceva. Nu cand echipa mea trage cat poate; nu acuma. Impingem pentru ultima oara bicicletele si ajunge pe vf. Cindrel la CP9.

Nu a aparut nici o echipa din vale. Am reusit. Acuma trebuie doar sa fim atenti si sa ne concentram. Arbitra din CP ma intreaba cum mi s-a parut. Nu ma pot abtine si ii zic ca a fost infect si ca sa faci push bike 30 si ceva de kilometrii nu mi se pare ca are ceva in comun cu MTB-ul.

De aici urmeaza doar coborare. La Iron Bike asta ar fi fost autostrada asa ca ma urc din varf pe bicicleta. Nu stau mult acolo si am un picaj care ar fi luat maximul la impresia artistica. Din fericire nu am nimic, jnepenii au atenuat socul. Elena mananca si ea din humusul din zona, dar pana la urma ajungem in CP 10 din saua Steflesti si de aici urmeaza 50 si ceva de kilometrii de coborare pe drum.

Mi se pare ca cel care a facut traseul are un simt al proportiei cel putin ciudat: 30km push bike urmati de 50km in care nu trebuie decat sa nu adormi in sa.

Drumul forestier ne duce catre lacul Negovanu si proba de pluta. Pe drum ne intalnim cu Fata si Mosii care urca din sens invers.

Proba de pluta este pentru mine o pacoste. Nu ma pricep sa vaslesc, nu-mi place apa rece, adica nu prea am ce cauta aici. Anul acesta o sa incercam o varianta noua de pluta: punem cauciucurile in sir indian - poate merge mai bine ca anul trecut.

Tot aici ne intalnim cu echipa Grind care tocmai a terminat proba. E clar ca au castigat. Personal nu simt nici un regret - au fost mai buni si au meritat pe deplin victoria. Temerile mele se leaga de ce ar putea veni din spate: Cetatea Brasovului.

Asa ca intram repede pe lac si pornim catre capatul opus pentru a recupera indiciul. Nu vaslesc mai bine - nici varianata noua de constructie nu pare mai buna, asa ca nu suntem foarte departe de cum mergeam anul trecut. Noroc ca proba e mult mai scurta si dupa 1 ora si 10 minute de stat pe lac iesim la mal.

Eu inghetat bocna si anchilozat din cauza pozitiei, ceilalti destul de bine dispusi.

De aici urmeaza forestierul pana la atelierul de tiroliana si rapel. Acesta reprezinta si ultimul CP. Ca si Captain, mie mi se pare total lipsita de sens proba asta; dar nimeni nu m-a obligat sa particip la concurs...

In timp ce ne asteptam randul, eu adorm instantaneu. Sar ca lovit din somn cand ma striga Captain si impreuna facem rapelul si tiroliana. Luam si ultima stampila pe foaia de concurs.

Mai 28 de km de coborare usoara cand pe forestier cand pe sosea.

Dealul care leaga Sadu de Cisnadie il urcam cu un ultim efort, iar din varful lui numai coborare pana la linia de sosire.

Dupa 32.30 ore, echipa Hoinarii a terminat Carpathian Adventure 2009 pe locul 2.
Am reusit. Impreuna. E cel mai frumos cantec de lebada pe care il putea primi Istvan. Am reusit pentru ca totdeauna Hoinarii au fost o echipa de prieteni. Elena ne-a adus pe locul 2 la trekking, baietii au mentinut pozitia asta la bike. Nici unul nu a fost mai bun sau mai slab decat celalalt - am fost o echipa.

Primii care ne felicita sunt cei de la Grind. Au castigat a 5-a oara consecutiv concursul. Nu mai e loc de nici un comentariu. Suntem mandrii ca macar putin i-am stresat.

Este abia vineri dupa-amiaza asa ca avem un week-end in fata pentru a ne recupera.

N-a fost un concurs la sfarsitul caruia sa cadem lati jos. Avem mult prea multa experienta in spate pentru asa ceva. A disparut "romantismul" concursurilor trecute; nu mai am subiect de bloguri lacrimogene ca alta data. Acuma am tras atat cat a trebuit, cand a trebuit.

Ce urmeaza e simplu si placut: rauri de bere, voie buna, povesti repetate de nenumarate ori.

Echipele incep sa apara rand pe rand. Toate, absolut toate echipele merita felicitari, fie ca au terminat pe podium fie ca au trecut ultimele linia de sosire.

Din proprie experienta pot sa spun ca satisfactia pe care o ai cand reusesti sa termini un astfel de concurs fie chiar si ultimul - dupa ce te-ai luptat cu tine insuti e mult mai mare decat satisfactia
oferita de un loc pe podium.

"If you set a goal for yourself and are able to achieve it, you have won your race. Your goal can be to come in first, to improve your performance, or just to finish the race -- it's up to you.(Scott, Dave)"

Asa ca felicitari tuturor echipelor participante si sa continuati tot asa si in anii urmatori.

Sambata continua toata ziua dupa acelasi scenariu: bere, mancare si povesti. Dupa-amiaza mergem sa vedem ce e pe la Ocna Sibiului.


Relaxare in salinele de la Ocna Sibiului

Despre organizare...O sa cititi diferite opinii in zilele ce urmeaza. Traseul de trekking nu a avut nimic in comun cu adventure-ul. Traseul de bike a fost simplu: infect. Ideea de a face din acest concurs un fel de maraton pentru primele echipe si astfel sa dai posibilitatea si incepatorilor sa termine in masa pentru a atrage un numar cat mai mare de participanti nu mi se pare foarte desteapta. Parerea mea...

Restul (si sunt multe aspecte aici) au denotat totusi profesionalismul organizatorilor si experienta de 9 ani in organizarea concursurilor de acest gen.

Seara de sambata spre duminica o petrecem alaturi de Misu, Oana, cele doua Diane, Andrei, Adi, Rares si asta doar ca sa enumar cativa si a fost partea cea mai frumoasa a acestui concurs. (Cum am ajuns la ora 3.30 dimineata sa intram la o nunta doar ca ne era foame si vroiam si noi prajiturele e o poveste care merita spusa la un rand de bere).

Duminica este premierea. Rand pe rand, toate echipele care au terminat sunt strigate pentru a primi diplome si medalii.



Echipa OMMM (Oana, Misu, Marcu, Mardale)


Fata si Mosii (Alin T, Gianina, Alin C si Tibi) : au venit pe locul 4. O echipa foarte puternica care ar fi meritat cu prisosinta podiumul. Sigur o sa ajunga pe el la urmatoarea editie.


Echipa Turbionii - Diana Marc (o fata de milioane) este membra aici


Timisoara (orasul de-acolo din papusoi, din mijlocul campiei ) a fost reprezentata de 6 echipe (3 la avansati si 3 la incepatori). Toate au terminat competitia. Hai Timisoara!


Ne sta bine impreuna asa-i? Il stiti deja - e Rares. Si concursurile de adventure ne-asteapta - si poza asta poate face istorie.


Asteptam sa fim strigati si noi. E greu sa va explic cum ma simt personal acuma.

Cu timpul de 32.30, locul 2 la categoria avansati din Timisoara, echipa Hoinarii!!!!


Urcam pe podium si incheiem plimbarea noastra la Carpathian asa cum am inceput-o: cu zambetul pe buze.



Podiumul de anul acesta: Grind, Hoinarii, Cetatea Brasovului. In spate sunt multe alte nume sonore care o sa ajunga (sau revina) in anii urmatori pe podium. Baia de sampanie si explozia de fericire. Daca la Marathon 7500 si Iron Bike spuneam ca finalul a coincis cu un fel de pierdere si nu am stiut sa ma bucur, ei bine aici ma bucur cu varf si indesat. Sunt in al noulea cer si nu-mi gasesc locul de bucurie.


Iata si rezultatele oficiale

Drumul Hoinarilor s-a sfarsit pe podiumul de la Carpathian Adventure. Si nu numai finalul este cel care o sa ne ramana in memorie, ci fiecare pas pe care l-am facut impreuna pe drumul pana aici.

Dupa cum ziceam acesta a fost ultimul Carpathian pentru noi - am ramas fara echipa si nici macar nu o sa incercam sa-l inlocuim pe Isvan. Fiindca asta nu se poate.

Elena, Captain si cu mine avem deja planuri de concursuri de adventure si nu numai, dar de data asta in strainatate. De fapt daca ma uit la ce ne-am propus, o sa fac o cerere ca 2010 sa aibe macar cu vreo 10 saptamani in plus ca sa putem sa mergem si noi la toate concursurile la care ne dorim.

La final, Elena, Captain si Alex ii multumesc lui Istvan pentru povestea asta frumoasa si promit sa hoinareasca mai departe in lung si-n lat pentru a putea dupa aceea povesti impreuna aventurile la gura cortului. Cu berea-n mana.

----------------------------------------

Am intors o fila de poveste si pe partea cealalta vad scris inca de sus: Geiger, Maratonul Pietrei Craiului, Maros, Maratonul 24h de MTB de la Budapesta.

Diseara reluam antrenamentele. Si din nou timpul nu mai are rabdare....

-----------------------

P.S.: daca e sa ma iau dupa rezultatele oficiale a existat un moment interesant in concurs: e vorba de CP8 de la Rosengarten. Atunci am ajuns la 20 de minute in spatele echipei Grind.

Dan de la Grind ma intreaba uimit daca noi nu i-am vazut. Nu, nu i-am vazut. Ei ne-au zarit si au accelerat. Oricum ne bateau fara drept de apel. Dar ce frumos ar fi fost sa ne fugarim la propriu pe ultimii kilometrii...

Poate o sa aflam si noi odata cum e...

---------------

10 comentarii:

Serban spunea...

Felicitari pentru reusita!
Foarte frumoasa relatarea ta, cu tot cu umbra de tristete pe care o lasa retragerea lui Isvan.

Succese in continuare!
Serban

Anonim spunea...

Papusoi? Porumb ! ZEA MAIS...
(ceva de la zei, in orice caz)
La noi, in Banat, ii zice kukuruz...

Carol

gabi solomon spunea...

felicitari pentru un traseu parcurs cu exceptie si pentru ca i-ati pus un pic pe fuga pe cei de la grind :).

Iti impartasesc parerea la traseul de bike si sper ca cei de la CA sa tina cont de feedback-ul de anul acesta si sa organizeze un concurs mult mai interesant la anul.

Diana Z. spunea...

Felicitari!
Pentru povestirile, frumos scrise,
pentru amintirile si prieteniile ce muntele le leaga :)
Felicitari!

snowrider spunea...

Felicitari pentru locul 2, sincer ma asteptam sa veniti acasa cu ceva :) nu se putea altfel, povestea dp blog e superba, ca toate celelalte, pot zice k is fanul vostru nr 1, asa cum v-am zis-o si pe mess :P. Asa cum zice Serban povestea e putin trista, ultimul Carpathian, se destrama echipa, dar cum a zis si Elena, sunt destule alte concursuri. Bafta la toate si multe locuri pe podium. Noi suntem alaturi de voi :) C si M

Alin spunea...

Dragi Hoinari,
Atata determinare, si atata putere de lupta asa ca la voi nu am vazut la nici o alta echipa... Grindul nu se pune ca asta e meseria lor :)
Ati meritat locul II cu prisosinta, iar faptul ca ati luat in piept Magura si Muncelul pe noapte (a fost greu chiar si sa le coboram pe ziua) a fost o decizie corecta... celelalte echipe nu v-ar fi putut lua in sens invers, pentru simplu fapt ca rapelul si pluta se faceau de dimineata, si abia apoi puteam veni spre creasta... dupa cum s-a si intamplat de ne-am intalnit cu voi pe forestier.
Timpul si energia risipita de voi urcand pe Cindrel nu au fost degeaba si au dat roadele meritate.

Sincere felicitari, pentru mine sunteti un model!
Nu mai vorbesc ca si scrieti fain, e foarte placut sa va citesc :)

Va tin pumnii stransi pe viitor, oriunde va poarta pasii.
Alin Ciula (din echipa Fata si Mosii)

Adi spunea...

Felicitari voua ca echipa si lui Istvan ca a ales sa se retraga in plina glorie!

Tricoul galben spunea...

Felicitari Hoinarilor...da unde pleaca Istvan ...ca mie una imi e tare simpatic? oricum orice ar alege eu ii doresc numai bine si voua spor la antrenamente ...nu va lasati - de atitudinea voastra(noastra) depinde prezentul si viitorul sportului de anduranta romanesc..suntem toti un exemplu pentru multi...e bine sa nu-i dezamagim ...trebuie sa convingem pe cat mai multi sa ne urmeze modul de viata pentru ca e plin de satisfactii si tot felul de trairi care tin de "viata traita la maxim" cum imi place mie sa zic.Sa ne tineti pumnii la Goretex Transalpine Run!
Cu prietenie, A.Dan - Grind(au inceput inscrierile la Maraton Piatra Craiului

Cristi Trandafir spunea...

In primu rand felicitari !! Imi aduc aminte de primu si ultimu CA la care am participat...o fost fain...poate mai incerc pe viitor:)
In alta ordine de idei cetind povestea asta ...am sentimentu ca Istvan o trecut pe cealalta lume...omu mai exista!!...iar momente superbe o sa mai traiti impreuna ca doar nu se gata lumea...asa ca fa bine si nu iti pierde inspiratia de a scrie povesti siropoase!! altfel ce mai cetesc eu (si multi altii) ?

hai noroc!

anka spunea...

frumos, interesant. am fost si eu la CA 09, prima participare. fara gand de podium. pentru unele lucruri e prea tarziu, in viata, trebuie sa acceptam aceasta realitate. nu am citit pana la final relatarea ta, dar vroiam doar sa spun "nota 10 pentru echipa si ideea de ekipa, asa cum o descrii tu!". eu am fost singur prin muntii diverselor continente - Kili, Himalaya, Anzi, Alpi etc etc - si putina lume stie asta, la CA09 am fost cu oameni necunoscuti practic si a fost o provocare in sine sa pleci pe traseu astfel.... sper ca pentru CA2010 sa intru macar prin aprilie intr-o ekipa si sa avem timp sa ne cunoastem si sa ne dezvoltam spiritul de ekipa, altfel .... e frustrant si trist ....
revin dupa ce citesc in intregime, cu sigurantza!!