Circuitul Almajului

Data: 04.09.10-05.09.10
Participanti:Gianina, Alin, Nutu, Pantani, Elena, Alex
Locatie: Muntii Almajului
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii
Track-uri: bike: http://www.bikemap.net/user/Hoinarii/routes


E 1 noaptea, abia am ajuns acasa mai mult adormit decat treaz, dar nu ma pot abtine sa nu ma uit peste poze si sa relatez cea mai frumoasa tura de bike de anul acesta.

Planul initial prevedea sa mergem in Parang impreuna cu cei de la Alternative. Dar vremea nu a tinut cu noi - iarna se pare ca a aruncat o prima geana prin zona, asa ca planul se schimba si Alin alege Muntii Almajului ca destinatie.

Tura va presupune traversarea Muntilor Almajului. Sambata de la nord la sud, urmand ca noaptea sa dormim la o pensiune in Dubova, iar duminica in sens invers cu intoarcere la masini.

Punctul de plecare este localitatea Eftimie Murgu, renumita printre altele pentru morile de apa de pe valea Rudariei. Cum destinatia nu este foarte departe de Timisoara suntem mai lenesi decat de obicei asa ca ajungem in Eftimie Murgu undeva pe la 23.00 seara. Cu noi mai sunt si Dorel, Silvia si Bogdan.

Campam inghesuit chiar la intrarea pe Cheile Rudariei. Odata ajunsi aici, ne desfatam cu mancarea, berea si mai ales sisa. De cand ne-am lasat complet de fumat si am furat obiceiul de la Mardale, sisa a devenit un prieten de nadejde.

Pantani este un prieten care "la nevoie se cunoaste" si care nu m-a lasat niciodata la greu asa ca stam amandoi pe baricade el cu vinul, eu cu berea. Intre timp apare si Alin asa ca acuma suntem in formatie completa.

Dimineata nu suntem foarte matinali. Pe la 10.30 suntem gata de plecare - lasam masinile in fata bisericii, dam drumul la GPS-uri si pornim la drum.

Cele 2 zile de bike nu au avut: sange, actiuni disperate, lupte incrancenate de supravietuire, povesti epopeice, situatii limita. Si totusi s-au constituit in cel mai frumos week-end de MTB. As strica tura daca as povesti-o, asa ca o sa ma rezum la a prezenta cateva imagini cu comentariile aferente:

Bike route 688661 - powered by Bikemap 

Alin a pregatit traseul de acasa. Si a facut-o in mod magistral. Daca nu ati fost vreodata in Almaj, imi este greu sa va povestesc despre labirintul de drumuri forestiere de acolo. Almajul este un masiv deosebit de fragmentat si de asemenea foarte intins ca suprafata. O multime de vai il strabat. O multime de vai se infunda. Exista o multitudine de drumuri forestiere. Din care o multitudine nu duc nicaieri. Fara track-ul GPS facut perfect de acasa si fara una din hartile lui Carol, nici nu are sens sa luati startul la o tura in acesti munti. Daca adaugam si faptul ca sunt aproape in intregime impaduriti si ca aici nu au fost niciodata marcaje turistice, avem imaginea compleata a unui labirint in care e bine sa intri pregatit.

Tura aceasta, GPS-ul nostru este la Elena. Vrea si ea sa se obisnuiasca cu el. Pana duminica seara, a reusit sa deprinda misterele gadget-ului, asa ca pe viitor vom putea sa ne ratacim in cunostinta de cauza.

Inceputul turei este ...diferit de la ce ma asteptam pentru acesti munti. Cum iesim de pe asfaltul din sat incepem imediat sa impingem la biciclete. Nu avem nici o sansa sa mergem pe ele, pe de o parte datorita pantei foarte accentuate, dar mai ales datorita faptului ca drumul a fost spalat de ape si este mai mult o ravena decat o cale accesibila cu bicicleta.

Push bike-ul dureaza aproape 6km si peste 700m diferenta de nivel - adica toata urcarea pana in creasta Almajului. A fost de altfel si singurul loc din intreaga tura de 130km unde era necesar (si obligatoriu) sa impingi bicicleta. Cum aveam sa aflam si la intoarcere si cum se vede si de pe graficul de altitudine intrarea, respectiv iesirea din creasta Almajului sunt abrupte dinspre Eftimie Murgu. Dar efortul avea sa ne fie rasplatit pe deplin odata ce am reusit sa ne asezam in sfarsit in sa.

Destul de obosititi si de ingrijorati la cum avea sa decurga restul turei ajungem la plafonul de 1000m. De aici am putut sa folosim si bicicletele. Peisajul nu este neaparat unul iesit din comun, dar zona se preteaza la MTB mai bine decat multe alte masive. Si deocamdata este un teritoriu virgin, nu sunt masini si nici turisti imbecili. Incepem sa ne inhamam la o nesfarsita succesiune de urcusuri si coborasuri care ne poarta pe una din culmile Almajului.

Alin a desenat track-ul in asa fel incat sa fim cat mai mult cu putinta in zone despadurite. Dupa push bike-ul initial, desi acuma stam toti in sa, terenul valonat cu urcusuri scurte, dar accentuate, isi ia tributul. Pauzele de poze, de odihna, mancare sau rehidratare, fac ca dupa aproape 4 ore sa avem parcursi numai 16km. Traseul de azi nu este lung, masoara 57 de km, iar parte grea a fost deja parcursa, asa ca nu ne grabim.

De la inceput trebuie precizat ca circuitul nu este usor. Desi din grupul de sase, Elena cu mine avem cei mai multi km stransi de la inceputul anului, nici ceilalti nu sunt chiar straini de efort fizic. Alin si Gianina nu mai au nevoie de prezentare - antrenamentul de la alergat ii ajuta si la bike. Cu Nutu am mai fost in ture si participa si el la maratoane. Pantani e un veteran al bicicletei, reprofilat mai nou pe maratoane de alergare. Una peste alta am fost un grup de prieteni omogen ca pregatire; daca prima zi este medie ca dificultate, in cea de-a doua trebuie sa fi foarte bine pregatit fizic si tehnic sau sa ai foarte multa vointa - dupa cum avea sa dovedeasca Pantani.

Ora pranzului ne prinde intr-o poiana si aici lenea ne cuprinde pe toti sub soarele care s-a hotarat in sfarsit sa incalzeasca.

Natura vie si natura moarta

Cu parere de rau parasim poiana si ne reluam traseul prin padurile din zona. Din loc in loc mai dam de cate o stana unde suntem atacati de caini. Metoda Bitza functioneaza de minune de fiecare data: haita de ciobanesti mioritici vine hotarata sa te sfasie. Te intoci catre ei si incepi sa alergi urland cat te tine gura. Deocamdata pana si cel mai fioros ciobanesc s-a intors cuminte catre turma... Da, iti trebuie intr-adevar un dram de tupeu sau de nebunie sa faci asta, dar n-o sa ma las intimidat de un patruped paros...

Brusc, intr-o valcea dam peste: "Gaura". Gaura pare a fi o mina de exploatare la suprafata -probabil de sisturi bituminoase. Nici ea, nici drumul perfect care o leaga de Eselnita nu apar pe harta lui Carol sau pe Google Earth. Urmarim o portiune drumul pentru ca dupa aceea sa ascultam din nou cuminti de GPS si sa o luam pe un drum abia vizibil prin padure.

Ajungem si in punctul de unde trebuie sa incepem coborarea catre valea Mraconiei. Aici a fost de curand o exploatare forestiera care a fost parasita lasand loc balariilor si astupand drumul. Bazandu-ne pe track-ul lui Alin inaintam constiinciosi cu bicicletele pe langa noi. Nu pentru mult timp - iesim repede in drumul forestier si incepem o coborare tehnica.

Coborarea se termina pe albia unui rau pe care eventual in conditii de concurs s-ar fi putut inainta pe bicicleta. Acuma vrem sa menajam echipamentul asa ca inaintam din nou pe langa ele vreo 300m pana cand dam intr-un drum forestier de toata frumusetea. Pana acuma, tura a avut de toate: push bike, urcari dificile, coborari tehnice, peisaj de vis. Lipsea ceva: noroiul. Avem parte si de el prin fundul vaii pe unde trece drumul nostru inainte sa iasa din padure in deptul golfului Mraconia.

Pe malul golfului ajungem in dreptul statuii lui Decebal si la intersectia cu drumul national care merge prin Clisura Dunarii. De aici mai avem cativa km de sosea pana in localitatea Dubova unde vom innopta. 

Ne instalam la pensiunea "La Cazane" la niste vechi si ospitaliere cunostinte de-ale noastre. Fiind la Dunare nu poate sa lipseasca ciorba de peste la care visam inca din Eftimie Murgu, asa ca ne ospatam pe cinste. Oboseala acumulata in timpul zilei ne trimite repede la culcare.

Vremea tine cu noi si a doua zi. De data aceasta mai devreme, deoarece tura de azi e mai lunga, ne pregatim de plecare dupa un mic-dejun copios.  Primii kilometri ii parcurgem prin peisajul de vis al cazanelor Dunarii, dupa care cotim la dreapta si incepem urcarea spre Eibenthal (Valea Tisei). Dinspre Dunare accesul in Almaj este mult mai facil asa ca putem sa cataram pe biciclete.

Sezonul de concursuri pe 2010 s-a terminat pentru noi. A fost cel mai bun de pana acuma. Am muncit mult si s-au vazut rezultatele. Si chiar daca personal la alergare am avut cele mai bune rezultate simt ca acolo nu pot mai mult de atat orice as face. In schimb la bicicleta se poate. Si mi-a intrat o idee nebuneasca in cap. Cumva abia astept sa ma intoc din Indonesia si sa ma apuc de munca: anul viitor vreau sa ma bat de la egal la egal cu Greucenii de la MTB.  Si o sa muncesc cat pot ca sa imi vad visul cu ochii. Cu ideile astea in cap, urc hotarat pana in satul de pemi.

In sat facem o pauza mai lunga  -Alin ne anunta ca trebuie sa plecam deoarece abia daca am inceput traseul si vremea este deja inaintata. Car dupa mine niste doze de bere care ma incurca -asa ca acuma este un moment bun sa scap de balast. Eibenthal este un sat foarte frumos. Aproape pe toti ne tenteaza ideea de a ne face aici o tabara pentru antrenamentele de alergare sau de bicicleta. Dupa o scurta deviere de la traseu (doar fiindca nu am ascultat de track-ul lui Alin), ocazie cu care am vizitat pe fuga si Baia Noua, ne intoarcem in Eibenthal si pe traseul corect.

Daca pana aici tura si-a facut timid, dar sigur, loc in topul turelor noastre de bicicleta, ceea ce a urmat din Eibenthal pana inapoi la masina a propulsat-o instantaneu pe locul 1. Minunatia incepe cu o urcare criminala. E greu de descris - panta este exact la limita in care mai poti sta pe bicicleta fara sa cazi pe spate, drumul este un forestier bun, dar pe care trebuie sa fi atent ca sa nu cazi in santul de pe mijloc, este suficient de lung ca sa te faca sa te uiti constant pe ceas si sa te intrebi cand face inima poc. M-am indragostit pe loc de portiunea aceasta. 

Dupa o prima urcare, urmeaza o portiune in care sa iti tragi un pic sufletul si sa te uiti uimit la peisaj: aici verdele este inca proaspat, crud. In vale se vede pierdut satul. Iarba este tunsa matematic de catre pemii meticulosi. Prin peisajul acesta aproape ireal ne intredptam spre intrarea in padure si spre tura 2,3,...100 de urcari si coborari.

Suntem asa de entuziasmati de traseu, incat impreuna cu Alin si Elena ne imaginam intruna cum ar fi un concurs pe aici. Alin striga pe finalul fiecarei catarari pe care se incapataneaza sa stea pe bicicleta. Elena este rosie la fata de efort si totodata impresionata. Eu sunt asa de incantat incat o urcare abrupta din padure tin mortis sa o fac de doua ori. Este...greu de descris. Spuneti-i cum vreti: antrenament cardio, incapatanarea de a nu te da jos, placerea pura a urcari intr-un peisaj de vis. Nebunie curata.

Urmeaza o portiune mai domoala, in sensul ca urcarile sunt la fel de dure, dar macar nu mai sunt asa de lungi. Aici ne dispar orice fel de termeni de comparatie. Elena zice ca traseul ii aminteste de traseele de MTB din Chamonix, dar personal cred ca aici e mai frumos. Portiunea dintre Eibenthal si Bigar este "prea tare, frate!". Intre cele doua sate sunt 25 de km. 25km de vis.  Cum nu sunt tocmai intr-o dispozitie prozaica nu o sa mai elogiez traseul - va invit sa-l faceti. Drumul este abia ghicit prin padure, dar totusi foarte bun. 

O precizare: intregul traseu poate sa devina un cosmar in cazul in care se umple de noroi. Aici sunt convins ca poti sa gasesti al mai rau noroi posibil, asa ca trebuie sa iti alegi cu grija perioada in care mergi. De asemenea, odata iesit pe culme, nu prea mai ai apa - vara aici temperaturile sunt foarte ridicate si risti sa te deshidratezi daca nu esti pregatit. 

Deoarece este deja tarziu si noi inca nu suntem la mijlocul traseului, nu mai coboram in satul Bigar, ci dam la vale pe o coborare de viteza (de mare, foarte mare viteza) pana in Poiana Debeliug. Am coborat de la 1000m la 200m, doar pentru ca sa trebuiasca sa ne intoarcem la aceeasi altitudine.

Coborarea a facut ceva victime: Elena s-a julit serios in tufele spinoase de pe margini, Nutu a picat si si-a crapat casca, eu am tras o tranta fara urmari serioase. De altfel in cele 2 zile, toti am picat de cateva ori - traseul este destul de solicitant si din punct de vedere tehnic.

Din poiana suntem indrumati de "omul de Debeliug" pe un drum care sa ne scoata in Poiana Hotului. Alin a zis ca aici este portiunea "delicata" a turei si toti suntem resemnati ca o sa trebuiasca sa caram bicicletele 800m altitudine. Dar inainte de asta, incepem cu o baie.

Indicatiile "omului de Debeliug" ne duc pe un drum pe care se poate merge pe bicicleta. Odiseea continua cu inca o urcare de poveste. Aici suntem urmariti de spectrul sumbru al ploii, dar pana la urma norii trec de noi fara sa ne deranjeze.

Valonat, dar castigand altitudine constant, ajungem din nou la plafonul de 1000m odata  cu inserarea. Aici iesim din padure doar pentru a mai apuca sa vedem undeva la picioarele noastre, la 800m mai jos, satul Eftimie Murgu. Tura asta minunata nu se putea termina altfel decat cu o coborare pe masura. Nu e chiar coborare - este mai mult un picaj in gol pe un drum nisipos, macinat de ape, pe care cu greu iti inghiti chiuiturile de bucurie sau de groaza. Finalul a fost cireasa de pe tortul de azi.

Odata cu noaptea ajungem si noi in Eftimie Murgu lihniti de foame. Nu ne-am luat pentru tura de 2 zile decat strictul necesar. Adica eu de exemplu am avut cu mine un polar, o pereche de sosete, niste batoane si frontala. Cand statea sa ploua am cam blestemat ca m-am hazardat. De asemenea cand lihnit de foame am inceput sa mananc pastilele efervescente de Isostar, m-am gandit ca niste batoane in plus nu ar fi stricat.

Iata-i si pe protagonistii acestui circuit:

 Cum ar fi zis Indianul: "Bun grup! Ales pe spranceana. Prieteni adevarati. Oameni de nadejde. Howgh!"

Este pentru a... multa oara cand venim aici in zona. Circuitul acesta se adauga la o serie de alte trasee pe care le-am incropit de-a lungul timpului aici in Almaj. Chiar daca nu are inaltimi ametitoare, zona ofera prin specificitatea ei un teren ideal de joaca pentru MTB.

Lasam in urma zona Almajului si ne indreptam spre alte destinatii...mai exotice.  Fara sa imi dau seama, mai avem mai putin de 48 de ore pana plecam in Indonesia. Si daca stiu destul de precis cum ajung acolo si ce fac in prima saptamana, pentru restul de 3 sunt in ceata. Kalimantan, Sulawesi, Maluku ? Jungla, vulcani, plaje izolate ? Habar n-am. Si nici nu ma intereseaza. N-are rost sa stric emotia aventurii cu planuri stricte :).

V-am zis ca am in plan un traseu nebun de MTB pentru 16 octombrie? Nu?! Tare de tot traseul, vi-l zic cand ne intoarcem.