684.7

Data: 22.01.11-29.01.11
Participanti: Elena, Alex, Cristi, Silviu, Ilie, Florin, Corina, Calin
Locatie:Ischgl
Poze: o sumedenie de poze in care se regaseste tot grupul
Filme: http:Youtube/Hoinarii
Track-uri: bike: http://www.bikemap.net/user/Hoinarii/routes

Intuind ca blogosfera e mai goala fara noi - ne-am intors!

Stau proptit in volan si ma gandesc (si cale de 1112km ai destul timp de gandire...). Acuma 7 ani veneam prima data aici la schi cu Ilie. Pe-atunci eram considerati nebuni, snobi, inconstienti. Acuma din 10 masini una e de Austria, restul de TM, B, CJ, BN, AB etc, ba chiar si GL! Rusii vin cu avionul...

In dreapta e Ilie - cu el am copilarit si chiar daca in ultimii ani ne intalnim tot mai rar, tot a ramas prietenul meu cel mai bun. In spate Panda doarme cuminte pe testoasa ei.

Ischgl a fost ideea Elenei. Ea s-a ocupat de gasit cazare si alte treburi organizatorice. Grupul e format din 8 de data aceasta si ne indreptam in 3 masini spre Kappl unde avem cazarea.

Daca ar fi sa aleg dintre sporturile pe care le practic, doua dintre ele imi sunt mai dragi: schi-ul si tennis-ul. Pe nici unul n-am avut sansa sa-l practic asa cum mi-as fi dorit, asa ca acuma am ajuns sa alerg si sa ma dau cu bicicleta... Dar odata pe an, timp de o saptamana, totul se rezuma la schi. Iubesc sportul acesta mai mult decat oricare altul. Schi-ul de partie. Sau mai corect spus schi-ul cu schi-uri de partie si cu clapari de partie. Schi-ul de tura este un mod frumos de a-ti petrece timpul iarna, dar atat. Pe partie in schimb ma simt in elementul meu.

Nu sunt multe de povestit despre ce am facut in saptamana cat am stat in Ischgl. A fost aceeasi rutina ca si in cei 6 ani anteriori. Se zice ca Ischgl e o statiune de fite. Ca are o viata de noapte bogata. Ca are magazine numeroase si restaurante renumite.

Nu pot sa confirm nimic din asta, deoarece pentru noi spatamana aceasta s-a rezumat la un singur lucru: schi. Aceeasi rutina zi de zi: te trezesti la 7 fix. Elena facuse sandwich-urile de cu seara asa ca acuma mai ramane de luat micul dejun, echiparea in fuga si repede in statia din fata pensiunii. Prindem autobuzul de 8.16. La 8.35 suntem in Ischgl .

La 9.05 suntem sus (uneori reuseam sa ajungem la 8.55). Schiem non stop (pranzul il luam pe telecabina ca si asa pierzi prea mult timp pe instalatiile pe cablu). La 3.30 incepeam strategia de prins ultimele instalatii de tras pe cablu.

Aici era o gaselnita. Inca din prima zi am sesizat ca din cele 41 de instalatii exista una speciala: C1. Daca toate se inchideau cu o punctualitate austriaca la 16.00, aceasta functiona pana la 16.30. Daca stii cum sta treaba, esti jos la 16.29, si mai prinzi o urcare.

Acasa...si rutina se relua a doua zi dimineata. Asa am strans 684.7km (urcat+coborat -  o sa calculez cat a fost coborare efectiv, dar acuma mi-e lene). Timpul a zburat mult prea repede.

Ischgl are 238 de km de partii.  Asta nu ne impresioneaza neaparat. Si Soelden si Stubai stau bine la capitolul acesta. Ce ne atrage atentia este numarul mare de partii rosii si mai ales negre. Zonele cu ghetar de la austrieci sunt blande - ca doar asa e ghetarul. Soelden-ul si Stubai-ul aveau doar cateva "negre" pe care incepand cu a 3-a zi le stiam pe dinafara si eram "obligati" sa iesim off-piste ca sa nu ne plictisim.

Aici facem sedinta tehnica din prima seara. Rezultatul a fost ca fiecare avea sa schieze pe unde vrea dupa puterile lui.

Elena schiaza mai elegant decat mine si cel putin la fel de tehnic. Nici cu viteza nu sta prea rau - asa ca evident vom face echipa imrpeuna. Pe Ilie l-am infiat, asa ca in formatie de 3 ne pregatim sa luam cu asalt partiile.

Cu o saptamana inainte temperaturile maxime s-au invartit in jurul lui 9 grade. Cu plus. Asta ne-a speriat la culme. Ne-a mai linistit Marius de la club si cu Alin Tanase. Desi ploua si in afara partiilor nu prea era neam de zapada, austriecii au inteles un lucru elementar, pe care imbecilii din Romania nu par sa-l inteleaga: din chestia aia alba, bine ingrijita ies milioanele de euro. Asa ca au facut pe dracu'n patru si au reusit sa conserve zapada pe partii.

Pe noi austriecii ne-au asteptat cu maxime de -10 grade si un soare cat jumatate din bolta cereasca.

Na, sa-i dam la vale!

Prima zi e rezervata, ca de fiecare data, prospectarii zonei. Nu ne-a prea interesat deocamdata pe ce si unde schiem - vroiam sa vedem care sunt legaturile intre diferitele vai si ce partii sunt si unde. Asa ca azi nu am repetat nici o partie ci ne-am concentrat sa vedem cat mai multe.

Na, cam asa a fost vremea sase zile. Asa bulan nu am avut in nici un an. Mai era macar o zi in care nu vedeai nimic de ceata. Anul asta - ca in poza.

Ce se vede in poza este Elvetia. Ca domeniul schiabil de la Ischgl (care se cheama Silvretta si care contine 4 zone distincte) se intinde si in tara ceasornicarilor. Asta din cate am auzit pare sa fie un punct de atractie si toata lumea lauda partea elvetiana. 

Asa ca ne-am grabit si noi sa vedem cum e. Este asa cum a zis Alin: dimineata mult soare. Dar atat - in rest au o gramada de partii albastre pe care te chinui sa nu adormi. Ne-am plictisit repede si nu am mai revenit in Elvetia decat inca odata in restul de 5 zile - si atunci pentru a face o ruta noua. 

In poza se vede telecabina cu etaj de pe partea elvetiana - face legatura intre satucul Samnaun si Alp Trida.

El e Calin - un fost coleg de liceu si facultate. Grupul de anul acesta a fost mult mai omogen decat in alte dati. Adica majoritatea iubeau "negresele" asa ca in zilele ce au urmat grupul nostru de 3 s-a tot marit pentru ca pe final sa schiem in 5. Singura data cand ne desparteam era pranzul - noi (Elena cu mine) continuam regimul ascetic de mancat pe "bubble".

Aici suntem la final de prima zi - chiar pe granita dintre Elvetia si Austria. Cum nu stiam daca vremea va mai fi asa de darnica cu noi in zilele ce au urmat - am facut azi destul de multe poze cu SLR-ul. Destul de riscanta treaba- il tineam spanzurat la piept. Asa ca picatul nu era o optiune, nu de alta dar s-ar fi chinuit chirurgul sa separe bucatile de lentila, obiectiv si alte cele, de partile de ficat, rinichi si mai stiu eu ce...

Silviu in prim plan si Cristi in spate - cu ei ne-am intalnit mai rar. Silviu e la inceput de drum si Cristi acuma avanseaza vertiginos spre "ma pis pe ele partii rosii". Azi am luat sapuniera ca sa fac poze (mama lui de aparat infect...). Asta nu s-a prea sinchisit sa se deschida si m-a enervat la culme. Asa ca toate pozele urmatoare sunt facute in ultimele 2 zile cu SLR-ul - dar cum voi n-aveti de unde sa stiti asta, sa-i dam mai departe cronologic.

De ceva vreme, in fiecare an, este o tematica pentru sculpurile in gheata de la Ischgl. Anul acesta tema au fost vampirii. Erau 9 sculpuri diferite imprastiate prin tot domeniul. Asta ni s-a parut cea mai haioasa: 2 vampirei indragostiti tinandu-se de mana, cu o inima mare pe fundal.

In scurt timp am ajuns sa folosim numele instalatiilor sau a partiilor pentru orientare: C1, C2, 35, 20... Asta a ramas simplu: telescaunul. Am inghetat cateva ture bune pe el pana ne-am dat seama ca si bubble-ul care era la 5m in paralel cu el, ducea in acelasi loc... (acuma vad ca in poza nu e telescaunul respectiv, dar hai sa ne prefacem ca ar fi el).

Baietii se opreau pe la 11 pentru un vin fiert si dupa aceea la 13.00 pentru pranz. Elena cu mine ne continuam goana dupa kilometri si ne intalneam cu ei mai pe dupa-amiaza. Zona asta era strategica. Deasupra se aflau in paralel 4 partii negre - aici ne-am petrecut mare parte din ultimele zile (nu la bar, pe partii).

Aici nu cred ca a fost vreunul dintre noi, dar mi-a placut cum arata, asa ca i-am facut o poza. Acesta a fost primul an in care nu am fost pe ghetar. Exista si multe avantaje (de fapt daca exista zapada nu vad nici un dezavantaj in a nu schia pe ghetar) - pe langa numarul mai mare de partii negre. De exemplu, temperatura. Cele -10 grade pe care le suportam aici ar fi insemnat -15 pe ghetar.

Urasc frigul (de fapt in afara de schi mie nu imi prea place iarna ca anotimp - dar sa nu mai spuneti la nimeni). Anii trecuti sufeream ca un caine din cauza gerului si uneori trebuia chiar sa intru in locasuri ca cel din poza - locuri ale pierzaniei. Blasfemie! Anul acesta am fost ferit de aceste ispite si le-am vizitat doar toaletele.

Stiu...Stiu... Nu mai puteti de curiozitate si vreti sa stiti cum rezisti 8 ore pe schi-uri fara sa iti pocneasca picioarele. Uite asa:

Maine se implinesc 2 luni de cand am inceput antrenamentul pentru 2011. Parafrazandu-l pe Cioran: Eu n-am pasiuni, eu am obsesii. Si ultima obsesie e ca m-am plictisit sa scriu blog-uri de supravietuire pe la concursuri. Am chef sa scriu blog-uri de acolo de sus de pe podium. Sau cel putin sa incerc asta.

A...da. In poza este Elena. Ea n-are obsesii, ea are pasiuni. Ultima gaselnita a ei e IronMan-ul (ca nu exista IronWoman nu e vina ei). De fapt half IronMan ca nu vrem sa ajungem ca in filmuletul de la Gianina (http://www.youtube.com/watch?v=B03dFMG8nR4)

Chiar daca nu am mai scris blog-uri in ultime saptamani, ne-am intalnit cu voi la alergat la scari pe stadion, in sala sau in Parcul Botanic, la inot si mai ales pe tot felul de trasee virtuale de pe trainer.

Pe el il cheama AlfTheBad. La cat timp mi-a mancat in ultimele saptamani (cel putin la fel de mult ca antrenamentele) nu se facea sa nu apara pe blog.

Pe masura ce treceau zilele - tot mai multe variante de coborat apareau. In ultimele zile nu mai exista efectiv nici un petic de zapada virgina. Un schior sau un boarder sigur ar fi incercat sa se dea pe acolo.

De prin a 3-a zi ne-am simtit suficient de incalziti si dupa ce ne-am reamintit tot ce uitasem in ultimul an - am iesit de pe partii. O alta caracteristica la Ischgl e ca exista suficiente off-piste-uri: astea sunt partii neamenajate si neintretinute - dar totusi partii (suna a schi in Romania, ha?).  Pana la final am ramas sa ne jucam cand pe off-piste-uri, cand pe partiile negre.

Pe cea din poza o cheama 26 si e "Ski route extreme". O verticala frumoasa si lunga, pe care simteai ca iti lucreaza toti muschii.

Poza e facuta pe acelasi 26. In ultima zi zapada aici era suficient de tasata incat coborarea sa fie ... "sex cu zeii" :). E genul de panta pe care te gandesti de doua ori inainte sa pici...

Cum ajungeam la cabana, ne schimbam imediat in echipamentul de alergat. Mancam repede o supa fierbinte, dupa care plecam la munca. Ceva imi spune ca la vara nu o sa fie prea multe concursuri de schi, asa ca poate ca ar trebui sa mai si alergam.

Noi eram cazati in Kappl - un sat la 8km de Ischgl.  Satul se intinde pe versantii abrupti ai vaii. Si unde sunt case, exista si drumuri de acces la ele. Inca din prima zi am gasit un circuit care mie mi-a placut mult si pe care Elena il alerga doar din obligatie. 

Astia si-au trantit casele pe fiecare limba de pamant cat de cat plata, asa ca asudam serios pe pantele de prin satucele lor. Bucla se inchidea cu 3km de alergat pe partia care cobora jos in Kappl. Era o placere sa alergi pe partia proaspat nivelata de ratrack. Te afundai in zapada doar atat cat trebuie.

Din nou in poze apare doar Elena - dar sa stiti ca cineva i-a facut pozele astea. Eu am repetat chestia cu alergatul 5 seri, Elena 3. Tura in sine nu era lunga (doar 8km), dar cu suficienta diferenta de nivel ca la finalul ei sa mai ai energie doar de Weissbier.

Intr-una din zile a nins de-o palma. Unul din meritele celor din Ischgl e ca nu au intrat imediat cu ratrack-urile ca sa niveleze zapada, asa ca spre finalul zilei inclusiv partiile albastre aveau suficienti moguli incat sa nu mai fie plictisitoare.

Pe asta o cheama 14a si e mandria localnicilor. Are o portiune cu panta 70%. Dupa aia am aflat ca de fapt e vorba de 70% din 45% - cat e maximul admis pentru ca o partie sa fie omologata (26 al nostru oricum ii dadea clasa...). Partia nu e nici pe departe asa de abrupta cum pare de aici (aici eram pe 26). In schimb in partea finala e un adevarat patinoar care transforma schiat-ul intr-o alunecare deslanata catre baza.

Partia e deservita de un bubble cu incalzire in scaune si in partea superioara are 3 variante - dimineata cand avea inca zapada si dupa-amiaza cand ramaneam singuri ni le petreceam aici.

Pe ea o cheama 39 si in urma sondajului ea a fost favorita Elenei si a mea. E vorba de un off-piste de 929m diferenta de nivel (va dati seama?! coborai aproape 1000m diferenta de nivel pe schi-uri si partea cea mai faina era ca din varful partiei vedeai baza). Uluitoare partie!!! Cea mai frumoasa pe care m-am dat vreodata.

In drum spre Ischgl ne-am oprit in Budapesta la Decathlon unde pe langa alte chestii eu mi-am cumarat niste schi-uri noi. Marca Wed'ze (inainte sa radeti, Wed'ze este echivalentul Quechua la echipament de iarna). Si daca nu ma insel, 90% din cei ce citesc blog-ul asta sunt inbracati cu Quechua...

Ideea e ca 39 si-a cerut tributul si aici am desfiintat schi-urile. Schi-urile in sine n-au avut nici o vina. La socul respectiv n-ar fi rezistat nimic (la o cristiana am cazut de la vreo juma' de metru cu cantul pe muchia unui bolovan). Inca nu sunt hotarat daca sa fiu nervos ca am stricat niste schi-uri noi sau sa ma bucur ca am distrus unele ieftine. Dar cum eu sunt un vesnic optimist....

Partia asta a fost martora celor mai multe repetari. Ne retrageam de pe ea, doar cand genunchii refuzau sa ne mai asculte.

Pe masura ce treceau zilele si zapada nu mai venea din ceruri - si conditiile pe partii au devenit mai dificile. Daca in prima parte a zilei aveam parte de partiile exemplare pregatite de gazde de cu seara, dupa-amiaza totul se transforma intr-un veritabil pationoar. In acele momente iesitul pe off-piste nu mai era un moft - acolo erai mult mai in siguranta.

Ca veni vorba de siguranta -accidentele erau inevitabile. Elicopterul a venit sa-l ridice pe un nene care se lovise la spate. Scene de genul acesta se repetau de cateva ori pe zi. Dar cum a zis un prieten. Citez (ca el in engleza o zis-o): "We should not talk about it. It never happens to us".

Dimineata celei de-a 5-a zile a fost dedicata photo-session-ului. O dimineata perfecta in care am fost doar noi pe 20 (o alta neagra care ne-a placut mult de tot).

Asta-i Ilie, zis si vitezomanul Gica.

Florin concentrat

Si Panda incheie sirul

El Chupacabra - spaima partiilor! (Ilie se autointitulase "regele partilor", trebuia sa fiu si eu ceva). Eu n-am poze, ca inca nu s-a inventat aparatul care sa aiba timpul de expunere suficient de mic ca sa ma prinda. In schimb m-a pozat Elena pe 39 - acolo era si un half-pipe cu moguli prin el.

Dupa cum v-am zis la inceput, ziua o incheiam pe C1.  Apucam sa prindem momentul in care ganganiile metalice ieseau din vizuina si isi incepeau rondul pe partiile macinate de schiori peste zi.

Si dupa inca o tura de alergare a venit si ultima zi. Azi am mai gasit o varianta de intrare in partia 14a - bucata care avea de fapt cele 70%.

Am mai coborat inca odata pe partiile care ne-au placut mai mult, am stat pana la ultima strigare, dupa care totul s-a terminat brusc. 

Pe langa cifre si statistici, in urma ramane o spatamana de vis in care am facut ce imi place. Si impreuna cu un grup fain. Singurul regret e ca mai trebuie sa astept inca 52 de saptamani pentru urmatoarea tura de schi adevarat.

A...da. Orice sportiv adevarat are nevoie de hidratare adecvata si de o alimentatie corecta. Ceea ce vedeti este o parte (da, numai o parte...) din "carbo loading-ul" la care ne supuneam seara de seara fara nici o placere - dar daca trebuie...

Pana la proxima intalnire, Hoinarii va ureaza numai bine!

Life is something that happens when you can't get to sleep.(Fran Lebowitz)

Indonesia - Jakarta

Data: 10.09.2010 - 11.10.2010
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Indonesia
Poze: apasa tare aici
Filme: si mai da un click si aici

Ultimul blog despre Indonesia... Nu il scriu acuma fiindca nu am avut timp (incep sa zic ca Duba - de fapt eu am tot timpul din lume, depinde doar ce vreau sa fac cu el...); il scriu acuma ca sa imi mai amintesc inca odata la sfarsit de an ce fain a fost.

Si mai ales ca sa nu uit ca acolo afara e o lume uriasa care ne asteapta.


Detaliile s-au pierdut deja. In urma au ramas pozele si crampeie de amintiri. Cand am realizat in Bunaken ca am gresit numaratoarea zilelor, am dat fuga repede la ghid sa vedem daca gasim acolo o solutie salvatoare.

In zona sunt ceva vulcani care merita vizitati, dar experientele semi ratate cu vulcanii din Indonesia imi spun ca poate e mai bine sa nu fortam nota si sa incercam altceva.

Manado e un oras aproape european (daca poti sa iti imaginezi asa ceva in Indonesia) asa ca nici aici nu vrem sa zabovim prea mult.

Ultimele pagini din ghid ne ofera solutia: rezervatia naturala Tangkoko-Batuangas Dua Saduara. Este una din cele mai mari si mai bine intretinute rezervatii din Indonesia si nu este foarte departe de Manado.

Dupa cum spuneam nu mai tin minte mare lucru - interesant e ca imi amintesc tot felul de detalii nastrusnice si mai ales senzatii - olfactive sau vizuale.

Bancomatele din Manado care refuzau sa functioneze (mai aveam de platit o parte din sejurul in paradis), Elena in super market cautand inghetata, eu mutand rucsacii in parcare asteptand-o.

Multimea interminabila de mikrolete albastre. Din nou inghesuiala, transpiratia si localnicii dezvelindu-si dintii galbejiti si ranjind la noi. Am ajuns in ceva piata sau autogara sau ceva intre astea doua. Aici era vanzoleala tipica. Si jegul tipic.

In mikrolet facusem cunostinta cu un tip bagaret care se tot lauda cu celularul lui si care ne-a indrumat catre autobusul catre Bitung. N-am apucat sa ne dezmeticim bine si am pornit deja mai departe.

Capat de drum - si multimea de rechini care vroiau sa ne duca in rezervatie la un pret echivalent cu tot sejurul nostru de patru saptamani in Indonesia. Ai zice ca in timp te obisnuiesti cu asta si ajungi sa ii ignori.

Nu a fost si cazul nostru. La final de excursie mai am un pic si le sar la astia cu Victorinox-ul la gat. Asa ca ii injur in romaneste pe ei si preturile lor si plecam pe jos spre habar n-avem unde.

Ne pescuieste un copilandru care conducea un fel de taxi plin de scolarite galagioase. Asta ne lasa in mijlocul unei strazi din Bitung si pleaca. Intr-un final aflam ca de fapt de aici trebuie sa luam urmatorul mijloc de transport, dar numai cand se strange numarul necesar de persoane (12).

Tin minte cum stam pe niste trepte langa un copil retardat. In fata, unii joaca biliard in semiobscuritatea unei ccocioabe. In starda o femeie vinde frigarui. E cald, zapuseala mare. Stam mult timp asa. Pentru ca in curand voi fi acasa poate sunt mai receptiv la tot ce ma inconjoara si sesizez o multime de detalii.

Incet-incet incep sa se stranga si oamenii. Aici am avut cea mai acuta senzatie de capat de lume din Indonesia. "Acasa" pare ireal de departe de unde suntem noi acuma.

Plecam cu o camioneta care avea in spate trei randuri de scanduri care stateau intr-un echilibru precar si de care trebuia sa te tii indarjit pentru a nu zbura la fiecare curba.

Ma uit la oameni. Nici acuma pe final nu mi-au placut. Dar la fel de adevarat e ca o sa-mi fie dor de ei (poate nu la fel ca de mandrii mei peruani, dar undeva pe aproape).

Camioneta ne lasa in Batuputih - punctul cel mai indepartat de Timisoara in care am fost vreodata.

O pensiune amortita si darapanata intr-un sat lipsit de viata. Aici vin turistii bastani cu jeep-urile inchiriate din Mandao, viziteaza rezervatia si pleaca. Foarte putini raman peste noapte aici.

Ne cazam si aflam ca proprietarul este si ghid in rezervatie (de ce nu ma mir...). Incepem discutiile, plictisitoare deja, in care la inceput incercam politicos sa ii explicam ca o sa il anuntam daca avem nevoie de serviciile lui. Ei insista de fiecare data, fie pentru ca chiar nu inteleg modul diplomat de a-i refuza, fie pentru a te face sa cedezi (Elena cu mine optam pentru prima varianta, nu prea dau dovada de inteligenta nativa).

Pana la urma (ca de fiecare data timp de patru saptamani) trebuie sa i-o tai scurt ca n-ai de gand sa folosesti serviciile lui. Ca de fiecare data o iau de la capat...

Rezervatia adaposteste, printre altele, macaci negri, cuscus, pasarea maleo si ceva pasaroi mare ca barza de la noi dar care cred ca s-a imbatat si s-a combinat cu un papagalla cat e de colorat.

Aici e o gaselnita: nu poti sa vezi toate animalele intr-o tura. Unele sunt nocturne, altele diurne. Noi n-avem chef sa platim de 2 ori taxa de rezervatie asa ca pana la urma negociem o varianta in care plecam dupa-amiaza ca poate poate prindem macacii si ne intoarcem noaptea ca sa apucam sa vedem tarsierii care sunt animale nocturne.

Pana la urma apelam la proprietarul pensiunii noastre pentru ghid. O decizie buna. Omul desi nu e foarte sociabil, stie sa gaseasca animalele, are rabdare si nu se grabeste.

In Indonesia n-am avut parte de jungla din Peru. Paduri destul de dese de palmieri, ficusi si alte cele alcatuiesc flora de aici. Totul e de un verde tipator, dar dupa ce ai vazut jungla amazoniana, aici seamana cu o padure de foioase din zona de ses de la noi.

Atractia principala a rezervatiei sunt tarsierii. Niste primate mari cat pumnul, cu o coada mai lunga decat ei si cu ochii uriasi de animal constipat. Au fost luati de model de cei care l-au facu pe Yoda din Razboiul Stelelor.

Ghidul nostru i-a gasit in mai multe locuri, asa ca am avut ocazia sa ii fotografiem (nu stiu daca erau foarte fericiti cand le bagai flash-ul in fata - incep sa cred ca poate de-aia aveau saraci ochii aia asa de mari).

Am vazut si ceva primate sus-sus in coronamentul copacilor. Dupa care am pandit pasaroiul. Si aici am avut noroc si l-am surprins pe mascul cand se intorcea sa aduca hrana puilor. Face un zgomot specific in momentul in care se apropie asa ca atunci can am auzit ca vine eram pregatiti si l-am pozat si pe asta.

Am mai vazut ceva animal, dar am uitat cum se cheama (din lista de 5 animale am bifat 4 asa ca la sfarsitul turei de 4 ore am fost multumiti).

O noapte sufocanta. Dimineata am sperat la o ultima tura de snorkelling asa ca am intrat din nou in rezerva si ne-am dus in zona unde ar fi trebuit sa fie gradinile de corali. Valurile foarte mari de anul trecut au distrus tot coralul din zona asa ca nu am vazut mai nimic - era interesant totusi sa vezi cum ici si colo coralul incepea sa se regenereze.

In schimb am avut parte de o plimbare superba pe plaja strajuita de jungla din rezervatie. Multa liniste si multe scoici. Elena si-a facut o colectie impresionanta de scoici care acuma troneaza in sufragerie.

In jurul pranzului am pelcat de la Mama Roos (asa se chema pensiunea noastra) si am refacut complicatul drum pana in Manado. Din el mai tin minte doar curbele luate de sofer in viteza si steagurile dragon care strajuiau de o parte si alta a drumului la intrarea intr-un sat.

Din Manado am luat avionul pana in Jakarta. Aici am ajuns suficient de tarziu incat autobuzele care fac legatura intre aeroport si oras sa nu functioneze. Nu le dam la taximetristi bani nici sa planga langa noi.

Urmeaza o noapte tipica de boschetareala in care ma dormit pe bancile din aeroport. Mie chiar imi plac chestiile astea. Au un farmec aparte. Vezi o multime de oameni, ai timp sa te plimbi si sa sesizezi o mie de detalii pe care altfel nu apuci sa le vezi. Dimineata te prinde intr-un bistro aglomerat unde bei o cafea fierbinte si proasta (e o mare dilema cum al cincilea producator mondial de cafea face o bautura asa de infecta)

Au pornit si autobuzele asa ca avem o zi intreaga in fata pentru a vizita Jakarta.

9 milioane de oameni salasluiesc in - citez din ghid  ca aici e cea mai buna descriere: "featureless plain". Cat o fi ea insa de Indonesia si astia de saraci si de lumea a cata o fi - au ditamai inele de circulatie cu cate 4 benzi pe sens care inconjoara megalopolisul.

Jakarta nu are un centru. Au incercat de mai multe ori sa ii construiasca unul si nu au reusit. Asa ca sunt mai multe puncte centrale in oras.

Pe noi ne intereseaza Kota - orasul vechi construit de olandezi. Nu a mai ramas mare lucru din fostele case olandeze, dar partea asta are parca un aer mai colonial decat restul orasului.

Scopul nostru este sa ajungem in Sunda Kelapa - vechiul port unde se mai pot vedea corabiile Makassar-ese. Drumul pana acolo nu este nici pe departe asa de usor cum pare pe harta.

Pana in port avem parte de discrepantele pe care le vazusem la televizor sau despre care auzisem in povestile prietenilor care au mai fost prin Asia. Blocuri mari de sticla, supermarket-uri multietajate si pline de reclame. Langa elesau inghesuite intre ele se afla cocioabele. China town-ul. Mizeria, mirosul, gunoaiele. Vanzatorii ambulanti isi expun marfa in fata zgarie norilor sau pe treptele hotelurilor de 5 stele.

Din alei desfundate si intunecoase se ridica mirosul de untura prajita. Langa sunt patiseriile opulente (e primul si singurul loc din Indonesia unde am vazut patiserii. Aveau niste preturi pe care nu le-am intalnit nici macar in Franta).

4 saptamani si ceva de cand suntem aici si totusi Jakarta a reprezentat un soc. Mergem feriti de umbra prin catacombele de la parterul unui bloc urias. Aici in intuneric misuna o multime de oamen inconjurati de: mancare, fructe, haine - un adevarat talcioc.

Iar vis-a-vis este un complex de apartamente in fata caruia un majordom imbracat la costum primeste locatarii.

Nu mi-a placut. Acuma o luna as fi exclamat tampit: "Vai ce interesant! Cata diversitate!". Acuma la final nu mi se mai pare nimic interesant in lupta chinuita pentru supravietuire a celor care se taraie prin zeama aia fetida de la baza zgarie norilor de sticla si beton.

Ajungem si in Kota. De asta ne-am dat seama doar din faptul ca strazile au devenit mai inguste si mai intortocheate si au disparut blocurile. Altfel, nimic remarcabil de vazut aici.

Prima incercare de a ajunge in vechiul port avea sa lase traume olfactive si vizuale care inca nu au trecut.

Incercand sa ajungem in port am nimerit la inceput intr-un fel de piata pe unde curgea ceva ceea ce noi inca speram din tot sufletul sa fi continut macar un pic de apa.

Dupa aceasta zona lacustra am nimerit fix in mijlocul zonei de locuinte. V-am povestit in celelalte blog-uri pe indelete cum sta treaba cu casele lor. Am fost prin multe ghetouri din astea, dar pare-se ca pentru final l-am pastrat pe cel mai bun.

Cu o mana pe nas si cu cealalta pe declansator, am reusit sa fac cateva poze. Daca dadeai capul bine pe spate dintre cocioabe se vedea o bucata de cer albastru pe care se profila un bloc mare de locuinte.

Asta inca n-a fost asa de socant - mai incercasem experienta ghetourilor prin Indonesia asa ca am trecut-o la capitolul experiente asiatice autentice.

De acolo am nimerit pe ceva alee pe marginea unui canal. Am sperat ca asta duce in port asa ca am tot insistat sa inaintam. Iei una bucata cacat, amesteci cu o pereche de sosete ude de transpiratie, adaugi oua clocite si verzi, stropesti totul cu mult parfurm ieftin, afumi compozitia in fum de untura ranceda si pene arse. Si reteta contine mult mult mai multe ingrediente subtile care impreuna formeaza universul olfactiv al aleii respective.

Mie nu prea mi-e scarba de nimic. A fost prima data in 31 de ani in care mi s-a facut rau de la miros. Mergeam amandoi cu nasul afundat in tricou si cu degetele prinse de nari. Elena a cedat si am facut cale intoarsa. Nici acuma nu stiu exact ce era pe aleea aia: mergeam cu capul in pamant ca sa imi protejez nasul si nu vedeam decat picioarele goale care lipaiau prin raul maro-negicios care curgea pe drum.

Mirosul a fost asa de pestilential si de diferit fata de tot ce incercasem pana atunci, incat paradoxal nu reusesc sa mi-l amintesc si din toata experienta aia mi-au ramas impregnate in memorie doar imaginile nu si mirosul in sine.

Scapati de acolo n-am renuntat la ideea de a gasi portul. Dupa inca o scurta incursiune in ghetou, nimerim drumul bun si iata-ne in sfarsit pe cheiul fara capat unde erau ancorate vechile vase. Viu colorate, se constituie intr-un decor propice pentru facut poze. In ciuda varstei, sunt inca folosite pentru transport (preponderent materiale de constructie din ce am vazut noi). De aici tin minte caldura torida si culorile vii.

Obositi, ne intoarcem catre centru. Intr-o piata suntem inconjurati de un grup de liceeni care vor sa ne ia un interviu. Au intrebarile frumos scrise pe foaie si le citesc cu destula dificultate in engleza. Ne inregistreaza cu telefoane mobile sau reportfoane. Au primit ceva tema la ora de engleza si au iesit pe strada sa vaneze turisti.

Pe drumul de intoarcere trecem prin Glodok. Asta e cartierul chinezesc. Aici intram in ceva constructie cu trei etaje si care se intinde pe o suprafata uriasa. Inghesuite unul in celalalt, o multime de magazine de electronice isi etaleaza "chinezariile". Curiosi intram sa vedem ce au. Pe langa ca majoritatea sunt marci contrafacute , mai sunt si scumpe.

Ajungem in punctul in care ne-a lasat autobusul : Lapangan Merdeka. Este unul din numeroasele centre ale Jakartei - cel mai mare ca suprafata.

Am facut un scurt popas in uriasul parc care inconjoara obeliscul. Este vorba de 'erectia finala a lui Soekarno' - un monument cu forma falica ridicat de fostul dictator indonesian.

Am zis si noi sa urcam pana in varful lui daca tot suntem aici. Entuziasmul ni s-a taiat cand am realizat ca e week-end si toata Jakarta are aceleasi planuri ca si noi.

Ne-am multumit sa facem cateva poze de la baza putii si am plecat mai departe pe bulevardul Thamrin - artera cea mai dezvoltata a capitalei. Aici nu mai intalnesti discrepanta de pe celelate bulevarde: nimic altceva decat sedii de corporatii, banci, hoteluri luxoase sau supermarket-uri. O lume cu totul diferita de zona portuara - aproape ca imi aminteste de Miraflores din Lima.

Aici i-a sfarsit calatoria Hoinarilor in Jakarta si totodata in Indonesia. Nu o sa trag concluzii, nu o sa fac bilanturi.

Inca nu se terminase excursia si visam deja la urmatoarea destinatie. Nu stim care e aceea. De fiecare data este alta. De fiecare data planul se schimba. Nu stim cand vom pleca si unde. Stim insa sigur ca la un moment dat o sa ne urcam iarasi intr-un avion si vom porni spre colturi indepartate ale lumii.

Pana atunci raman amintirile si mai ales visele - niciodata sa nu va opriti sa visati ! Iar in calea viselor Hoinarilor nu sta nimic.

Fiindca povestea merge mai departe...

Dream dreams and write them aye, but live them first.
Samuel Eliot Morrison