Social Icons

Indonesia - Jakarta

Data: 10.09.2010 - 11.10.2010
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Indonesia
Poze: apasa tare aici
Filme: si mai da un click si aici
Ultimul blog despre Indonesia... Nu il scriu acuma fiindca nu am avut timp (incep sa zic ca Duba - de fapt eu am tot timpul din lume, depinde doar ce vreau sa fac cu el...); il scriu acuma ca sa imi mai amintesc inca odata la sfarsit de an ce fain a fost.

Si mai ales ca sa nu uit ca acolo afara e o lume uriasa care ne asteapta.


Detaliile s-au pierdut deja. In urma au ramas pozele si crampeie de amintiri. Cand am realizat in Bunaken ca am gresit numaratoarea zilelor, am dat fuga repede la ghid sa vedem daca gasim acolo o solutie salvatoare.

In zona sunt ceva vulcani care merita vizitati, dar experientele semi ratate cu vulcanii din Indonesia imi spun ca poate e mai bine sa nu fortam nota si sa incercam altceva.

Manado e un oras aproape european (daca poti sa iti imaginezi asa ceva in Indonesia) asa ca nici aici nu vrem sa zabovim prea mult.

Ultimele pagini din ghid ne ofera solutia: rezervatia naturala Tangkoko-Batuangas Dua Saduara. Este una din cele mai mari si mai bine intretinute rezervatii din Indonesia si nu este foarte departe de Manado.

Dupa cum spuneam nu mai tin minte mare lucru - interesant e ca imi amintesc tot felul de detalii nastrusnice si mai ales senzatii - olfactive sau vizuale.

Bancomatele din Manado care refuzau sa functioneze (mai aveam de platit o parte din sejurul in paradis), Elena in super market cautand inghetata, eu mutand rucsacii in parcare asteptand-o.

Multimea interminabila de mikrolete albastre. Din nou inghesuiala, transpiratia si localnicii dezvelindu-si dintii galbejiti si ranjind la noi. Am ajuns in ceva piata sau autogara sau ceva intre astea doua. Aici era vanzoleala tipica. Si jegul tipic.

In mikrolet facusem cunostinta cu un tip bagaret care se tot lauda cu celularul lui si care ne-a indrumat catre autobusul catre Bitung. N-am apucat sa ne dezmeticim bine si am pornit deja mai departe.

Capat de drum - si multimea de rechini care vroiau sa ne duca in rezervatie la un pret echivalent cu tot sejurul nostru de patru saptamani in Indonesia. Ai zice ca in timp te obisnuiesti cu asta si ajungi sa ii ignori.

Nu a fost si cazul nostru. La final de excursie mai am un pic si le sar la astia cu Victorinox-ul la gat. Asa ca ii injur in romaneste pe ei si preturile lor si plecam pe jos spre habar n-avem unde.

Ne pescuieste un copilandru care conducea un fel de taxi plin de scolarite galagioase. Asta ne lasa in mijlocul unei strazi din Bitung si pleaca. Intr-un final aflam ca de fapt de aici trebuie sa luam urmatorul mijloc de transport, dar numai cand se strange numarul necesar de persoane (12).

Tin minte cum stam pe niste trepte langa un copil retardat. In fata, unii joaca biliard in semiobscuritatea unei ccocioabe. In starda o femeie vinde frigarui. E cald, zapuseala mare. Stam mult timp asa. Pentru ca in curand voi fi acasa poate sunt mai receptiv la tot ce ma inconjoara si sesizez o multime de detalii.

Incet-incet incep sa se stranga si oamenii. Aici am avut cea mai acuta senzatie de capat de lume din Indonesia. "Acasa" pare ireal de departe de unde suntem noi acuma.


Plecam cu o camioneta care avea in spate trei randuri de scanduri care stateau intr-un echilibru precar si de care trebuia sa te tii indarjit pentru a nu zbura la fiecare curba.

Ma uit la oameni. Nici acuma pe final nu mi-au placut. Dar la fel de adevarat e ca o sa-mi fie dor de ei (poate nu la fel ca de mandrii mei peruani, dar undeva pe aproape).

Camioneta ne lasa in Batuputih - punctul cel mai indepartat de Timisoara in care am fost vreodata.

O pensiune amortita si darapanata intr-un sat lipsit de viata. Aici vin turistii bastani cu jeep-urile inchiriate din Mandao, viziteaza rezervatia si pleaca. Foarte putini raman peste noapte aici.

Ne cazam si aflam ca proprietarul este si ghid in rezervatie (de ce nu ma mir...). Incepem discutiile, plictisitoare deja, in care la inceput incercam politicos sa ii explicam ca o sa il anuntam daca avem nevoie de serviciile lui. Ei insista de fiecare data, fie pentru ca chiar nu inteleg modul diplomat de a-i refuza, fie pentru a te face sa cedezi (Elena cu mine optam pentru prima varianta, nu prea dau dovada de inteligenta nativa).

Pana la urma (ca de fiecare data timp de patru saptamani) trebuie sa i-o tai scurt ca n-ai de gand sa folosesti serviciile lui. Ca de fiecare data o iau de la capat...

Rezervatia adaposteste, printre altele, macaci negri, cuscus, pasarea maleo si ceva pasaroi mare ca barza de la noi dar care cred ca s-a imbatat si s-a combinat cu un papagalla cat e de colorat.

Aici e o gaselnita: nu poti sa vezi toate animalele intr-o tura. Unele sunt nocturne, altele diurne. Noi n-avem chef sa platim de 2 ori taxa de rezervatie asa ca pana la urma negociem o varianta in care plecam dupa-amiaza ca poate poate prindem macacii si ne intoarcem noaptea ca sa apucam sa vedem tarsierii care sunt animale nocturne.

Pana la urma apelam la proprietarul pensiunii noastre pentru ghid. O decizie buna. Omul desi nu e foarte sociabil, stie sa gaseasca animalele, are rabdare si nu se grabeste.

In Indonesia n-am avut parte de jungla din Peru. Paduri destul de dese de palmieri, ficusi si alte cele alcatuiesc flora de aici. Totul e de un verde tipator, dar dupa ce ai vazut jungla amazoniana, aici seamana cu o padure de foioase din zona de ses de la noi.

Atractia principala a rezervatiei sunt tarsierii. Niste primate mari cat pumnul, cu o coada mai lunga decat ei si cu ochii uriasi de animal constipat. Au fost luati de model de cei care l-au facu pe Yoda din Razboiul Stelelor.

Ghidul nostru i-a gasit in mai multe locuri, asa ca am avut ocazia sa ii fotografiem (nu stiu daca erau foarte fericiti cand le bagai flash-ul in fata - incep sa cred ca poate de-aia aveau saraci ochii aia asa de mari).


Am vazut si ceva primate sus-sus in coronamentul copacilor. Dupa care am pandit pasaroiul. Si aici am avut noroc si l-am surprins pe mascul cand se intorcea sa aduca hrana puilor. Face un zgomot specific in momentul in care se apropie asa ca atunci can am auzit ca vine eram pregatiti si l-am pozat si pe asta.

Am mai vazut ceva animal, dar am uitat cum se cheama (din lista de 5 animale am bifat 4 asa ca la sfarsitul turei de 4 ore am fost multumiti).

O noapte sufocanta. Dimineata am sperat la o ultima tura de snorkelling asa ca am intrat din nou in rezerva si ne-am dus in zona unde ar fi trebuit sa fie gradinile de corali. Valurile foarte mari de anul trecut au distrus tot coralul din zona asa ca nu am vazut mai nimic - era interesant totusi sa vezi cum ici si colo coralul incepea sa se regenereze.

In schimb am avut parte de o plimbare superba pe plaja strajuita de jungla din rezervatie. Multa liniste si multe scoici. Elena si-a facut o colectie impresionanta de scoici care acuma troneaza in sufragerie.

In jurul pranzului am pelcat de la Mama Roos (asa se chema pensiunea noastra) si am refacut complicatul drum pana in Manado. Din el mai tin minte doar curbele luate de sofer in viteza si steagurile dragon care strajuiau de o parte si alta a drumului la intrarea intr-un sat.

Din Manado am luat avionul pana in Jakarta. Aici am ajuns suficient de tarziu incat autobuzele care fac legatura intre aeroport si oras sa nu functioneze. Nu le dam la taximetristi bani nici sa planga langa noi.

Urmeaza o noapte tipica de boschetareala in care ma dormit pe bancile din aeroport. Mie chiar imi plac chestiile astea. Au un farmec aparte. Vezi o multime de oameni, ai timp sa te plimbi si sa sesizezi o mie de detalii pe care altfel nu apuci sa le vezi. Dimineata te prinde intr-un bistro aglomerat unde bei o cafea fierbinte si proasta (e o mare dilema cum al cincilea producator mondial de cafea face o bautura asa de infecta)

Au pornit si autobuzele asa ca avem o zi intreaga in fata pentru a vizita Jakarta.

9 milioane de oameni salasluiesc in - citez din ghid  ca aici e cea mai buna descriere: "featureless plain". Cat o fi ea insa de Indonesia si astia de saraci si de lumea a cata o fi - au ditamai inele de circulatie cu cate 4 benzi pe sens care inconjoara megalopolisul.

Jakarta nu are un centru. Au incercat de mai multe ori sa ii construiasca unul si nu au reusit. Asa ca sunt mai multe puncte centrale in oras.

Pe noi ne intereseaza Kota - orasul vechi construit de olandezi. Nu a mai ramas mare lucru din fostele case olandeze, dar partea asta are parca un aer mai colonial decat restul orasului.

Scopul nostru este sa ajungem in Sunda Kelapa - vechiul port unde se mai pot vedea corabiile Makassar-ese. Drumul pana acolo nu este nici pe departe asa de usor cum pare pe harta.

Pana in port avem parte de discrepantele pe care le vazusem la televizor sau despre care auzisem in povestile prietenilor care au mai fost prin Asia. Blocuri mari de sticla, supermarket-uri multietajate si pline de reclame. Langa elesau inghesuite intre ele se afla cocioabele. China town-ul. Mizeria, mirosul, gunoaiele. Vanzatorii ambulanti isi expun marfa in fata zgarie norilor sau pe treptele hotelurilor de 5 stele.

Din alei desfundate si intunecoase se ridica mirosul de untura prajita. Langa sunt patiseriile opulente (e primul si singurul loc din Indonesia unde am vazut patiserii. Aveau niste preturi pe care nu le-am intalnit nici macar in Franta).


4 saptamani si ceva de cand suntem aici si totusi Jakarta a reprezentat un soc. Mergem feriti de umbra prin catacombele de la parterul unui bloc urias. Aici in intuneric misuna o multime de oamen inconjurati de: mancare, fructe, haine - un adevarat talcioc.

Iar vis-a-vis este un complex de apartamente in fata caruia un majordom imbracat la costum primeste locatarii.


Nu mi-a placut. Acuma o luna as fi exclamat tampit: "Vai ce interesant! Cata diversitate!". Acuma la final nu mi se mai pare nimic interesant in lupta chinuita pentru supravietuire a celor care se taraie prin zeama aia fetida de la baza zgarie norilor de sticla si beton.

Ajungem si in Kota. De asta ne-am dat seama doar din faptul ca strazile au devenit mai inguste si mai intortocheate si au disparut blocurile. Altfel, nimic remarcabil de vazut aici.

Prima incercare de a ajunge in vechiul port avea sa lase traume olfactive si vizuale care inca nu au trecut.

Incercand sa ajungem in port am nimerit la inceput intr-un fel de piata pe unde curgea ceva ceea ce noi inca speram din tot sufletul sa fi continut macar un pic de apa.

Dupa aceasta zona lacustra am nimerit fix in mijlocul zonei de locuinte. V-am povestit in celelalte blog-uri pe indelete cum sta treaba cu casele lor. Am fost prin multe ghetouri din astea, dar pare-se ca pentru final l-am pastrat pe cel mai bun.

Cu o mana pe nas si cu cealalta pe declansator, am reusit sa fac cateva poze. Daca dadeai capul bine pe spate dintre cocioabe se vedea o bucata de cer albastru pe care se profila un bloc mare de locuinte.

Asta inca n-a fost asa de socant - mai incercasem experienta ghetourilor prin Indonesia asa ca am trecut-o la capitolul experiente asiatice autentice.

De acolo am nimerit pe ceva alee pe marginea unui canal. Am sperat ca asta duce in port asa ca am tot insistat sa inaintam. Iei una bucata cacat, amesteci cu o pereche de sosete ude de transpiratie, adaugi oua clocite si verzi, stropesti totul cu mult parfurm ieftin, afumi compozitia in fum de untura ranceda si pene arse. Si reteta contine mult mult mai multe ingrediente subtile care impreuna formeaza universul olfactiv al aleii respective.

Mie nu prea mi-e scarba de nimic. A fost prima data in 31 de ani in care mi s-a facut rau de la miros. Mergeam amandoi cu nasul afundat in tricou si cu degetele prinse de nari. Elena a cedat si am facut cale intoarsa. Nici acuma nu stiu exact ce era pe aleea aia: mergeam cu capul in pamant ca sa imi protejez nasul si nu vedeam decat picioarele goale care lipaiau prin raul maro-negicios care curgea pe drum.

Mirosul a fost asa de pestilential si de diferit fata de tot ce incercasem pana atunci, incat paradoxal nu reusesc sa mi-l amintesc si din toata experienta aia mi-au ramas impregnate in memorie doar imaginile nu si mirosul in sine.

Scapati de acolo n-am renuntat la ideea de a gasi portul. Dupa inca o scurta incursiune in ghetou, nimerim drumul bun si iata-ne in sfarsit pe cheiul fara capat unde erau ancorate vechile vase. Viu colorate, se constituie intr-un decor propice pentru facut poze. In ciuda varstei, sunt inca folosite pentru transport (preponderent materiale de constructie din ce am vazut noi). De aici tin minte caldura torida si culorile vii.

Obositi, ne intoarcem catre centru. Intr-o piata suntem inconjurati de un grup de liceeni care vor sa ne ia un interviu. Au intrebarile frumos scrise pe foaie si le citesc cu destula dificultate in engleza. Ne inregistreaza cu telefoane mobile sau reportfoane. Au primit ceva tema la ora de engleza si au iesit pe strada sa vaneze turisti.

Pe drumul de intoarcere trecem prin Glodok. Asta e cartierul chinezesc. Aici intram in ceva constructie cu trei etaje si care se intinde pe o suprafata uriasa. Inghesuite unul in celalalt, o multime de magazine de electronice isi etaleaza "chinezariile". Curiosi intram sa vedem ce au. Pe langa ca majoritatea sunt marci contrafacute , mai sunt si scumpe.

Ajungem in punctul in care ne-a lasat autobusul : Lapangan Merdeka. Este unul din numeroasele centre ale Jakartei - cel mai mare ca suprafata.

Am facut un scurt popas in uriasul parc care inconjoara obeliscul. Este vorba de 'erectia finala a lui Soekarno' - un monument cu forma falica ridicat de fostul dictator indonesian.

Am zis si noi sa urcam pana in varful lui daca tot suntem aici. Entuziasmul ni s-a taiat cand am realizat ca e week-end si toata Jakarta are aceleasi planuri ca si noi.

Ne-am multumit sa facem cateva poze de la baza putii si am plecat mai departe pe bulevardul Thamrin - artera cea mai dezvoltata a capitalei. Aici nu mai intalnesti discrepanta de pe celelate bulevarde: nimic altceva decat sedii de corporatii, banci, hoteluri luxoase sau supermarket-uri. O lume cu totul diferita de zona portuara - aproape ca imi aminteste de Miraflores din Lima.

Aici i-a sfarsit calatoria Hoinarilor in Jakarta si totodata in Indonesia. Nu o sa trag concluzii, nu o sa fac bilanturi.

Inca nu se terminase excursia si visam deja la urmatoarea destinatie. Nu stim care e aceea. De fiecare data este alta. De fiecare data planul se schimba. Nu stim cand vom pleca si unde. Stim insa sigur ca la un moment dat o sa ne urcam iarasi intr-un avion si vom porni spre colturi indepartate ale lumii.

Pana atunci raman amintirile si mai ales visele - niciodata sa nu va opriti sa visati ! Iar in calea viselor Hoinarilor nu sta nimic.

Fiindca povestea merge mai departe...

Dream dreams and write them aye, but live them first.
Samuel Eliot Morrison

6 comentarii:

Catalin spunea...

faina excursia! multumim pt relatari! :)

Vali Zanfir spunea...

Tin sa va multumesc inca odata pentru experienta pe care ne-ati adus-o din Indonesia.

Pe unii i-ati facut sa viseze si sa incerce si altceva fata de Europa noastra.

FELICITARI si imi plec capul in fata voastra.

zoltybogata spunea...

vezi aici http://zoltybogata.wordpress.com/about/

mirosul spunea...

Super fain! Sa aveti un an frumos!

Mara spunea...

Salutari! Am citit cu interes relatarile din Indonezia. Sunt curioasa ce-ati mancat aproape o luna cat ati stat pe acolo? Si unde dormiti noaptea - inafara de bancile aeroportului.

Eugen spunea...

"Imi place", adica "like". Si la mai multe ture si tot mai interesante... (Vezi deci ca se poate!)

Eugen

PS: si sarbatori fericite!